Insurer guarantee fund exemptions upheld; interest and costs claims against fund annulled.

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea Deciziei nr. 22711/13.02.2020, emisă de intimată, prin care i s-a respins cererea de plată, şi în consecinţă, să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în suma de 23831 RON, reprezentând daune materiale a autovehiculului, 2997,81 RON cu titlu de dobândă legală şi 2997 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, însumând un total de 29825,81 RON.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 1320 din 11 decembrie 2020, a admis acţiunea formulată de reclamant, a anulat Decizia nr. 22711/13.02.2020 şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 23.831 RON, reprezentând daune materiale, suma de 2997,81 RON, cu titlu de dobândă legală, şi suma de 2997 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurentul a susţinut că hotărârea atacată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, prima instanţă făcând o greşită interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 1, art. 2, art. 12 şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, a dispoziţiilor art. 16,18, art. 20 şi art. 21 din Norma nr. 16/2015, precum şi a dispoziţiilor art. 51 din Norma ASF nr. 23/2014.

În opinia părţii, nu i se pot aplica prevederile incidente reprezentate de art. 51 alin. (1), (3) şi (6) din Norma ASF nr. 23/2014 fără a se ţine seama de obligaţiile Fondului în ce priveşte propria analiza în instrumentarea dosarelor de daună, obligaţii impuse de dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi de dispoziţiile art. 21 alin. (2) din Norma ASF nr. 16/2015, în realizarea scopului pentru care a fost înfiinţat.

Or, prima instanţă a invocat prevederile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 fără însă a le corobora cu celelalte dispoziţii ale legii referitoare la scopul pentru care a fost înfiinţat Fondul.

Astfel, din analiza prevederilor art. 12 alin. (1) şi art. 14 din Legea nr. 213/2015, precum ale art. 16, 18, art. 20 alin. (3) şi art. 21 alin. (2) din Norma 16/2015 reiese cu evidenţă obligaţia Fondului de a proceda el însuşi la verificarea documentelor justificative ce constituie dosarul de daună aferent evenimentului asigurat, Fondul neputându-se limita doar la plata sumelor pretinse, fără a efectua o analiză proprie, completă, temeinică şi pertinentă a cererilor depuse de petent la autoritatea-pârâtă.

Aşadar, Fondul are atribuţii stabilite de legea specială de analiză a cererilor de plată astfel încât sa asigure soluţionarea în echitate a cererilor de plată pentru cazuri similare.

Prin urmare, a apreciat că prima instanţă în mod neîntemeiat a preluat concluziile sentinţei civile nr. 856/25.01.2017 pronunţate în Dosarul nr. x/2015, considerând eronat că aceasta sentinţă are putere de lucru judecat.

Mai mult, prima instanţă nu a ţinut cont de faptul ca la dosarul de daună reclamantul nu a făcut dovada achitării tuturor ratelor de primă, scadente la data solicitării indemnizaţiei. Într-adevăr, la data producerii evenimentului rutier, poliţa de asigurare era valabilă, plata despăgubirii se face de către Fond după rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii de faliment (art. 266 din Legea nr. 85/2014), moment la care este evident că reclamantul datora rate restante către asigurătorul în faliment conform contractului de asigurare.

Or, Fondul analizează cererile de plată şi verifică dacă creanţele de asigurare provin din contracte de asigurare, astfel cum sunt definite de art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, iar obligaţia asiguratului de a plăti integral primele de asigurare este corelativă obligaţiei asigurătorului de a plăti indemnizaţia ca urmare a producerii evenimentului asigurat, fiind o facilitate acordată de către asigurător plata primei de asigurare în rate, astfel conform art. 2206 din C. civ.

Dat fiind situaţia de faliment a asigurătorului, Fondul procedează la plata indemnizaţiei/despăgubirii cuvenite, însă nu poate proceda la reţinerea din despăgubire a ratelor de prime de asigurare, cu scadenţă anterioară plăţii despăgubirii, conform clauzelor contractuale asumate de către cele două părţi. Fondul nu are nicio atribuţie legală de încasare a ratelor de primă, substituirii asigurătorului, ci doar a plaţii indemnizaţiei/despăgubirii cuvenite creditorului de asigurări, dacă sunt îndeplinite cerinţele legale şi contractuale, potrivit art. 13 din Legea nr. 213/2015.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, respingerea cererii de chemare în judecată.

4. Apărarea intimatului-reclamant

Prin notele de şedinţă, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursurilor

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele arătate în continuare.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurentul-reclamant a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea Deciziei nr. 22711/13.02.2020, emisă de intimată, prin care i s-a respins cererea de plată, şi în consecinţă, să se dispună obligarea pârâtului la plata despăgubirilor în suma de 23831 RON, reprezentând daune materiale a autovehiculului avariat în urma evenimentului din data de 13.10.2014, 2997,81 RON cu titlu de dobândă legală şi 2997 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, însumând un total de 29825,81 RON.

Curtea de Apel Bucureşti a admis acţiunea formulată de reclamantă, şi a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 23.831 RON, reprezentând daune materiale, suma de 2997,81 RON, cu titlu de dobândă legală, şi suma de 2997 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Instanţa de control judiciar nu împărtăşeşte soluţia dată de judecătorul fondului asupra capătului de cerere privind dobândă legală şi cheltuielile de judecată solicitate, constatând că sunt fondate criticile recurentului în această privinţă, circumscrise motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, sumele solicitate cu titlu de dobândă legală, datorate de asigurătorul B. pentru neplata la timp a despăgubirilor, şi cu titlu de cheltuieli de judecată stabilite în litigiul dintre asigurător şi reclamantă (Sentinţa civilă nr. 856 din data de 25.01.2017, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Judecătoriei Craiova) nu se înscriu în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015.

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

În temeiul art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între societatea reclamantă şi asigurător): "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar conform art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, se observă că prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, şi nu plăţi ale unor accesorii (penalităţi de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. acestea nereprezentând creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

De asemenea, prevederile C. civ., sus-menţionate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte dobânda legală, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, prin urmare reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare.

Or, Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii (cum ar fi cheltuielile de judecată generate de litigiul pornit ca urmare a neplăţii la timp a despăgubirii) şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Altfel spus, în cadrul raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, Fondul achită din disponibilităţile sale doar acele sume care reprezintă creanţe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Aşa fiind, se constată că prima instanţă a dat o interpretare greşită dispoziţiilor legale aplicabile cauzei, în special art. 2 alin. (3) şi art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea 213/2015, neţinând cont de caracterul restrictiv al acestor dispoziţii, extinzând normele juridice dincolo de conţinutul lor limitativ şi clar stabilit, fiind astfel întemeiate criticile recurentului, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în sensul că hotărârea primei instanţe este dată cu aplicarea şi interpretarea greşită a dispoziţiilor legale incidente, impunându-se reformarea acesteia în privinţa capetelor de cerere vizând dobânda legală şi cheltuielile de judecată.

Referitor la criticile recurentului vizând plata următoarelor două rate de primă, se constată că acestea nu sunt veritabile critici de nelegalitate, ci reprezintă reluarea apărărilor formulate în primă instanţă.

2. Temeiul legal al soluţiilor adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. şi art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, va admite recursul, va casa în parte sentinţa atacată în sensul că va respinge acţiunea în ceea priveşte suma de 2997,81 RON, reprezentând dobânda legală, şi suma de 2997 RON reprezentând cheltuieli de judecată, menţinând celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Totodată, va aplica prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., potrivit cărora " Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată".

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei nr. 1320 din 11 decembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa atacată şi, rejudecând, respinge acţiunea în ceea priveşte suma de 2997,81 RON, reprezentând dobânda legală, şi suma de 2997 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei atacate.

Obligă intimata-reclamantă la plata sumei de 100 RON, către recurentul-pârât, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxa judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.