Insurers' Guarantee Fund exclusion of late-payment penalties from guaranteed insurance claims in insurer insolvency

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24279 din 28.09.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2202.26 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 774 din 18 mai 2021, a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situaţia de fapt şi a susţinut, în esenţă, că prima instanţă a aplicat greşit normele de drept material aplicabile speţei, motivarea acesteia fiind nelegală şi netemeinică întrucât nu a ţinut cont de normele aplicabile cauzei.

Contrar celor reţinute de prima instanţă, a arătat că penalităţile de întârziere aferente despăgubirii din asigurări reprezintă creanţe din asigurări în sensul Normei nr. 23/2014 şi Legii nr. 213/2015, făcând trimitere la prevederile art. 1 alin. (3) din Normă, susţinând că dispoziţiile acestei norme, în special cele cuprinse în Titlul I, Capitolul III - Contractul de asigurare, reprezintă practic conţinutul contractului de asigurare RCA.

Aşa fiind, a considerat că în condiţiile în care despăgubirile datorate de asigurător sunt privite ca fiind creanţe izvorâte din contractul de asigurare RCA, ele fiind reglementate la art. 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Normă, iar nu în cuprinsul poliţei RCA emisă de asigurător, atunci şi penalităţile de întârziere, reglementate prin art. 38 din acelaşi Titlu I, Capitolul III - Contractul de asigurare, al aceleiaşi Norme, izvorăsc şi ele tot din contractul de asigurare RCA, neexistând niciun argument care să justifice o soluţie sau o interpretare contrară.

Totodată, a invocat Decizia nr. 29/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu referire la considerentul de la pct. 124, prin care, în opinia părţii, s-a reţinut că penalităţile de întârziere fac parte din categoria creanţelor de asigurări, şi Decizia nr. 86/2017 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, cu trimitere la considerentul de la pct. 59: "Dreptul de a solicita daune-interese moratorii reprezintă un accesoriu al creanţei, ce se transmite în patrimoniul asigurătorului de bunuri prin efectul subrogaţiei", susţinând astfel că penalităţile de întârziere reprezintă un accesoriu al despăgubirii şi urmează soarta creanţei principale - despăgubirea din asigurarea RCA - care face obiectul garantării de către Fond.

Ţinând cont că penalităţile de întârziere şi cheltuielile de judecată sunt reglementate în capitolul destinat conţinutului contractului de asigurare, recurenta a considerat că ele au acoperire şi că sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA.

În continuare, recurenta a susţinut că Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate recupera penalităţile de întârziere în cadrul procedurii falimentului, invocând în acest sens dispoziţiile Legii nr. 213/2015 potrivit cărora, "Prin derogare de la dispoziţiile art. 100 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 85/2014, Fondul poate înregistra la masa credală, în tot cursul procedurii de faliment, în vederea recuperării lor, orice sume, dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată pe care acesta le-a achitat din resursele sale".

Totodată, a citat art. 18 din Legea nr. 213/2015 care prevede că "Fondul se subrogă în toate drepturile creditorilor de asigurări la concurenţa sumelor pe care le-a plătit din disponibilităţile sale".

În fine, în opinia părţii, posibilitatea creditorului de a solicita recuperarea penalităţilor de întârziere în cadrul procedurii falimentului nu este de natură să excludă posibilitatea recuperării acestora de la Fondul de Garantare a Asiguraţilor, dispoziţiile art. 17 din Legea nr. 213/2015 şi Decizia nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie confirmând acest raţionament.

În concluzie, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, anularea în totalitate a deciziei atacate cu consecinţa obligării Fondului la plata sumei solicitate cu titlu de penalităţi de întârziere.

4. Apărarea intimatului-reclamant

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală, susţinând, în esenţă că recurenta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultată din însuşi contractul de asigurare, ci plata penalităţilor de întârziere (creanţe conexe) a căror cauză juridică este neplata ia termen de către asigurător a despăgubirilor.

Prin urmare, penalităţile de întârziere reprezintă sancţiuni pentru neîndeplinirea obligaţiilor de către partea care a căzut în pretenţii în cadrul unui litigiu şi în consecinţă obligaţia plăţii acestor sume revine exclusiv societăţii de asigurare, asigurătorul dând naştere acestei obligaţii prin inacţiunea sa de a achita despăgubirile.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Recurenta-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24279 din 28.09.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2202.26 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

Curtea de Apel Bucureşti a respins acţiunea formulată de reclamantă ca neîntemeiată.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar în urma propriului demers de aplicare a dispoziţiilor legale la situaţia de fapt.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel, respectivul motiv este invocat în mod formal, criticile părţii vizând greşita aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentei, care, în esenţă, sunt centrate pe împrejurarea că sentinţa atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 (pct. 124) şi Decizia nr. 86/2017 (pct. 59), cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, a prevederilor art. 26 alin. (1) şi art. 38 din Ordinul CSA nr. 1/2011, precum şi a celor dispoziţiilor Legii nr. 213/2015.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere nu se înscrie în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile Legii nr. 503/2004, ale Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

În temeiul art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între societatea reclamantă şi asigurător): "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar conform art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, se observă că prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, şi nu plăţi ale unor accesorii (penalităţi de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. acestea nereprezentând creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

De asemenea, prevederile C. civ., sus-menţionate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, prin urmare reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare.

Or, Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Altfel spus, în cadrul raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, Fondul achită din disponibilităţile sale doar acele sume care reprezintă creanţe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă şi invocarea în acest sens a considerentelor cuprinse la pct. 59 al Deciziei nr. 86/2017 pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept neputând fi primite.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în cauză, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de conduita culpabilă a asigurătorului în faliment.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara celorlalte considerente, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În fine, se reţine că nu este întemeiată cererea de acordare a sumei reprezentând penalităţi de întârziere nici din perspectiva art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşa fiind, cum pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. nu i se poate imputa acestuia culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, prin urmare criticile părţii din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. sunt nefondate.

În concluzie, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 774 din 18 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.