Whether late-payment penalties on an insurance claim constitute an insured claim guaranteed by the Insolvency Fund under insolvency law

Şedinţa publică din data de 16 iunie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Fondul de Garantare a Asiguraţilor, anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24214 din 25.09.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2.961,59 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 2.800 RON, reprezentând diferenţă debit principal.

2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 586 din 13 aprilie 2021, a admis în parte acţiunea formulată de reclamantă, a anulat în parte Decizia nr. 24214 din 25.09.2020 emisă de pârât, în sensul că suma admisă la plată este 21.030 de RON şi nu 18.230 de RON, obligând pârâtul la plata sumei de 2.800 RON şi a sumei 330 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă, respingând în rest acţiunea, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamanta A. S.A., invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, recurenta a reluat situaţia de fapt, susţinând, într-o primă critică, că hotărârea atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020, prin intermediul căreia s-a statuat, printre altele, că acele creanţe izvorâte din dreptul de regres exercitat de asigurătorul CASCO, care a despăgubit pe asiguratul său împotriva asigurătorului de răspundere civilă aflat în faliment, reprezintă creanţe de asigurare.

Astfel, a făcut trimitere la considerentul reţinut la pct. 124 din Decizia nr. 29/2020, care conţine o dezlegare distinctă, aceea că daunele materiale, daunele morale şi penalităţile sunt izvorâte din contractul de asigurare şi reprezintă creanţe de asigurare.

Aşa fiind, a apreciat că decizia nu dezleagă numai problemele de drept la care se face referire în dispozitiv, dar şi cu privire la alte probleme ce nu au făcut obiectul sesizării şi care, în lumina dispoziţiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., reprezintă cel puţin principii călăuzitoare pentru soluţionarea chestiunilor analizate.

Prin urmare, a considerat că prin respingerea capătului de cerere privind penalităţile de întârziere solicitate, pe motiv că acestea nu rezultă din contractul de asigurare RCA, prima instanţă a nesocotit caracterul obligatoriu al Deciziei nr. 29/2020 şi a încălcat, totodată, dispoziţiile art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., situaţie în care a solicitat să se dea eficienţă juridică dezlegării date prin considerentul de la pct. 124 din decizia amintită şi să reţină că penalităţile de întârziere aferente unei creanţe de asigurare sunt izvorâte din contractul de asigurare RCA şi reprezintă creanţe de asigurare.

În continuare, recurenta a susţinut că hotărârea atacată a fost dată cu încălcarea

dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, precum şi a dispoziţiilor art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

A susţinut că, potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, sunt creanţe de asigurări toate creanţele care rezultă dintr-un contract de asigurare, argumentul primei instanţe, în sensul că penalităţile de întârziere datorate de asigurătorul aflat în faliment nu au la bază un contract de asigurare, şi, prin urmare, nu reprezintă creanţe de asigurare este eronat şi ignoră prevederile art. 1 alin. (3) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 1/2011, potrivit cărora conţinutul contractului de asigurare RCA este stabilit prin dispoziţiile cuprinse în Legea nr. 136/1995 şi în respectiva normă, iar la art. 15-37 cuprinse în Titlul I, Capitolul III din Normă-Contractul de asigurare, sunt menţionate toate drepturile şi obligaţiile care formează conţinutul contractului de asigurare RCA.

În opinia părţii, prezintă relevanţă şi 26 alin. (1) lit. a), b) şi c) din Norma aprobată prin Ordinul CSA nr. 1/2011 privind obligaţia de plată a despăgubirilor morale şi materiale, precum şi art. 37 din această Normă privind obligaţia de plată a penalităţilor de întârziere.

Astfel, a considerat că ambele categorii de creanţe (despăgubirile şi penalităţile de întârziere) sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, rezultând astfel din acest contract, iar în temeiul art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015 penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurare tocmai ca urmare a faptului că sunt reglementate prin dispoziţii ce formează conţinutul contractului de asigurare RCA, faptul că penalităţile de întârziere sunt activate în contextul unei culpe a asigurătorului aflat în faliment neschimbând acest aspect.

În concluzie, a arătat că nu culpa asigurătorului este criteriul în funcţie de care se determină dacă o creanţă este sau nu creanţă de asigurare, ci faptul rezultării creanţei din contractul de asigurare, solicitând că se constate că hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea prevederilor art. 1 alin. (3), art. 26 alin. (1) şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 1/2011, prima instanţă reţinând în mod greşit că penalităţile de întârziere nu ar rezulta din cuprinsul unui contract de asigurare.

Totodată, recurenta a susţinut că sentinţa atacată a fost pronunţată cu încălcarea art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, în raport cu care prima instanţă a reţinut că dobânzile şi/sau cheltuielile de judecată datorate de Fond în baza acestui text au la bază o culpă proprie a Fondului, iar nu o culpă a asigurătorului aflat în faliment.

Or, prevederile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la posibilitatea Fondului de a plăti din disponibilităţile sale dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată, şi ulterior se poate subroga în drepturilor creditorilor plătiţi prin înscrierea acestor sume la masa credală.

Aşadar, contrar celor reţinute de prima instanţă, prevederile art. 18 alin. (1) şi alin. (2) din Legea nr. 213/2015 se referă la dobânzi şi/sau cheltuieli pe care Fondul le-a plătit din culpa asigurătorului afla în faliment (împotriva acestuia se subrogă prin înscrierea la masa credală), iar nu din culpa proprie, precizând că aceste prevederi se referă expres la posibilitatea Fondului de a plăti sume ce reprezintă dobânzi şi/sau cheltuieli de judecată.

În concluzie, a apreciat că penalităţile de întârziere îşi au sursa în contractul de asigurare RCA şi, prin raportare la dispoziţiile art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, reprezintă creanţe de asigurări garantate de Fond, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi, pe fond, anularea în parte a deciziei atacate, cu consecinţa obligării Fondului la plata sumei de 2961,59 RON, reprezentând penalităţi de întârziere.

4. Apărarea intimatului-reclamant

Prin întâmpinare, intimatul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor a solicitat respingerea recursului şi menţinerea sentinţei atacate, fiind temeinică şi legală, răspunzând punctual criticilor formulate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Intimata-reclamantă a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere vizând anularea în parte a Deciziei FGA nr. 24214 din 25.09.2020 şi obligarea pârâtului la plata sumei de 2.961,59 RON, reprezentând penalităţi de întârziere şi a sumei de 2.800 RON, reprezentând diferenţă debit principal.

Curtea de Apel Bucureşti a admis în parte cererea formulată de reclamantă şi a anulat în parte decizia atacată, în sensul că suma admisă la plată este 21.030 de RON şi nu 18.230 de RON, obligând pârâtul la plata sumei de 2.800 RON şi a sumei 330 RON cheltuieli de judecată, către reclamantă, respingând celelalte pretenţii formulate în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere solicitate.

Soluţia Curţii de apel este corectă, fiind adoptată şi de instanţa de control judiciar.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că partea nu a dezvoltat critici circumscrise acestuia, astfel că respectivul motiv este invocat în mod formal, criticile părţii vizând greşita aplicare a normelor de drept material, aşa încât vor fi analizate din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Înalta Curte constată că nu poate primi criticile recurentei, care, în esenţă, sunt centrate pe împrejurarea că sentinţa atacată este dată cu nesocotirea dezlegărilor date prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 29/2020 (pct. 124), cu încălcarea dispoziţiilor art. 1 alin. (3) din Norma ASF nr. 23/2014, a prevederilor art. 26 alin. (1) şi art. 37 din Ordinul CSA nr. 1/2011, precum şi a celor cuprinse la art. 4 alin. (1) lit. a) şi art. 18 din Legea nr. 213/2015.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că suma solicitată cu titlu de penalităţi de întârziere nu se înscrie în categoria creanţelor de asigurări şi nu reprezintă o obligaţie legală de plată în sarcina Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cum în mod corect a reţinut şi prima instanţă.

Din această perspectivă sunt relevante prevederile Legea nr. 503/2004, ale Legii nr. 213/2015 şi ale Normei ASF nr. 16/2015.

Potrivit art. 3 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 503/2004, creanţele de asigurări sunt definite ca fiind "creanţele creditorilor de asigurări, care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări creanţele Fondului de Garantare a Asiguraţilor, precum şi primele datorate de către societatea de asigurare/reasigurare debitoare, rezultate din încetarea ori, după caz, din anularea contractelor de asigurare sau operaţiunilor efectuate, conform legii aplicabile acestora, înainte de intrarea în procedura falimentului".

Dispoziţiile art. 13 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 şi art. 21 alin. (2) Normele ASF nr. 16/2015 prevăd ca, în vederea efectuării plăţii sumelor cuvenite creditorilor de asigurări, Fondul procedează la verificarea dosarelor de daună si a creanţelor de asigurări înregistrate în evidentele sale, ţinând seama de normele aplicabile în materie şi de condiţiile de asigurare generale şi specifice prevăzute în contractele de asigurare încheiate cu asigurătorul faţă de care s-a stabilit starea de insolvenţă.

Potrivit art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015, în categoria de creanţe de asigurări se includ "creanţele creditorilor de asigurări care rezultă dintr-un contract de asigurare, inclusiv sumele rezervate pentru aceşti creditori atunci când unele elemente ale datoriei nu sunt cunoscute încă. Se consideră creanţe de asigurări sumele achitate creditorilor de asigurări din disponibilităţile Fondului, reprezentând despăgubiri/indemnizaţii, precum şi primele datorate de către asigurătorul debitor pentru perioada în care riscul nu a fost acoperit de acesta, ca urmare a încetării contractelor de asigurare;".

Dispoziţiile art. 2 alin. (3) din Legea nr. 213/2015 stabilesc rolul Fondului, respectiv: "(3) Fondul garantează plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, cu respectarea plafonului de garantare prevăzut în prezenta lege şi în limita resurselor financiare disponibile la momentul plăţii, aşa cum sunt definite la art. 5. (...)"

În temeiul art. 37 alin. (4) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (în vigoare la data încheierii contractului de asigurare între societatea reclamantă şi asigurător): "Despăgubirea se plăteşte de către asigurătorul RCA în maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii răspunderii şi cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător, sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire pe care este obligat să o plătească.", iar conform art. 38: "Dacă asigurătorul RCA nu îşi îndeplineşte obligaţiile în termenele prevăzute la art. 37 sau şi le îndeplineşte defectuos, inclusiv dacă diminuează nejustificat despăgubirea, la suma de despăgubire cuvenită, care se plăteşte de asigurător, se aplică o penalizare de 0,2%, calculată pentru fiecare zi de întârziere, la întreaga sumă de despăgubire cuvenită sau la diferenţa de sumă neachitată, care se plăteşte de asigurător."

Totodată, se observă că prevederile art. 2214 din C. civ. stabilesc că: "În cazul asigurării de bunuri, asigurătorul se obligă ca, la producerea riscului asigurat, să plătească o despăgubire asiguratului, beneficiarului asigurării sau altor persoane îndreptăţite.", iar potrivit art. 2217 din acelaşi cod: "Despăgubirea se stabileşte în funcţie de starea bunului din momentul producerii riscului asigurat. Ea nu poate depăşi valoarea bunului din acel moment, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată."

Din interpretarea acestor prevederi legale, rezultă că Fondul de Garantare a Asiguraţilor este ţinut să efectueze, în limita plafonului de garantare, plăţi ale indemnizaţiilor/despăgubirilor rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, şi nu plăţi ale unor accesorii (penalităţi de întârziere, dobânzi legale) stabilite în sarcina asiguratorului falit, care ar putea fi puse în sarcina asiguratorului falit, determinate de neexecutarea obligaţiilor contractuale la termenul scadent, conform art. 37-38 din Norma ASF nr. 23/2014. acestea nereprezentând creanţe de asigurări, astfel încât pârâtul nu are obligaţia de a le plăti din disponibilităţile sale.

De asemenea, prevederile C. civ., sus-menţionate, confirmă că despăgubirea ce decurge din contractul de asigurare este reprezentată de contravaloarea pierderii suferite de persoana asigurată prin producerea riscului asigurat.

Aşadar, Legea specială nu a prevăzut o garanţie legală şi în ceea ce priveşte penalităţile de întârziere, pentru protejarea creditorilor de asigurări de consecinţele insolvenţei unui asigurător, prin urmare reclamantul nu poate pretinde stabilirea în sarcina pârâtului a altor obligaţii decât cele expres prevăzute de lege, în condiţiile în care acesta nu preia drepturile şi obligaţiile asigurătorului din contractul de asigurare.

Or, Fondul reprezintă un mecanism de garantare a despăgubirilor datorate de asigurătorul falit, fără ca în sumele garantate să se înscrie şi penalităţile de întârziere, dobânzile legale şi alte creanţe care se datorează exclusiv culpei asigurătorului pentru neplata/plata cu întârziere a despăgubirii şi a căror recuperare este posibilă conform regulilor procedurii insolvenţei.

Altfel spus, în cadrul raportului de garantare născut ca urmare a falimentului asigurătorului, Fondul achită din disponibilităţile sale doar acele sume care reprezintă creanţe de asigurări, definite conform art. 4 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 213/2015.

Prin urmare, având în vedere că pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A. nu i se poate imputa culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, criticile formulate de recurenta-reclamantă din această perspectivă neputând fi primite.

Cât priveşte invocarea în cauză a Deciziei nr. 29/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, mai exact a considerentelor de la pct. 124, instanţa de control judiciar reţine că prin această decizie nu s-a stabilit că penalităţile de întârziere reprezintă creanţe de asigurări în sensul Legii nr. 213/2015, ci s-a constatat că în cuprinsul definiţiei date noţiunii de creanţă de asigurare legiuitorul a folosit, iniţial, termenul la plural, respectiv "creanţele creditorilor de asigurări", întrucât a înţeles să includă în această categorie daunele materiale, daunele morale sau penalităţile, pentru ca, ulterior, să indice în mod clar elementul care uneşte aceste creanţe şi impune a fi tratate ca fiind una singură, şi anume contractul de asigurare, ipoteză care, aşa cum s-a arătat, nu se verifică în cauză, temeiul răspunderii pârâtului nefiind reprezentat de contractul de asigurare, ci de Legea nr. 213/2015.

De altfel, referirea la termenul "penalităţi" din cuprinsul considerentelor acestei decizii nu poate fi privită în afara celorlalte considerente, din cuprinsul cărora rezultă că sunt creanţe ale creditorilor de asigurări acelea care rezultă din contractul de asigurare.

În fine, se reţine că în mod corect prima instanţă a apreciat că nu este întemeiată cererea de acordare a sumei reprezentând penalităţi de întârziere nici din perspectiva art. 18 alin. (2) din Legea nr. 213/2015, care face trimitere la dobânzile şi/sau cheltuielile la care însuşi Fondul de Garantare a Asiguraţilor poate fi obligat ca urmare a constatării şi reţinerii propriei sale culpe, iar nu la penalităţile stabilite în sarcina asigurătorului falit.

Or, în cauză recurenta-reclamanta nu pretinde plata unei creanţe de asigurări rezultate din însuşi contractul de asigurare, ci daune-interese moratorii, a căror cauză juridică este neplata la termen a despăgubirilor stabilite în dosarul de daună, coroborată cu prevederile art. 36 alin. (6) şi art. 37 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, aprobate prin Ordinul Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 14/2011.

Aşa fiind, cum pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este continuatorul B. S.A., nu i se poate imputa acestuia culpa asigurătorului pentru plata cu întârziere a despăgubirilor, prin urmare criticile părţii din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 213/2015 şi invocarea în acest sens a instituţiei subrogării reglementate la art. 2210 C. civ. sunt nefondate.

În concluzie, toate criticile formulate sunt nefondate, soluţia pronunţată de prima instanţă reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, nefiind identificate motive de reformare a sentinţei în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de reclamanta A. S.A. împotriva sentinţei nr. 586 din 13 aprilie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 16 iunie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.