Judges’ pay recalculation to sectoral value of 484.169 RON upheld; time-barred salary claim rejected

Şedinţa publică din data de 26 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de apel Piteşti la 15.04.2019, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, au chemat în judecată Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Bucureşti, solicitând:

- obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea, în termen de 10 zile a unor acte administrative legale, respectiv a unor ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,154, respectiv începând cu 01.12.2015 şi în continuare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON (în care s-a inclus şi majorarea de 10% potrivit Legii nr. 293/2015), în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii;

- obligarea ambilor pârâţi la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit;

- obligarea ambilor pârâţi la plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie, în cazul în care acesta este pozitiv şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, pentru sumele datorate pentru perioada menţionată;

- obligarea pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale solicitate prin acţiune.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 156/F-CONT din 21 noiembrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia prescripţiei pentru perioada 9.04.2015-14.04.2016.

A fost admisă în parte cererea principală formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei.

A fost obligat Ministerul Justiţiei la emiterea pentru fiecare dintre reclamanţi a unor ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu 15.04.2016 şi în continuare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON.

A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a fost respinsă cererea de plată efectivă a diferenţelor salariale solicitate împotriva acestuia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost admisă cererea de plată în contradictoriu cu pârâta Curtea de apel Bucureşti şi s-a dispus obligarea acesteia la plata pentru fiecare lună, a diferenţelor dintre veniturile la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii şi veniturile efectiv plătite, actualizate cu indicele de inflaţie, în cazul în care acesta este pozitiv şi la care se va aplica dobânda legală, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, pentru sumele datorate pentru perioada sus menţionată.

A fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la cererea de obligare a pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale, a fost admisă această cerere şi au fost obligaţi pârâţii la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale sus menţionate.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiţiei, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului şi casarea în parte a sentinţei, în sensul înlăturării obligaţiei Ministerului Justiţiei de emitere a unor noi ordine de salarizare şi de alocare a fondurilor necesare plăţii diferenţelor de drepturi salariale acordate intimaţilor-reclamanţi.

În motivarea recursului, a arătat că în mod greşit a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active cu privire la cererea de obligare a pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii, în condiţiile în care această situaţie atrage problema raportului juridic de drept financiar stabilit între ordonatorii de credite.

A mai arătat recurentul că a emis Ordinul nr. 4988/C/2019 în temeiul dispoziţiilor art. 131 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară şi ale prevederilor art. 74 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, ţinând seama de faptul că, în sistemul justiţiei, prin hotărâri judecătoreşti definitive, a fost acordată valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Ţinând cont de împrejurarea că ministrul Justiţiei a emis ordinul menţionat, precum şi împrejurarea că prevederile acestuia se vor aduce la îndeplinire de către curţile de apel şi tribunale, a solicitat recurentul să se constate că pretenţiile intimaţilor-reclamanţi sunt satisfăcute, cu consecinţa respingerii acţiunii ca rămasă fără obiect.

A mai susţinut recurentul că în mod netemeinic şi nelegal l-a obligat prima instanţă la emiterea pentru fiecare dintre reclamanţi a unor ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu data de 15.04.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în condiţiile în care intimaţii-reclamanţi au ales să se adreseze instanţei prin acţiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din lege.

Sub acest aspect a subliniat că intimaţii-reclamanţi s-au adresat autorităţii publice emitente cu o cerere pentru despăgubiri în data de 11.03.2019, iar termenul de trei ani anterior înregistrării acţiunii în anulare formulate în temeiul Legii nr. 554/2004, respectiv 15.04.2016, nu satisface exigenţele prevăzute în art. 18 alin. (3) din acelaşi act normativ.

În sprijinul opiniei exprimate, recurentul a invocat şi expus considerentele apreciate relevante din Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii formulat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 853 din 22 octombrie 2019, prin care s-a concluzionat în sensul că momentul la care persoana vătămată printr-un act administrativ nelegal a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască întinderea pagubei constituie o împrejurare de fapt care trebuie dovedită printr-un probatoriu serios, nefiind legată în mod direct şi aprioric nici de comunicarea actului administrativ nelegal şi nici de momentul rămânerii definitive a hotărârii de anulare a acestuia.

Întrucât intimaţii-reclamanţi au formulat acţiune în contencios administrativ în despăgubire, în temeiul dispoziţiilor cuprinse în Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, a solicitat recurentul să se constate ca fiind nelegală dispoziţia privind obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea pentru fiecare dintre reclamanţi a unor ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu data de 15.04.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON.

A apreciat recurentul că, în cauză, prima instanţă a omis să aplice dispoziţiile speciale cu privire la răspunderea administrativ-patrimonială conţinute în Legea nr. 554/2004 şi a făcut aplicarea regulilor generale cuprinse în dispoziţiile Codului muncii şi ale C. civ. referitoare la răspunderea pentru paguba cauzată prin fapta ilicită a autorităţii publice, respectiv a Ministerului Justiţiei.

4. Apărările intimaţilor

Intimaţii-reclamanţi nu au depus întâmpinare la dosarul cauzei. Au formulat concluzii scrise prin care au arătat că emiterea ordinului nr. 4988/2019 invocat de recurent reprezintă o achiesare tacită şi parţială la hotărârea primei instanţei. Totodată, ordinul invocat stabileşte drepturile începând cu 01.12.2016, iar prima instanţă a avut în vedere data de 15.04.2016.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanţii, judecători în cadrul Curţii de Apel Bucureşti, au învestit instanţa de contencios administrativ cu o acţiune prin care au solicitat obligarea Ministerului Justiţiei la emiterea unor ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu 09.04.2015 şi până la data de 30.11.2015, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 440,154, respectiv începând cu 01.12.2015 şi în continuare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON (în care s-a inclus şi majorarea de 10% potrivit Legii nr. 293/2015), în vederea realizării unei salarizări la nivelul maxim aflat în plată pentru aceeaşi funcţie, grad, gradaţie, vechime în muncă dacă persoanele îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Totodată, reclamanţii au solicitat obligarea ambilor pârâţi la repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, obligarea ambilor pârâţi la plata sumei reprezentând actualizarea cu indicele de inflaţie, în cazul în care acesta este pozitiv şi la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, pentru sumele datorate pentru perioada menţionată, obligarea pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale solicitate prin acţiune.

Soluţionând cauza, prima instanţă a admis excepţia prescripţiei pentru perioada 9.04.2015-14.04.2016. A admis în parte cererea principală formulată în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiţiei şi a obligat acest pârât la emiterea pentru fiecare dintre reclamanţi a unor ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu 15.04.2016 şi în continuare, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON. A fost admisă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Ministerului Justiţiei şi a fost respinsă cererea de plată efectivă a diferenţelor salariale solicitate împotriva acestuia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A fost admisă cererea de plată în contradictoriu cu pârâta Curtea de apel Bucureşti şi s-a dispus obligarea acesteia la plata pentru fiecare lună, a diferenţelor dintre veniturile la care sunt îndreptăţiţi reclamanţii şi veniturile efectiv plătite, actualizate cu indicele de inflaţie, în cazul în care acesta este pozitiv şi la care se va aplica dobânda legală, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective, pentru sumele datorate pentru perioada sus menţionată. Totodată, a fost respinsă excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la cererea de obligare a pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale, a fost admisă această cerere şi au fost obligaţi pârâţii la alocarea fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale sus menţionate.

O primă critică invocată de recurentul-pârât Ministerul Justiţiei prin memoriul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., priveşte faptul că, în opinia acestuia, instanţa de fond ar fi respins în mod greşit excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamanţilor cu privire la cererea de obligare a pârâţilor la alocarea fondurilor necesare plăţii.

Înalta Curte reţine că aceste susţineri sunt neîntemeiate, întrucât, în raport de alocarea efectivă a fondurilor necesare plăţii drepturilor salariale solicitate prin acţiune, recurentul Ministerul Justiţiei are atribuţii concrete prevăzute de lege. Deşi recurenţii-reclamanţi nu pot impune direct acestei autorităţi îndeplinirea obligaţiilor legale pentru sumele obţinute prin hotărâri judecătoreşti pentru care justifică un interes în primirea plăţilor, pot pretinde în justiţie obligarea Ministerului Justiţiei la luarea măsurilor legale pentru asigurarea fondurilor necesare, respectiv alocarea fondurilor către Curtea de Apel Bucureşti.

Cu privire la emiterea ordinului nr. 4988/C/2019, aspect faţă de care apreciază recurentul că acţiunea ar fi rămas fără obiect, instanţa de control judiciar constată că acest ordin a fost emis în cursul judecăţii, astfel că obiectul acţiunii exista, atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond. De altfel, emiterea acestui ordin după soluţionarea cauzei în primă instanţă nu reprezintă o împrejurare de natură a lipsi de obiect acţiunea, ci, dimpotrivă, reprezintă o punere în executare a dispoziţiilor instanţei de fond, având efectul unei achiesări la dispoziţiile din hotărâre referitoare la emiterea ordinului de salarizare.

Înalta Curte apreciază neîntemeiate şi criticile recurentului în sensul că în mod netemeinic şi nelegal a fost obligat de prima instanţă la emiterea pentru fiecare dintre reclamanţi a unor ordine de salarizare cu o indemnizaţie de încadrare recalculată, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON, în temeiul dispoziţiilor art. 18 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în condiţiile în care intimaţii-reclamanţi au ales să se adreseze instanţei prin acţiunea în despăgubiri întemeiată pe art. 19 din lege.

Sub acest aspect este important a se aminti că legislaţia în privinţa salarizării personalului din sistemul justiţiei a parcurs mai multe etape, iar salarizarea a fost realizată iniţial prin Legea nr. 284/2010 (în prezent abrogată prin Legea nr. 153/2017) şi prin Legea nr. 71/2015, publicată în Monitorul Oficial nr. 233 din 06.04.2015, care a intrat în vigoare la data de 09.04.2015 şi prin care a fost aprobată O.U.G. nr. 83/2014.

Prin acest din urmă act normativ s-a stabilit obligaţia egalizării indemnizaţiilor pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice la nivelul maxim aflat în plată în cadrul aceleiaşi autorităţi sau instituţii. Ulterior, prin Legea nr. 293/2015 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 83/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 884 din 25 noiembrie 2015, a fost stabilită o majorare cu 10% a indemnizaţiilor, inclusiv pentru Familia ocupaţională de funcţii bugetare "Justiţie".

Prin O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016 s-a prevăzut că în anul 2016 cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se menţine la acelaşi nivel cu cel ce se acordă pentru luna decembrie 2015, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii şi nu se aplică valoarea de referinţă şi coeficienţii de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare prevăzuţi în anexele la Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, cu modificările şi completările ulterioare.

La data de 01.07.2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 20/2016 pentru modificarea şi completarea O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prin care a fost introdus art. 31, în temeiul căruia, avându-se în vedere diferenţele nejustificate ale veniturilor din sistemul bugetar pentru persoanele care îşi desfăşurau activitatea în aceleaşi condiţii, a fost stabilită obligaţia egalizării nivelului veniturilor în raport de nivelul maxim aflat în plată.

În fine, prin O.U.G. nr. 43/2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 673 din 31 august 2016, a fost modificată O.U.G. nr. 57/2015, în sensul înlocuirii principiului egalizării indemnizaţiilor în raport de nivelul maxim existent, cu regula conform căreia acest nivel se va stabili fără a se ţine seama de drepturile salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti.

Textele legale care prevăd regula amintită au făcut obiectul controlului de constituţionalitate, prin Decizia nr. 794/2016 din data de 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale statuându-se în sensul constatării neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 31 alin. (12) din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare.

Instanţa de contencios constituţional a reţinut, în esenţă, că dispoziţiile legale în discuţie contravin principiului egalităţii în faţa legii, consacrat prin art. 16 din Constituţie, astfel că pentru respectarea acestuia nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare, prevăzut de O.U.G. nr. 57/2015, corespunzător fiecărei funcţii, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, trebuie să includă majorările (indexările) stabilite prin hotărâri judecătoreşti şi să fie aceleaşi pentru tot personalul salarizat potrivit dispoziţiilor de lege aplicabile în cadrul aceleiaşi categorii profesionale, respectiv familii ocupaţionale prevăzute de Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.

În acest context normativ şi ţinând cont de faptul că printr-o hotărâre pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa în dosarul nr. x/2018, definitivă prin decizia nr. 2137/23.09.2019 pronunţată de Curtea de Apel Ploieşti, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţi, printre care se află şi judecători, şi au fost obligat pârâţii la stabilirea şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,154 RON începând cu 9.04.2015, respectiv de 484,169 RON, începând cu 1.12.2015, în mod just a apreciat instanţa de fond că drepturile recunoscute prin hotărâri judecătoreşti altor judecători, cu privire la valoarea VRS, se impun a fi recunoscute şi reclamanţilor.

Aşadar, în mod corect s-a reţinut că egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015, astfel încât nu poate fi primită susţinerea recurentului-pârât Ministerul Justiţiei referitoare la nelegala soluţie a primei instanţe de obligare la emiterea de noi ordine de salarizare pentru fiecare dintre reclamanţi, care să prevadă o indemnizaţie de încadrare recalculată, începând cu data de 15.04.2016, prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON.

Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 36/2018, şi anume: "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi alin. (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

În acelaşi sens a fost avută în vedere şi Decizia nr. 36/04.06.2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (51) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Totodată, concluzia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care evidenţiază principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Aşa cum s-a arătat în precedent, decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 09 aprilie 2015. De altfel, instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

În concret, Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Totodată, instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 constă în faptul că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Totodată, este de observat faptul că, raportat la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de actele normative menţionate şi de instanţa de contencios constituţional prin Decizia nr. 794/15.12.2016, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, se observă că, deşi pârâtul a aplicat dispoziţiile legale antereferite prin emiterea succesivă a actelor administrative de salarizare, era necesar ca acesta să aibă în vedere valoarea concretă a valorii de referinţă sectorială, care trebuia să fie de 440,16 şi de 484,18 RON, în acord cu dispoziţiile O.G nr. 13/2008.

Cât priveşte critica recurentului-pârât vizând încălcarea dispoziţiilor art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 şi omisiunea aplicării dispoziţiilor speciale cu privire la răspunderea administrativ-patrimonială din cuprinsul Legii nr. 554/2004, în susţinerea căreia a invocat Decizia nr. 22/2019 privind examinarea recursului în interesul legii, Înalta Curte reţine că nici aceasta nu este fondată.

În speţă sunt incidente dispoziţiile art. 1535 din C. civ. conform cărora, în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până la momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau în cel prevăzut de lege, dobânda legală urmând a fi stabilită conform art. 2 şi art. 3 din O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie şi penalizatoare pentru obligaţii băneşti, precum si pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

În conformitate cu art. 1381 alin. (3) din C. civ., în cazul executării cu întârziere a obligaţiei de plată a unei sume de bani, indiferent de izvorul contractual ori delictual al obligaţiei, daunele-interese sub forma dobânzii legale se datorează, fără a se face dovada unui prejudiciu şi fără ca principiul reparării integrale a prejudiciului sa poată fi nesocotit.

Prin urmare, art. 1531 şi art. 1535 din C. civ. consacră principiul reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor şi, cum obligaţia de plată a dobânzii izvorăşte din lege (răspunderea civilă delictuală) intimaţii-reclamanţi sunt îndreptăţiţi şi la plata dobânzii legale penalizatoare calculate de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective, ce se impune a fi calculată în raport de diferenţele salariale rezultate din recalculare, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflaţie, în vederea asigurării reparării integrale a prejudiciului cauzat prin întârzierea plăţii despăgubirii cuvenite.

Înalta Curte reţine că este relevantă în acest sens Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 2/2014 din 17 februarie 2014 (Completul competent să judece recursul în interesul legii), publicată in Monitorul Oficial, Partea I, nr. 411 din 3 iunie 2014, în care s-a reţinut că plata dobânzii legale acoperă beneficiul de care a fost lipsit creditorul (lucrum cessans), dând astfel expresie principiului reparării integrale a prejudiciului suferit de creditor, principiu consacrat de art. 1531 alin. (1), alin. (2) teza I şi art. 1535 alin. (1) din C. civ. din 2009.

În aceste condiţii, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală şi urmează să o menţină în consecinţă, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 156/F-CONT din 21 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Ministerul Justiţiei împotriva sentinţei nr. 156/F-CONT din 21 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Piteşti – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 26 mai 2022.