Prosecutor salary equalization dispute: appeal dismissed, lower court order mandating wage recalculation and payment upheld.

Şedinţa publică din data de 20 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tibunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantele A. şi B., procurori la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie au chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justitie, solicitând:

1. reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine procurorilor şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, prin includerea procentului de 8,5% prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 13/2008,.precum a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484.18 RON;

2. repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunte îndreptăţite şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la care se va aplica dobânda (egală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acţiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferenţiat până la 1 decembrie 2015, după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

Prin sentinţa civilă nr. 5841 pronunţată de Tribunalul Bucureşti la data de 25 octombrie 2019cauza a fost declinată spre competentă soluţionarea Curţii de Apel Bucureşti.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 725/2020 pronunţată la data de 02 septembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia tardivităţii formulării întâmpinării şi, în consecinţă, a constatat că pârâtul Ministerul Public este decăzut din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei parţiale a dreptului la acţiune.

Totodată, a acţiunea formulată reclamantele A. şi B. şi a obligat pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie să reîncadreze pe cele două reclamante şi să calculeze drepturile salariale ale acestora cu utilizarea unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 pentru perioada 09.04.2015 – 30.11.2015.

A obligat pârâtul să calculeze drepturile salariale ale reclamantelor cu utilizarea unei valori de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 şi procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015 pentru perioada 01.12.2015 – 31.12.2017, precum şi începând cu 01.01.2018.

A obligat pârâtul la plata către reclamante a diferenţelor de drepturi salariale dintre cele efectiv plătite şi cele calculate conform prezentei hotărâri, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie, precum şi dobânda legală penalizatoare aferentă, de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat:

- admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 26.07.2016 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca fiind prescrisă,

- admiterea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect,

- respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 26.07.2016, recurentul susţine că, din analiza coroborată a dispoziţiilor art. 2513 C. civ., şi art. 208 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că pârâtul nu poate fi decăzut din dreptul de a invoca excepţia prescripţiei ca urmare a nedepunerii întâmpinării în termenul prevăzut la art. 201 alin. (1) C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, această excepţie poate fi invocată până la primul termen de judecată în faţa primei instanţe, când părţile sunt legal citate. Prin urmare, este aplicabilă partea finală a art. 208 alin. (2) C. proc. civ. care consacră una din excepţiile de la regulă, excepţie care priveşte posibilitatea invocării excepţiilor relative şi în absenţa sau în prezenţa unei întâmpinări depuse după mai mult de 25 de zile de la data comunicării cererii de chemare în judecată.

Cu referire la excepţia lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 arată recurentul că în baza art. 1 din Ordinul nr. 3206/29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, procurorii din cadrul acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, specialiştii IT şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON, iar începând cu 01.01.2018, drepturile salariate se stabilesc potrivit art. 1 din acelaşi ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare.

Cu referire la fondul recursului, arată că începând cu 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, care a înlocuit reglementările anterioare. Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009, începând cu data intrării in vigoare, în tot sau în parte, a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute în prezenta lege", iar în conformitate cu art. 5 alin. (1) din Anexa VI a aceluiaşi act normativ, "(1)... începând cu 1 ianuarie 2010, indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază ale personalului prevăzut la art. 4 alin. (1) se stabilesc astfel: la indemnizaţiile de încadrare brute lunare, respectiv salariile de bază stabilite potrivit reglementărilor în vigoare la 31 decembrie 2009 se adaugă sporurile şi majorările prevăzute în notele la anexele corespunzătoare, precum şi adaosurile prevăzute la art. 4 alin. (3) lit. a)".

Din analiza dispoziţiilor legale citate rezultă că noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţiei nu puteau fi decât cele prevăzute în Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege.

Principiile avute în vedere la elaborarea Legii nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010, în vigoare de la 01.01.2011. Conform art. 1 alin. (2) din acest act normativ, "(2) Începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi, drepturile salariale ale personalului prevăzut la alin. (1) sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute in prezenta lege", iar potrivit art. 33 alin. (1) La data intrării în vigoare a prezentei legi, reîncadrarea personalului se face corespunzător tranşelor de vechime în muncă avute în luna decembrie 2010 pe funcţiile corespunzătoare categoriei, gradului şi treptei profesionale deţinute, stabilindu-se clasa de salarizare şi coeficientul de ierarhizare corespunzător acesteia".

Prima instanţă a ignorat dispoziţiile Deciziei nr. 25 din 14.11.2011, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în M. Of. nr. 916 din 22.12.2011, prin care instanţa supremă a statuat că dispoziţiile Ordonanţei Guvernului nr. 10/2007 (...) se interpretează în sensul că nu se aplică şi magistraţilor".

În mod greşit instanţa de fond a acordat reclamantelor valoarea de referinţă sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007. Aceasta, deoarece reclamantele nu fac parte din categoria personalului contractual din sectorul bugetar şi nici din categoria personalului care ocupă funcţii de demnitate publică. Acordarea majorărilor în discuţie numai anumitor categorii profesionale a reprezentat opţiunea legiuitorului, şi nu o formă de discriminare.

A invocat recurentul Deciziile nr. 818 – 821 din 03.07.2008, Curtea Constituţională a admis excepţiile de neconstituţionalitate invocate de Ministerul Justiţiei şi a constatat că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.

A mai arătat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi majorările salariale prevăzute de art. 1 din O.G. nr. 3/2006 şi art. 1 din O.G. nr. 10/2007.

Prin Ordinul nr. 897 din 22.05.2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a dispus recalcularea drepturilor salariale ale personalului acestui parchet, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, precum şi ale personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, pentru perioada 09.04.2015 - 30.11.2015, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON, iar pentru perioadele 01.12.2015 - 31.07.2016; 01.08.2016 - 30.09.2016 şi 01.10.2016 - 31.12.2017, prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON.

După publicarea Deciziei nr. 794 din 15.12.2016, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au procedat la recalcularea indemnizaţiilor brute funare şi a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie, dacă personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, începând cu 09.04.2015.

Tocmai de aceea, egalizarea drepturilor salariale, diferenţiată pe categorii profesionale, grad/treaptă, vechime în funcţie, nivel de instanţă/parchet etc., nu poate viza o dată anterioară celei de 09.04.2015, dată de la care s-a procedat la recalcularea drepturilor salariale ale personalului din familia ocupaţională "Justiţie", prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 421,36 RON.

Începând cu 01.12.2015, salarizarea s-a făcut prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 463,5 RON, astfel cum rezultă din Ordinul nr. 897/2018 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Ulterior, prin Ordinul nr. 3206 din 29.11.2019 s-a stabilit că: "În perioada 01.12.2016 - 31.12.2017, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetelor de pe lângă curţile de apel, parchetelor de pe lângă tribunale şi parchetelor de pe lângă judecătorii, personalul de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, specialiştii IT şi specialiştii din cadrul Ministerului Public se salarizează având în vedere valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON; începând cu 01.01.2018, drepturile salariale se stabilesc potrivit art. 1 din ordin, în măsura în care nu devin incidente prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, cu modificările şi completările ulterioare."

O ultimă critică vizează actualizarea diferenţelor de drepturi salariale în funcţie de rata inflaţiei şi acordarea dobânzii penalizatoare, sens în care arată că reclamantele nu au solicitat anularea Ordinului nr. 3206/29.11.2019 al procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, astfel că acesta îşi produce efectele.

În cuprinsul Ordinului menţionat se prevede că plata diferenţelor salariale rezultate din aplicarea acestuia urmează să se facă după asigurarea fondurilor necesare în bugetul Ministerului Public, prin urmare modalitatea de plată a fost prevăzută în acest act administrativ, asumată ca obligaţie de către instituţie şi adusă la cunoştinţa destinatarilor respectivului act.

În ce priveşte dobânda, arată recurentul că aceasta este o sancţiune civilă constând în daune moratorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată. Daunele moratorii reprezintă echivalentul prejudiciului pe care creditorul îl suferă ca urmare a executării cu întârziere a obligaţiei.

Afirmă recurentul că Noul C. civ. permite repararea prejudiciului moratoriu concret si variabil probat de fiecare dată de partea care îl pretinde în condiţiile dreptului comun al răspunderii contractuale, astfel încât condiţiile acordării acestui tip de despăgubiri ţin de răspunderea civilă contractuală. Pentru a putea vorbi despre răspundere civilă contractuală, trebuie, în primul rând, ca între cel chemat să răspundă şi cel care răspunde să existe un contract, aceasta fiind premisa angajării răspunderii civile contractuale. Dacă această legătura nu există şi s-ar pune o problemă de răspundere, aceasta este extracontractuală, respectiv delictuală.

Având în vedere că între reclamante şi pârât nu este încheiată nicio convenţie care să determine angajarea unei eventuale răspunderi civile contractuale, nu se pune problema analizei întrunirii condiţiilor existenţei acestui tip de răspundere.

4. Apărările intimatelor

Intimatele reclamante au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Au susţinut că motivul de recurs invocat de recurentul pârât în sensul că instanţa de fond nu a aplicat corect dispoziţiile art. 2513 C. civ. este nefondat, întrucât: stabileşte o sintagmă specifică pentru a denumi dreptul celui în favoarea căruia prescripţia curge, şi anume dreptul de a opune prescripţia, (art. 2512, art. 2513 C. civ.), drept pe care îl avea recurentul pârât; stabileşte un termen restrictiv în care se poate opune prescripţia, şi anume numai prin întâmpinare (art. 2513 teza I C. civ.), dispoziţie legala ce ar fi lipsită de orice aplicabilitate dacă pârâtul ar fi avut drept de alegere între teza I şi teza II a art. 2513 C. civ. stabileşte sfera persoanelor ce pot invoca în general prescripţia şi limita de timp în care aceste persoane pot invoca prescripţia, ca fiind primul termen de judecată (art. 2514 C. civ. şi art. 2513 teza II C. civ.), drept pe care, însă, recurentul - pârât nu îl are în procesul civil.

În ce priveşte Ordinul nr. 3206/29.11.2019 afirmă intimatele că acesta nu ara caracter personal, nu se referă la intimate, ci are un caracter normativ general, şi nu este nici însoţit de dovezi de publicare ori de comunicare către intimate.

În ce priveşte celelalte motive de recurs se arată că toată jurisprudenţa invocată în dezvoltarea acestora, pentru justificarea pretinsei netemeinicii a drepturilor solicitate de intimate, este veche şi căzută în desuetitudine, unele acte normative au fost modificate în timp, iar alte acte normative au fost special emise în scopul de a se elimina discriminările vădite create de soluţiile legislative şi de jurisprudenţa CCR invocate chiar în cadrul acestor motive de recurs.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Reclamantele, procurori Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin acţiunea formulată au solicitat reîncadrarea şi recalcularea salariului brut lunar, respectiv a indemnizaţiei brute lunare ce se cuvine procurorilor şi personalului de specialitate juridică asimilat judecătorilor şi procurorilor, prin includerea procentului de 8,5% prevăzut de art. 2 din O.G. nr. 13/2008, precum a procentului de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, respectiv VRS 405 RON+4%+4,5%+10%, rezultând astfel o V.R.S. de 484.18 RON; precum şi repararea prejudiciului creat prin neacordarea drepturilor de care ar fi trebuit să beneficieze, respectiv obligarea pârâtului la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunte îndreptăţite şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie la care se va aplica dobânda (egală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată până la data plăţii efective, începând cu 3 ani înainte de înregistrarea prezentei acţiuni până la plata efectivă a sumelor cuvenite (diferenţiat până la 1 decembrie 2015, după 1 decembrie 2015, dar şi pentru viitor, după intrarea în vigoare a Legii-cadru de salarizare nr. 153/2017, prin care se abrogă Legea-cadru nr. 284/2010).

Prin sentinţa recurată, acţiunea a fost admisă, pârâtul înţelegând să formuleze critici din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care a invocat, în esenţă, greşita respingere a excepţiei dreptului material la actiune pentru pretentiile anterioare 26.07.2016, excepţia lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, solicitând respingerea actiunii ca neintemeiată, făcând trimitere la Ordinul 3206/2019 prin care s-au calculat drepturile salariale la o valoare de referinţă sectorială de 484 RON, în perioada 01.12.2016-31.12.2017, precum şi la Decizia nr. 25/2011 a ICCJ – RIL, cu privire la interpretarea dispoziţiilor O.G. nr. 10/2007, critici pe care Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate urmând să le analizeze în mod unitar şi să le răspundă prin argumente comune în raport de finalitatea concretă a acestora.

În primul rând, în ce priveşte excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru pretenţiile anterioare datei de 26.07.2016, Înalta Curte constată că în mod corect a fost respinsă de judecătorul fondului.

Astfel, se reţine că potrivit art. 208 alin. (2) C. proc. civ. nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage sancţiunea decăderii pârâtului din dreptul de a invoca excepţii, în afara celor de ordine publică, însă doar în ipoteza în care legea nu prevede altfel.

Prescripţia extinctivă este reglementată în Titlul I din Cartea a VI-a "Despre prescripţia extinctivă, decădere şi calculul termenelor" din Noul C. civ.

Conform art. 2516 alin. (1) din Noul C. civ. "Dispoziţiile prezentului titlu constituie dreptul comun în materia prescripţiei extinctive".

În acest sens, art. 2512 din Noul C. civ. prevede că "(1) Prescripţia poate fi invocată numai de cel în folosul căruia curge, personal sau prin reprezentant, şi fără a fi ţinut să producă un titlu contrar ori să fi fost de bună credinţă. (2) Organul de jurisdicţie competent nu poate aplica prescripţia din oficiu".

Din interpretarea acestor norme juridice reiese faptul că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune poate fi invocată doar de către persoana în folosul căruia curge, astfel încât are natura juridică a unei excepţii de ordin privat.

Potrivit prevederilor art. 2513 din Noul C. civ., sub denumirea marginală - Momentul până la care se poate invoca prescripţia, se prevede că "Prescripţia poate fi opusă numai în primă instanţă, prin întâmpinare sau, în lipsa invocării, cel mai târziu la primul termen de judecată la care părţile sunt legat citate."

Aşadar, din coroborarea normelor legale precitate rezultă că excepţia prescripţiei poate fi invocată până la primul termen de judecată, însă doar în situaţia în care intâmpinarea nu este obligatorie, întrucât sintagma "în lipsa invocării" din cuprinsul art. 2513 C. civ. nu se referă la acele situaţii în care întâmpinarea nu este obligatorie. Cum în cauză, întâmpinarea era obligatorie, şi întrucât acest act procedural a fost formulat cu depăşirea termenului prevăzut de art. 201 alin. (1) C. proc. civ., în mod corect această excepţie a fost respinsă de judecătorul fondului.

În ce priveşte excepţia lipsei de obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016 când a fost emis Ordinul procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 3206/2019, Înalta Curte o apreciază ca neîntemeiată.

Obiectul acţiunii civile de faţă este reprezentat de pretenţia reclamantelor de a le fi recunoscute şi recalculate drepturile salariale, având în vedere refuzul pârâtului de a stabili drepturile salariale în conformitate cu textele de lege indicate. Prin urmare, obiectul acţiunii există atât la data introducerii cererii, cât şi la data pronunţării hotărârii de fond, iar emiterea Ordinului nr. 3206/29.11.2019, constituie o împrejurare ce vizează interesul procesual al susţinerii recursului, dar nu afectează obiectul cererii de chemare în judecată.

Prin urmare, va fi respins, ca nefondat, motivul de recurs referitor la lipsa parţială de obiect a acţiunii.

Pe fondul recursului, instanţa de control judiciar constată că în mod corect a constatat prima instanţă incidenţa în cauză a dispoziţiilor 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la data de 9 aprilie 2015.

Aminteşte Înalta Curte că potrivit actului normativ menţionat: « Art. I. Se aprobă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83 din 12 decembrie 2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 925 din 18 decembrie 2014, cu următoarele modificări şi completări:

1. La articolul 1, după alin. (5) se introduce un nou alineat, alin. (5ind. 1), cu următorul cuprins:

"(5ind. 1) Prin excepţie de la prevederile alin. (1) şi (2), personalul din aparatul de lucru al Parlamentului şi din celelalte instituţii şi autorităţi publice, salarizat la acelaşi nivel, precum şi personalul din cadrul Consiliului Concurenţei şi al Curţii de Conturi, inclusiv personalul prevăzut la art. 5 din aceste instituţii, care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii."

De asemenea, tot în cuprinsul aceluiaşi act normativ se prevede că: «6. La articolul 5, după alin. (1) se introduc două noi alineate, alin. (1ind. 1) şi (1ind. 2), cu următorul cuprins:

"(1ind. 1) Prin nivel de salarizare în plată pentru funcţiile similare se înţelege acelaşi cuantum al salariului de bază cu cel al salariaţilor având aceeaşi funcţie, în care au fost incluse, după data de 31 decembrie 2009, sumele aferente salariului de încadrare, precum şi sumele aferente sporurilor de care au beneficiat înainte de această dată, dacă salariatul angajat, numit sau promovat îndeplineşte aceleaşi condiţii de studii - medii, superioare, postuniversitare, doctorale -, de vechime şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, specifice locului de muncă la data angajării sau promovării.

(1ind. 2) Prevederile alin. (1ind. 1) se aplică şi pentru calculul indemnizaţiei de încadrare pentru persoanele care sunt demnitari, ocupă funcţii publice şi de demnitate publică, ca unică formă de remunerare a activităţii corespunzătoare funcţiei."

Din interpretarea sistematică şi teleologică a normelor de drept menţionate rezultă că personalul din instituţii şi autorităţi publice va fi salarizat la nivelul maxim existent în plată, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu alte persoane având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Cu alte cuvinte, de la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015 se consfinţeşte principiul de dreptul muncii conform căruia la muncă egală trebuie acordată o remuneraţie egală, pentru persoanele din sistemul bugetar care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Aşadar, egalizarea remuneraţiilor trebuia efectuată de la data intrării în vigoare a actului normativ menţionat, adică de la data de 9 aprilie 2015. Concluzia instanţei de fond este în sensul interpretării pe care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a realizat-o prin Decizia nr. 23/26.09.2016, respectiv că "(…) Nivelul de salarizare determinat prin aplicarea art. 1 alin. (1) şi (2) din O.U.G. nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, este cel ce interesează în aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5^1) din aceeaşi ordonanţă de urgenţă, astfel încât personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie va fi salarizat la nivelul maxim dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Prin urmare, în acest caz, nu va funcţiona regula menţinerii în anul 2015 a aceluiaşi nivel de salarizare din 2014 (salariul de bază şi sporuri) pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice salarizate la un nivel inferior în comparaţie cu salariile de bază şi sporurile stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii cu cel care beneficiază de un nivel de salarizare superior, urmând ca şi acesta să fie salarizat la nivelul maxim, prin urmare, să beneficieze de o creştere salarială, prin derogare de la art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare."

Totodată, soluţia instanţei de fond nu contrazice nici aplicarea deciziei CCR nr. 794/15.12.2016, care vine să sublinieze principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Decizia Curţii Constituţionale consacră soluţia adoptată prin Legea nr. 71/2015, clarificările aduse fiind de natură să susţină aplicarea legii menţionate în forma intrată în vigoare la data de 9 aprilie 2015. Instanţa de contencios constituţional nu a făcut decât să elimine disparităţile de interpretare, fără să introducă un nou criteriu de calcul al indemnizaţiilor.

Aşa fiind, decizia CCR nr. 794/15.12.2016 a confirmat principiul egalităţii în faţa legii a tuturor categoriilor de salariaţi, inclusiv a magistraţilor, eliminând o serie de interpretări contradictorii cu privire la aplicarea legilor de salarizare, raportate la punerea în aplicarea a unor hotărâri judecătoreşti obţinute anterior şi incluse în baza de salarizare.

Acestea sunt chestiuni de principiu care stabilesc un echilibru firesc în raporturile de muncă dintre salariaţi şi angajatori care au calitatea de instituţii publice, plecând de la premisele egalităţii, nediscriminării şi transparenţei în acordarea remuneraţiei celor care lucrează în condiţii similare având aceeaşi funcţie/grad/treaptă şi gradaţie.

Trebuie subliniat că potrivit deciziei Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, în cadrul aceleiaşi categorii profesionale şi familii ocupaţionale nu poate exista o salarizare diferită, raportată la mai multe valori sectoriale, diferenţele de salarizare rezultând exclusiv din coeficienţii de multiplicare specifici fiecărei funcţii şi grad.

Curtea Constituţională a statuat în cuprinsul paragrafului 21 că soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim s-a adoptat începând cu Legea nr. 71/2015, care a intrat în vigoare la 9 aprilie 2015.

Astfel, prin decizia Curţii Constituţionale nr. 794/15.12.2016, publicată în Monitorul Oficial nr. 1029 din 21 decembrie 2016 a fost admisă excepţia de neconstituţionalitate a art. 31 alin (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 privind salarizarea personalului plătit din fondurilor publice în anul 2016, prorogarea unor termene, precum şi unele măsuri fiscal-bugetare sunt neconstituţionale.

În cuprinsul deciziei s-a menţionat că:

"Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 3ind. 1 alin. (1ind. 2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 57/2015, Curtea reţine că, prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 (care se aplică întregului personal bugetar, inclusiv magistraţilor), s-au eliminat şi diferenţele provenite din faptul că o parte dintre magistraţii şi personalul asimilat, încadraţi în aceeaşi funcţie, grad/treaptă,gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate au obţinut hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile (în temeiul C. proc. civ. din 1865) sau definitive (în temeiul C. proc. civ.), prin care le-au fost recunoscute majorări salariale, în timp ce alţii nu obţinuseră asemenea hotărâri judecătoreşti. Astfel, urmarea intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016 este aceea că, pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, indemnizaţia de încadrare a magistraţilor şi a personalului asimilat este aceeaşi, stabilită la nivel maxim. De altfel, chiar înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 20/2016, prin art. 1 alin. (5ind. 1) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, introdus prin legea sa de aprobare, Legea nr. 71/2015, s-a prevăzut aceeaşi soluţie legislativă, a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim."

Instanţa de contencios constituţional a statuat că efectul neconstituţionalităţii art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 este acela că nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţia de încadrare la care se face egalizarea trebuie să includă şi drepturile stabilite sau recunoscute prin hotărâri judecătoreşti. În consecinţă, personalul care lucrează în aceleaşi condiţii, trebuie să fie salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei aflate în plată, indiferent de instituţie sau autoritate publică.

Nu în ultimul rând, prin Decizia nr. 36/4 iunie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a statuat că: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, precum şi alte măsuri în domeniul cheltuielilor publice, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 71/2015, cu modificările şi completările ulterioare, soluţia egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim are în vedere şi majorările şi indexările recunoscute prin hotărâri judecătoreşti unor magistraţi sau membri ai personalului auxiliar, indiferent dacă ordonatorul de credite a emis sau nu ordine de salarizare corespunzătoare".

Această concluzie în interpretare se impune cu atât mai mult cu cât, prin considerentele hotărârilor judecătoreşti în cauză, "stabilirea" indemnizaţiei s-a făcut în baza unui act normativ cu aplicabilitate generală, erga omnes, iar nu în baza unor situaţii punctuale şi personale, astfel cum încearcă să inducă recurentul-pârât prin cererea de recurs.

Totodată, hotărârile judecătoreşti prin care s-a recunoscut majorarea valorii de referinţă sectorială care prin definiţie vizează aplicabilitatea aceluiaşi criteriu de salarizare unui întreg sector de activitate, nu vizează situaţii de fapt particulare, ci aplicarea unor prevederi legale cuprinse în acte normative, cu aplicabilitate generală, astfel cum a reţinut Î.C.C.J. în decizia antereferită, precum şi în Decizia nr. 7/2019, adoptată în recurs în interesul legii (pct. 71).

În aceste condiţii, devin pe deplin valabile concluziile Î.C.C.J., potrivit cărora, dacă s-ar da o altă interpretare, aceasta ar fi contrară scopului şi substanţei normei, s-ar menţine inechităţile salariale în cadrul aceleiaşi categorii de personal şi, în consecinţă, ar persista discriminarea pe care legiuitorul a intenţionat să o elimine prin edictarea acestei reglementări (pct. 73 din Decizia nr. 7/2019).

Aşadar, reglementările O.U.G. nr. 83/2004 cu modificările şi completările aduse de Legea nr. 71/2015 sau O.U.G. nr. 57/2015 cu modificările şi completările aduse de O.U.G. nr. 20/2016 şi O.U.G. nr. 43/2016 au ca scop ca personalul care beneficiază de un cuantum al salariilor de bază şi al sporurilor mai mici decât cele stabilite la nivel maxim în cadrul aceleiaşi instituţii sau autorităţi publice pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, să fie salarizat la nivelul maxim, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii, premisa de aplicare a textului legal fiind stabilirea la autoritatea/instituţia publică a unui nivel maxim de salarizare, în raport de care să fie uniformizate şi celelalte drepturi salariale, având un cuantum inferior, plătite pentru fiecare funcţie/grad/treaptă şi gradaţie, atunci când titularii îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice prevede la art. 38 în mod clar că începând cu data de 1 iulie 2017 se menţin în plată la nivelul acordat pentru luna iunie 2017, până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. De asemenea, art. 38 alin. (3) din Legea nr. 153/2017, prevede şi în anul 2018 şi 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o anumită majorare.

Înalta Curte constată că, raportându-se la familia ocupaţională "Justiţie" stabilită de Anexa VI a Legii – cadru nr. 284/2010 şi la ordonatorii principali de credite indicaţi în normele juridice respective, Curtea de apel a avut în vedere, în mod corect, situaţia de fapt existentă la data pronunţării hotărârii recurate.

Astfel, în acord cu opinia judecătorului fondului, se observă că pârâtul trebuia să calculeze drepturile salariale ale reclamantelor cu utilizarea unei valori de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 pentru perioada 09.04.2015 – 30.11.2015, şi de asemenea, trebuia să calculeze drepturile salariale ale reclamantelor cu utilizarea unei valori de referinţă sectorială de 405 RON la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008 şi procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015 pentru perioada 01.12.2015 – 31.12.2017, precum şi începând cu 01.01.2018.

În acest sens, dispoziţiile O.G. nr. 13/2008 stabileau:

"art. 1 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexa la Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 45/2007, cu modificările ulterioare, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 2% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 2% faţă de valoarea din luna septembrie 2008. (3) Dispoziţiile alin. (1) şi (2) se aplică şi pentru personalul din serviciile de probaţiune salarizat potrivit Legii nr. 327/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului din serviciile de probaţiune".

"art. 2 (1) Valoarea de referinţă sectorială prevăzută în anexele nr. 1c, 2c şi 3c la Ordonanţa Guvernului nr. 8/2007 privind salarizarea personalului auxiliar din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea, precum şi din cadrul altor unităţi din sistemul justiţiei, aprobată cu modificări prin Legea nr. 247/2007, se majorează, începând cu data de 1 aprilie 2008, cu 4% faţă de nivelul din luna decembrie 2007.

(2) Începând cu data de 1 octombrie 2008, creşterea valorii de referinţă sectoriale este de 4,5% faţă de valoarea din luna septembrie 2008".

Reiese, aşadar, că acest act normativ a stabilit majorarea VRS pentru personalul din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor. Totodată, în ceea ce priveşte obligaţia ordonatorului de credite de a stabili salariile prin egalizare la nivelul cel mai mare existent în cadrul familiei ocupaţionale, obligaţie impusă de actelor normative menţionate anterior şi de cele stabilite prin decizia nr. 794/2016 din 15 decembrie 2016 a Curţii Constituţionale a României, Înalta Curte constată că reclamantii au depus la dosar practică judiciară cu privire la care s-a arătat că au existat valori ale VRS care cuprind majorările stabilite de O.G. nr. 13/2008.

Prin urmare, faţă de toate aspectele anterior reţinute, interpretarea recurentului-pârât privind greşitul raţionament al judecătorului fondului care a concluzionat în sensul încalcarii dispoziţiilor art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 71/2015 în ceea ce priveşte stabilirea valorii de referinţă sectorială de 440,15 RON pentru perioada 09.04.2015- 30.11.2015, respectiv de 484,16 RON pentru perioada 01.12.2015-31.12.2017, nu pot fi primite.

Aşa fiind, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurentul-pârât Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 725/2020 din 02 septembrie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti– secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2022.