Solidary liability of insolvent company administrator: requirement to prove bad faith and valid service of fiscal act

Şedinţa publică din data de 20 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Craiova la data de 19 septembrie 2020, sub nr. x/2019, reclamantul A. a chemat în judecată pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Dolj şi Direcţia Generală a Finanţelor Publice Craiova, pentru ca prin sentinţa ce se va pronunţa să se dispună anularea Deciziei de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.11.2016, întocmită de AJFP Dolj si a Deciziei de soluţionare a contestaţiei nr. x/26.06.2018 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 81/2020 pronunţată la data de 10 iunie 2020, Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată, a anulat Decizia nr. x/13.04.2017 emisă de DGRFP Craiova, precum şi Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.11.2016 emisă de AJFP Dolj.

3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunţate de instanţa de fond a formulat recurs pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Craiova, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate, iar în rejudecare a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, iar în subsidiar, a solicitat casarea sentinţei şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

Printr-o primă critică, se arată de către recurentă faptul că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 163 alin. (1) şi (6) şi art. 164 din C. proc. civ., art. 47 alin. (2) şi (3), art. 281 alin. (2) din Legea nr. 207/2005 şi art. 11 din Legea nr. 554/2004.

În acest sens, susţine recurenta că în ce priveşte comunicarea unui act administrativ fiscal sunt incidente cauzei dispoziţiile art. 47 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, şi nu dispoziţiile art. 163 alin. (1) şi (6) de C. proc. civ. invocate de instanţa de fond în argumentarea soluţiei de constatare a nulităţii dovezii de comunicare nr. x a actului administrativ fiscal.

Susţine că nu sunt aplicabile dispoziţiile C. proc. civ. nefiind vorba despre comunicarea unui act de procedură emis de instanţa de judecată, iar Codul de procedură fiscală cuprinde norme cu privire la procedura de comunicare a actelor administrativ fiscale, respectiv art. 47 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 207/2015.

Contrar alegaţiilor instanţei de fond, dispoziţiile art. 47 alin. (3) din Codul de procedură fiscală nu condiţionează legalitatea comunicării prin poştă a actului administrativ fiscal de menţionarea pe recipisa de consemnare a numelui şi prenumelui persoanei primitoare. Aşadar, lipsa numelui şi prenumelui primitorului de pe confirmarea de primire nu duce la nevalabilitatea comunicării actului câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut expres necesitatea existenţei acestor menţiuni în dovada de comunicare.

Prin urmare, solicită instanţei de recurs, în rejudecare, admiterea excepţiei prescripţiei şi respingerea acţiunii ca fiind prescrisă.

Prin cel de-al doilea motiv de recurs se susţine că hotărârea atacată a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Codul de procedură fiscală de către instanţa de fond.

Susţine recurenta că decizia contestată prezintă în mod neechivoc temeiul pentru care s-a angajat răspunderea solidară a reclamantului, respectiv art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015, iar împrejurările de fapt prezentate în cuprinsul considerentelor, legate de dezinteresul reclamantului privind achitarea obligaţiilor fiscale, gestionarea patrimoniului, justifică tocmai întrunirea condiţiilor legale reglementate de textul legal, care vizează reaua credinţă a reprezentantului societăţii debitoare în achitarea obligaţiilor fiscale.

Fără a se limita la reproducerea dispoziţiilor legale, aşa cum în mod eronat se susţine în considerentele hotărârii atacate, organul fiscal a expus "împrejurările de fapt ale cauzei ce justifică angajarea răspunderii solidare a reclamantului căruia, în calitate de administrator al societăţii, îi revenea sarcina îndeplinirii obligaţiilor ce revin potrivit legislaţiei fiscale persoanei juridice reprezentate, potrivit art. 72 şi 73 din Legea 31/1990".

Totodată, arată recurenta că în situaţia în care instanţa de recurs va analiza cauza pe fond, în funcţie de motivele invocate de reclamant în cererea de chemare în judecată, susţine să se aibă în vedere apărările formulate pe fondul cauzei, preluate şi prin cererea de recurs.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât A. nu a formulat întâmpinare, însă la data de 19 mai 2022 a depus concluzii scrise solicitând respingerea recursului ca nefondat, susţinând în esenţă, că instanţa de fond a interpretat şi aplicat în mod corect dispoziţiile legale incidente cauzei.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Examinând sentinţa recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererea de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că, în înţelesul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., încălcarea normelor de drept material se poate face prin aplicarea unui text de lege străin situaţiei de fapt, extinderea normei juridice dincolo de ipotezele la care se aplică sau restrângerea nejustificată a aplicării prevederilor legale, precum şi prin violarea unor principii generale de drept. Altfel spus, textul art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. se referă, fie la nesocotirea unei norme de drept material, fie la interpretarea ei eronată, în sensul că instanţa a dat o greşită interpretare a acesteia sau faptele au fost reţinute greşit în raport de exigenţele textului de lege.

De asemenea, prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greşită a legii materiale, nu şi a legii procesuale.

În cauza de faţă aceste motive nu sunt incidente, soluţia primei instanţe fiind expresia interpretării şi aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Astfel, prin Decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/16.11.2016, emisă de AJFP Dolj, s-a dispus, în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, angajarea răspunderii solidare a reclamantului, în calitate de asociat şi administrator, cu societatea debitoare B. S.R.L, în limita sumei de 20.491.389 RON reprezentând obligaţii la bugetul general consolidat, din care debit 14.206.195 RON, accesorii calculate în sumă de 6.285.194 RON.

În motivarea deciziei de angajare a răspunderii solidare a reclamantului s-a reţinut că obligaţiile restante ale debitorului în sumă de 20.491.389 RON provin din Decizia de impunere nr. x din 13.05.2016 emisă de Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul APCM Craiova şi Decizia de impunere nr. x/28.07.2016 emisă de Activitatea de Inspecţie Fiscală din cadrul APCM Craiova, decizii ce nu au fost contestate de debitor.

Sub aspectul condiţiilor ce ar trebui îndeplinite pentru angajarea răspunderii solidare a administratorilor, Înalta Curte reţine că, potrivit dispoziţiilor art. 25 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, forma în vigoare la data emiterii deciziilor atacate, "Pentru obligaţiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil în condiţiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane:

a) persoanele fizice sau juridice care, anterior datei declarării insolvabilităţii, cu rea-credinţă, au dobândit în orice mod active de la debitorii care şi-au provocat astfel insolvabilitatea;

b) administratorii, asociaţii, acţionarii şi orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea-credinţă, sub orice formă, a activelor debitorului;

c) administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

d) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

e) administratorii sau orice alte persoane care, cu rea-credinţă, au determinat restituirea sau rambursarea unor sume de bani de la bugetul general consolidat fără ca acestea să fie cuvenite debitorului".

Din analiza acestor dispoziţii legale rezultă că pentru angajarea răspunderii solidare trebuie îndeplinite următoarele condiţii:

- identificarea în concret a acţiunilor sau inacţiunilor care au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale - în sensul că poate fi vorba fie de nedeclararea, fie de neachitarea, fie de declararea şi neachitarea la scadenţă a obligaţiilor fiscale;

- dovedirea că prin aceste fapte s-a provocat starea de insolvabilitate a societăţii B. SRL

- dovedirea împrejurării, esenţiale, că aceste fapte au fost săvârşite cu rea-credinţă şi a legăturii de cauzalitate dintre fapte şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

Or, în cauză, sub primul aspect, în decizia de angajare a răspunderii solidare nu sunt identificate acţiunile sau inacţiunile imputabile reclamantului, care au determinat neîndeplinirea de către debitoarea declarată insolvabilă, B. S.R.L, a obligaţiilor de declarare şi/sau neachitare la scadenţă a sarcinilor fiscale.

Declararea stării de insolvabilitate şi simpla deţinere a calităţii de asociat şi/sau administrator nu sunt suficiente pentru a proceda la stabilirea răspunderii solidare în sarcina administratorilor/asociaţilor, în raport de temeiul de drept invocat, fiind obligatoriu de îndeplinit şi alte condiţii, respectiv reaua-credinţă şi legătura de cauzalitate dintre faptele administratorului şi obligaţiile fiscale restante ale debitorului principal declarat insolvent.

În cazul de faţă, însă, astfel cum judicios şi judecătorul fondului a reţinut, decizia de antrenare a răspunderii solidare reliefează cuantumul obligaţiilor fiscale ale debitoarei B. S.R.L., calitatea reclamantului de administrator al societăţii debitoare, declararea insolvabilităţii societăţii debitoare, iar în privinţa vinovăţiei sub forma relei credinţe a reclamantului nu sunt reliefate motivele de fapt si de drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

În condiţiile în care pentru instituirea răspunderii solidare a administratorului/asociatului este necesar ca acesta să aibă calitatea de autor al faptelor limitativ enumerate de art. 25 din Legea 207/2015, iar săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate, Înalta Curte constată că aceste elemente nu pot fi reţinute în persoana reclamantului, căruia nu i se impută nicio faptă ilicită, statuându-se doar, fără nicio motivare efectivă, că a acţionat cu rea credinţă în nedeclararea şi neachitarea obligaţiilor fiscale.

Or, reaua credinţă presupune o atitudine voliţională a persoanei vinovate, constând în reprezentarea rezultatului negativ şi urmărirea obţinerii acelei finalităţi prin acţiunile sau inacţiunile sale.

Se constată, aşadar, că recurenta-pârâtă ar fi trebuit să probeze că reclamantul a acţionat în mod conştient în scopul creării unor obligaţii fiscale în sarcina societăţii debitoare aflate în stare de insolvabilitate, stare ce ar face imposibilă recuperarea creanţelor. Cu toate acestea, pârâta nu a făcut nicio dovadă în acest sens, neexistând elemente de fapt, precise şi certe, care să justifice stabilirea răspunderii solidare a reclamantului cu societatea debitoare, descrierea faptei în decizia de angajare a răspunderii solidare fiind făcută în termeni generali, fără expunerea concretă a elementelor care au determinat antrenarea acestei răspunderi.

Înalta Curte are în vedere că potrivit dispoziţiilor art. 12 alin. (4) din Legea nr. 207/2015 "(4)Buna-credinţă a contribuabililor se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul", prin urmare, organului fiscal îi revine obligaţia de a dovedi săvârşirea faptelor cu rea-credinţă.

În dovedirea relei credinţe, aspectele de fapt au o importanţă capitală, or, sub acest aspect, motivarea deciziei de angajare a răspunderii este deficitară, nefiind analizată în concret situaţia de fapt raportată la pretinsul comportament fiscal fraudulos al reclamantului, în cuprinsul deciziei făcându-se vorbire doar despre nişte obligaţii fiscale cuprinse în cadrul unei decizii de impunere emisă pentru societatea B. S.R.L., iar faptul că acestea nu au fost achitate în termenul legal a determinat organul fiscal să angajeze răspunderea solidară a reclamantului ca asociat şi administrator al societăţii.

În aceste condiţii, în mod corect instanţa de fond a constatat că în ceea ce priveste fapta ilicita şi reaua credinţă, în decizia de antrenare a răspunderii solidare nu sunt reliefate motivele de fapt si de drept care ar justifica pertinent aplicarea art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, aceasta nefiind motivată în concordanţă cu dispoziţiile legale.

Reţine, totodată, Înalta Curte că nemotivarea actului administrativ este sancţionată cu nulitatea absolută, nulitate ce nu poate fi acoperită prin motivarea parţială ulterioară efectuată de recurenta pârâtă prin decizia de soluţionare a contestaţiei administrative şi prin întâmpinarea formulată în cauză.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că pentru angajarea răspunderii solidare nu este suficient, aşa cum s-a întâmplat în cauză, ca organul fiscal să constate insolvabilitatea societăţii debitoare şi calitatea de administrator a reclamantului la această societate; acestea sunt elemente necesare, dar nicidecum suficiente şi, de aceea, art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 impune condiţiile anterior menţionate, cu precădere condiţia relei-credinţe; aceasta în contextul în care prezumată de art. 12 din Legea nr. 207/2015 este buna-credinţă, legiuitorul stabilind în sarcina organului fiscal obligaţia de a dovedi reaua-credinţă.

Având în vedere că reaua-credinţă trebuie dovedită, iar nu doar afirmată, şi trebuie să existe la momentul producerii faptelor, întrucât legiuitorul nu a instituit prezumţia de vinovăţie în cazul procedurilor instituite prin art. 25 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanţa de fond în mod corect a reţinut că decizia de antrenare a răspunderii solidare nu este motivată, în sensul că nu arată argumentele pertinente şi concludente pentru care s-a apreciat că reclamantul a acţionat cu rea-credinţă în scopul determinat de lege, folosind doar prezumţii.

Codul de procedură fiscală nu impune de plano emiterea deciziei de impunere pe numele tuturor administratorilor şi asociaţilor unei societăţi debitoare, ci doar pe numele acelora pentru care organul fiscal trebuie să deţină dovezi şi argumente că le sunt incidente dispoziţiile legale respective.

Or, în cauză, prezumţiile folosite pentru angajarea răspunderii solidare a reclamantului nu sunt pertinente pentru aplicarea dispoziţiilor art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015.

Nici argumentul suplimentar adus de recurentă respectiv că reaua credinţă a reclamantului este dovedită prin dezinteresul reclamantului, în calitate de administrator manifestată în sensul nedeclarării şi neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale datorate bugetului de stat nu poate fi reţinut, în condiţiile în care nu s-a dovedit reaua credinţă a acestuia, acest "dezinteres" nefiind suficient pentru atragerea răspunderii solidare în temeiul art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală.

Existenţa unei situaţii de nedeclarare şi/sau neachitare la scadenţă a obligaţiilor fiscale nu presupune reaua-credinţă a recurentului-reclamant.

Înalta Curtea reţine că prin raţionamentul organului fiscal se tinde să se statueze că nedeclararea corectă a obligaţiilor fiscale este necesară şi suficientă pentru dovedirea oricărei rele credinţe şi că este de natură să conducă la atragerea răspunderii personale a reclamantului, raţionament care este însă contrar voinţei legiuitorului care a reglementat condiţiile specifice, de excepţie, a răspunderii personale a reprezentantului debitoarei.

Nici susţinerile recurentei pârâte privind nerespectarea de către intimatul reclamant a dispoziţiilor art. 72 şi 73 din Legea nr. 31/1990 nu pot fi primite, în condiţiile în care aceste dispoziţii legale instituie o răspundere a administratorului faţă de societatea comercială, şi nu faţă de creditorii societăţii, având natură juridică diferită, respectiv răspundere civilă contractuală, în timp ce răspunderea instituită de dispoziţiile art. 25 Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru faptele expres şi limitativ prevăzute de această normă juridică.

Totodată, Înalta Curte constată că prin invocarea dispoziţiilor art. 73 din Legea nr. 31/1990 organul fiscal adaugă la dispoziţiile art. 25 alin. (2) lit. d) din Codul de procedură fiscală, aspect ce nu poate fi primit, atâta vreme cât pentru angajarea răspunderii solidare instituită de dispoziţiile art. 25 organul fiscal trebuie să se limiteze strict la condiţiile impuse de acest text normativ neputând face trimitere la alte texte normative din alte acte normative.

Şi critica privind aplicarea eronată a dispoziţiilor art. 47 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în sensul că această dispoziţie legală nu condiţionează legalitatea comunicării prin poştă a actului administrativ fiscal de menţionarea pe recipisa de consemnare a numelui şi prenumelui persoanei primitoare, astfel încât lipsa numelui şi prenumelui primitorului de pe confirmarea de primire nu duce la nevalabilitatea comunicării actului câtă vreme legiuitorul nu a prevăzut expres necesitatea existenţei acestor menţiuni în dovada de comunicare este nefondată.

Este de necontestat că prin dispoziţiile art. 47 alin. (3) din Codul de procedură fiscală a fost instituită procedura de comunicare a actelor administrativ fiscale emise de suport hârtie, respectiv: "Actul administrativ fiscal emis pe suport hârtie se comunică contribuabilului/plătitorului ori împuternicitului sau curatorului acestora, la domiciliul fiscal, prin poştă, cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire".

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că dispoziţiile art. 47 alin. (3) din Codul de procedură fiscală stabilesc în mod expres şi limitativ persoanele cărora li se comunică actul administrativ fiscal, şi deci pot primi un act administrativ fiscal în mod valabil, respectiv contribuabilul/plătitorul, împuternicitul sau curatorul. Prin urmare, aceste persoane trebuie să facă dovada calităţii de a primi actul, respectiv contribuabilul se identifică prin nume/prenume, iar împuternicitul şi curatorul prezentând dovada calităţii lor.

Art. 47 nu cuprinde dispoziţii care să reglementeze condiţiile de valabilitate ale confirmării de primire.

În lipsa normelor speciale devin incidente dispoziţiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală în sensul aplicării prevederilor C. civ. şi ale C. proc. civ. în măsura în care acestea pot fi aplicabile raporturilor dintre autorităţile publice şi contribuabili/plătitori.

În materie fiscală dovada de comunicare a actului administrativ este reprezentată de "confirmarea de primire" şi, pe cale de consecinţă, în lipsa normelor speciale legalitatea confirmării de primire urmează a fi analizată prin prisma dispoziţiilor C. proc. civ. ce reglementează atât condiţiile de valabilitate ale dovezii de comunicare a actului, cât şi nulitatea dovezii de comunicare prin prisma neîndeplinirii acestor condiţii.

Dispoziţiile art. 47 privind comunicarea actelor administrativ fiscale se completează cu normele generale cuprinse în prevederile art. 153 – 179 din C. proc. civ. ce reglementează comunicarea şi nulitatea actelor de procedură.

În aplicarea art. 163 alin. (1) din C. proc. civ., organul fiscal are obligaţia de a comunica actul administrativ la domiciliul fiscal al contribuabilului, iar dovada de comunicare "confirmare de primire" trebuie semnată de destinatarul actului, respectiv contribuabilul/plătitorul căruia îi este adresat.

Numai într-o astfel de situaţie actul administrativ fiscal se consideră legal comunicat în modalitatea de comunicare prin poştă cu scrisoare recomandată cu confirmare de primire.

Prin instituirea acestor obligaţii s-a urmărit ca actul administrativ fiscal să fie efectiv comunicat contribuabilului destinatar, doar în acest mod fiind protejat interesul statutului, în calitate de creditor a obligaţiei fiscale.

În acest sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională prin Decizia nr. 536/2011 publicată în Monitorul Oficial nr. 482 din data de 7 iulie 2011 "Interesul organelor fiscale de aducere la cunoştinţa contribuabilului a existenţei unei obligaţii fiscale al cărei creditor este însuşi statul implică necesitatea comunicării actului administrativ în care aceasta este consemnată prin modalităţi care să asigure aducerea efectivă la cunoştinţa contribuabilului despre existenţa unor obligaţii fiscale în sarcina sa".

Nu poate fi considerată ca fiind îndeplinită valabil comunicarea unui act administrativ fiscal în lipsa menţiunilor privitoare la numele şi prenumele destinatarului/contribuabilului şi semnătura acestuia, menţiuni prevăzute de C. proc. civ. sub sancţiunea nulităţii dovezii de comunicare "confirmare de primire".

În cauză, organul fiscal nu a respectat condiţiile impuse de dispoziţiile art. 47 alin. (3) Codul de procedură fiscală şi art. 163 alin. (1) şi art. 164 alin. (1) lit. d) şi f) din C. proc. civ., menţiuni prevăzute sub sancţiunea nulităţii conform art. 164 alin. (3), câtă vreme în cuprinsul recipisei poştale nr. x, ce reprezintă dovada comunicării deciziei de soluţionare a contestaţiei administrative, la rubrica semnătura destinatar apare o semnătură olografă, la rubrica calitatea primitorului apare încercuit cuvântul "delegat, şi este menţionată Cartea de identitate cu seria x nr. x, iar la rubrica numele şi prenumele primitorului nu apare nicio menţiune.

Aşadar, corect a reţinut judecătorul fondului că nu se poate trage o concluzie certă cu privire la modalitatea de efectuare a comunicării, respectiv dacă această comunicare s-a făcut reclamantului personal sau unui împuternicit cu primirea corespondentei în condiţiile în care reclamantul nu a recunoscut semnătura olografă inserată în recipisa poştală, actul de identitate C.I. cu seria x nr. x ce a aparţinut numitei C. a fost valabil numai până în anul 2011, iar aceasta nu a avut niciun fel de raporturi cu reclamantul sau cu societatea debitoare B. S.R.L., aşa cum a rezultat din actele comunicate de instituţiile statului şi din depoziţia de martor a acesteia.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind pronunţată prin analiza completă a materialului probator administrat şi prin interpretarea şi aplicarea judicioasă a dispoziţiilor legale incidente situaţiei de fapt, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Dolj împotriva sentinţei nr. 81/2020 din 10 iunie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 mai 2022.