Tax suspension invalid; merits tax review ordered in VAT deduction dispute

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 04.06.2018 pe rolul Tribunalului Iaşi – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui:

- anularea art. 1 din Decizia nr. 10306/11.04.2018, emisă de pârâta D.G.R.F.P. Iaşi, cu consecinţa obligării pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative formulate împotriva deciziei de impunere xnr. 323/24.11.2017 emisă de pârâta A.J.F.P. Vaslui;

- anularea art. 2 şi 3 din Decizia nr. 10306/11.04.2018, emisă de către parata D.G.R.F.P. Iaşi, cu consecinţa anulării deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 22220/07.12.2017, pentru obligaţiile în sumă de 44.395 RON, respectiv 1.652 RON reprezentând dobânzi si penalităţi de întârziere aferente TVA.

Prin sentinţa nr. 244/2019 din 21.02.2019, pronunţată de Tribunalului Iaşi – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2018, s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Iaşi.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019.

Prin încheierea din 20.05.2019, Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a dispune introducerea în cauză, în calitate de pârât, a Administraţiei Judeţene a Finanţelor Publice Iaşi.

Prin încheierea din 16.09.2019, Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a dispus disjungerea capetelor de cerere nr. x şi 3 şi formarea unui nou dosar, în cauză urmând a fi soluţionat doar capătul de cerere nr. x prin care se contestă măsura suspendării soluţionării contestaţiei pe cale administrativă, solicitându-se anularea art. 1 din Decizia nr. 10306/11.04.2018, emisă de pârâta D.G.R.F.P. Iaşi.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa nr. 131/2019 din 28 octombrie 2019, Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, prin administrator judiciar S.C. B., în contradictoriu cu pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui şi Administraţia Judeţeană A Finanţelor Publice Iaşi;

A dispus anularea parţială a Deciziei nr. 10306 din 11.04.2018 privind soluţionarea contestaţiei formulate de către S.C. A. S.R.L., în insolvenţă, înregistrată la Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi, respectiv a art. 1 prin care s-a dispus măsura suspendării soluţionării contestaţiei reclamantei împotriva Deciziei de impunere privind obligaţiile fiscale principale aferente diferenţelor bazelor de impozitare stabilite în cadrul inspecţiilor fiscale la persoane juridice nr. 323 din 24.11.2017 privind suma de 1479248 RON şi a Deciziei nr. 22220 din 07.12.2017 referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere privind suma de 379522 RON;

A obligat pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi să procedeze la soluţionarea contestaţiei.

3. Cererile de recurs

Împotriva sentinţei nr. 131/2019 din 28 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, au declarat recurs pârâtele Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui.

3.1. Prin recursul declarat, pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, în numele şi pentru DGRFP Iaşi, a solicitat, în temeiul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi menţinerea actelor administratiov fiscale atacate, ca fiind legale şi temeinice.

În motivarea recursului critică faptul că instanţa de fond a reţinut că, în raport cu dispoziţiile art. 277 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative formulate de către reclamanta A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/24.11.2017, nu se justifică, instanţa apreciind că aspectele invocate nu vizează activitatea A. S.R.L., ci relaţiile economice ale colaboratorului C. S.R.L..

Consideră că soluţia adoptată de către instanţa de fond este nelegală, având în vedere că organele de inspecţie fiscală au constatat, cu ocazia controlului, că tranzacţiile comerciale derulate de societate ar putea întruni elementele constitutive ale infracţiunilor de evaziune fiscală prevăzute la art. 8 alin. (1) şi art. 93 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, astfel că prin adresa nr. x/24.11.2017 a formulat plângere penală împotriva reprezentanţilor legali ai S.C. A. S.R.L., motiv pentru care se impunea suspendarea soluţionării contestaţiei administrative.

Susţine că abordarea instanţei este formală, fără analizarea fondului problemei, apreciindu-se că, atâta timp cât facturile nu au fost emise de către A. S.R.L., nu se poate reţine vreo culpă a acesteia.

Invocă faptul că prin Decizia nr. 72/28.05.1996, Curtea Constituţională a reţinut caracterul special al prevederilor art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., preluat de art. 28 alin. (1) din noul C. proc. pen., în raport cu instanţa civilă, precum şi Decizia nr. 95/2011 a Curţii Constituţionale, prin care s-a reţinut ca firească suspendarea procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei împotriva actelor administrativ fiscale până la încetarea motivului ce a determinat suspendarea.

De asemenea, invocă jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, constând în Decizia nr. 5130/04.12.2012, prin care s-a reţinut necesitatea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei până la pronunţarea unei soluţii definitive pe latura penală.

3.2. Împotriva aceleiaşi sentinţe a declarat recurs şi pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi respingerea cererii de chemare în judecată, cu consecinţa menţinerii actului atacat.

În motivarea recursului arată că prin Decizia nr. 9417/24.98.2016 a A.J.F.P. Iaşi s-a dispus reverificarea S.C. A. S.R.L. Iaşi pentru perioada 01.01.2012 - 31.10.2015, cu privire la taxa pe valoare adăugată, sens în care în perioada 03.10.2017-21.11.2017, societatea a fost supusă unei inspecţii fiscale, efectuate prin delegare de competenţă, de către inspectorii fiscali din cadrul A.J.F.P. Vaslui, în ceea ce priveşte taxa pe valoare adăugata, aceasta vizând perioada 01.06.2014-29.02.2016. În acest sens a fost întocmit Raportul de inspecţie fiscală nr. x/24.11.2017, prin care s-a reţinut că societatea datorează obligaţii suplimentare în sumă de 1.479.248 RON, reprezentând T.V.A., pentru care a fost emisă Decizia de impunere nr. x/24.11.2917.

Susţine că taxa pe valoarea adăugată stabilită suplimentar este aferentă achiziţiilor de materiale şi servicii în sumă de 6.163.350 RON, efectuate de S.C. A. S.R.L. Iaşi în derularea unui proiect cu fonduri europene, de la furnizorul său S.C. C. S.R.L., operaţiuni care au fost apreciate de către organul fiscal ca fiind simulate, întrucât furnizorii reclamantei, respectiv S.C. D. S.R.L., S.C. E. S.R.L., S.C. F. S.R.L., S.C. G. S.R.L., S.C. H. S.R.L. şi S.C. I. S.R.L. au avut un comportament fiscal inadecvat, în sensul că nu au justificat achiziţii reale necesare unor livrări ulterioare.

Astfel, arată că organul fiscal a transmis către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi sesizarea penală nr. AIF/2126/24.11.2017, privind săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Întrucât societatea se afla în procedura insolvenţei, conform art. 102 şi următoarele din Legea nr. 85/2014 şi art. 265 alin. (5) din Legea nr. 207/2015, A.J.F.P. Iaşi a calculat accesorii până la data deschiderii procedurii (04.10.2017), sens în care a emis Decizia nr. 22220/07.12.2017 pentru obligaţiile fiscale accesorii.

Împotriva Deciziei de impunere nr. x/24.11.2017 şi a Deciziei nr. 22220/07.12.2017, S.C. A. S.R.L. Iaşi a formulat contestaţie, înregistrată la A.J.F.P. Vaslui sub nr. x/27.12.2017, iar prin Decizia nr. 10306/11.04.2018, Serviciul Soluţionare Contestaţii din cadrul D.G.F.P.J. Iaşi a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x/24.11.2017, privind suma de 1.479.248 RON reprezentând taxa pe valoarea adăugată şi împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 22220/07.12.2017, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, pentru suma de 379.522 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente TVA, procedura administrativă urmând a fi reluată conform art. 277 alin. (3) din Legea nr. 207/2015 – art. 1; respingerea, ca neîntemeiată, a contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 22220/07.12.2017, emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, pentru suma de 44.395 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente TVA – art. 2; respingerea, ca nemotivată, a contestaţiei formulate împotriva Deciziei referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 22220/07.12.2017 emise de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, pentru suma de 1.652 RON, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere aferente TVA – art. 3.

Consideră că soluţia instanţei cu privire la suspendarea contestaţiei administrative este nelegală şi netemeinică, raportat la situaţia de fapt şi la probatoriul administrat în cauză.

Cu privire la situaţia de fapt, arată că începând cu luna iulie 2014, a solicitat rambursarea taxei pe valoare adăugată, sens în care a fost supusă unor inspecţii fiscale din partea A.J.F.P. Iaşi - Inspecţie Fiscală din cadrul Direcţiei Generale a Finanţelor Publice a Judeţului Iaşi, organul fiscal efectuând o analiză de risc a relaţiei comerciale cu principalul furnizor S.C. C. S.R.L. Iaşi, iar în urma verificărilor efectuate asupra documentelor justificative ale acestor achiziţii, puse la dispoziţie de către S.C. C. S.R.L., inspectorii antifraudă din cadrul Direcţiei Regionale Antifrauda Fiscală au constatat că tranzacţiile investigate prezintă caracterul unor operaţiuni simulate şi a unui comportament fiscal inadecvat al furnizorilor societăţii investigate.

Arată că, referitor la achiziţiile efectuate de S.C. A. S.R.L. de la S.C. C. S.R.L., organul fiscal a constatat că valoarea creanţei bugetare rezultate din aplicarea corecţiei financiare pentru contractul verificat este de 1.238.961 RON, cercetările fiind extinse şi la alţi furnizori ai intimatei-reclamante.

Urmare unor elemente noi constatate de către organele de inspecţie fiscală, a fost emisă Decizia de reverificare nr. 9417/24.08.2016, prin care s-a dispus reverificarea taxei pe valoare adăugată aferentă perioadei 01.01.2012 - 31.10.2015.

Invocă nelegalitatea sentinţei recurate, având în vedere că instanţa de fond a interpretat în mod greşit prevederile art. 277 alin. (1) din Legea nr. 207/2015, apreciind că nu sunt întrunite cerinţele legale pentru a se dispune suspendarea soluţionării contestaţiei, întrucât sesizarea penală nu priveşte o infracţiune ce are legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, în condiţiile în care în speţă se pune problema caracterului fictiv al tranzacţiilor ce au fost încheiate în scopul diminuării bazei impozabile, facturile fiscale care au stat la baza deducerilor ilegale în cadrul circuitelor tranzacţionale simulate constituind mijloace de probă ce demonstrează întrunirea elementelor infracţiunii de evaziune fiscală.

Consideră că prin motivarea Deciziei de soluţionare nr. 10102/08.02.2013, a demonstrat existenta indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare.

Precizează că, în baza constatărilor menţionate în Procesul-verbal nr. x/22.11.2017, organul de inspecţie fiscală a înaintat către Parchetul de pe lângă Tribunalul Iaşi sesizarea penală nr. 2126/24.11.2017, în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005.

Totodată, inspectorii din cadrul A.J.F.P. Iaşi au constatat faptul că, prin faptele prezentate în cuprinsul sesizării penale, au fost încălcate următoarele prevederi legale: art. 21 alin. (4) lit. f), art. 145 alin. (1) şi (2), art. 146 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, respectiv art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 82/1991.

Susţine că dispoziţiile legale în privinţa cărora inspectorii fiscali au constatat că nu au fost respectate de către societate, fac referire la documentele justificative în baza cărora se efectuează înregistrările în evidenţa contabilă, la condiţiile pe care acestea trebuie să le îndeplinească pentru a putea fi exercitat dreptul de deducere, aşa încât sesizarea penală priveşte infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare, motiv pentru care apreciază ca fiind nefondată motivarea primei instanţe în sensul că, la pronunţarea soluţiei de suspendare, organul fiscal s-ar fi raportat la dispoziţiile vechiul Codul de procedură fiscală, respectiv la art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003.

Consideră că este îndeplinită şi cea de-a doua condiţie impusă de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, întrucât între stabilirea obligaţiilor bugetare prin Decizia de impunere nr. x/24.11.2017 şi stabilirea caracterului infracţional al faptei săvârşite există o strânsă interdependenţă de care depinde soluţionarea cauzei. Astfel, arată că în speţă se pune problema denaturării bazei de impozitare prin înregistrări de achiziţii care nu au la bază operaţiuni reale, cu intenţia creării de avantaje fiscale, constând în T.V.A. deductibilă, diminuând astfel obligaţiile fiscale datorate bugetului de stat cu suma de 1.479.248 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, la care se adaugă accesorii în valoare de 379.522 RON.

Recurenta-pârâtă susţine că, întrucât inspectorii fiscali au constatat existenţa unor elemente care atestă caracterul nereal şi fictiv al operaţiunilor înregistrate de S.C. A. S.R.L. Iaşi de la furnizorul său S.C. C. S.R.L., rezultă că şi documentele contabile care au stat la baza încheierii acestor operaţiuni sunt simulate, întrucât furnizorii reclamantei au un comportament fiscal inadecvat, în sensul că nu justifică achiziţii reale necesare unor livrări ulterioare, având drept scop crearea condiţiilor necesare pentru a deduce TVA în mod nelegal.

În acest sens, susţine că organele administrative nu se pot pronunţa pe fondul cauzei înainte de a se finaliza soluţionarea laturii penale, având în vedere că nu cunoaşte dacă operaţiunile derulate de societate sunt reale, în condiţiile în care conform prevederilor art. 28 alin. (1) din Legea nr. 135/2010 privind C. proc. pen., hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o.

De asemenea, consideră că în mod greşit a reţinut instanţa de fond că organul fiscal care a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei a acţionat cu exces de putere, având în vedere că în cuprinsul Deciziei nr. 10306/11.04.2018, organul de soluţionare a contestaţiei a prezentat pe larg mijloacele de probă care conturează întrunirea elementele constitutive ale infracţiunii de evaziune fiscală şi care sunt de natură să influenţeze soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative.

În concluzie, apreciază că organul fiscal a prezentat şi reţinut în decizia de soluţionare probe suficiente şi concludente, din analiza cărora rezultă suspiciuni cu privire la realitatea tranzacţiilor efectuate cu furnizorul S.C. C. S.R.L., care a emis facturi pentru achiziţii de mărfuri şi servicii ce fac obiectul taxei pe valoare adăugată în suma de 1.479.248 RON, stabilită suplimentar în sarcina S.C. A. S.R.L.

4. Apărările intimatei-reclamante

Intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia nulităţii recursului formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, având în vedere că nu a fost arătată norma încălcată de către instanţa de fond când a pronunţat soluţia atacată şi că indicarea unui temei de drept, fără a se dezvolta aspectele ce se circumsciu acestuia, nu conduc la concluzia respectării dispoziţiilor art. 486 alin. (1) lit. d) din C. proc. civ.

Pe fond, solicită respingerea recursurilor, având în vedere că instanţa de fond în mod corect a analizat întregul material probator administrat, constatând că decizia de suspendare a soluţionării cauzei este nelegală.

Susţine că infracţiunea de evaziune fiscală nu poate justifica suspendarea soluţionării contestaţiei, întrucât independent de angajarea răspundeiri penale, organul fiscal poate aprecia dacă au fost sau nu respectate condiţiile Codul fiscal, ce reglementează cerinţele deductibilităţii.

Mai arată că începând cu anul 2016 au fost formulate de către organul fiscal mai multe plângeri penale, care au fost înaintate de la un organ de urmărire penală la altul, fără a se dispune în vreunul dintre acestea începerea urmăririi penale, chiar in rem.

Consideră că este evident faptul că organul fiscal a acţionat cu exces de putere, în condiţiile în care suspendarea soluţionării contestaţiei administrative s-ar fi impus doar în condiţiile în care determinarea corectă a situaţiei fiscale ar presupune administrarea de mijloace de probă inaccesibile organului fiscal.

De asemenea, susţine că simpla calificare a unor cheltuieli ca fiind nedeductibile nu înseamnă, în mod automat, că s-ar întruni condiţiile infracţiunii de evaziune fiscală, aspect reţinut şi în Cauza CJUE nr. 277/14, care a statuat că nu se poate pune semnul egalităţii între "fictivitate" şi "nedeductibilitate".

II. Soluţia instanţei de recurs

2.1. În ceea ce priveşte excepţia nulităţii recursului formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui, invocată de către intimata-reclamantă S.C. A. S.R.L. prin întâmpinare, Înalta Curte constată că este neîntemeiată.

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui a invocat critici ce pot fi circumscrise motivului de casare invocat, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., arătând textele de lege pe care le apreciază a fi fost aplicate greşit de către instanţa de fond, precum şi argumentele aduse în sprijinul acestui punct de vedere.

De asemenea, a prezentat starea de fapt şi a arătat motivele pentru care apreciază că, în raport cu circumstanţele cauzei, instanţa de fond a dat o interpretare greşită normelor de drept material incidente.

În consecinţă, în temeiul art. 248 C. proc. civ. raportat la art. 486 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui.

2.2. Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererile de recurs, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate.

Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta S.C. A. S.R.L. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generala Regionala a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui anularea art. 1 din Decizia nr. 10306/11.04.2018, emisă de pârâta D.G.R.F.P. Iaşi, cu consecinţa obligării pârâtei la soluţionarea pe fond a contestaţiei administrative formulate împotriva deciziei de impunere xnr. 323/24.11.2017 emisă de pârâta A.J.F.P. Vaslui;

- anularea art. 2 şi 3 din Decizia nr. 10306/11.04.2018, emisă de către parata D.G.R.F.P. Iaşi, cu consecinţa anulării deciziei referitoare la obligaţii fiscale accesorii, reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 22220/07.12.2017, pentru obligaţiile în sumă de 44.395 RON, respectiv 1.652 RON reprezentând dobânzi si penalităţi de întârziere aferente TVA.

Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, prin încheierea din 16.09.2019, a dispus disjungerea capetelor de cerere nr. x şi 3 şi formarea unui nou dosar, în cauză urmând a fi soluţionat doar capătul de cerere nr. x prin care se contestă măsura suspendării soluţionării contestaţiei pe cale administrativă, solicitându-se anularea art. 1 din Decizia nr. 10306/11.04.2018, emisă de pârâta D.G.R.F.P. Iaşi.

Prin decizia de soluţionare a contestaţiei nr. 10306 din 11.04.2013, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi a dispus suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de S.C. A. S.R.L., pentru suma de 1.479.248 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, stabilită prin Decizia de impunere nr. x din 24.11.2017, emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui şi pentru suma de 379.522 RON, stabilită prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 22220/07.12.2017, emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi.

În ceea ce priveşte critica recurentelor-pârâte cu privire la măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative, Înalta Curte constată că prima instanţă a reţinut în mod corect că aceasta a fost luată cu încălcarea dispoziţiilor legale în materie, decizia fiind nelegală.

Potrivit dispoziţiilor art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală: "(1) Organul de soluţionare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluţionarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă."

În motivarea deciziei de suspendare a soluţionării contestaţiei s-a reţinut că organele fiscale au formulat sesizarea penală nr. 2126/24.11.2017, adresată Parchetului de pe lângă Tribunalul Iaşi şi că, până la soluţionarea aspectelor penale se impune suspendarea soluţionării contestaţiei pentru suma de 1.479.248 RON, reprezentând taxa pe valoarea adăugată, stabilită prin Decizia de impunere nr. x din 24.11.2017, întocmită de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui şi pentru suma de 379.522 RON, stabilită prin Decizia referitoare la obligaţiile fiscale accesorii reprezentând dobânzi şi penalităţi de întârziere nr. 22220/07.12.2017, emisă de către Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi.

Pe cale de consecinţă, în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, s-a decis suspendarea soluţionării contestaţiei administrative până la soluţionarea cauzei penale, procedura administrativă urmând a fi reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea.

Prima instanţă a apreciat ca nelegală suspendarea procedurii administrative, dat fiind faptul că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015, soluţie care este împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi s-a arătat că este necesară o examinare în concret a existenţei indiciilor săvârşirii unei infracţiuni şi a "înrâuririi hotărâtoare" pe care ar putea-o avea soluţia penală în cauză. În acest sens, Înalta Curte a reţinut că instanţa de contencios administrativ învestită cu controlul de legalitate asupra deciziei de suspendare a contestaţiei, emise în temeiul art. 277 alin. (1) lit. a) din Codul de procedură fiscală, poate evalua măsura administrativă inclusiv în ceea ce priveşte exercitarea dreptului de apreciere al autorităţii fiscale prin raportare la definiţia excesului de putere, cuprinsă în art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, a proporţionalităţii şi a celorlalte exigenţe ale dreptului la o bună administrare. În caz contrar, s-ar accepta incidenţa art. 277 alin. (1) lit. a) Codul de procedură fiscală în cazul oricărui demers formal de sesizare a organelor penale, cu consecinţa amânării nepermise a soluţiei în procedura administrativă.

Suspendarea soluţionării contestaţiei formulate de intimata-reclamantă a intervenit ca urmare a faptului că organele de inspecţie fiscală din cadrul A.J.F.P. Vaslui au sesizat organele de urmărire penală.

Din examinarea dispoziţiilor 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală reiese că pentru a fi dispusă măsura suspendării soluţionării contestaţiei administrative de către organul de soluţionare a contestaţiei, trebuie îndeplinite cumulativ condiţiile prevăzute de acest text de lege, respectiv existenţa indiciilor săvârşirii unei infracţiuni în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare şi a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluţiei ce urmează să fie dată în procedură administrativă.

Se observă că cerinţa ca cerinţa ca indiciile săvârşirii unei infracţiuni să fie în legătură cu mijloacele de probă privind stabilirea bazei de impozitare a fost introdusă odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 207/2015.

În cauză, este îndeplinită prima condiţie, respectiv sesizarea organelor penale pentru începerea cercetărilor în vederea constatării existenţei sau inexistenţei elementelor constitutive ale infracţiunilor prevăzute de art. 8 alin. (1) şi art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005, dar nu s-a arătat în concret care este înrâurirea hotărâtoare a soluţiei ce se va pronunţa în penal asupra soluţiei ce urmează a fi dată în procedura administrativă şi nici în ce mod indiciile săvârşirii unei infracţiuni au legătură cu mijloacele de probă pentru stabilirea bazei de impozitare.

Este adevărat că art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/22015 conferă organului de soluţionare a contestaţiei administrative un drept de apreciere asupra oportunităţii adoptării măsurii de suspendare, dar această apreciere nu trebuie făcută în condiţii care să pună sub semnul întrebării buna credinţă a organului fiscal în relaţia cu contribuabilul.

În condiţiile în care controlul derulat de organul fiscal a oferit anumite elemente factuale apreciate ca fiind de natură a contura fictivitatea operaţiunilor economice derulate de intimata-reclamantă, respectiv a procedat la stabilirea obligaţiilor fiscale suplimentare în sarcina acesteia, printr-un act administrativ-fiscal ce constituie titlu de creanţă, nu se poate accepta că organul de soluţionare a contestaţiei ar fi în imposibilitate să se pronunţe asupra contestaţiei administrative a contribuabilului cu argumentul că ar fi necesar ca, în prealabil, să se stabilească existenţa sau nu a unei infracţiuni, fiind în măsură să verifice aplicarea prevederilor Codului de procedură fiscală.

În acest sens, potrivit dispoziţiilor art. 55 şi următoarele din Codul de procedură fiscală – Legea nr. 2017/2015, organul fiscal, în vederea stabilirii situaţiei de fapt fiscale reale, are atribuţia de a corobora şi aprecia probele administrate, ţinând seama de forţa lor doveditoare recunoscută de lege, poate solicita contribuabilului orice lămuriri necesare, poate să aibă în vedere documentele justificative, evidenţele contabile ale contribuabilului şi alte acte doveditoare la stabilirea bazei de impunere, context în care sarcina probei îi revine contribuabilului.

Analiza conţinutului documentelor prezentate de societate în justificarea exercitării dreptului de deducere a TVA permite organului de soluţionare a contestaţiei administrative să nu acorde valoare probatorie acestora în măsura în care consideră că nu sunt apte, prin menţiunile pe care le conţin, să dovedească starea de fapt fiscală de care se prevalează societatea şi, prin urmare, stabilirea unor obligaţii fiscale suplimentare nu este condiţionată de constatarea instanţei penale cu referire la existenţa elementelor constitutive ale unor infracţiuni.

În fine, în pofida perioadei mari de timp scurse de la momentul sesizării organului de cercetare penală (24.11.2017) şi până la data soluţionării acestui recurs, autoritatea fiscală nu a făcut dovada că demersul său a avut o finalitate concretă, în sens procesual penal.

Reţinând aspectele de mai sus, precum şi data la care a fost formulată contestaţia administrativă de către intimata-reclamantă, 27.12.2017, consecinţa este amânarea soluţionării contestaţiei administrative o perioadă de timp nerezonabilă, aşa încât Înalta Curte reţine că circumstanţele concrete ale cauzei sunt de natură a confirma soluţia pronunţată de instanţa de fond.

Prin menţinerea suspendării procedurii administrative de soluţionare a contestaţiei pe o perioadă îndelungată de timp, se aduce atingere dreptului constituţional al intimatei-reclamante de a se adresa instanţei judecătoreşti competente, pentru a obţine verificarea legalităţii actelor administrative fiscale atacate, emise în sarcina sa şi se perpetuează starea de aşteptare a unei soluţii în cauza penală, în care societatea reclamantă este cercetată, ceea ce se constituie într-un exces de putere, chiar dacă în justificarea acestuia se invocă prevederile art. 277 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 207/2015.

Aşa fiind, pentru a se asigura un just echilibru între interesul public pe care îl exprimă organul fiscal şi interesul privat al contribuabilului de a-şi vedea clarificată situaţia fiscală, Înalta Curte consideră că se impune păstrarea soluţiei instanţei fond, cu consecinţa menţinerii dispoziţiei de obligare a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi să procedeze la soluţionarea contestaţiei.

Prin urmare, aspectele invocate de către recurentele-pârâte prin cererile de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

2.3. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursurile formulate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui împotriva sentinţei nr. 131/2019 din 28 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui.

Respinge recursurile formulate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi, Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Iaşi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Vaslui împotriva sentinţei nr. 131/2019 din 28 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 20 ianuarie 2022.