Internal advisory opinion on judicial secondment need not be disclosed; disclosure order quashed and claim rejected.

Şedinţa publică din data de 12 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 02.09.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea pârâtului la comunicarea către reclamant a înscrisului denumit "punct de vedere al DLDC (Direcţia Legislaţie, Documentare, Contencios)" înregistrat sub nr. x/2011.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 421 din 16 iunie 2020, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, pe care l-a obligat să comunice reclamantului punctul de vedere al Direcţiei Legislaţie, Documentare şi Contencios nr. 6082/1154/2011 referitor la interpretarea art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 421 din 16 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate şi, în rejudecare, respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţine că hotărârea nu este motivată pe inadmisibilitatea acţiunii, invocată prin întâmpinare, în raport cu faptul că reclamantul avea la îndemână calea procedurală prevăzută de Legea nr. 544/2001.

De asemenea, susţine că prima instanţă nu a motivat hotărârea în raport cu dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 317/2004, pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, deşi recurentul-pârât a formulat apărări pe acest aspect.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., invocă greşita interpretare şi aplicare de către instanţa de fond a prevederilor art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanţa apreciind că necomunicarea către reclamant a punctului de vedere al Direcţiei Legislaţie, Documentare şi Contencios referitor la interpretarea art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 reprezintă un refuz nejustificat; că instanţa de fond a apreciat în mod eronat cu privire la solicitarea recurentului de respingere ca inadmisibilă a cererii reclamantului, reţinând că argumentele expuse în susţinerea acestei soluţii nu privesc cererea dedusă judecăţii, ci demersul reclamantului de a formula plângere prealabilă împotriva refuzului de a se da curs cererii sale de comunicare a unui înscris, context în care s-a apreciat că în cauză nu a fost invocată o veritabilă excepţie a inadmisibilităţii acţiunii, ci doar o apărare de fond.

Totodată, apreciază că sunt eronate şi argumentele instanţei de fond privind nesocotirea principiului transparenţei, care derivă din dispoziţiile art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie.

Recurentul-pârât invocă dispoziţiile art. 1 alin. (1), art. 2 lit. h), i) şi j) din Legea nr. 554/2004, în raport cu care condiţia premisă stabilită de aceste texte de lege constă în existenţa unui act administrativ, în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, potrivit căruia actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Potrivit dispoziţiilor art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ: "Se asimilează actelor administrative unilaterale şi refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal."

Consideră că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile de mai sus, întrucât intimatul-reclamant nu a solicitat revocarea unui act administrativ cu caracter individual sau normativ.

Astfel, arată că nu există un refuz nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal.

Susţine că nemulţumirea intimatului-reclamant priveşte necomunicarea punctului de vedere al Direcţiei Legislaţie, Documentare şi Contencios nr. 6082/1154/2011, or, aşa cum rezultă din materialul probator administrat în cauză, acesta a primit răspuns cu privire la toate solicitările adresate Consiliului Superior al Magistraturii, inclusiv sub aspectul imposibilităţii de comunicare a punctului de vedere menţionat, care a stat la baza soluţiei de principiu adoptate de Plenul Consiliului Superior al Magistraturii în şedinţa din data de 20.09.2011.

În aceste condiţii, susţine că instanţa de fond a apreciat, cu nesocotirea dispoziţiilor art. 2 alin. (1) lit. i) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, că există un refuz nejustificat al recurentului de a comunica intimatului-reclamant punctul de vedere întocmit de o direcţie de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii.

Sub acest aspect, arată că intimatului-reclamant i s-a transmis, prin adresa nr. x din data de 24.05.2019, un răspuns cu privire la solicitarea formulată, comunicându-i-se că pe ordinea de zi a şedinţei Plenului Consiliului Superior al Magistraturii din data de 20.09.2011, a fost înscris la pct. 6 "Punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, documentare şi contencios nr. 6082/1154/2011 referitor la interpretarea prevederilor art. 58 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, republicată, cu modificările şi completările ulterioare". De asemenea, i s-au comunicat cele stabilite de către Plen în şedinţa sus menţionată şi faptul că soluţia adoptată nu s-a materializat într-un document scris căruia să-i fie atribuit un număr de hotărâre.

Ulterior acestei comunicări, intimatul-reclamant a revenit cu cererea din data de 31.05.2019, prin care a solicitat să-i fie comunicat punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, documentare şi contencios nr. 6082/1154/2011, solicitare la care s-a transmis petentului răspunsul nr. x din data de 04.06.2019.

Precizează că punctul de vedere întocmit de Direcţia legislaţie, documentare şi contencios nu poate fi comunicat, întrucât nu constituie un document de interes public, având doar un rol consultativ în adoptarea deciziilor Consiliului, fără a produce efecte juridice prin el însuşi.

Astfel, arată că în şedinţa din 19.11.2012, Comisia nr. 1 - "Independenţa şi responsabilizarea justiţiei, eficientizarea activităţii acesteia şi creşterea performantei judiciare; Integritatea şi transparenţa sistemului judiciar" a decis că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii au caracter de documente de interes public, notele şi punctele de vedere ale direcţiilor de specialitate având doar rolul de lucrări pregătitoare.

Consideră că instanţa de fond a reţinut în mod eronat că există un refuz nejustificat de comunicare a notei direcţiei de specialitate, intimatul-reclamant primind răspuns la toate solicitările formulate, deci şi sub aspectul imposibilităţii obiective de transmitere a punctului de vedere solicitat; tot în mod eronat a reţinut instanţa de fond şi faptul că argumentele Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/12.10.2017 privind interpretarea de principiu a dispoziţiilor art. 58 din Legea nr. 303/2004 s-au fundamentat pe punctul de vedere al Direcţiei legislaţie, documentare şi contencios nr. 6082/1154/2011, câtă vreme recurentul nu a precizat că pe acest punct de vedere din anul 2011 s-ar fi fundamentat considerentele Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017, ci a arătat în întâmpinare că respectivul punct de vedere a constituit considerentele soluţiei de principiu adoptate de către Plenul Consiliului Superior al Magistraturii la data de 20.09.2011.

Totodată, susţine că în cuprinsul sus menţionatei hotărâri s-a făcut referire doar la practica anterioară constantă a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii în materie de detaşare, cu respectarea celor dispuse în şedinţa de Plen din data de 20.09.2011, fiind redate pasaje din statuările Plenului Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la interpretarea dispoziţiilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, anterioare adoptării Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii 1050/12.10.2017.

Faţă de aceste aspecte, arată că în mod eronat a apreciat instanţa fondului şi în ceea ce priveşte nerespectarea principiului transparenţei care derivă din art. 31 alin. (1) şi (2) din Constituţie

4. Apărările intimatului-reclamant

Intimatul – reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, având în vedere că nu sunt incidente motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., invocate de către recurentul-pârât.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este fondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea pârâtului la comunicarea către reclamant a punctului de vedere al Direcţiei Legislaţie, Documentare, Contencios, înregistrat sub nr. x/2011.

Prima instanţă a admis acţiunea şi a obligat pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii să comunice reclamantului punctul de vedere al Direcţiei Legislaţie, Documentare şi Contencios nr. 6082/1154/2011 referitor la interpretarea art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Împotriva hotărârii instanţei de fond a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

Astfel, subsumat acestui motiv de casare, recurentul-pârât a susţinut că hotărârea nu este motivată pe inadmisibilitatea acţiunii, invocată prin întâmpinare, în raport cu faptul că reclamantul avea la îndemână calea procedurală prevăzută de Legea nr. 544/2001 şi că prima instanţă nu a motivat hotărârea în raport cu dispoziţiile art. 33 din Legea nr. 317/2004, pe care reclamantul şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată, deşi recurentul-pârât a formulat apărări pe acest aspect.

Înalta Curte constată, astfel cum s-a reţinut în jurisprudenţa consolidată a instanţei supreme, că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză şi de conţinut, instanţa nefiind obligată să răspundă punctual tuturor susţinerilor/apărărilor părţilor ori fiecărei nuanţe date de părţi textelor pe care acestea şi-au întemeiat cererile, ci pot fi sistematizate în funcţie de legătura lor logică, cerinţă pe care o îndeplineşte sentinţa recurată, iar faptul că soluţia pronunţată nu este în concordanţă cu opinia recurentei nu poate atrage casarea hotărârii.

Sub acest aspect, are în vedere Înalta Curte cele statuate în parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României: "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În ceea ce priveşte susţinerea că instanţa de fond nu a analizat excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport cu actul normativ pe care reclamantul a înţeles să îşi întemeieze cererea de chemare în judecată, Înalta Curte constată că din considerentele sentinţei atacate rezultă că instanţa de fond, analizând aspectele deduse judecăţii prin cererea de chemare în judecată, a apreciat că în speţă sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 554/2004, analizând pretenţiile reclamantului din această perspectivă.

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia admiterii cererii de chemare în judecată, iar împrejurarea că recurentul-pârât nu este de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată, contrar celor reţinute de către instanţa de fond, că cererea reclamantului este neîntemeiată.

Intimatul-reclamant şi-a întemeiat cererea de chemare în judecată pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public."

De asemenea, potrivit art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, refuzul nejustificat de a soluţiona o cerere constă în: "exprimarea explicită, cu exces de putere, a voinţei de a nu rezolva cererea unei persoane; este asimilată refuzului nejustificat şi nepunerea în executare a actului administrativ emis ca urmare a soluţionării favorabile a cererii sau, după caz, a plângerii prealabile".

Or, în speţă, nu poate fi reţinută ipoteza că recurentul-pârât ar fi acţionat cu exces de putere, respectiv cu voinţa de a nu rezolva cererea unei persoane, în condiţiile în care, prin adresa nr. x din data de 24.05.2019, Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns solicitării intimatului-reclamant, precizând că, în urma analizării acestui punct de vedere, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a apreciat că prevederile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 se interpretează în sensul că perioada de 6 luni reprezintă perioada maximă pe care se poate dispune o singură detaşare a magistratului şi nu perioada maximă a detaşărilor care pot fi dispuse în cursul carierei magistratului.

De asemenea, prin aceeaşi adresă s-a mai arătat că Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a stabilit că numărul detaşărilor unui magistrat pe parcursul carierei sale nu este limitat, în lipsa unei prevederi exprese revenind Consiliului Superior al Magistraturii rolul de a aprecia cu privire la fiecare solicitare în parte, cu păstrarea echilibrului între interesul instituţiilor care solicită detaşarea şi interesul instanţelor şi parchetelor de la care se detaşează judecătorii şi procurorii.

Ulterior, intimatul-reclamant a formulat o nouă solicitare pentru comunicarea hotărârii de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privitoare la durata detaşărilor care a fost în vigoare înainte de adoptarea Hotărârii nr. 1050 din 12.10.2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, în care se face referire la faptul că hotărârea de principiu a cărei comunicare a solicitat-o ar fi fost adoptată de Plen la data de 30.09.2011, şi nu la 20.09.2011.

Acestei noi solicitări i s-a răspuns de către Consiliul Superior al Magistraturii prin adresa din 04.06.2019, prin care s-a arătat că argumentele prezentate în punctul de vedere nr. 6082/1154/2011, întocmit de către Direcţia Legislaţie, Documentare şi Contencios sunt redate în cuprinsul Hotărârii nr. 1050 din 12.10.2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, iar în ceea ce priveşte punctul de vedere al Direcţiei Legislaţie, Documentare şi Contencios din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, se arată că acesta nu poate fi comunicat, întrucât nu constituie un document de interes public, având doar rol consultativ, fără a produce efecte juridice prin el însuşi.

Prin urmare, întrucât intimatul-reclamant era îndreptăţit să i se răspundă solicitării înaintate instituţiei publice în discuţie şi, având în vedere că, în speţă, Consiliul Superior al Magistraturii a răspuns ambelor cereri ale sale, nu se poate reţine existenţa unui refuz nejustificat în sensul art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

În ceea ce priveşte obligarea Consiliului Superior al Magistraturii să comunice intimatului-reclamant punctul de vedere al Direcţiei Legislaţie, Documentare şi Contencios nr. 6082/1154/2011 referitor la interpretarea art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că prima instanţă a apreciat greşit asupra acestui aspect, întrucât trebuia să existe o dispoziţie legală care să reglementeze o asemenea obligaţie.

Or, în lipsa unei prevederi exprese care să prevadă comunicarea actului solicitat, nu se poate vorbi de un refuz nejustificat.

Mai mult, se constată că punctul de vedere nr. 6082/1154/2011, întocmit de Direcţia Legislaţie, Documentare şi Contencios reprezintă un document al direcţiei de specialitate din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii, cu rol consultativ, care nu este apt a produce efecte juridice prin el însuşi.

De altfel, în şedinţa din 19.11.2012, Comisia nr. 1 - "Independenţa şi responsabilizarea justiţiei, eficientizarea activităţii acesteia şi creşterea performantei judiciare; Integritatea şi transparenţa sistemului judiciar" din cadrul Consiliului Superior al Magistraturii a decis că hotărârile Consiliului Superior al Magistraturii au caracter de documente de interes public, în timp ce notele şi punctele de vedere ale direcţiilor de specialitate au doar rolul de lucrări pregătitoare.

Pe de altă parte, Înalta Curte constată că prin adresa nr. x din data de 24.05.2019 (depusă în copie la dosarul de fond) Consiliul Superior al Magistraturii a detaliat punctul de vedere al Plenului Consiliului Superior al Magistraturii cu privire la modalitatea de interpretare a dispoziţiilor art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, iar prin adresa nr. x din data de 04.06.2019 (depusă în copie la dosarul de fond), Consiliul Superior al Magistraturii a precizat că argumentele prezentate în punctul de vedere nr. 6082/1154/2011, întocmit de către Direcţia Legislaţie, Documentare şi Contencios sunt redate în cuprinsul Hotărârii nr. 1050 din 12.10.2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii.

În consecinţă, Înalta Curte constată că intimatul-reclamant este îndreptăţit doar la comunicarea unui răspuns din partea autorităţii solicitate, şi nu la comunicarea de documente cu caracter consultativ întocmite de direcţiile de specialitate al Consiliului Superior al Magistraturii, întrucât nu există un text legal pe care să se întemeieze o asemenea cerere, motiv pentru care instanţa de recurs apreciază că în cauză nu este vorba de un refuz nejustificat, astfel cum a reţinut în mod greşit instanţa de fond, care a pronunţat hotărârea cu aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv pentru care se impune admiterea cererii de recurs, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, formulate de reclamant, ca neîntemeiată.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 421 din 16 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, va casa sentinţa recurată şi, rejudecând: va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinţei civile nr. 421 din 16 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 12 mai 2022.