Suspension of judicial retirement pending disciplinary proceedings under mandatory statutory impediment

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin acţiunea înregistrată la data de 22.04.2019 pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii nr. 1427/19.12.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, privind suspendarea analizării cererii de eliberare din funcţie a acesteia, respectiv anularea soluţiei de respingere a plângerii prealabile nr. x/12.03.2019, emise de Consiliul Superior al Magistraturii.

2. Hotărârile recurate

Prin încheierea din data de 18 septembrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a reţinut că reclamanta a solicitat suplimentarea probatoriului cu proba cu înscrisuri şi proba testimonială cu audierea a doi martori.

Prima instanţă a admis excepţia tardivităţii formulării cererii de suplimentare a probatoriului, invocată de către pârâtă, reţinând că probele se depun de către reclamant prin cererea de chemare în judecată, sub sancţiunea decăderii. Astfel, instanţa a constatat decăderea reclamantei din dreptul de a solicita proba testimoniala cu martorii menţionaţi în notele de şedinţă depuse la dosar în data de 24.06.2019 şi a respins ca tardivă această cerere în probaţiune.

Prin sentinţa nr. 234/2019 din 3 octombrie 2019, Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii şi excepţia lipsei de interes, invocate de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii; a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca nefondată.

3. Cererea de recurs

Împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2019 şi a sentinţei nr. 234/2019 din 3 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi a încheierii de şedinţă din data de 18.09.2019 şi trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanţe; obligarea intimatului la plata cheltuielilor de judecată din fond şi recurs.

În ceea ce priveşte încheierea de şedinţă din data de 18.09.2019, critică faptul că instanţa de fond a respins cererea de suplimentare a probatoriului doar prin considerente, fără a include această soluţie şi în dispozitivul încheierii.

Referitor la sentinţa recurată, arată că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti sub mai multe aspecte, încălcând dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, sens în care sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 coroborat cu pct. 8 al aceluiaşi articol din C. proc. civ.

Invocă excesul de putere şi arată că în prezenta cauză, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti constă în: adăugarea la lege, faţă de modul în care a fost interpretat art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004; interpretarea greşită a art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 106 şi următoarele din Legea nr. 263/2010, în sensul că acestea din urmă nu prevăd în sarcina Caselor de Pensii posibilitatea suspendării acordării pensiilor; încălcarea dreptului la un proces echitabil, stabilit prin art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, prin neanalizarea tuturor apărărilor reclamantei, ceea ce echivalează cu o încălcare a dreptului la apărare.

Consideră că interpretarea făcută de către instanţa de fond cu privire la dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 reprezintă o adăugare nepermisă la lege, recurenta-reclamantă susţinând că textul de lege lasă posibilitatea suspendării soluţionării cererii de acordare a pensiei de serviciu.

Arată că cererea de acordare a pensiei de serviciu este diferită de cererea de eliberare din funcţie prin pensionare; că cererea de acordare a pensiei de serviciu a fost deja încuviinţată şi a fost emisă Decizia de pensionare nr. x/29.10.2018, eliberată de Casa Teritorială/Sectorială de Pensii 121 - Cluj, pentru acordarea pensiei de serviciu în baza Legii nr. 303/2004, rămânând definitivă prin neatacare.

De asemenea, consideră că instanţa de fond_a apreciat în mod greşit atunci când a considerat că între cererea de eliberare din funcţie şi cererea de acordare a pensiei de serviciu este doar o distincţie terminologică, fără relevanţă sub aspectul legalităţii hotărârii nr. 1427/19.12.2018 a CSM, prin care s-a dispus suspendarea analizării cererii recurentei de eliberare din funcţie prin pensionare.

Susţine că suspendarea analizării unei cereri echivalează cu un refuz, respectiv cu o denegare de dreptate şi că doar în măsura în care s-ar fi analizat cererea, s-ar fi putut stabili dacă există temei pentru suspendarea soluţionării cererii de acordare a pensiei de serviciu, conform art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004; că prin Răspunsul nr. x/12.03.2019 al CSM s-a arătat că cererea a fost analizată şi ulterior s-a luat măsura suspendării, recurenta-reclamantă apreciind că această susţinere a fost formulată pro causa pentru că din Hotărârea nr. 1427/2018 nu rezultă aspectele menţionate în răspunsul la plângerea prealabilă; că toate aceste aspecte nu au fost analizate de către instanţa de fond.

Totodată, arată că cererea de acordare a pensiei de serviciu se depune şi se soluţionează de către Casa Teritorială de Pensii, recurentei-reclamantei fiindu-i eliberată Decizia nr. x din 11.06.2018, constatarea îndeplinirii condiţiilor pentru a beneficia de pensie de serviciu fiind atributul Casei de Pensii şi nu al CSM.

Recurenta-reclamantă mai susţine că este greşită interpretarea Hotărârii nr. 301/27 martie 2008 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a stabilit că la soluţionarea cererilor de eliberare din funcţie prin pensionare, Consiliul Superior al Magistraturii are obligaţia să verifice doar dacă există decizia de pensionare, motiv pentru care apreciază că, întrucât în speţă decizia de pensionare există, refuzul Consiliului Superior al Magistraturii de a analiza cererea sa de eliberare din funcţie, este nelegală, hotărârea pronunţată de către CSM fiind lovită de nulitate absolută.

Invocă dispoziţiile art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, susţinând că motivarea instanţei de fond anulează raţionamentul Hotărârii nr. 301/27.03.2008 a Plenului CSM, ceea ce echivalează cu excesul de putere.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea conţine o motivare contradictorie, având în vedere că, deşi instanţa de fond s-a referit la art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, considerentele hotărârii sunt în contradicţie cu acest text de lege, în condiţiile în care textul citat prevede suspendarea de drept a cererii de acordare a pensiei de serviciu până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, şi nu suspendarea de drept a cererii de eliberare din funcţie, aceasta fiind ulterioară cererii de acordare a pensiei de serviciu, soluţionate definitiv prin decizia nr. x/11.06.2018.

Astfel, susţine că teza refuzului justificat de soluţionare a cererii recurentei de eliberare din funcţia de judecător este contrazisă chiar de norma legală pe care instanţa de fond a citat-o.

Precizează că instanţa de fond nu a analizat vătămările aduse recurentei prin actul administrativ atacat, cu privire la care arată că sunt consecinţa refuzului analizării cererii sale şi a încălcării drepturilor cuvenite ca urmare a îndeplinirii condiţiilor de pensionare, fiind obligată să muncească în continuare, deşi îndeplineşte condiţiile legale de pensionare, ceea ce în opinia sa constituie muncă forţată, or, munca forţată este interzisă prin art. 41 din Constituţia României şi art. 4 CEDO.

Consideră că răspunsul CSM nr. x/12.03.2019, prin care s-a respins plângerea prealabilă, nu are legătură cu cererea formulată de reclamantă.

De asemenea, susţine că hotărârea conţine motive străine de natura pricinii, în condiţiile în care aspectele privind existenţa acţiunii disciplinare nu pot face obiectul analizei prezentului dosar, iar pe de altă parte, reclamanta a contestat şi acţiunea disciplinară, deci implicit starea de fapt şi temeiul de drept.

Susţine că o altă chestiune străină de natura pricinii este faptul că după soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, reclamantei i-a fost soluţionată favorabil cererea de eliberare din funcţie prin pensionare la data de 13.05.2019.

Cu privire la motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., invocă insuficienta motivare a hotărârii, sancţionată cu nulitatea acesteia, pentru nerespectarea dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Sub acest aspect, susţine că instanţa de fond nu a analizat cererea şi apărările sale referitoare la nelegalitatea Hotărârii nr. 1427/19.12.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, lipsind-o de o judecată efectivă a cauzei.

Astfel, susţine că nu s-a analizat: deosebirea efectivă şi majoră dintre cererea de eliberare din funcţie prin pensionare şi cererea de acordare a pensiei de serviciu; faptul că decizia de acordare a pensiei de serviciu a rămas definitivă prin neatacare; faptul că CSM nu are atribuţii cu privire la acordarea pensiei de serviciu; vătămarea produsă prin Hotărârea nr. 1427/19.12.2018 a CSM, ci motivarea succintă a hotărârii pronunţate de către instanţa de fond se rezumă la interpretarea greşită a art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004.

Cu privire la încheierea de şedinţă din data de 18.09.2019, prin care a fost decăzută din dreptul de a solicita proba testimonială, arată că instanţa de fond a respins doar prin considerente cererea de probaţiune, nu şi prin dispozitiv.

Astfel, arată că nu a putut contesta considerentele la un termen ulterior, ci doar odată cu soluţia pronunţată pe fondul cauzei

Consideră că instanţa de fond a făcut o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 254 C. proc. civ., întrucât nevoia administrării probei testimoniale a rezultat din cercetarea judecătorească, fiind incidente dispoziţiile art. 254 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., astfel că i-a fost încălcat dreptul la apărare.

4. Apărările intimatului-pârât

Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat şi menţinerea sentinţei şi a încheierii atacate, ca legale şi temeinice.

În ceea ce priveşte cererea recurentei-reclamante de casare a hotărârii atacate şi de trimitere a cauzei spre rejudecare, invocă dispoziţiile art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, apreciind că acest text de lege se aplică şi atunci când instanţa de recurs este Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., arată că acest motiv de casare de ordine publică nu trebuie interpretat extensiv, iar împrejurarea că în speţă instanţa de fond a dat o interpretare a art. 52 din Legea nr. 317/2004 contrară opiniei reclamantei nu poate fi echivalată cu adăugarea la lege, cum susţine recurenta-reclamantă.

Cu privire la motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., apreciază că şi acestea sunt neîntemeiate, întrucât instanţa a dat o corectă interpretare normelor de drept material incidente în cauză şi sentinţa este corespunzător motivată, cu respectarea regulilor de procedură.

Intimatul-pârât susţine că motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte - dar nici ignorarea lor -, ci un răspuns al argumentelor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. Astfel, instanţa de fond a reţinut în considerentele sentinţei susţinerile părţilor, a precizat înscrisurile depuse de către acestea, a analizat modul în care secţia pentru judecători a făcut aplicarea dispoziţiilor legale privind suspendarea soluţionării cererii de acordare a pensiei de serviciu pe durata procedurii disciplinare şi a înlăturat argumentele invocate de către reclamantă cu indicarea motivelor de fapt şi de drept.

Referitor la încheierea de şedinţă din 18.09.2019, prin care reclamanta a fost decăzută din proba testimonială, arată că aceasta cuprinde toate menţiunile obligatorii prevăzute de art. 233 C. proc. civ., astfel că nu este incident niciun motiv de nulitate a acesteia, iar faţă de obiectul litigiului, nu se poate poate reţine lipsa de rol activ a instanţei în ceea ce priveşte administrarea probelor, după cum nici nu s-a pus problema audierii unor martori ca urmare a dezbaterilor.

În ceea ce priveşte aplicarea normelor de drept material, arată că prin Hotărârea nr. 1293/2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii s-a stabilit cu titlu de principiu că dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să fie interpretate în sensul că suspendarea soluţionării cererii de acordare a pensiei de serviciu poate interveni din momentul începerii cercetării disciplinare până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, moment care poate fi diferit, după cum hotărârile celor două secţii ale Consiliului Superior al Magistraturii au fost sau nu atacate.

Referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 82 din Legea nr. 303/2004, prin prisma efectelor pe care le produce decizia emisă de casa de pensii, susţine că prin Decizia nr. 22 din 19 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, s-a respins ca inadmisibilă sesizarea privind interpretarea dispoziţiilor art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în sensul de a se stabili dacă data pensionării reprezintă data eliberării din funcţie prin pensionare ori data stabilirii drepturilor de pensie prin decizia privind acordarea pensiei de serviciu în baza art. 82 din Legea nr. 303/2004.

Cu toate acestea, în considerentele deciziei s-a reţinut că nu este vorba despre o chestiune de drept nouă şi că practica instanţelor este aproape unanimă în a aprecia că sintagma data pensionării din cuprinsul art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 trebuie interpretată în sensul că aceasta este data eliberării din funcţie a magistratului prin pensionare, respectiv data prevăzută în decretul Preşedintelui României ca fiind cea a eliberării din funcţie sau, în cazul lipsei unei astfel de date, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a decretului Preşedintelui României de eliberare din funcţie.

Intimatul-pârât susţine că, întrucât art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 prevede o suspendare de drept care intervine ope legis, argumentele de nelegalitate invocate de recurenta-reclamantă privind lipsa temeiului de drept pentru a dispune suspendarea cererii de acordare a pensiei, respectiv omisiunea de a lua în considerare decizia casei de pensii, sunt neîntemeiate.

De asemenea, susţine că în mod temeinic s-a mai reţinut de către prima instanţă că distincţia terminologică pe care reclamanta o face între cererea de eliberare din funcţie şi cererea de acordare a pensiei de serviciu la care se referă art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, nu prezintă relevanţă sub aspectul legalităţii Hotărârii nr. 1427 din 19.12.2018, întrucât plata pensiei de serviciu are caracter subsecvent îndeplinirii procedurii speciale de eliberare din funcţie a magistraţilor, iar prevederile generale în materie de plata a pensiilor - art. 106 şi următoarele din Legea 263/2010 privind sistemul unitar de pensii publice, nu prevăd în sarcina caselor de pensii posibilitatea suspendării acordării pensiei în ipoteza reglementată de art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, în situaţia ivirii acesteia anterior îndeplinirii condiţiilor speciale de pensionare (emiterea şi publicarea în Monitorul Oficial a decretului de pensionare).

Totodată, susţine că în mod corect a reţinut prima instanţă împrejurarea că, deşi prin Hotărârea nr. 301/27.03.2008 a Plenului CSM s-a stabilit că la soluţionarea cererilor de eliberare din funcţie prin pensionare, formulate de judecători şi procurori, se impune a se analiza doar existenta deciziei de pensionare, întrucât constatarea îndeplinirii condiţiilor legale pentru a beneficia de pensie este atributul Casei de Pensii, aceasta vizează limitele de apreciere ale Consiliului Superior al Magistraturii asupra cererii de pensionare pe fond, atunci când sunt îndeplinite condiţiile care permit evaluarea pe fond a cererii, ipoteză care nu se regăseşte în prezenta cauză, întrucât existenţa pe rol a acţiunii disciplinare la momentul formulării cererii de eliberare din funcţie prin pensionare a fost interpretată în mod corect de pârât ca fiind un impediment temporar pentru evaluarea fondului cererii de eliberare din funcţie.

Referitor la cererea de acordare a despăgubirilor materiale şi morale, precizează că, având în vedere considerentele arătate, condiţiile de atragere a răspunderii delictuale prevăzute de art. 1349 alin. (1)-(2) şi art. 1357-1371 din C. civ., în mod corect a reţinut instanţa de fond că nu se poate reţine săvârşirea faptului ilicit cauzator de prejudicii de către pârât.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, anularea Hotărârii nr. 1427/19.12.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători, privind suspendarea analizării cererii de eliberare din funcţie a acesteia, respectiv anularea soluţiei de respingere a plângerii prealabile nr. x/12.03.2019, emise de Consiliul Superior al Magistraturii.

Prima instanţă a respins acţiunea reclamantei, ca neîntemeiată, iar împotriva sentinţei instanţei de fond a formulat recurs reclamanta A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 5, 6 şi 8 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a susţinut că instanţa de fond a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti din perspectiva faptului că, prin interpretarea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, a adăugat la lege.

Înalta Curte apreciază că, faţă de criticile formulate, nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., întrucât acest motiv de casare priveşte nerespectarea unor competenţe jurisdicţionale în cadrul organizării statale, potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor, respectiv săvârşirea, de către instanţa de judecată, a unor acte aflate în sfera de competenţă a organelor puterii executive sau legislative.

Astfel, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ. se întemeiază pe conceptul de "exces de putere" ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat şi vizează imixtiunea instanţelor judecătoreşti în domeniul atribuţiilor puterii legislative sau executive, respectiv încălcarea principiului separaţiei puterilor în stat.

Or, în speţă nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune în atribuţiile puterii legislative ori executive şi de altfel, recurentul-reclamantă nici nu a arătat în sfera cărei alte puteri a interferat puterea judecătorească prin pronunţarea hotărârii recurate.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurenta – reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat insuficienta motivare a hotărârii recurate, precum şi faptul că instanţa de fond nu a analizat cererea şi apărările sale referitoare la nelegalitatea Hotărârii nr. 1427/19.12.2018 a Consiliului Superior al Magistraturii, lipsind-o de o judecată efectivă a cauzei; că instanţa nu a analizat deosebirea dintre cererea de eliberare din funcţie prin pensionare şi cererea de acordare a pensiei de serviciu; că decizia de acordare a pensiei de serviciu a rămas definitivă prin neatacare; că CSM nu are atribuţii cu privire la acordarea pensiei de serviciu; vătămarea produsă prin Hotărârea nr. 1427/19.12.2018 a CSM.

Înalta Curte reţine că, sub imperiul acestui motiv de casare se pot include doar neregularităţi de ordin procedural, care atrag sancţiunea nulităţii sentinţei în condiţiile art. 174 C. proc. civ., altele decât cele prevăzute expres în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Astfel, acest motiv de casare vizează o singură ipoteză de nulitate, respectiv încălcarea formelor procedurale.

Examinând sentinţa recurată, Înalta Curte constată că nu este incident acest motiv de casare, având în vedere că în speţă considerentele sentinţei recurate respectă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în raport cu criticile formulate prin cererea de chemare în judecată, iar pe de altă parte, hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susţineri formulate de părţile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susţine soluţia pronunţată în cauză, obligaţie îndeplinită în prezenta speţă.

De altfel, sub acest aspect se impune a fi reţinut parag. 20 al Deciziei pronunţate în Cauza Gheorghe Mocuţa împotriva României:

"În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6 § 1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

În realitate, nemulţumirile recurentei-reclamante privesc modalitatea în care instanţa de fond a făcut aplicarea normelor de drept material la situaţia în speţă, critici care se circumscriu motivului de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate de către instanţa de recurs din această perspectivă.

Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a criticat decăderea sa din dreptul de a solicita proba testimonială, prin încheierea de şedinţă din data de 18.09.2019.

Instanţa de recurs reţine că nu este îndreptăţită a reanaliza probatoriul administrat, decât în măsura în care o astfel de analiză se impune prin prisma aplicării greşite de către instanţa de fond a unor dispoziţii legale, cum ar fi regulile procedurale referitoare la modalitatea de administrare a probatoriilor sau la forţa probantă a unor asemenea mijloace administrate, aspecte care nu au fost invocate de către recurenta-reclamantă.

Or, în speţă, o asemenea ipoteză nu poate fi reţinută.

De asemenea, recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanţa a respins cererea de suplimentare a probatoriului doar prin considerente, fără a include această soluţie şi în dispozitivul încheierii.

Înalta Curte apreciază că o asemenea critică nu poate fi reţinută, în condiţiile în care, fiind vorba de o nulitate condiţionată, se impunea ca recurenta-reclamantă să facă dovada vătămării ce i-a fost cauzată, având în vedere că potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ.: "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia".

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenta-reclamantă a susţinut că hotărârea conţine o motivare contradictorie, având în vedere că, deşi instanţa de fond s-a referit la art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, considerentele hotărârii sunt în contradicţie cu textul de lege, în condiţiile în care textul citat prevede suspendarea de drept a cererii de acordare a pensiei de serviciu până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, şi nu suspendarea de drept a cererii de eliberare din funcţie, aceasta fiind ulterioară cererii de acordare a pensiei de serviciu, soluţionate definitiv prin decizia nr. x/11.06.2018; că instanţa de fond nu a analizat vătămările ce i-au fost aduse prin actul administrativ atacat; că hotărârea conţine motive străine de natura pricinii, întrucât aspectele privind acţiunea disciplinară nu pot face obiectul analizei prezentului dosar.

Examinând hotărârea recurată, Înalta Curte constată că aceasta îndeplineşte exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

De asemenea, instanţa de recurs constată că nu se relevă existenţa unor considerente contradictorii în privinţa interpretării date de către instanţă textului de lege de la art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, instanţa de fond făcând o analiză corectă a împrejurărilor de fapt ale cauzei şi aplicând în mod corect dispoziţiile legale incidente.

Astfel, judecătorul a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă invocă interpretarea greşită de către instanţa de fond a prevederilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, a Hotărârii nr. 301/27.03.2018 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii şi a art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă critică în esenţă soluţia pronunţată de Consiliul Superior al Magistraturii prin Hotărârea nr. 1427 din 19.12.2018 a secţiei pentru judecători, de suspendare a analizării cererii de eliberare din funcţie prin pensionare a recurentei, judecător la Curtea de Apel Cluj, până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare.

Potrivit dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii: "Pe durata procedurii disciplinare, soluţionarea cererii de acordare a pensiei de serviciu se suspendă până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare."

În acest context, se constată că prima instanţă a reţinut în mod corect faptul că prin Hotărârea Consiliului Superior al Magistraturii, secţia pentru judecători s-au aplicat dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 la starea de fapt din speţă, constatându-se că există o procedură disciplinară în desfăşurare, ce împiedică soluţionarea cererii de eliberare din funcţie prin pensionare a recurentei.

Referitor la interpretarea dispoziţiilor art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, se impune a fi reţinută Hotărârea nr. 1293/2014 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, prin care s-a stabilit că suspendarea soluţionării cererii de acordare a pensiei de serviciu poate interveni din momentul începerii cercetării disciplinare până la soluţionarea definitivă a acestei cercetări.

Prin urmare, având în vedere textul de lege de mai sus, care impune în mod imperativ suspendarea soluţionării cererii de acordare a pensiei de serviciu până la soluţionarea definitivă a acţiunii disciplinare, aflate în derulare, Înalta Curte constată că sunt nefondate susţinerile recurentei-reclamante în sensul că textul de lege lasă doar posibilitatea suspendării soluţionării cererii de acordare a pensiei de serviciu şi că prin aplicarea acestuia s-a refuzat soluţionarea cererii sale.

Cu privire la dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte reţine considerentele Deciziei nr. 22 din 19 martie 2018, pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a reţinut că nu este vorba despre o chestiune de drept nouă, în condiţiile în care practica instanţelor este aproape unanimă în a aprecia că sintagma "data pensionării" din cuprinsul art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 trebuie interpretată în sensul că aceasta este data eliberării din funcţie a magistratului prin pensionare, respectiv data prevăzută în decretul Preşedintelui României ca fiind cea a eliberării din funcţie sau, în cazul lipsei unei astfel de date, data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, a decretului Preşedintelui României de eliberare din funcţie.

Prin urmare, având în vedere interpretarea de mai sus şi dispoziţiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, Înalta Curte constată că nu prezintă relevanţă în prezenta cauză susţinerile recurentei-reclamante referitoare la deosebirile dintre cererea de eliberare din funcţie şi cererea de acordare a pensiei de serviciu, în condiţiile în care problema de fond care se pune în speţă constă în suspendarea analizării cererii de eliberare din funcţie prin pensionare a recurentei.

Din această perspectivă, prima instanţă a reţinut în mod corect că distincţia este doar în plan terminologic, dat fiind faptul că emiterea deciziei de pensionare de către casa teritorială de pensii, în cazul unui magistrat, rămâne fără efect în lipsa hotărârii CSM şi a decretului de pensionare publicat în Monitorul Oficial, întrucât punerea în plată a deciziei este condiţionată şi de îndeplinirea condiţiilor speciale de pensionare (publicare în Monitorul Oficial a decretului de eliberare din funcţie).

Având în vedere aspectele mai sus prezentate, precum şi dispoziţiile art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte constată, în acord cu cele reţinute de către instanţa de fond, că deşi prin Hotărârea nr. 301/27.03.2008 a Plenului CSM s-a stabilit că la soluţionarea cererilor de eliberare din funcţie prin pensionare, formulate de judecători şi procurori, se impune a se analiza doar existenţa deciziei de pensionare, această hotărâre nu poate fi interpretată în sensul că s-ar putea ignora existenţa unei acţiuni disciplinare, care potrivit art. 52 alin. (2) din Legea nr. 317/2004 constituie un impediment temporar pentru evaluarea fondului cererii de eliberare din funcţie.

Prin urmare, instanţa de control judiciar constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor factuale reţinute, motivele invocate de recurenta-reclamantă prin memoriul de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2019 şi a sentinţei nr. 234/2019 din 3 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de A. împotriva încheierii din data de 18 septembrie 2019 şi a sentinţei nr. 234/2019 din 3 octombrie 2019, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 20 ianuarie 2022.