Salary suspension and seniority accrual during provisional magistrate suspension: application of Labor Code general norms in the absence of specific legislative derogation

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

1.1. Prin cererea înregistrată la data de 13 aprilie 2017 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII-a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2017, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea acestuia la plata drepturilor salariale aferente perioadei suspendării provizorii din funcţia de procurori la Parchetul de pe lângă Judecătoria Bicaz - măsură dispusă prin încheierea nr. 3/P/014 din 22 aprilie 2014 a C.S.M., secţia pentru procurori, de la data suspendării şi până la soluţionarea definitivă dispusă asupra măsurii prin decizia civilă nr. 37 din 27 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul de 5 judecători, sume pe care le solicită actualizate cu indicele de inflaţie de la data datorării la data executării efective. De asemenea, reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâtului la recunoaşterea perioadei sus-menţionate ca vechime în magistratură, precum şi la efectuarea menţiunilor privind această vechime în evidenţele de muncă ale reclamanţilor, în condiţiile legii. Printr-un al treilea capăt de cerere reclamanţii au cerut obligarea pârâtului la plata daunelor morale în cuantum de 20.000 RON pentru fiecare reclamant, pentru prejudiciul nepatrimonial produs prin neplata drepturilor salariale, sume actualizate la data executării efective.

1.2. La data de 6 martie 2018, reclamanţii au precizat că obiectul cauzei nu îl constituie contestarea încheierii nr. 3/P/2014, intrată în puterea lucrului judecat, dar care nu cuprinde nicio dispoziţie privind sistarea drepturilor salariale şi a vechimii în magistratură. Au mai arătat reclamanţii că această sistare nu este prevăzută nici de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 privind CSM (temeiul de drept al suspendării provizorii din funcţie), dar nici de dispoziţiile art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 (temeiul de drept în baza căruia le au fost sistate drepturile, cu referire la art. 62 alin. (1) din aceeaşi lege), precum şi de nicio altă normă în materie. Totodată, reclamanţii au învederat că obiectul acţiunii nu îl constituie nici contestarea legalităţii şi temeiniciei măsurii suspendării provizorii din funcţie şi nici a hotărârii judecătoreşti pe fondul suspendării ori pe fondul abaterilor disciplinare, cererea vizând sistarea drepturilor salariale şi a vechimii în profesie, ca drepturi decurgând din cadrul raportului juridic de muncă, dispusă şi realizată de către C.S.M., nu ca instanţă de disciplină, ci ca singur organ cu atribuţii conferite de lege în "desfăşurarea carierei profesionale a judecătorilor şi procurorilor".

De asemenea, în subsidiarul excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive invocate de pârât, reclamanţii au menţionat, raportat la art. 275 din Codul muncii, că lasă la aprecierea instanţei oportunitatea introducerii forţate în cauză, din oficiu şi a altor persoane, inclusiv a ordonatorilor de credit, în condiţiile art. 22 alin. (3) şi art. 78 alin. (2) şi următoarele din C. proc. civ., dacă raportul dedus judecăţii o impune sau necesitatea introducerii în cauză a acestora rezultă din administrarea de probe.

1.3. Prin sentinţa civilă nr. 5139 din data de 5 iulie 2017, Tribunalul Bucureşti a admis excepţia necompetenţei sale teritoriale, declinând soluţionarea cauzei în favoarea Tribunalului Neamţ, ca instanţă de la domiciliului reclamanţilor.

1.4. Tribunalul Neamţ a constatat, prin încheierea de şedinţă din data de 15 martie 2018, că petitul acţiunii cuprinde trei capete de cerere având ca obiect:1.obligarea C.S.M. la plata drepturilor pe perioada suspendării provizorii, în raport cu care C.S.M. a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive; 2.obligarea la recunoaşterea perioadei de suspendare ca fiind vechime în magistratură; 3. acordarea de daune morale în raport cu modalitatea de interpretare şi aplicare de către CSM a prevederilor în legătură cu suspendarea reclamanţilor.

Totodată, faţă de precizările depuse la dosar, instanţa a pus în discuţie, din oficiu, excepţia de necompetenţă materială a tribunalului ca instanţă de dreptul muncii pentru capetele 2 şi 3 de cerere.

1.5. Pentru termenul din 17 mai 2018, reclamanţii au depus precizări, prin intermediul cărora au subliniat că, din modul de formulare a obiectului acţiunii şi a motivelor de fapt şi de drept, au învestit o instanţă care judecă litigii de muncă reclamând că sistarea nelegală a unor drepturi vizând salariul şi vechimea în muncă, decurg din raporturile de serviciu, precum şi discriminarea în raport cu unii angajaţi aflaţi în raporturi de serviciu similare cărora le sunt sistate aceste drepturi doar după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare disciplinară, cauza de faţă constituind, astfel, un litigiu de muncă.

1.6. Prin cererea depusă la Tribunalul Neamţ – secţia I civilă, pentru termenul din 14 iunie 2018, reclamanţii au invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 62 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004 cu referire la art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004. Prin aceeaşi cerere au solicitat suspendarea judecării cauzei în temeiul art. 413 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., până la soluţionarea de către Curtea Constituţională a excepţiei de neconstituţionalitate.

1.7. Prin sentinţa civilă nr. 887 din 28 iunie 2018, Tribunalul Neamţ a admis excepţia de necompetenţă materială invocată din oficiu, declinându-şi competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, secţia a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

1.8. Prin sentinţa civilă nr. 9 din 20 februarie 2020, Curtea de Apel Bacău a admis excepţia necompetenţei sale materiale, declinând competenţa în favoarea Tribunalului Neamţ, a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi a trimis cauza Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, pentru soluţionarea conflictului.

1.9. Prin decizia nr. 1838 din 12 mai 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bacău, în principal, reţinând că, din verificarea cererii de chemare în judecată şi a precizărilor nu rezultă un veritabil litigiu de muncă reglementat de art. 266 din Codul muncii, fiind evident că C.S.M. nu are calitatea de angajator.

A mai reţinut instanţa învestită cu regulatorul de competenţă că reclamanţii nu au solicitat repunerea în situaţia anterioară în contradictoriu cu angajatorul, ci au criticat modalitatea de punere în executare a măsurii, prin care pârâtul a sistat drepturile salariale şi vechimea în carieră – aferente suspendării provizorii din funcţie. De asemenea, s-a statuat că izvorul acţiunii este reprezentat de o procedură disciplinară reglementată de dispoziţiile Legilor nr. 317/2004 şi nr. 303/2004, iar cauza raportului juridic sau al obligaţiei puse în discuţie constă în modalitatea în care C.S.M. şi-a exercitat dreptul de apreciere, ca expresie a excesului de putere, repunerea în situaţia anterioară prin plata drepturilor salariale şi recunoaşterea vechimii în magistratură având un caracter subsecvent.

Înalta Curte a apreciat că se impune trimiterea cauzei spre competentă soluţionare Curţii de Apel Bacău, justificat şi de necesitatea unei juste şi complete dezlegări a raportului litigios, prin luarea în considerare a competenţelor prevăzute de lege şi a tuturor aspectelor invocate, inclusiv incidenţa deciziei nr. 2317/2017 pronunţată în dosarul nr. x/2014 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar nu prin abordarea lor trunchiată, care nu este în măsură să asigure un act de justiţie eficient şi să preîntâmpine alte litigii viitoare.

În ceea ce priveşte petitul 3 al acţiunii având ca obiect despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului rezultat din crearea unei situaţii discriminatorii pentru reclamanţi, Înalta Curte a reţinut că are un caracter accesoriu.

1.10 Prin cererea depusă pentru termenul din 8 octombrie 2020, reclamanţii au făcut precizări cu privire la obiectul acţiunii lor, solicitând instanţei, în finalul cererii, să ia act de manifestarea lor explicită de voinţă şi să constate că nu poate fi înfrânt principiul disponibilităţii şi nici schimbată cauza acţiunii, iar, pe cale de consecinţă, să aplice art. 62 alin. (1) şi (3) cu referire la art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 în vigoare la data faptelor, texte care nu reglementează sistarea drepturilor salariale şi a vechime în carieră în situaţia suspendării provizorii din funcţie.

1.11. Prin încheierea din 8 octombrie 2020, Curtea de Apel Bacău a dispus introducerea în cauză, în calitate de pârâţi, a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi a Parchetului de pe lângă Tribunalul Neamţ.

1.12. Excepţia de neconstituţionalitate a fost soluţionată de Curtea de Apel Bacău prin încheierea separată din data de 3 decembrie 2020.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 91 din 3 decembrie 2020, pronunţată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel Bacău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii cererii de introducere în cauză a pârâţilor Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ, invocată de aceşti pârâţi, a respins, ca nefondate, excepţiile lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău invocate de fiecare dintre aceşti pârâţi şi a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, invocată de toţi pârâţii.

Totodată, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ şi, în consecinţă, a respins cererea de chemare în judecată formulată împotriva acestui pârât, pentru lipsa calităţii procesuale pasive şi a respins, ca nefondată, cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată şi completată (sub aspectul părţilor) formulată de reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Superior al Magistraturii şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile indicate anterior la punctul I.2, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 5 şi 8 C. proc. civ., prin care au solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi, în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Printr-un prim set de argumente, subsumate prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au susţinut, în esenţă, că decizia atacata este nelegală, fiind dată de instanţa de fond cu ignorarea prevederilor art. 3 alin. (2), art. 74 alin. (2) teza I şi art. 62 alin. (1) şi alin. (3) din Legea nr. 303/2004, prin aplicarea unor prevederi normative străine situaţiei de fapt şi cu extinderea Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii dincolo de ipotezele la care se aplică.

În opinia recurenţilor, deşi prima instanţă a reţinut corect că exercitarea funcţiei publice de magistrat se realizează în considerarea Legii nr. 303/2004, a Legii nr. 304/2004 şi a Legii nr. 317/2004, iar, în privinţa efectelor suspendării din funcţie a magistraţilor, instanţa de fond a arătat că legislaţia care reglementează exercitarea funcţiei publice de către judecători/procurori nu prevede sistarea drepturilor salariale şi a vechimii în funcţie pentru magistraţii suspendaţi provizoriu pe perioada procedurilor disciplinare conform art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 (spre deosebire de situaţia magistraţilor sancţionaţi disciplinar conform art. 62 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 303/2004), fără justificare obiectivă şi rezonabilă, judecătorul fondului a asimilat suspendarea judecătorilor/procurorilor unei "suspendări a contractului de munca din iniţiativa angajatorului", prevăzută de Codul muncii.

Au mai arătat recurenţii că prevederile art. 49 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii reprezintă norme străine cauzei şi situaţiei de fapt, reprezentând o eroare de judecată raţionamentul conform căruia sistarea drepturilor salariale şi a vechimii în muncă pentru magistraţii suspendaţi provizoriu pe perioada procedurilor disciplinare îşi găseşte reglementarea în prevederile unui astfel de cod.

Recurenţii au mai învederat că prima instanţă a extins prevederile art. 49 din Codul muncii dincolo de ipotezele la care acestea se aplica, statuând că, în lipsa unor dispoziţii exprese, care să prevadă plata drepturilor salariale pe perioada suspendării provizorii a magistraţilor, obligaţia angajatorului de a plăti aceste drepturi nu poate nici ea subzista.

Făcând trimitere la prevederile art. 3 alin. (2) şi art. 74 alin. (2) teza I din Legea nr. 303/2004 — în vigoare la data faptelor – recurenţii au subliniat că aceste dispoziţii sunt specifice carierei magistraţilor, fiind derogatorii de la legislaţia de drept comun (Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii), motiv pentru care nu poate fi reţinută aplicarea prevederilor Codului muncii.

Recurenţii au mai făcut trimitere la Decizia nr. 1838/2020, pronunţată în regulatorul de competenţă, ce a stabilit explicit că izvorul prezentei acţiuni îl constituie dispoziţiile Legii nr. 317/2004 şi Legii nr. 303/2004.

Printr-un alt set de critici recurenţii au evocat prevederile Legii nr. 24/2000, învederând că, din punct de vedere logico-juridic, dacă legiuitorul, în edictarea normelor privind suspendarea provizorie a magistratului pe perioada procedurilor disciplinare - în ceea ce priveşte efectele acestei suspendări asupra drepturilor salariale şi a vechimii in funcţie - ar fi înţeles că sunt aplicabile prevederile Codului muncii vizând suspendarea contractului de munca şi efectele sale (art. 49 şi urm. din Cod), ar fi reglementat o normă de trimitere, stabilind aplicabilitatea textelor din Codul muncii în ceea ce priveşte sistarea acestor drepturi pe perioada suspendării.

Evocând incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurenţii au susţinut că judecătorul fondului a soluţionat cauza cu exces de putere, stabilind, în afara voinţei legiuitorului, că suspendarea provizorie din funcţie a magistraţilor prevăzută de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 este asimilată suspendării contractului individual de munca din iniţiativa angajatorului, prevăzută de Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii. Astfel, în opinia recurenţilor, instanţa a adăugat nepermis la lege pentru a-şi fundamenta în mod artificial raţionamentul logico-juridic eronat, în scopul pronunţării unei soluţii de respingere a acţiunii, iar această manieră de judecată echivalează cu depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, având potenţialitatea generării unui conflict de natură constituţională, întrucât judecătorii nu pot "crea" legea, substituindu-se în atribuţiile puterii legiuitoare.

De asemenea, recurenţii au invocat şi incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., apreciind că instanţa de fond a încălcat regulile de procedură reglementate de art. 425 alin. (1) lit. c) şi b) C. proc. civ., întrucât hotărârea atacată a fost dată cu omisiunea instanţei de fond de a se pronunţa asupra tuturor cererilor deduse judecaţii, mai precis, de a cerceta, analiza şi pronunţa, în mod efectiv, o soluţie asupra chestiunii de fond vizând sistarea vechimii în exercitarea funcţiei ori asupra cererii de obligare a pârâtului la daune morale, fiind încălcat dreptul la un proces echitabil.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, intimaţii-pârâţi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Neamţ au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, şi menţinerea, ca legală, a sentinţei recurate, apreciind, în esenţă, că toate criticile aduse de recurenţi reprezintă doar o reiterare a apărărilor formulate în faţa primei instanţe, fără a fi apte a infirma raţionamentul instanţei de fond.

4.2. În cauză a formulat întâmpinare şi Consiliul Superior al Magistraturii, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, învederând, în esenţă, că, prin soluţia pronunţată, instanţa de fond a stabilit corect caracterul principal şi accesoriu al diverselor petite ale cererii de chemare în judecată, soluţionarea acestora realizându-se în raport de o astfel de natură a cererilor formulate. De asemenea, intimata a arătat că soluţia primei instanţe reflectă o corectă evaluare a efectului pozitiv al lucrului judecat, generat în cauza pendinte de decizia nr. 2317/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, fiind corectă şi reţinerea aplicabilităţii art. 49 din Codul muncii în ipoteza supusă analizei în cauza pendinte, prin intermediul considerentelor expuse în hotărârea pronunţată fiind respectate atribuţiile ce incumbă instanţei de judecată.

5. Răspunsurile la întâmpinări

Prin răspunsurile la întâmpinări depuse în dosarul cauzei, recurenţii - reclamanţi A. şi B. au solicitat respingerea apărărilor formulate de intimaţi, apreciind susţinerile acestora ca neîntemeiate.

6. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 18 mai 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, normele legale incidente şi aspectele învederate în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A. şi B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Observând limitele învestirii instanţei de control judiciar, trasate prin memoriul de recurs (prin care recurenţii - reclamanţi nu au formulat critici care să vizeze maniera de soluţionare a excepţiilor sau considerentele reţinute de instanţa de fond în justificarea soluţiilor ce vizau astfel de excepţii şi nici critici îndreptate împotriva reţinerii efectului pozitiv al lucrului judecat, generat de decizia civilă nr. 2317/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014 ori împotriva manierei de dezlegare a chestiunii inexistenţei unei discriminări) Înalta Curte consideră drept nefondate criticile formulate de recurenţi prin calea de atac formulată.

În ceea ce priveşte criticile subsumate cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., instanţa de control judiciar are în vedere faptul că motivul de nelegalitate în discuţie se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile reglementate prin anterior indicatul motiv de nelegalitate se poate cere şi, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin sintagma "depăşirea puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative (privite lato sensu), aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească. Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale.

În speţă, nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune a instanţei de fond în atribuţiile puterii legiuitoare, câtă vreme maniera de coroborare a diverselor prevederi normative (ce, în cauza pendinte, s-a concretizat în aplicarea mecanismului aferent raportului normă specială – normă generală) reprezintă demers de determinare a legii aplicabile litigiului.

Or, conform art. 22 alin. (1) C. proc. civ. incumbă judecătorului identificarea corectă a normei aplicabile situaţiei de fapt fundamentate juridic, în aplicarea principiilor de drept care statuează că, pe baza faptelor stabilite, instanţa va aplica, în mod independent, norma de drept incidentă acestora (iura novit curia şi da mihi fatum, dabo tibi ius). Modul în care o astfel de evaluare a normei incidente este sau nu corectă, reprezintă o chestiune ce poate fi analizată în planul verificării ipotezelor reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, instanţa de control judiciar reţine că misiunea constituţională a judecătorului este aceea de a realiza justiţia - art. 126 alin. (1) din Legea fundamentală- adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective (în acest sens fiind şi considerentele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818 - 821 din 03.07.2008).

În raport de astfel de aspecte, nu se poate reţine depăşirea, de către prima instanţă, a atribuţiilor puterii judecătoreşti, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nefiind realizat, de către aceasta, niciun demers ce intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, motiv pentru care sunt nefondate criticile formulate de recurenţi, subsumate de aceştia unui astfel de caz de casare.

De asemenea, sunt nefondate şi criticile prin care recurenţii invocă incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488, alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Înalta Curte reţine că, prin considerentele sentinţei recurate expuse în filele x, făcând trimitere la aspectele statuate în decizia nr. 1838/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, prima instanţă a tranşat chestiunea cererii ce are natura unui capăt principal, precum şi pe cea a petitelor ce au caracterul de petite accesorii şi a căror soluţionare depinde de soluţia dată capătului de cerere principal (în sensul art. 30 din C. proc. civ.).

În acest sens, Curtea de Apel Bacău a arătat că petitele privind plata drepturilor salariale şi recunoaşterea vechimii în magistratură au un caracter subsecvent celui prin care s-a solicitat constatarea modalităţii abuzive în care C.S.M. şi-a exercitat dreptul de apreciere, ca expresie a excesului de putere.

Totodată, în decizia nr. 1838/2020 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a reţinut că, în ceea ce priveşte petitul 3 al acţiunii, având ca obiect despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului rezultat din crearea unei situaţii discriminatorii pentru reclamanţi, în raport de considerentele Deciziei nr. 10/2016 pronunţate în recursul în interesul legii, aceasta are un caracter accesoriu.

Or, prin sentinţa recurată, capătul principal de cerere (privind constatarea modalităţii abuzive în care C.S.M. şi-a exercitat dreptul de apreciere, ca expresie a excesului de putere) a fost respins ca nefondat.

Soarta unui astfel de petit a fost împărtăşită şi de petitele accesorii constând în plata drepturilor salariale, recunoaşterea vechimii în magistratură şi solicitarea de acordare a despăgubirilor morale pentru repararea prejudiciului, motiv pentru care nu se poate reţine că instanţa de fond nu s-a pronunţat asupra tuturor cererilor deduse judecaţii, soluţia dată capătului principal de cerere generând o lipsă de necesitate a realizării unei cercetări ori analize distincte a unor petite ce, conform art. 30 alin. (4) C. proc. civ., se aflau într-o relaţie de dependenţă faţă de soluţia dată capătului de cerere principal.

Faţă de toate aceste considerente, nu poate fi reţinută incidenţa motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi criticile subsumate motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte apreciind că instanţa de fond a realizat o corectă interpretare şi aplicare a normelor de drept material.

Dintr-o primă perspectivă, Înalta Curte reţine că, în privinţa raportului dintre prevederile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2014 şi cele ale art. 63 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, prima instanţă a reţinut incidenţa efectului pozitiv al lucrului judecat ataşat considerentelor deciziei nr. 2317/2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2014, prin care s-a statuat că: recurenţii apreciază în mod nelegal că ei aveau dreptul, în perioada suspendării provizorii dispusă în baza art. 52 (1) teza a II-a din Legea nr. 317/2014, la plata drepturilor băneşti şi de vechimea în magistratură aferentă perioadei de suspendare, considerând greşit că aceste drepturi pot fi îngrădite numai ca o consecinţă a aplicării unei sancţiuni disciplinare definitive prin care s-a aplicat definitiv sancţiunea disciplinară a suspendării din magistratură prevăzută de art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004.

În mod corect prima instanţă a apreciat în sens contrar, Curtea apreciind ca fiind legal acest raţionament. Aceasta deoarece indiferent de temeiul suspendării provizorii în cazul recurenţilor, până la data soluţionării acţiunii disciplinare – 27.03.2015 sau definitiv în cazul recurentei A. –faţă de care s-a dispus definitiv sancţiunea disciplinară constând în suspendarea din funcţie pe o perioadă de 6 luni în baza art. 100 lit. d) din Legea nr. 303/2004, în cauză operează ca efect al suspendării sistarea plăţii drepturilor băneşti aferente şi suspendarea cursului perioadei de vechime în magistratură. Aceste efecte legale derivă din faptul că raportul de funcţie al judecătorului sau procurorului este suspendat pe toată durata cercetării disciplinare, magistratul suspendat provizoriu sau definitiv neputând beneficia legal de aceste drepturi, în cauză operând în ambele situaţii dispoziţiile art. 62 alin. 3 din Legea nr. 303/2004.

Or, soluţia primei instanţe, de a reţine că efectele prezumţiei lucrului judecat, ataşate unor astfel de considerent operează pe deplin în cauza pendinte (neputând fi contrazise, întrucât identitatea de chestiuni implică identitatea de soluţie), în sensul art. 431 alin. (2) C. proc. civ., nu a fost recurată de reclamanţi.

În acest context, faţă de limitele învestirii trasate prin memoriul de recurs, Înalta Curte apreciază că nu poate da eficienţă acelor argumente prin care recurenţii repun în discuţie aspectul dacă, în condiţiile în care cele două tipuri de suspendare (cea prevăzută de art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004, pe de o parte şi cea prevăzută de art. 62 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, pe de altă parte) sunt figuri juridice diferite, este permisă aplicarea prin analogie, în cazul suspendării dispuse în temeiul art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2014, a dispoziţiilor art. 62 alin. (3) din Legea nr. 303/2004.

De asemenea, în ceea ce priveşte chestiunea dacă, în lipsa unei reglementări speciale în Legea nr. 303/2004 ori în Legea nr. 317/2004, pot sau nu să fie aplicate dispoziţiile Codului Muncii, Înalta Curte observă că, în realitate, criticile formulate de recurenţi vizează maniera în care prima instanţă a aplicat mecanismele de identificare a normei incidente cauzei.

Contrar celor afirmate de recurenţi, Înalta Curte reţine că, din perspectiva incidenţei, în cauză, a prevederilor Legii nr. 53/2003 privind Codul muncii, prima instanţă nu a aplicat mecanismul analogiei, ci pe cel al raportului normă specială – normă generală, apreciind, în esenţă, că acolo unde norma specială tace, se aplică cea generală.

Potrivit dispoziţiilor art. 15 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

(1) O reglementare din aceeaşi materie şi de acelaşi nivel poate fi cuprinsă într-un alt act normativ, dacă are caracter special faţă de actul ce cuprinde reglementarea generală în materie.

(2) Caracterul special al unei reglementări se determină în funcţie de obiectul acesteia, circumstanţiat la anumite categorii de situaţii, şi de specificul soluţiilor legislative pe care le instituie.

(3) Reglementarea este derogatorie dacă soluţiile legislative referitoare la o situaţie anume determinată cuprind norme diferite în raport cu reglementarea-cadru în materie, aceasta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu pentru toate celelalte cazuri.

Chestiunea în discuţie este, în esenţă, cea a caracterului derogatoriu al prevederilor cuprinse, în materia suspendării, în Legea nr. 317/2004, coroborată cu Legea nr. 303/2004 şi Legea nr. 304/2004 (în forma în vigoare la data relevantă cauzei - denumite în cele ce urmează, în mod cumulativ "legile privind cariera magistraţilor"), dar în special cea a limitelor în care astfel de acte normative derogă de la normele generale, în materia relevantă litigiului pendinte.

Din analiza prevederilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000, rezultă că, în identificarea caracterului derogatoriu, trebuie verificat dacă există suprapunere de soluţii legislative, astfel încât cea cuprinsă în norma specială să deroge de la cea cuprinsă în legea generală.

În condiţiile în care norma specială nu conţine soluţii legislative proprii, care să vizeze situaţii anume determinate, înseamnă că prin intermediul ei nu au fost reglementate elemente derogatorii de la soluţiile propuse de norma generală, acesta din urmă păstrându-şi caracterul său general obligatoriu.

Din perspectiva unei astfel de identificări a situaţiilor anume determinate reglementate prin soluţiile legislative, Înalta Curte apreciază că trebuie realizată o distincţie între cazurile de suspendare şi procedura de suspendare, pentru care prevederile legilor privind cariera magistraţilor (în forma în vigoare la data relevantă cauzei) cuprind soluţii legislative proprii, pe de o parte şi efectele pe care măsura suspendării dispuse în condiţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 le produce, pe de altă parte, în planul drepturilor salariale şi a vechimii în exercitarea funcţiei.

După cum chiar recurenţii afirmă, chestiunea unor astfel de efecte nu este expres reglementată în cuprinsul legilor privind cariera magistraţilor (în forma în vigoare la data relevantă cauzei), motiv pentru care este evident că, în situaţia anume determinată a unor astfel de efecte, legile privind cariera magistraţilor (în forma în vigoare la data relevantă cauzei) nu cuprind soluţii legislative proprii.

Lipsa de reglementare nu poate fi interpretată în sensul evocat de recurenţi, câtă vreme teza finală a alin. (3) al art. 15 din Legea nr. 24/2000 reglementează expres că o atare lipsă generează, pentru toate celelalte cazuri, incidenţa reglementării-cadru în materie.

O astfel de regulă nu poate fi înlăturată de lipsa, în cuprinsul legilor privind cariera magistraţilor (în forma în vigoare la data relevantă cauzei), a unei menţiuni de trimitere la alte acte normative, în sensul art. 50 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 24/2000, câtă vreme cele din urmă menţionate prevederi ale Legii nr. 24/2000 vizează structura actului normativ, mai exact părţile constitutive ale actului normativ (în acest sens fiind denumirea capitolului V, secţiunea nr. 1 din Legea nr. 24/2000 din care fac parte), iar nu sistematizarea şi unificarea legislaţiei, reglementată de capitolul II al Legii nr. 24/2000 (din care fac parte prevederile art. 15 din Legea nr. 24/2000).

În cauza pendinte, este indubitabil faptul că, după cum s-a reţinut şi în Decizia Curţii Constituţionale nr. 45/2018, Legea nr. 53/2003, privind Codul muncii, reprezintă, conform art. 1 alin. (2) din aceasta, norma generală, aplicabilă şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, teza finală a unui astfel de articol ("numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii") neputând fi interpretată decât în lumina prevederilor art. 15 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

În acest sens sunt şi aspectele statuate prin punctele 74-81 din Decizia nr. 3/2022 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 347 din 08 aprilie 2022, prin care s-a reţinut astfel:

74. Că dreptul comun în materia oricăror raporturi de muncă este reprezentat de Codul muncii reiese din prevederile art. 1 alin. (2), precum şi din cele de la art. 278 alin. (2) din acest act normativ.

75. Astfel, art. 1 alin. (2) din Codul muncii prevede:

"(2) Prezentul cod se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii specifice derogatorii."

76. Iar art. 278 alin. (2) stabileşte: "(2) Prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun şi acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete şi aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective."

77. Este deja statuat în deciziile de unificare ale instanţei supreme că magistraţii îşi desfăşoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis, care are la bază un acord de voinţă (un contract nenumit, de drept public), prestarea muncii realizându-se în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. (a se vedea, în acest sens, Decizia nr. 14 din 18 februarie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 18 decembrie 2008, şi Decizia nr. 46 din 15 decembrie 2008, pronunţată în recurs în interesul legii de Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 495 din 16 iulie 2009)

78. Pornind de la această dezlegare, reiese că şi în privinţa magistraţilor, a personalului asimilat acestora şi a magistraţilor-asistenţi sunt aplicabile dispoziţiile Codului muncii, în măsura în care actul normativ care reglementează statutul judecătorilor şi procurorilor (Legea nr. 303/2004) ori alte acte normative cu caracter special (precum Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006) nu prevede soluţii legislative proprii, derogatorii în ceea ce priveşte raporturile juridice de serviciu ale acestora.

79. Or, Legea nr. 303/2004 nu conţine o soluţie legislativă diferită cu privire la semnificaţia în sine a instituţiilor juridice ale delegării ori detaşării judecătorilor şi procurorilor (respectiv de a constitui modificări temporare ale raporturilor de muncă în legătură, de regulă, cu locul muncii), ci reglementează condiţiile în care aceste modificări ale raporturilor juridice de muncă pot opera în privinţa magistraţilor (art. 57-59 din lege), aceste condiţii fiind unele stricte şi riguroase, generate de beneficiul constituţional al inamovibilităţii (în ceea ce priveşte statutul judecătorilor) şi de cel legal al stabilităţii (cu referire la statutul procurorilor).

80. O astfel de opţiune legislativă (identitatea semantică a noţiunilor) corespunde unui imperativ de coerenţă legislativă şi este în acord cu prevederile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, potrivit cărora:

"(1) În procesul de legiferare este interzisă instituirea aceloraşi reglementări în mai multe articole sau alineate din acelaşi act normativ ori în două sau mai multe acte normative. Pentru sublinierea unor conexiuni legislative se utilizează norma de trimitere."

81. Drept urmare, pentru acele aspecte nereglementate prin dispoziţiile Legii nr. 303/2004 sau de cele ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 27/2006 ori alte acte normative speciale destinate categoriei profesionale a magistraţilor, dacă acestea vizează acest segment de raporturi juridice, se aplică în completare nu numai prevederile Hotărârii Guvernului nr. 1.860/2006 – la care art. 13 alin. (3) trimite (sau, în prezent, ale Hotărârii Guvernului nr. 714/2018), ci şi dispoziţiile Codului muncii, în temeiul art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii.

Înalta Curte reţine că materia efectelor suspendării raporturilor de muncă este reglementată de prevederile art. 49 din Codul muncii.

Alin. (2) al unui astfel de text normativ dispune că suspendarea contractului individual de muncă are ca efect suspendarea prestării muncii de către salariat şi a plăţii drepturilor de natură salarială de către angajator, iar alin. (3) al art. 49 reglementează că, pe durata suspendării, pot continua să existe alte drepturi şi obligaţii ale părţilor decât cele prevăzute la alin. (2), dacă acestea sunt prevăzute prin legi speciale, prin contractul colectiv de muncă aplicabil, prin contracte individuale de muncă sau prin regulamente interne.

Această din urmă prevedere normativă (art. 49 alin. (3) Codul muncii) a fost reţinută de prima instanţă din perspectiva chestiunii vechimii în magistratură, interpretarea dată de judecătorul fondului unor astfel de prevederi fiind una corectă, în sensul că, în lipsa unor prevederi exprese privind subzistenţa, pe perioada suspendării, a dreptului la vechime, suspendarea raporturilor de muncă produce drept efect şi suspendarea dreptului la vechime.

Pe cale de consecinţă, întrucât legile privind cariera magistraţilor (în forma în vigoare la data relevantă cauzei) nu cuprind soluţii legislative proprii privind efectele pe care măsura suspendării dispuse în condiţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 le produce în planul drepturilor salariale şi a vechimii în magistratură, în mod corect prima instanţă a reţinut faptul că sunt incidente prevederile art. 49 din Codul muncii, ce au statutul de normă generală, identificând corect sfera de reglementare a unor astfel de prevederi legale şi aplicabilitatea lor în cauză.

Referirile din cuprinsul art. 49 din Codul muncii la contractul individual de muncă nu pot fi interpretate în sensul dorit de recurenţi, neexistând, printr-o astfel de formulare, o particularizare a unui astfel de text normativ într-o manieră care să îl extragă din sfera de reglementare a art. 1 alin. (2) şi art. 278 alin. (2) din Codul muncii, astfel de prevederi reprezentând norma generală în materia efectelor suspendării raporturilor de muncă (fie ele şi unele sui generis). De asemenea, prevederile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 şi cele ale art. 74 alin. (2) teza I din acelaşi act normativ nu pot conduce la o interpretare diferită a aspectelor evocate mai sus.

Totodată, faptul că prin decizia nr. 1838/2020, pronunţată în regulatorul de competenţă ce a vizat prezenta cauză, s-a statuat că izvorul acţiunii pendinte îl constituie dispoziţiile Legii nr. 317/2004 şi cele ale Legii nr. 303/2004, nu reprezintă un aspect care să infirme cele expuse în paragrafele anterioare, dat fiind scopul particular al analizei realizate prin respectiva decizie, ce a vizat perspectiva identificării instanţei competente.

O astfel de hotărâre nu a analizat maniera în care, din perspectiva situaţiei anume determinate a efectelor pe care măsura suspendării dispuse în condiţiile art. 52 alin. (1) din Legea nr. 317/2004 le produce în planul drepturilor salariale şi a vechimii în magistratură, operează mecanismul raportului dintre norma specială şi norma generală.

Astfel, nu poate fi reţinută nici incidenţa prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În concluzie, instanţa de control judiciar constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 4, 5 şi 8 C. proc. civ., fiind dată cu legala interpretare şi aplicare a normelor de drept material şi procedural, fără depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti.

În raport de toate aceste aspecte, Înalta Curte, în temeiul art. 496 C. proc. civ., constatând că nu sunt incidente motivele de casare invocate de recurenţii- reclamanţi A. şi B., va respinge recursul formulat de aceştia împotriva sentinţei civile nr. 91 din 3 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 91 din 3 decembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2017, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.