Taxation of Prosecutors: Dismissal of Maximum Salary Claim Based on Sectoral Reference Value Due to Failure to Prove Statutory Eligibility Conditions

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 24 iunie 2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anularea integrală a Ordinului nr. 546/C/785/7.019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, anularea parţială a Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, şi anume numai a art. 1, privind cuantumul drepturilor salariale din acest ordin, şi obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin, prin care să fie stabilit nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de procuror, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, care să includă, în cuantumul brut al indemnizaţiei de încadrare şi al sporurilor, şi o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON, începând cu data de 1 februarie 2019.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 907 din 9 decembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia inadmisibilităţii şi a admis acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prima instanţă dispunând anularea adresei nr. x/2019 privind soluţionarea contestaţiei administrative şi, în parte, a Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, exclusiv în privinţa cuantumului drepturilor salariale stabilite prin acest ordin.

De asemenea, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a obligat pârâtul la emiterea unui nou ordin prin care să stabilească reclamantului un cuantum al drepturilor salariale prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate anterior la punctul I.2., a formulat recurs pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, prin care, invocând incidenţa cazului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei recurate şi admiterea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, şi respingerea acţiunii pentru această perioadă, ca rămasă fără obiect. Totodată, recurentul – pârât a solicitat şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.

În susţinerea căii de atac promovate, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a arătat, în esenţă, că adresa nr. x/2019 nu reprezintă act administrativ şi că, prin Ordinul Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 3206/29.11.2019, s-a stabilit salarizarea procurorilor din cadrul acestui parchet pentru perioada 01.12.2016 – 31.12.2017 în raport de o valoare de referinţă sectorială ("VRS") în cuantum de 484,18 RON. De asemenea, recurentul a subliniat că, începând cu data de 01.01.2018, norma legală incidentă în materia relevantă cauzei este cea cuprinsă în art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017.

A mai învederat recurentul că, începând cu data de 01.01.2010, legiuitorul a instituit un nou sistem de salarizare, iar din dispoziţiile art. 1 alin. (2) din Legea nr. 330/2009 rezultă că noile indemnizaţii de încadrare din sistemul justiţie erau doar cele prevăzute de Legea nr. 330/2009, iar la acestea nu puteau fi adăugate decât sporurile, majorările şi adaosurile acordate prin aceeaşi lege. Totodată, recurentul a menţionat că principiile avute în vedere de Legea nr. 330/2009 au fost menţinute şi în Legea nr. 284/2010.

Printr-un alt set de argumente, recurentul a învederat că intimatului-reclamant nu i se poate acorda valoarea de referinţă sectorială determinată prin raportare la majorările salariale prevăzute de O.G. nr. 3/2006 şi O.G. nr. 10/2007, acestea fiind stabilite doar în beneficiul personalului contractual din sectorul bugetar şi personalului care ocupă funcţii de demnitate publică. Acordarea majorărilor în discuţie numai anumitor categorii profesionale reprezintă o opţiune a legiuitorului, iar nu o formă de discriminare.

În opinia recurentului, instanţa de judecată nu are dreptul de a modifica ori înlocui sistemul de salarizare, acesta fiind atributul legiuitorului, care se bucură de o marjă largă de apreciere În acest sens, intimatul-pârât solicită a fi avute în vedere considerentele deciziilor Curţii Constituţionale nr. 289/2005, nr. 586/2005, nr. 693/2006 şi nr. 818-821/2008, dar şi jurisprudenţa CEDO în cauzele Kechko c. Ucrainei şi Wieczorek c. Poloniei.

A mai arătat recurentul-pârât că, la data intrării în vigoare a Legii nr. 71/2015, nivelul maxim al indemnizaţiilor de încadrare aflate în plată nu cuprindea şi majorările salariale prevăzute de O.G. nr. 3/2006 şi O.G. nr. 1/2007, aspectele solicitate de reclamant, cu titlu de drepturi salariale, fiind stabilite de legiuitor doar în beneficiul personalului auxiliar de specialitate, în cursul anului 2008, conform O.G. nr. 13/2008, în referire, însă, la drepturi salariale calculate, începând cu data de 09.04.2015, la nivelul ordonatorilor de credite din sistemul justiţiei.

În acest sens, recurentul-pârât a subliniat că, la stabilirea drepturilor salariale cuvenite procurorilor din subordine, Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 897/22.05.2018, prin care drepturile salariale ale procurorilor au fost recalculate, pentru perioada 09.04.2015 – 30.11.2015, prin raportare la VRS de 421,63 RON, iar pentru perioada 01.12.2015 – 31.12.2017, prin raportare la VRS de 463,5 RON. La emiterea acestui act administrativ s-a avut în vedere ordinul emis de Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sub nr. x/15.03.2018, în executarea hotărârii judecătoreşti definitive reprezentate de sentinţa civilă nr. 1961/10.10.2017, pronunţată de Tribunalul Dâmboviţa – secţia I civilă în dosarul nr. x/2017. Ulterior, Preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a emis Ordinul nr. 76/15.03.2018, prin care s-a stabilit salarizarea personalului începând cu data de 01.01.2018 în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 153/2017, iar Procurorul General a emis ordinele nr. 906 şi nr. 907 din 24.05.2018.

A mai învederat recurentul-pârât că s-au avut în vedere statuările din Decizia Curţii Constituţionale nr. 794/2016, prin care s-a constatat neconstituţionalitatea art. 31 alin. (1)2 din O.U.G. nr. 57/2015 şi s-a reţinut că, prin dispoziţiile art. 1 alin. (5)1 din O.U.G. nr. 83/2014, introdus prin Legea nr. 71/2015 şi ale O.U.G. nr. 20/2016, s-a prevăzut soluţia legislativă a egalizării indemnizaţiilor la nivel maxim. După publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial, ordonatorii de credite din sistemul justiţiei au procedat la recalcularea indemnizaţiilor brute lunare şi a sporurilor la nivelul maxim stabilit pentru fiecare funcţie, grad, gradaţie şi vechime în funcţie. Astfel, începând cu data de 09.04.2015, s-a procedat la calcularea drepturilor salariale din familia ocupaţională "Justiţie" prin raportare la VRS de 421,63 RON, iar începând cu data de 01.12.2015, salarizarea procurorilor s-a făcut prin raportare la VRS de 463,50 RON, conform Ordinului nr. 897/2018. Ulterior, a arătat recurentul-pârât, prin Ordinul nr. 3206/29.11.2019, drepturile salariale s-au stabilit prin raportare la VRS în cuantum de 484,18 RON, pentru perioada 01.12.2016 – 31.12.2017.

4. Apărările formulate în cauză

Legal citat, intimatul – reclamant A. nu a depus întâmpinare.

5. Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 2 iulie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este fondat, în limitele şi pentru următoarele considerente:

Din circumstanţele concerte ale cauzei, Înalta Curte reţine că intimatul – reclamant A. are calitatea de procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Mureş, iar prin Ordinul nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-au stabilit drepturile salariale ale reclamantului începând cu data de 1 februarie 2019, astfel: o indemnizaţie de încadrare de 20.086 RON, un cuantum de 2.531 RON al sporului pentru risc şi suprasolicitare neuropsihică şi al sporului de confidenţialitate şi un cuantum de 2.892 RON al sporului pentru condiţii de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.

Împotriva Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, reclamantul a formulat plângere prealabilă, ce a fost respinsă prin Adresa nr. x/2019 a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În acest context, reclamantul a promovat acţiunea ce face obiectul litigiului pendinte, prin care a invocat o nelegalitate a Ordinului nr. 257/11.02.2019 (şi implicit şi a adresei nr. x/2019), evocând, în esenţă, că nelegalitatea unui astfel de ordin ar deriva din neacordarea nivelului maxim de salarizare pentru funcţia de procuror, nivel care, în opinia reclamantului i s-ar fi cuvenit pentru perioada începând cu data de 1 februarie 2019, în considerarea unui drept la aplicarea unei valori de referinţă sectorială de 484,169 RON.

Prima instanţă a admis acţiunea reclamantului, apreciind că se impune anularea adresei nr. x/2019 privind soluţionarea contestaţiei administrative şi, în parte, a Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, exclusiv în privinţa cuantumului drepturilor salariale stabilite prin acest ordin, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ obligând pârâtul la emiterea unui nou ordin, prin care să stabilească reclamantului un cuantum al drepturilor salariale prin raportare la valoarea de referinţă sectorială solicitată (de 484,169 RON).

Totodată, instanţa de fond a respins excepţia inadmisibilităţii acţiunii în anularea adresei nr. x/2019, apreciind că, deşi aceasta nu are forma unei "hotărâri" în sensul art. 7 alin. (2) din cap. VII al Anexei V la Legea nr. 153/2017, care să poată fi contestată în instanţă, urmează a se avea în vedere conţinutul acestui act, care reprezintă în realitate răspunsul autorităţii în raport de toate pretenţiile invocate prin plângerea prealabilă, sens în care prima instanţă a apreciat că adresa de răspuns nr. x/2019 reprezintă, în realitate, hotărârea ordonatorului de credite cu privire la contestaţia formulată de reclamant, astfel că la rândul său această hotărâre poate face obiectul acţiunii în anulare, împreună cu actul administrativ de stabilire a indemnizaţiei lunare a reclamantului.

Răspunzând criticilor subsumate de recurent motivului de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte observă că, din perspectiva dezlegărilor date de prima instanţă excepţiei inadmisibilităţii acţiunii în anularea adresei nr. x/2019 şi naturii juridice a acesteia, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie s-a limitat la a invoca, pur formal, faptul că adresa nr. x/2019 nu este un act administrativ. Astfel, recurentul nu a prezentat o argumentare, prin care, plecând de la raţionamentul logico-juridic prezentat de prima instanţă, să indice concret, prin evidenţierea dispoziţiilor legale pretins încălcate ori greşit aplicate de aceasta, eventualele greşeli apreciate de parte ca fiind săvârşite de instanţă în legătură cu astfel de dispoziţii legale.

Înalta Curte reţine că este esenţial a se observa, în cauză, că intimatul – reclamant a respectat procedura reglementată de art. 7 alin. .(2) din cap. VII al Anexei V la Legea nr. 153/2017 şi s-a adresat ordonatorului, care, analizând contestaţia, a emis adresa nr. x/2019. Fiind îndeplinită o astfel de procedură, instanţa de fond a respins, în mod corect, excepţia inadmisibilităţii, motiv pentru care sunt nefondate criticile evocate de recurent, sentinţa civilă nr. 907 din 9 decembrie 2019 urmând a fi menţinută din această perspectivă.

De asemenea, Înalta Curte apreciază drept nefondate criticile prin care recurentul invocă lipsa de obiect/rămânerea fără obiect a acţiunii pentru perioada ulterioară datei de 01.12.2016, drept efect al emiterii Ordinului Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nr. 3206/29.11.2019.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că antereferitul ordin vizează salarizarea procurorilor din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie pentru perioada 01.12.2016 – 31.12.2017 în raport de o valoare de referinţă sectorială ("VRS") în cuantum de 484,18 RON.

Prin acţiunea ce face obiectul dosarului pendinte, intimatul - reclamant a solicitat anularea Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce a reglementat salarizarea intimatului începând cu data de 1 februarie 2019, iar nu anularea sau emiterea unui ordin de salarizare care să vizeze perioada 01.12.2016 – 31.12.2017. Totodată, nelegalitatea unui astfel de ordin a fost invocată din perspectiva neluării în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, pentru perioada începând cu data de 1 februarie 2019.

Pe cale de consecinţă, exclusiv din perspectiva chestiunii lipsei de obiect/rămânerii fără obiect a cererii de chemare în judecată, Înalta Curte apreciază că aspectul nelegalităţii Ordinului nr. 257/11.02.2019 (emis pentru perioada începând cu data de 1 februarie 2019) nu a fost soluţionat prin simpla emiterea a Ordinului nr. 3206/29.11.2019, ce a vizat perioada 01.12.2016 – 31.12.2017, motiv pentru care nu se poate reţine o atare lipsă de obiect/rămânere fără obiect a cererii de chemare în judecată.

Pe de altă parte, Înalta Curte apreciază drept fondate criticile prin care recurentul – pârât invocă o greşită aplicare şi interpretare pe care prima instanţă a dat-o prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, în raport de particularităţile specifice ale cauzei pendinte şi de modul în care intimatul – reclamant a înţeles să învestească instanţa de judecată prin cererea de chemare în judecată.

Deşi raţionamentul primei instanţe, privind maniera de aplicare în timp a diverselor prevederi normative şi a aspectelor statuate prin deciziile Curţii Constituţionale şi deciziile Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (ex. nr. 23/2015, nr. 32/2015, nr. 36/2018 etc.), din perspectiva raportării, în general, a nivelului de salarizare la o valoare de referinţă sectorială de 484,169 RON, este unul corect, acesta este un raţionament incomplet, în raport de maniera în care intimatul – reclamant a formulat petitul cererii de chemare în judecată şi în raport de perioada vizată de o astfel de cerere.

După cum s-a precizat în paragrafele anterioare, prin acţiunea în contencios administrativ ce face obiectul dosarului pendinte, reclamantul a solicitat realizarea controlului de legalitate asupra unui ordin de salarizare emis pentru perioada ce debutează cu data de 1 februarie 2019, un astfel de control fiind, astfel, subsumat principiilor şi mecanismelor de stabilire a drepturilor salariale, reglementate prin Legea nr. 153/2017.

Conform prevederilor art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017, începând cu data de 1 ianuarie 2018 se acordă următoarele creşteri salariale: cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie, indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul brut al sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor, premiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară/salariul lunar de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice se majorează cu 25% faţă de nivelul acordat pentru luna decembrie 2017, fără a depăşi limita prevăzută la art. 25, în măsura în care personalul respectiv îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Relevante sunt şi dispoziţiile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, potrivit cărora: În situaţia în care, începând cu 1 ianuarie 2018, salariile de bază, soldele de funcţie/salariile de funcţie, indemnizaţiile de încadrare sunt mai mari decât cele stabilite potrivit prezentei legi pentru anul 2022 sau devin ulterior mai mari ca urmare a majorărilor salariale reglementate, se acordă cele stabilite pentru anul 2022.

Se mai reţine şi că, în virtutea prevederilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017: În aplicarea prevederilor alin. (1), în cazul instituţiilor sau autorităţilor publice aflate în subordinea aceluiaşi ordonator de credite, având acelaşi scop, îndeplinind aceleaşi funcţii şi atribuţii, aflate la acelaşi nivel de subordonare din punct de vedere financiar, nivelul salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare se va stabili la nivelul maxim aflat în plată din cadrul tuturor acestor instituţii sau autorităţi publice subordonate.

Examinând cererea de chemare în judecată, Înalta Curte observă că nelegalitatea Ordinului nr. 257/11.02.2019 a fost evocată de recurent, în principal, în raport de o pretinsă nerespectare, prin maniera de emitere a acestuia, a prevederilor art. 39 alin. (4) din Legea nr. 153/2017, în sensul că nu au fost stabilite drepturi salariale la nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de procuror.

Înalta Curte observă că, prin Ordinul nr. 3206/29.11.2019, nivelul cuantumului salariului de bază aferent lunii decembrie 2017 a fost stabilit în raport de o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON, fiind, astfel, inclus în indemnizaţia brută de încadrare aferentă lunii decembrie 2017, motiv pentru care acesta reprezintă un drept câştigat. Pe cale de consecinţă, la momentul 01.01.2018 (de la care se aplică Legea nr. 153/2017), întrucât VRS-ul în discuţie a fost inclus în indemnizaţia de încadrare, acesta nu mai reprezenta un element distinct al salariului.

Or, prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat acordarea salariului la nivelul maxim de la data formulării acţiunii, fără a justifica raţiunile pentru care ar fi fost îndreptăţit la un astfel de nivel maxim, altfel decât prin raportare la valoarea de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Instanţa de control judiciar reţine că, potrivit prevederilor art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, coroborat cu art. 36 alin. (3) din acelaşi act normativ, coroborate cu prevederile Anexei V la Legea nr. 513/2017, începând cu data de 1 ianuarie 2018, pentru a beneficia de nivelul maxim de salarizare pentru funcţia de procuror se impuneau a fi îndeplinite anumite condiţii de grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, etc.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul a solicitat cenzurarea modului de determinare a salariului de încadrare şi a sporurilor stabilite prin Ordinul nr. 257/11.02.2019 pentru perioada începând cu data de 1 februarie 2019, invocând exclusiv o neaplicare a valorii de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Totodată, se constată că prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a învestit instanţa cu o verificare a legalităţii Ordinul nr. 257/11.02.2019 din perspectiva criteriilor reglementate de art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, coroborat cu art. 38 alin. (3) din acelaşi act normativ, mai precis a faptului că, în ipoteza sa particulară, ar fi fost aplicabile prevederile acestor texte normative, în sensul că erau îndeplinite condiţiile aferente salarizării sale la nivelul maxim prevăzut de Legea nr. 153/2017 pentru funcţia de procuror, în raport de condiţiile ce determină un astfel de nivel maxim, ci exclusiv că ar fi fost îndreptăţit la acordarea unui astfel de nivel maxim de salarizare, drept efect al aplicării unei valori de referinţă sectorială de 484,169 RON.

În raport de limitele cadrului procesual obiectiv trasat prin cererea de chemare în judecată şi pentru perioada vizată de aceasta (începând cu data de 1 februarie 2019), Înalta Curte observă că o verificare a legalităţii Ordinului nr. 257/11.02.2019 -din perspectiva neacordării unui nivel maxim de salarizare- nu putea fi realizată exclusiv în raport de chestiunea valorii sectoriale de referinţă de 484,18 RON, câtă vreme prevederile art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017, coroborate cu art. art. 36 alin. (3) şi art. 39 alin. (4) din acelaşi act normativ impun alte criterii de verificare.

Or, întrucât prin cererea de chemare în judecată, reclamantul nu a fundamentat, din perspectiva încadrării într-un temei de drept care să poată fi avut în vedere de instanţă solicitarea de acordare a nivelului maxim salarial, iar asupra unor astfel de chestiuni instanţa de fond nu s-a aplecat, în mod eronat prima instanţă a apreciat drept întemeiate pretenţiile reclamantului, omiţând să observe cadrul procesual obiectiv concret trasat prin modul de formulare a petitelor actului de învestire al instanţei şi prevederile antereferitelor texte normative.

Pentru aceste considerente, constatând incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi va dispune casarea, în parte, a sentinţei civile nr. 907 din 9 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Totodată, în rejudecarea cauzei, în raport de aspectele solicitate prin cererea de chemare în judecată (conform celor indicate mai sus), precum şi având în vedere perioada vizată de o astfel de cerere (ce debutează cu data de 1 februarie 2019), pentru considerentele expuse în paragrafele anterioare, Înalta Curte apreciază că nu se poate reţine o nelegalitate a Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ce ar consta în neluarea în considerare a nivelului maxim al indemnizaţiei de încadrare pentru fiecare funcţie, grad/treaptă, gradaţie, vechime în funcţie sau în specialitate, câtă vreme reclamantul nu a invocat şi nici nu a probat o plasare a sa în categoria persoanelor îndreptăţite la un astfel de nivel, conform art. 38 alin. (3) şi alin. (6) din Legea nr. 153/2017 şi, pe cale de consecinţă, nici o nelegalitate a adresei nr. x/2019, privind soluţionarea contestaţiei administrative.

Cât priveşte petitul privind obligarea pârâtului la emiterea unui nou ordin de salarizare, Înalta Curte observă, dată fiind structura cererii de chemare în judecată, că acesta are natura juridică a unei cereri accesorii, în sensul art. 30 alin. (4) C. proc. civ., soluţionarea sa fiind subordonată manierei de soluţionare a petitului principal, reprezentat de cererea de anulare a Ordinului nr. 257/11.02.2019 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

În concluzie, consecutiv casării sentinţei recurate, în rejudecare, Înalta Curte va respinge acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie împotriva sentinţei civile nr. 907 din 9 decembrie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează, în parte, sentinţa recurată şi, rejudecând:

Respinge acţiunea privind pe reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca neîntemeiată.

Menţine, în rest, dispoziţiile sentinţei recurate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.