IT salary recalculation upheld; ECHR property and discrimination claims rejected.

Şedinţa publică din data de 11 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 27.04.2018 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal sub nr. x/2018, reclamanţii A. şi B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Ministerul Public, prin Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi Ministerul Finanţelor Publice (a) revocarea în parte a Deciziei nr. 3 din 30 ianuarie 2018 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea ce priveşte salariile de bază brute de 6361 RON (B.) şi 5937 RON (A.), stabilite începând cu 01.01.2018; (b) recunoaşterea dreptului reclamanţilor la majorarea de 25% a salariul de bază brut (în baza art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 şi a art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2017), în vederea compensării pierderii salariale nete ce rezultă din transferul contribuţiilor sociale din sarcina angajatorului în cea a angajatului, şi în consecinţă stabilirea, începând cu 01.01.2018, prin act administrativ, a salariilor de bază brute corecte, care să reflecte pe viitor această majorare, (c) repararea pagubei ce le-a fost cauzată prin obligarea pârâţilor la recalcularea, începând cu 01.01.2018, şi achitarea către reclamanţi a diferenţelor dintre suma drepturilor salariale pe care sunt îndreptăţiţi să le primească şi suma drepturilor salariale plătite efectiv de către pârâţi. Cu privire la aceste sume, reclamanţii au solicitat şi calcularea dobânzii legale aferente de la scadenţă şi până la data plăţii efective, actualizarea sumelor în funcţie de indicele de inflaţie, şi plata acestora către reclamanţi şi (d) obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăţilor drepturilor salariale menţionate.

Reclamanţii au mai cerut şi (a) revocarea în parte a Deciziei nr. 3 din 30 ianuarie 2018 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea ce priveşte salariile de bază brute de 6361 RON (B.) şi 5937 RON (A.), stabilite începând cu 01.01.2018; (b) recunoaşterea dreptului lor la salariu ca fiind corolarul dreptului fundamental la muncă, protejat de Constituţia României, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi de alte acte normative în vigoare, şi în consecinţă stabilirea, începând cu 01.01.2018, prin act administrativ, a salariilor de bază brute corecte, care să reflecte pe viitor păstrarea veniturilor salariale încasate de reclamanţi până la data de 31.12.2017; (c) repararea pagubei ce le-a fost cauzată prin obligarea pârâţilor la recalcularea, începând cu 01.01.2018, şi achitarea către reclamanţi a diferenţelor dintre suma drepturilor salariale pe care sunt îndreptăţiţi să le primească şi suma drepturilor salariale plătite efectiv de către pârâţi. Cu privire la aceste sume, reclamanţii au solicitat şi calcularea dobânzii legale aferente de la scadenţă şi până la data plăţii efective, actualizarea sumelor în funcţie de indicele de inflaţie, şi plata acestora către reclamanţi şi (d) obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăţilor drepturilor salariale menţionate.

Au mai solicitat reclamanţii şi (a) revocarea în parte a Deciziei nr. 3 din 30 ianuarie 2018 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, în ceea ce priveşte stabilirea şi aplicarea sporurilor de care beneficiază specialiştii IT începând cu 01.01.2018; (b) recunoaşterea dreptului lor la sporuri salariale stabilite prin Legea nr. 153/2017 şi în consecinţă stabilirea corectă, începând cu 01.01.2018, prin act administrativ, a sporurilor la care sunt îndreptăţiţi pe viitor specialiştii IT; (c) repararea pagubei ce le-a fost cauzată prin obligarea pârâţilor la recalcularea, începând cu 01.01.2018, şi achitarea către reclamanţi a diferenţelor dintre suma drepturilor salariale sub formă de sporuri pe care sunt îndreptăţiţi să le primească şi suma drepturilor salariale sub formă de sporuri plătite efectiv de către pârâţi. Cu privire la aceste sume, reclamanţii au solicitat şi calcularea dobânzii legale aferente de la scadenţă şi până la data plăţii efective, actualizarea sumelor în funcţie de indicele de inflaţie, şi plata acestora către reclamanţi şi (d) obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice să aloce fondurile necesare efectuării plăţilor drepturilor salariale menţionate.

Nu în ultimul rând, reclamanţii au solicitat şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, precum şi la plata daunelor morale, dar şi suspendarea executării Deciziei nr. 3 din 30 ianuarie 2018 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Cluj, până la soluţionarea definitivă si irevocabilă a cauzei.

1.2. Prin cererea de completare/modificare a cererii de chemare în judecată, formulată la data de 05.07.2018, reclamanţii au arătat că solicită "anularea actelor administrative în baza art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, având în vedere că există o diferenţă semantică din punct de vedere juridic între termenii "revocare" şi "anulare". Totodată, reclamanţii au precizat că Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj a emis ulterior datei de înregistrare a dosarului alte acte administrative, respectiv Ordinul nr. 21 din 06 iunie 2018, Decizia nr. 60 din 11 iunie 2018 şi Decizia nr. 62 din 12 iunie 2018, iar în măsura în care instanţa va aprecia că aceste noi acte pot avea incidenţă în speţă, solicită şi anularea în parte a acestora.

1.3. Prin cererea înregistrată la data de 7.11.2018 reclamanţii au arătat că doresc anularea în parte a Deciziei subsecvente nr. 62 din 12 iunie 2018.

2. Hotărârea instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 611 din 19 februarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active, invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice şi a respins cererea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu acest pârât, ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

Totodată, prima instanţă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, pe capetele de cerere având ca obiect pretenţii şi a respins aceste capete de cerere formulate în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, ca fiind formulate în contradictoriu cu o persoană fără calitate procesuală pasivă.

Nu în ultimul rând, Curtea de Apel Bucureşti a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţii A. şi B. în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj şi Ministerul Finanţelor Publice şi ceilalţi pârâţi, astfel cum a fost modificată, ca neîntemeiată.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile menţionate în punctul I.2 de mai sus, au declarat recurs reclamanţii A. şi B., prin care, invocând incidenţa cazurilor de casare reglementate de art. 488, alin. (1), pct. 6 şi 8 C. proc. civ., au solicitat casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei în fond, după casare.

Printr-un prim set de critici, recurenţii au invocat nelegalitatea soluţiei primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, învederând, în esenţă, că prevederile art. 73 din Legea nr. 304/2004, exhibate de judecătorul fondului, au un conţinut normativ fără relevanţă în cauza pendinte, iar calitatea unui astfel de pârât de ordonator principal de credite justifică legitimitatea procesuală pasivă a acestuia, în virtutea atribuţiei sale de coordonare a activităţii parchetelor din subordine, conform art. 70 alin. (1) din Legea nr. 304/2004, în contextul în care Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este cel care stabileşte politica de salarizare comună a angajaţilor din structura Ministerului Public, prin emiterea de acte juridice de natura propunerilor salariale: note şi grile comune de salarizare.

Au mai arătat recurenţii că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost chemat în judecată în calitate de coemitent al deciziei administrative a cărei anulare a fost solicitată prin acţiune (Decizia nr. 3 din 30 ianuarie 2018 fiind emisă prin raportare la propunerile prevăzute în Nota nr. x/2017 a SRUD din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie). În opinia recurenţilor, admisibilitatea anulării unui act administrativ complex depinde de chemarea în judecată a tuturor organelor care au contribuit la emiterea actului (în speţă, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj) tocmai pentru a asigura acestor organe dreptul la apărare.

Printr-un alt set de critici, recurenţii au învederat că acţiunea lor a vizat, în esenţă, restrângerea nejustificată a unui drept fundamental, mai precis a dreptului la muncă prin corolarul acestuia, dreptul la salariu. În opinia recurenţilor, restrângerea dreptului la salariu a fost generată de dubla ingerinţă a legiuitorului în materie de salarizare şi în materie fiscală.

Astfel, prin aplicarea Legii salarizării nr. 153/2017 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, salariile specialiştilor IT s-au diminuat cu 36,5 %. Dacă prin aplicarea art. 38 alin. (6) din Legea nr. 153/2017 legiuitorul a cauzat o ingerinţă directă, prin plafonarea salariilor la un nivel stabilit pentru anul 2022, prin modificările de natură fiscală s-a produs o ingerinţă indirectă, prin "ricoşeu" (veniturile s-au diminuat suplimentar ca urmare a transferului de contribuţii din sarcina angajatorului în cea a angajatului).

Totuşi, în ceea ce priveşte diminuările de venituri ca urmare a transferului de contribuţii, legiuitorul, în art. 7 al O.U.G. nr. 90/2017, a prevăzut un remediu, prin acordarea unei majorări de 25% prevăzută în art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017.

Au mai arătat recurenţii că prima instanţă a încălcat prevederile art. 22 C. proc. civ., întrucât, fiind învestită cu soluţionarea unei cereri ce implică incidenţa dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei europene a drepturilor omului, instanţa de fond avea obligaţia de a realiza o analiză nemijlocită, directă, de compatibilitate a dispoziţiilor din legea naţională cu prevederile Convenţiei europene a drepturilor omului şi cu jurisprudenţa contenciosului european. Fiind o chestiune de aplicare a legii, exerciţiul atributului instanţelor de apreciere şi evaluare reclama, în raport cu circumstanţele concrete ale cauzei, o analiză a efectelor concrete produse de normele juridice interne asupra părţilor între care se derula raportul juridic.

Or, în contextul în care au fost invocate de către părţi încălcări ale drepturilor lor fundamentale, prevăzute şi garantate de Convenţia europeană a drepturilor omului, această examinare se impunea tocmai pentru a verifica păstrarea justului echilibru între interesele statului şi cele ale reclamanţilor. Mai mult, în opinia recurenţilor, în ipoteza identificării existenţei unor neconcordanţe ori incompatibilităţi dintre norma legală din dreptul intern cu dispoziţiile Convenţiei europene, instanţa de judecată era îndreptăţită a da eficienţă priorităţii blocului de convenţionalitate (Convenţia, unită cu jurisprudenţa Curţii EDO) în sensul inaplicabilităţii normei interne şi al aplicării directe a normei convenţionale, apreciată mai favorabilă în conformitate cu art. 20 alin. (2) şi art. 148 din Constituţia României.

Prin urmare, în raport de contradicţiile semnalate prin cererea de chemare în judecată, se impunea ca instanţa de fond să identifice temeiul juridic al cererii cu care a fost învestită şi să procedeze la soluţionarea cauzei în raport de norma juridică pe care ar fi reţinut-o ca aplicabilă cauzei.

Recurenţii au făcut trimitere şi la prevederile art. 11 şi art. 20 din Constituţia României şi art. 4 din C. civ., precum şi la jurisprudenţa Curţii EDO din cauzele Iatridis contra Greciei, Beyeler contra Italiei, Broniowski contra Poloniei, N.K.M contra Ungariei, Gratzinger şi Gratzingerova contra Republicii Cehe, Kopecky contra Slovaciei, Eparhija Budimljansko-Niksicka şi alţii contra Muntenegru, Sporrong şi Lonnroth contra Suediei, M.A. and 34 Others v. Finland, Imbert de Tremiolles v. France, Spampinato v. Italy, Wasa Liv Omsesidigt, Forsakringsboaget Valands Pensionssliftelse v. Sweden, Centro Europa 7 S.r.L. and Di Stefano, Felicia Mihăieş v. Romania şi C. v. Romania, Scordino v. Italy, Kjartan Asmundsson v. Iceland, Vilho Eskelinen and Others v. Finland, Kechko v. Ukraine, no. 63134/00, Wieczorekv. Poland, no. 18176/05, Aizpurua Ortiz et autres c. Espagne, no. 42430/05 şi cauza Lelas v. Croatia, dar şi la jurisprudenţa naţională şi cea a Curţii Constituţionale.

Au mai precizat recurenţii că restrângerea care se impune a fi analizată prin prisma prevederilor Convenţiei vizează dreptul la salariul de bază, şi nu dreptul la sporuri salariale.

Totodată, recurenţii au învederat că articolelor din Convenţia EDO pretins a fi încălcate în prezenta speţă, le corespund art. 17 şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE, prin sentinţa recurată fiind, astfel, încălcate şi aceste dispoziţii unionale.

În opinia recurenţilor, întrucât hotărârea atacată nu conţine nici o referire cu privire la pretinsa încălcarea a art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei europene a drepturilor omului şi, implicit, a reglementărilor unionale corespondente, o atare omisiune se circumscrie motivelor de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar şi celor reglementate de pct. 8 al aceluiaşi text normativ.

Făcând trimitere la aspectele statuate din perspectiva încălcării principiului discriminării prin punctele: 31, 32, 33, 34, 42, 44, 47, 54, 61, 71, 72, 73 din cererea de chemare în judecată, recurenţii au subliniat că există discriminare în ceea ce priveşte sporurile salariale între specialişti IT din cadrul Ministerului Justiţiei şi cei din cadrul Ministerului Public, deşi aceştia nu se diferenţiază obiectiv şi rezonabil în ceea ce priveşte natura muncii efectiv prestate, responsabilităţile atribuite şi încadrarea pe funcţii, apreciind că asupra unui astfel de aspect instanţa de fond nu s-a pronunţat, nu a analizat situaţia "obiectiv diferită care ar justifica instituirea unui tratament juridic diferenţiat" şi nu a făcut aplicarea art. 14 din Convenţie, limitându-se la a menţiona principii generale cu privire la discriminare.

4. Apărările formulate în cauză

4.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei recurate, ca temeinică şi legală.

În esenţă, intimatul a susţinut că sentinţa recurată respectă standardele impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., nefiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., hotărârea primei instanţe fiind la adăpost şi de orice critică de nelegalitate, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., atât în ceea ce priveşte maniera în care prima instanţă a aplicat prevederile O.U.G. nr. 90/2017, dar şi pe cele ale art. 38 din Legea nr. 153/2017.

4.2. Legal citaţi, intimaţii - pârâţi Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Ministerul Public-Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Cluj şi Ministerul Finanţelor nu au formulat întâmpinări.

5. Răspuns la întâmpinare

Prin răspunsul la întâmpinare depus în cauză, recurenţii - reclamanţi au solicitat înlăturarea apărărilor formulate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj, apreciind jurisprudenţa Curţii EDO invocată de intimat ca inaplicabilă cauzei şi argumentele evocate prin întâmpinare, ca neîntemeiate.

6. Procedura de soluţionare a recursului

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs şi de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 494 C. proc. civ., coroborat cu art. 475 alin. (2) şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 2 iulie 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 11 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, probele administrate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamanţii A. şi B. este nefondat, pentru următoarele considerente:

Observând criticile evocate de recurenţii – reclamanţi în cuprinsul diverselor pasaje ale memoriului de recurs, Înalta Curte constată că acestea pot fi grupate în următoarele seturi de argumente:

a. Critici prin care este contestată soluţia primei instanţe de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,

b. Critici ce vizează încălcarea prevederilor art. 22 C. proc. civ., întrucât prima instanţă nu s-ar fi pronunţat, din perspectiva restrângerii dreptului fundamental la salariu de bază (petitul principal al acţiunii), asupra incidenţei dispoziţiilor art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei EDO şi a art. 17 şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE,

c. Critici ce privesc maniera în care prima instanţă a evaluat chestiunea dublei ingerinţe a legiuitorului în materie de salarizare şi în materie fiscală asupra dreptului la salariu, în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei europene a drepturilor omului şi a art. 17 şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE,

d. Critici ce privesc maniera în care prima instanţă a analizat chestiunea discriminării existente, în privinţa sporurile salariale, între specialişti IT din cadrul Ministerului Justiţiei şi cei din cadrul Ministerului Public.

a. Răspunzând primului set de critici, Înalta Curte le apreciază drept nefondate, neputând fi reţinută nici incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. şi nici cea a celui reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanţa de control judiciar reţine că trimiterea pe care prima instanţă o face la prevederile art. 73 din Legea nr. 304/2004 reprezintă doar o eroare materială (de tehnoredactare), câtă vreme, din cuprinsul raţionamentului logico – juridic în cadrul căruia judecătorul fondului a evocat un astfel de text normativ, rezultă că instanţa de fond a vizat, în realitate, prevederile art. 93 din Legea nr. 304/2004 potrivit cărora: Procurorii generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel au calitatea de ordonatori secundari de credite, iar prim-procurorii parchetelor de pe lângă tribunale au calitatea de ordonatori terţiari de credite.

Pe cale de consecinţe, în contextul unei simple erori materiale, nu se poate reţine că trimiterea făcută de instanţa de fond la un astfel de text normativ ar reprezenta motive străine de natura cauzei, cum tind să invoce recurenţii.

Înalta Curte mai constată şi că sentinţa recurată cuprinde, din perspectiva soluţiei pronunţate asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, argumente care demonstrează că prima instanţă a analizat în mod adecvat susţinerile părţilor, indicând elementele de fapt şi de drept ale cauzei, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri. Mai mult, instanţa de fond a expus silogismul logico - juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere.

Obligaţia instanţelor de a-şi motiva hotărârile nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, fiind suficient ca motivarea să evidenţieze că judecătorul a examinat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, în acest sens fiind, spre exemplu şi aspectele reţinute de Curtea EDO în hotărârea Boldea c. României.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate şi are legătură cu natura cauzei, este îndeplinită, fiind respectate rigorile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia EDO, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Totodată, instanţa de control judiciar observă că excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost admisă de prima instanţă doar din perspectiva capetelor de cerere având drept obiect pretenţii, mai precis, în privinţa petitelor prin care s-a solicitat obligarea unei astfel de părţi la plata diferenţelor dintre suma drepturilor salariale pretinse prin cererea de chemare în judecată şi suma drepturilor salariale plătite efectiv de către pârâţi.

În acord cu instanţa de fond, Înalta Curte reţine că, din perspectiva unor astfel de petite, potrivit prevederilor art. 70 alin. (4) din Legea nr. 304/2004, Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie este ordonator principal de credite, însă conform art. 93 din acelaşi act normativ (citat anterior), calitatea de ordonatori secundari/terţiari de credite revine procurorilor generali ai parchetelor de pe lângă curţile de apel şi prim-procurorilor parchetelor de pe lângă tribunale.

Conform art. 77 lit. u) din Regulamentul de ordine interioară al parchetelor, aprobat prin Ordinul nr. 2632/2014 al Ministrului Justiţie (forma în vigoare la data învestirii instanţei): "Procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel are următoarele atribuţii: u) asigură încadrarea personalului auxiliar de specialitate, inclusiv specialişti IT, şi celui conex acestuia, precum şi a funcţionarilor publici şi personalului contractual, la parchetul de pe lângă curtea de apel şi la parchetele din circumscripţie."

După cum chiar recurenţii – reclamanţi afirmă, aceştia sunt angajaţi în calitate specialişti IT în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Cluj.

În raport de obligaţiile ce revin Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Înalta Curte constată că formularea unor cereri având ca obiect plata efectivă a drepturilor salariale cuvenite personalului care activează în cadrul parchetelor nu poate să atragă obligarea Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în acest sens, doar prin prisma calităţii de ordonator principal de credite. Raportul obligaţional, care are ca obiect plata salariului, se desfăşoară între recurenţii – reclamanţi şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Cluj. Prin urmare, plata efectivă a drepturilor salariale se face de către ordonatorii secundari/terţiari de credite, în baza deciziilor de salarizare.

Deşi Decizia nr. 13 din 13 iunie 2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul competent să judece recursul în interesul legii, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 763 din 29 septembrie 2016, a fost pronunţată într-o altă materie, Înalta Curte apreciază că, mutatis mutandis, pentru identitate de raţiune, dezlegarea dată în recursul în interesul legii sus-menţionat poate fi avută în vedere, în mod corespunzător, şi în alte cauze similare, precum cea pendinte.

Printr-o astfel de decizie s-a stabilit, ca o consecinţă a admiterii recursului în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, următoarele: "În interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, cu modificările şi completările ulterioare, ale art. 7 alin. (3) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 30/2007 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Afacerilor Interne, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 4 din Ordonanţa Guvernului nr. 22/2002 privind executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, stabilite prin titluri executorii, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale art. 222 din C. civ., adoptat prin Legea nr. 287 din 17 iulie 2009, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, Ministerul Afacerilor Interne, în calitatea sa de ordonator principal de credite, nu are calitate procesuală pasivă în litigiile dintre angajaţi şi instituţiile/unităţile cu personalitate juridică aflate în subordinea sa, având ca obiect solicitarea unor drepturi de natură salarială".

În motivarea acestei decizii s-a menţionat, între altele, că "În măsura în care pretenţiile deduse judecăţii vizează exclusiv acordarea unor drepturi salariale sau de natură salarială, fără a pune în discuţie atribuţiile legal reglementate ale ordonatorului principal de credite, Ministerul Afacerilor Interne nu poate avea calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze" (paragraful 49).

Aşadar, Înalta Curte constată că, în sarcina pârâtului nu subzistă obligaţia de acordare a diferenţelor salariale solicitate de recurenţii- reclamanţi, în sensul plăţii efective a pretenţiilor băneşti, raţiune pentru care apreciază ca nefondate criticile subsumate de recurenţii – reclamanţi motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., soluţia primei instanţe asupra excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie fiind una legală.

b. Nefondate sunt şi criticile invocate de recurenţii – reclamanţi din perspectiva chestiunii limitelor învestirii, în sensul art. 22 C. proc. civ., neputându-se reţine nici incidenţa cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi nici a celui prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că, prin sentinţa recurată, prima instanţă a învederat, în primele paragrafe ale filei 62 a acesteia, raţiunile pentru care a apreciat că acele critici prin care reclamanţii au invocat incidenţa directă a principiilor fundamentale ale dreptului omului reglementate în Convenţiei EDO (din categoria cărora fac parte şi cele prevăzute de art. 1 din Primul Protocol adiţional şi a art. 17 şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE), excedează aspectelor pe care instanţa de judecată învestită cu verificarea legalităţii unui act administrativ le poate analiza, întrucât o atare verificare ar reprezenta o imixtiune în atribuţia puterii legislative.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurenţilor privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte, câtă vreme motivul de recurs reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse de reclamantă în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii, putând să le răspundă prin considerente comune.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată, după cum s-a arătat şi mai sus, de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia.

Raţionamentul logico-juridic expus de instanţa de fond în primele paragrafe ale filei 62 a sentinţei recurate (evocat anterior) reprezintă o motivare conformă standardelor impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., fiind respectate şi garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, ocrotite de art. 6 din Convenţia EDO, în contextul în care judecătorul fondului a expus în mod clar şi logic argumentele care au fundamentat soluţia adoptată, fiind, astfel, nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Prin raţionamentul logico - juridic prin care s-a reţinut faptul că, în cauză, nu s-ar fi clamat, în realitate, că încălcarea normelor convenţionale şi unionale (art. 1 din Primul Protocol adiţional al Convenţiei EDO şi art. 17 şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale ale U.E.) s-ar fi realizat prin chiar emiterea actelor administrative atacate (Decizia nr. 3 din 30 ianuarie 2018 şi Decizia subsecventă nr. 62 din 12 iunie 2018), ci că o atare încălcare ar fi fost evocată de reclamanţi în raport de chiar conţinutul normativ al Legii nr. 153/2017 şi al O.U.G. nr. 90/2017, prima instanţă a respectat obligaţia reglementată de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., pronunţându-se asupra a tot ceea ce s-a cerut.

Or, conform celor precizate în paragrafele anterioare, prima instanţă a analizat criticile reclamanţilor, apreciind, însă, că verificarea solicitată de aceştia intră în sfera de competenţa exclusivă a Curţii Constituţionale, iar instanţa de judecată, învestită cu un control jurisdicţional ce poate viza doar legalitatea actelor administrative (iar nu şi a celor normative cu putere de lege), nu poate lipsi de eficienţă astfel de prevederi legale.

Pe cale de consecinţă, din perspectiva prevederilor art. 22 C. proc. civ., prima instanţă şi-a îndeplinit obligaţia de a se pronunţa asupra a tot ce s-a cerut, nefiind fondate criticile aduse de recurenţi sentinţei atacate.

c. Cât priveşte cel de-al treilea set de argumente, ce vizează aplicarea directă a prevederilor convenţionale şi unionale din perspectiva chestiunii existenţei sau inexistenţei unei restrângeri nejustificate a dreptului la salariu, Înalta Curte reţine că, pentru argumentele expuse în paragraful II. b. de mai sus (pe care instanţa de control judiciar le evocă şi din perspectiva unei astfel de chestiuni, însă pe cale de trimitere, iar nu prin reluare) nu se poate reţine o incidenţă a motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., câtă vreme obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.

Referitor la aplicarea integrală, directă şi obligatorie a principiilor reglementate prin Convenţia CEDO şi dreptului UE, potrivit principiilor supremaţiei şi priorităţii acestora faţă de dreptul intern, în considerarea cărora recurenţii au susţinut că instanţa naţională trebuia să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept convenţional şi comunitar, spre a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu, aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, fără a trebui să solicite sau să aştepte eliminarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional, Înalta Curte constată că susţinerile privind incidenţa în cauză a unei astfel de ipoteze sunt nefondate.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte reţine că inclusiv recurenţii -reclamanţi afirmă că prevederile art. 17 şi art. 52 din Carta drepturilor fundamentale a UE reprezintă un corespondent al prevederilor Convenţiei EDO, motiv pentru care criticilor întemeiate de recurenţi pe prevederile dreptului convenţional şi celor întemeiate pe cele ale dreptului unional, Înalta Curte le va răspunde prin considerente comune.

Procedând, în continuare, la analiza unor astfel de critici, Înalta Curte reţine că deşi este adevărat că, potrivit art. 11 si 20 din Constituţia României, dispoziţiile pactelor şi tratatelor privitoare la drepturilor omului ratificate ce nu concordă cu legile interne sunt aplicabile direct în dreptul intern, iar potrivit art. 23 pct. 2 din Declaraţia universala a drepturilor omului, toate persoanele sunt egale în faţă legii, în cazul de faţă, recurenţii – reclamanţi nu invocă neacordarea unui salariu, ci neacordare salariului într-un anumit cuantum, susţinând, în esenţă, că prin aplicarea Legii salarizării nr. 153/2017 şi a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, salariile specialiştilor IT s-au diminuat cu 36,5 %.

Or, dreptul la salariul într-un anumit cuantum nu reprezintă un drept fundamental constituţional sau convenţional şi nici un drept câştigat, motiv pentru care acordarea unui asemenea drept, ce nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale, reprezintă opţiunea exclusivă a legiuitorului.

Pe cale de consecinţă, prima instanţă a procedat corect atunci când a apreciat că, atâta vreme cât Legea nr. 153/2017 şi O.U.G. nr. 90/2017 reprezintă acte normative în vigoare şi nu au fost declarate neconstituţionale, instanţa de judecată nu poate proceda, în ipoteza unor drepturi precum cele evocate de recurenţi, la a stabili că o lege aflată în vigoare nu se aplică.

Din această perspectivă Înalta Curte are în vedere aspectele statuate de Curtea Constituţională prin Decizia nr. 518/2020 referitoare la respingerea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 14 din 7 ianuarie 2021.

Prin sus indicata decizie a instanţei de contencios constituţional s-a reţinut expres că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale ale personalului bugetar intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului, Constituţia prevăzând în art. 41 alin. (2), printre drepturile salariaţilor la protecţia socială a muncii, "instituirea unui salariu minim brut pe ţară", fără să dispună cu privire la cuantumul acestuia (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 706 din 11 septembrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 714 din 23 octombrie 2007).

De asemenea, Curtea Constituţională a statuat că legiuitorul are competenţa de a elabora măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării în concordanţă cu condiţiile economice şi sociale existente la un moment dat, în acelaşi sens fiind şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, potrivit căreia statele se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea şi intensitatea politicilor lor în domeniul sumelor care urmează a fi plătite angajaţilor lor din bugetul de stat.

În acest sens, prin Decizia nr. 518/2020 a Curţii Constituţionale au fost invocate Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, Hotărârea din 8 decembrie 2009, pronunţată în Cauza Wieczorek împotriva Poloniei, paragraful 59, Hotărârea din 2 februarie 2010, pronunţată în Cauza Aizpurua Ortiz împotriva Spaniei, paragraful 57, Decizia din 6 decembrie 2011, pronunţată în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României şi C. împotriva României, paragraful 15.

Totodată, Curtea Constituţională a reţinut că prevederile legale criticate, prin conţinutul lor normativ, nu pun în discuţie o restrângere a exerciţiului dreptului fundamental la salariu, în sensul art. 53 din Constituţie, ci vizează o redimensionare a politicii salariale în cazul personalului plătit din fonduri publice, aspect care se înscrie în marja de apreciere a legiuitorului.

Referitor la invocarea dreptului la respectarea unui "bun", prevăzut de art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională a observat că, potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, în Convenţie nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea, în acest sens, Hotărârea din 19 aprilie 2007, pronunţată în Cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, paragraful 94). Prin urmare, stabilirea prin lege a unei limite a salariilor de bază plătite angajaţilor din fonduri publice la nivelul prevăzut pentru anul 2022 nu are semnificaţia încălcării regulilor fundamentale şi convenţionale invocate.

Toate aceste aspecte sunt incidente şi în cauza pendinte din perspectiva chestiunii dreptului la un anumit cuantum al salariului (drept, în realitate, pretins de recurenţi), fiind nefondate susţinerile privind lipsa de relevanţă a sus indicatei jurisprudenţe a Curţii EDO în litigiul de faţă, evocate prin răspunsul la întâmpinare depus de recurenţii – reclamanţi în prezenta fază procesuală.

În fapt chestiunea tranşată în cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei a Curţii EDO este următoarea: "(…) în convenţie, nu se conferă dreptul de a primi în continuare un salariu într-un anumit cuantum [a se vedea Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei (MC), pct. 94, CEDO 2007 II, şi, mutatis mutandis, Kjartan Ásmundsson împotriva Islandei, pct. 39, CEDO 2004-IX]. Nu este suficient ca un reclamant să se bazeze pe existenţa unei "contestaţii reale" sau a unei "plângeri credibile". O creanţă poate fi considerată drept o "valoare patrimonială" în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 numai atunci când are un temei suficient în dreptul intern, de exemplu în cazul în care este confirmată de o jurisprudenţă consacrată a instanţelor [Kopecký împotriva Slovaciei]. De asemenea, Curtea aminteşte că este de competenţa statului să stabilească în mod discreţionar remuneraţiile provenite de la bugetul statului pe care vrea să le plătească angajaţilor săi.

Astfel, un stat poate introduce, suspenda sau elimina plata anumitor remuneraţii, prin intermediul unor modificări legislative (Ketchko împotriva Ucrainei, 8 noiembrie 2005)."

Se reţine că recurenţii – reclamanţi nu justifică existenţa unei creanţe exigibile, din moment ce dreptul salarial pretins la nivelul lunii decembrie 2017 este înlăturat expres de art. 38 alin. (6) din Legea cadru nr. 153/2017 şi nu se identifică vreo jurisprudenţă constantă sau obligatorie a instanţelor interne care să confirme că recurenţii - reclamanţi ar continua să beneficieze de dreptul salarial aplicabil anterior intrării în vigoare a Legii-cadru nr. 153/2017, astfel că reclamanţii nu se bucură de un "bun" actual în sensul autonom al jurisprudenţei instanţei din Strasbourg, şi nu se găsesc în situaţia unei reduceri temporare a drepturilor salariale stabilite legal, ci în ipoteza unei reconfigurări de către legiuitor a întregului sistem de salarizare din fonduri publice, cu stabilirea unui nou venit salarial.

În acest sens sunt şi aspectele statuate în pct. 35 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 579/2020, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 1224 din 14 decembrie 2020. Prin acesta s-a reţinut că: "În ceea ce priveşte invocarea încălcării dispoziţiilor art. 41 şi ale art. 53 din Constituţie, Curtea a reţinut că stabilirea principiilor şi a condiţiilor concrete de acordare a drepturilor salariale personalului plătit din fonduri publice intră în atribuţiile exclusive ale legiuitorului, iar modificarea reglementărilor în această materie nu înseamnă restrângerea exerciţiului unor drepturi fundamentale, în sensul dispoziţiilor din Legea fundamentală invocate."

Pe cale de consecinţă, cum dreptul la salariu într-un anumit cuantum nu aparţine sferei drepturilor şi libertăţilor fundamentale şi nici nu reprezintă un drept câştigat, în mod corect prima instanţă a apreciat că nu este incident mecanismul aplicării directe a dispoziţiilor pactelor şi tratatelor privitoare la drepturilor omului ratificate, chestiunea în discuţie intrând în sfera exclusivă de reglementare a legiuitorului naţional. Astfel, judecătorul fondului a oprit, în mod legal, analiza realizată doar la această fază primară a verificării, fără a intra în cercetarea aspectelor privind justul echilibru între interesele statului şi cele ale reclamanţilor, motiv pentru care nu se poate da, de altfel, eficienţă nici în recurs jurisprudenţei Curţii EDO evocate de recurenţi.

Se mai reţine că prin Deciziile nr. 818 din 3 iulie 2008, nr. 819 din 3 iulie 2008, nr. 820 din 3 iulie 2008, nr. 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008 şi nr. 1.325 din 4 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 872 din 23 decembrie 2008, Curtea Constituţională a statuat că instanţele judecătoreşti nu au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, deoarece s-ar încălca principiul separaţiei puterilor în stat, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituţie, precum şi prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care Parlamentul este unica autoritate legiuitoare a ţării.

A reţinut Curtea Constituţională că Parlamentul şi, prin delegare legislativă, în condiţiile art. 115 din Constituţie, Guvernul au competenţa de a institui, modifica şi abroga norme juridice de aplicare generală, iar instanţele judecătoreşti nu au o asemenea competenţă, misiunea lor constituţională fiind aceea de a realiza justiţia, adică de a soluţiona, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existenţa, întinderea şi exercitarea drepturilor lor subiective.

La momentul emiterii actelor administrative atacate în cauza pendinte, erau în vigoare prevederile art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea nr. 153/2017 şi art. 7 alin. (2) din O.U.G. nr. 90/2017, dispoziţii cu caracter special care au vizat mecanismele d determinare a salariilor de bază brute, iar în raport de conţinutul normativ al unor astfel de prevederi legale, solicitarea privind obligarea pârâţilor la plata unei valori majorate a salariului de bază este lipsită de temei legal, fiind formulate, în fapt, de către recurenţi, critici cu privire la modalitatea în care legiuitorul a înţeles să reglementeze această situaţie.

Înalta Curte are în vedere şi faptul că, prin Decizia nr. 518/2020, Curtea Constituţională a mai statuat şi că, în ceea ce priveşte aspectele referitoare la scăderea cuantumului venitului net în luna ianuarie 2018 faţă de luna decembrie 2017, un astfel de aspect vizează consecinţele aplicării concomitente a prevederilor de lege şi a altor prevederi legale cu incidenţă în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, începând cu 1 ianuarie 2018, precum: Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 79/2017 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, care a prevăzut transferul contribuţiilor de la angajator la angajat, şi art. 7 alin. (2) din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 90/2017 privind unele măsuri fiscal-bugetare, modificarea şi completarea unor acte normative şi prorogarea unor termene, potrivit căruia "Sumele aferente contribuţiilor de asigurări sociale sau, după caz, contribuţiilor individuale la bugetul de stat, datorate de personalul plătit din fonduri publice, astfel cum sunt stabilite în aplicarea Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, sunt avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2018 personalului plătit din fonduri publice potrivit art. 38 alin. (3) lit. a) din Legea-cadru nr. 153/2017".

Reţinând că situaţia obiectiv diferită în care se află diferite categorii de persoane plătite din fonduri publice justifică şi chiar impune un tratament juridic diferit (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 436 din 8 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 523 din 14 iulie 2014, paragraful 20), Curtea Constituţională a constatat că prevederile art. 38 alin. (6) din Legea-cadru nr. 153/2017 nu sunt, prin însuşi conţinutul lor, contrare art. 16 alin. (1) din Constituţie, ce stabileşte că cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări, iar examinarea conformităţii unui text de lege cu principiile constituţionale (n.a. şi convenţionale) are în vedere compatibilitatea acestuia cu dispoziţiile pretins încălcate, iar nu compararea prevederilor mai multor legi sau texte legale între ele şi raportarea concluziei ce ar rezulta din această comparaţie la dispoziţii ori principii ale Constituţiei (n.a. ori la cele convenţionale). Procedându-se altfel s-ar ajunge inevitabil la concluzia că, deşi fiecare dintre dispoziţiile legale este constituţională (n.a. ori conformă cu normele convenţionale), numai coexistenţa lor ar pune în discuţie constituţionalitatea uneia dintre ele (n.a conformitatea cu normele convenţionale). Rezultă deci că într-o astfel de situaţie nu se pune în discuţie o chestiune privind constituţionalitatea (n.a. conformitate cu normele convenţionale), ci una de coordonare a legislaţiei în vigoare, de competenţa autorităţii legiuitoare (a se vedea în acest sens Decizia nr. 76 din 25 aprilie 2000, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 350 din 27 iulie 2000, Decizia nr. 81 din 25 mai 1999, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 325 din 8 iulie 1999, sau Decizia nr. 6 din 14 ianuarie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 79 din 7 februarie 2003).

Pe cale de consecinţă, observând şi limitele învestirii instanţei de recurs (trasate prin criticile evocate prin calea de atac exercitată), Înalta Curte apreciază că, în ceea ce priveşte aspectele evocate prin memoriul de recurs, instanţa de fond, examinând, în esenţă, legalitatea actelor administrative atacate, a pronunţat o hotărâre ce este protejată de orice critică de nelegalitate se s-ar subsuma cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prima instanţă identificând şi aplicând corect normele de drept material incidente chestiunii de drept examinate în paragrafele anterioare, motiv pentru care criticile recurenţilor sunt nefondate.

d. În referire la chestiunea încălcării principiului discriminării în ceea ce priveşte sporurile salariale, din perspectiva diferenţelor de tratament ce ar exista între specialişti IT din cadrul Ministerului Justiţiei şi cei din cadrul Ministerului Public, Înalta Curte reţine, dintr-o primă perspectivă, că inclusiv recurenţii au calificat petitul ce vizează astfel de sporuri drept unul subsidiar petitului principal, în sensul că soluţionarea acestuia depinde de soluţia dată capătului de cerere principal privind cuantumul salariilor de bază brute. Pe cale de consecinţă, Înalta Curte reţine că, în contextul în care prima instanţă a realizat o analiză a ipotezei de discriminare evocate de reclamanţi inclusiv din perspectiva art. 14 din Convenţia EDO (în acest sens fiind argumentele primei instanţe expuse în fila x a sentinţei) un astfel de raţionament este aplicabil şi chestiunii sporurilor salariale, neputându-se susţine teza unei nemotivări a soluţiei pronunţate, motiv pentru care nu este incident cazul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Dintr-o a doua perspectivă, Înalta Curte apreciază nefondate şi criticile subsumate de recurenţi motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., considerând că, în situaţia particulară a cauzei pendinte, instanţa a realizat o corectă evaluare a prevederilor art. 14 din Convenţia EDO.

Soluţia pronunţată este conformă şi cu cele statuate în pct. 34 al Deciziei Curţii Constituţionale nr. 579/2020, prin care s-a arătat astfel: "Referitor la critica de neconstituţionalitate vizând instituirea unei discriminări între specialiştii IT şi alte categorii de specialişti din sistemul judiciar, Curtea a mai precizat că este dreptul exclusiv al legiuitorului să facă diferenţierea corespunzătoare la stabilirea drepturilor salariale. Atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate sunt diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii similare, la diferite autorităţi sau instituţii publice. De altfel, art. 16 din Constituţie vizează egalitatea în drepturi între cetăţeni în ceea ce priveşte recunoaşterea, în favoarea acestora, a unor drepturi şi libertăţi fundamentale, nu şi identitatea de tratament juridic asupra aplicării unor măsuri, indiferent de natura lor. În felul acesta se justifică nu numai admisibilitatea unui regim juridic diferit faţă de anumite categorii de persoane, dar şi necesitatea lui (a se vedea, spre exemplu, Decizia nr. 53 din 19 februarie 2002, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 224 din 3 aprilie 2002)."

De asemenea, instanţa de control judiciar apreciază că, mutatis mutandis, se aplică, în esenţă, din perspectiva chestiunii discriminării şi aspectele dezlegate prin punctele 88 – 95 ale Deciziei nr. 15/2021, prin care Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursului în interesul legii a statuat astfel:

88. Nu se poate considera că normele care reglementează salarizarea din sistemul justiţiei (anexa nr. V capitolul VIII din Legea-cadru nr. 153/2017) derogă de la dispoziţiile cu caracter de principiu inserate în capitolele I-IV din legea-cadru. Dimpotrivă, anexele care stabilesc sistemul de salarizare pentru fiecare dintre familiile ocupaţionale sunt edictate cu respectarea principiilor generale ale sistemului de salarizare cuprinse în art. 6 din legea-cadru, normele interpretându-se în coerenţa întregii reglementări, în mod coroborat.

89. Conform jurisprudenţei Curţii Constituţionale, existenţa unor diferenţe de venit lunar între angajaţii care prestează aceeaşi activitate şi au aceeaşi vechime în muncă şi în funcţie, dar care îşi desfăşoară activitatea în instituţii publice diferite, nu este contrară principiului egalităţii în drepturi, de vreme ce, pe de o parte, legea nu stabileşte diferenţe în ceea ce priveşte salariile de bază/indemnizaţiile de încadrare, iar, pe de altă parte, atribuţiile, competenţele, sarcinile specifice, responsabilităţile şi importanţa activităţii desfăşurate pot fi diferite chiar şi pentru personalul care este încadrat pe funcţii identice sau asemănătoare, dar la autorităţi sau instituţii publice diferite.

90. Prin urmare, instanţa de contencios constituţional nu reţine o încălcare a principiului egalităţii în cazul unor diferenţe de venit lunar, atunci când salariile de bază sunt egale, potrivit legii. În acest cadru, se poate aprecia ca fiind greşită prima orientare jurisprudenţială, minoritară, fundamentată pe constatarea unei situaţii de discriminare pe cale judiciară şi repararea, în consecinţă, a prejudiciului rezultat din discriminare, prin obligarea angajatorului la calcularea sporurilor la nivelul maxim de 45% şi în cazul persoanelor salarizate potrivit art. 1 lit. c) din capitolul VIII secţiunea I din anexa nr. V din Legea-cadru nr. 153/2017 (personalul auxiliar de specialitate şi personalul conex din cadrul instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea), care desfăşoară activitate în condiţii similare, subordonate altui ordonator secundar de credite decât cel care achită sporurile fie în baza unei hotărâri judecătoreşti, fie în baza unei decizii administrative.

91. De principiu, pot exista situaţii concrete în care disponibilul bănesc la nivelul unui ordonator secundar de credite permite acordarea pentru fiecare salariat aflat în aceeaşi situaţie a unor sporuri care pot să atingă limita maximă cumulată a sporurilor, cu respectarea încadrării în plafonul impus de lege pentru acel ordonator, pe când în cazul altui ordonator secundar, disponibilul să nu îi permită stabilirea sporurilor acordate până la nivelul maxim de 45% pentru fiecare salariat.

92. Ceea ce prezintă relevanţă este aspectul că limitarea cuantumului sporurilor la care se referă art. 25 alin. (1) din Legea-cadru nr. 153/2017 este prevăzută pe total buget aferent salariilor de bază destinat fiecărui ordonator de credite în parte, iar nu individual, prin raportare directă la salariul lunar pe care îl primeşte fiecare salariat aparţinând aceleiaşi categorii profesionale.

93. Într-o astfel de situaţie, legea îngăduie apariţia unor astfel de diferenţe, rezultate dintr-un cuantum procentual diferit al sporurilor acordate, caz în care este evident că se aplică dispoziţiile deciziilor Curţii Constituţionale nr. 818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 537 din 16 iulie 2008, şi o atare discriminare nu poate fi constatată pe cale judiciară.

94. Mai mult, în această privinţă, în jurisprudenţa recentă a Curţii Constituţionale s-a statuat că sporurile nu sunt drepturi fundamentale, ci sunt drepturi salariale suplimentare. "Stabilirea cuantumului concret al sporurilor şi al venitului lunar se realizează de către fiecare ordonator de credite, în limitele stabilite de lege, astfel încât să se încadreze în sumele aprobate cu această destinaţie în bugetul propriu. O asemenea soluţie legislativă ţine de dreptul exclusiv al legiuitorului în materia salarizării personalului plătit din fonduri publice, fără a fi contrară art. 4 şi 16 din Constituţie şi nici art. 1 din Protocolul nr. 12 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale referitor la interzicerea generală a discriminării." (Decizia nr. 697 din 31 octombrie 2019, pronunţată în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 25 din Legea-cadru nr. 153/2017, paragraful 19)

95. Prin urmare, posibilitatea ca, în cadrul aceleiaşi categorii de personal, angajat la ordonatori secundari de credite diferiţi, să existe diferenţieri în funcţie de sumele de bani aflate la dispoziţia acestora este reală, însă derivă din aplicarea legii la situaţii de fapt concrete, diferite în cadrul fiecărui ordonator de credite, care pot influenţa nivelul de determinare al sporurilor, apariţia unei eventuale situaţii de discriminare în calculul drepturilor salariale, în procesul de aplicare a legii de către angajator, reprezentând o chestiune de fapt care excedează limitelor de soluţionare a recursului în interesul legii.

În atare situaţie, inclusiv pentru argumentele expuse în cadrul punctului II.c. de mai sus, Înalta Curte constată că susţinerile şi criticile recurenţilor, privind existenţa unei discriminări între specialişti IT din cadrul Ministerului Justiţiei şi cei din cadrul Ministerului Public, sunt nefondate şi nu pot fi primite, iar instanţa de fond a pronunţat o hotărâre legală.

În concluzie, Înalta Curte constată că, din perspectiva aspectelor criticate de recurenţii – reclamanţi, nu pot fi identificate elemente de nelegalitate care să genereze reformarea hotărârii atacate din perspectiva cazurilor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., motiv pentru care, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanţii A. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 611 din 19 februarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 mai 2022.