Decizia nr. 2576/2022 · Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie — Secţia de Contencios Administrativ şi Fiscal

Şedinţa publică din data de 10 mai 2022

Asupra cauzei de faţă,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului dedus judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti la data de 09.09.2016, sub dosar nr. x/2016, reclamanta Societatea Naţională a Sării (SNS) S.A. a chemat în judecată pe pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul IV, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună: (i) suspendarea executării încheierii nr. 95/17.08.2016 până la soluţionarea definitivă a prezentei cereri; (ii) anularea în tot a încheierii nr. 95/17.08.2016 cu consecinţa admiterii contestaţiei SNS S.A. nr. 4539/06.07.2016, formulate împotriva deciziei nr. 5/13.06.2016 emisă de directorul Direcţiei din cadrul Departamentului IV pentru înlăturarea deficienţelor constatate şi consemnate în Raportul de control privind modul de administrare a patrimoniului pentru activităţi de extracţie a sării şi de valorificare a produselor din sare, în perioada 2013-2015, la Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti, din 13.05.2016.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2537 din 18 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea Naţională a Sării (SNS) S.A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României şi cu participarea intervenientei voluntare Fondul Proprietatea S.A..

A anulat în parte încheierea nr. 95/17.08.2016 şi Decizia nr. 5/13.06.2016, emise de Curtea de Conturi a României, respectiv în ceea ce priveşte:

- măsura nr. I.6 din Decizie referitoare în esenţă la angajarea şi decontarea lucrărilor de investiţii cu respectarea conţinutului devizului general pentru obiective de investiţii în conformitate cu prevederile H.G. nr. 28/2008 şi ale Ordinului MDLPL nr. 863/2008;

- măsura nr. I.10 din Decizie referitoare în esenţă la contractele de prestări servicii de transport sare pentru CNADNR;

- măsura nr. I.12 din Decizie referitoare în esenţă la achiziţia de bunuri, servicii şi lucrări la nivelul societăţii, precum şi la nivelul sucursalelor;

- măsura nr. II.24 din Decizie referitoare în esenţă la respectarea în execuţia bugetului de venituri şi cheltuieli a efectuării cheltuielilor cu salariile în funcţie de indicatorii realizaţi;

- măsura nr. II.28 din Decizie referitoare în esenţă la atribuirea contractelor de servicii şi efectuarea plăţilor în baza documentelor întocmite (servicii în domeniul informatic IT).

A menţinut în rest actele contestate.

A obligat partea pârâtă la plata către partea reclamantă a sumei de 50 de RON, cheltuieli de judecată, respectiv taxă judiciară de timbru.

A respins în rest cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Admite în parte cererea de intervenţie voluntară accesorie formulată de intervenienta voluntară Fondul Proprietatea S.A..

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva a sentinţei nr. 2537 din 18 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A., pârâta Curtea de Conturi a României şi intervenientul Fondul Proprietatea S.A..

Reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A., prin cererea de recurs a solicitat admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate şi în rejudecarea cauzei a solicitat să admită cererea sa de chemare în judecată.

În drept, recurenta-reclamantă a invocat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

O primă critică a recurentei-reclamante vizează modalitatea de soluţionare a chestiunii litigioase ce vizează legalitatea Deciziei nr. 5/2016 şi, sub acest aspect, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea criticată a fost data cu interpretarea si aplicarea greşita a prevederilor art. 180 alin. (7) din Hotărârea nr. 155/29.05.2014 privind aprobarea Regulamentului privind organizarea şi desfăşurarea activităţilor specifice Curţii de Conturi, precum şi valorificarea actelor rezultate din aceste activităţi (denumit in continuare RODAS), motiv ce se circumscrie motivelor- de casare prevăzute la art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., fapt ce a condus la pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti nelegale in ceea ce priveşte soluţionarea excepţiei de nelegalitate invocata de subscrisa.

Se arată că prin excepţia de nelegalitate invocată a fost criticată legalitatea Deciziei nr. 5/2016, motivat de faptul ca a fost semnata de către o persoana care nu avea calitatea de a semna respectivul act administrativ.

Lipsa semnăturii de către persoana împuternicita de lege, atrage nulitatea actului respectiv.

Astfel, potrivit prevederilor art. 180 alin. (7) din RODAS " după definitivare, decizia se semnează astfel:

- de către directorul direcţiei din cadrul departamentului de specialitate, pentru deciziile emise pentru valorificarea actelor de control încheiate la entităţile care intra in competenta acestei structuri

- de către directorul Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti, pentru actele de control încheiate la următoarele categorii de entităţi:

• regiile autonome de interes naţional, companiile/societăţile naţionale, societăţile cu capital integral sau majoritar de stat, sucursale/filiale cu sau fără personalitate juridică ale operatorilor economici cu capital integral sau majoritar de stat, institute naţionale de cercetare-dezvoltare, din competenţa de verificare a camerei de conturi".

Instanţa a validat apărările formulate de către parata din prezenta cauza in sensul ca in cazul in care "o entitate intra in competenta de verificare a unui departament de specialitate din cadrul Curţii de Conturi, art. 180 identifica dreptul de semnare a acrului administrativ unilateral in persoana directorului direcţiei din cadrul acestui departament".

Or aceasta interpretare data de instanţa nu este corecta din punct de vedere al aplicării art. 180 din RODAS, susţine recurenta-reclamantă.

Art. 180 din RODAS instituie 2 norme juridice, una cu caracter general "de către directorul direcţiei din cadrul departamentului de specialitate, pentru deciziile emise pentru valorificarea actelor de control încheiate la entităţile care întră in competenta acestei structuri" si una cu caracter special, de excepţie, "de către directorul Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti, pentru actele de control încheiate la următoarele categorii de entităţi (regiile autonome de interes naţional, companiile/societăţile naţionale, societăţile cu capital integral sau majoritar de stat, sucursale/filiale cu sau fără personalitate juridică ale operatorilor economici cu capital integral sau majoritar de stat, institute naţionale de cercetare-dezvoltare)". Dintre aceste doua norme, potrivit principiului "specialia generalibus derogant", in speţa de fata se aplica norma speciala si nu norma generala, cum in mod greşit a apreciat instanţa de fond.

Norma generala se aplica doar entităţilor care nu intra in categoria celor menţionate in mod expres si limitativ in RODAS (regiile autonome de interes naţional, companiile/societăţile naţionale, societăţile cu capital integral sau majoritar de stat, sucursale/filiale cu sau fără personalitate juridică ale operatorilor economici cu capital integral sau majoritar de stat, institute naţionale de cercetare-dezvoltare), deci nu si reclamantei.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Constată Înalta Curte că sunt nefondate criticile de nelegalitate formulate de recurenta - reclamantă potrivit cărora în mod greşit instanţa de fond a făcut aplicarea dispoziţiilor pct. 180 alin. (7) din R.O.D.A.S. rezultând lipsa de suport a afirmaţiei acesteia, în sensul că decizia era necesar să fie semnată de către directorul Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti sau de către conducătorul Departamentului IV.

În acest sens, trebuie subliniate dispoziţiile prevederilor pct. 180 din R.O.D.A.S., potrivit cărora proiectul deciziei se întocmeşte prin grija şefului de echipă sau de către auditorul public extern care a efectuat controlul.

La nivelul departamentelor de specialitate proiectul deciziei este analizat de către directorul din cadrul departamentului, (...) definitivarea măsurilor ce se vor dispune prin decizie să se facă după ce proiectul deciziei este examinat de către şeful departamentului (...)După definitivare, decizia se semnează astfel: (...)

- de către directorul direcţiei din cadrul departamentului de specialitate, pentru deciziile emise pentru valorificarea actelor de control încheiate la entităţile care intră în competenţa acestei structuri, (...), atât pentru acţiunile proprii, cât şî pentru acţiunile desfăşurate de camerele de conturi; "

Astfel cum a reţinut prima instanţă, decizia atacată a fost emisă cu respectarea dispoziţiilor R.O.D.A.S., concluzie ce decurge din faptul că efectuarea acţiunii "Controlul modului de administrare a patrimoniului pentru activităţi de extracţie a sării şi de valorificare a produselor din sare " s-a realizat de către Departamentul IV - Direcţia 2, la S.N. a Sării S.A., entitate aflată în competenţa acestei structuri.

În consecinţă, Decizia nr. 5/2016 a fost semnată de directorul Direcţiei 2 din cadrul Departamentului IV şi a fost emisă pentru valorificarea Raportului de control înregistrat sub nr. x/13.05.2016, încheiat de auditorii publici externi din cadrul acestei structuri a Curţii de Conturi, la S.N. a Sării S.A.

Prin urmare afirmaţia recurentei - reclamante în sensul că, "decizia nr. 5/13.06.2016 trebuia semnată de către directorul Camerei de Conturi a Municipiului Bucureşti", nu are bază legală, aceasta interpretând greşit dispoziţiile pct. 180 din R.O.D.A.S., întrucât directorul Camerei de Conturi Bucureşti semnează deciziile pentru valorificarea actelor de control încheiate de aceasta, la entităţile care intră în competenţa acestei structuri", or în acest caz, actul de control a fost încheiat de auditorii publici externi din cadrul Direcţiei 2 - Departamentul IV.

Referitor la măsurile dispuse în urma activităţii de control anterior menţionate, recurenta-reclamantă a contestat parţial decizia Curţii de Conturi şi soluţia primei instanţe, în măsura respingerii cererii reclamantei.

O primă critică a recurentei-reclamante vizează soluţia pronunţată asupra contestaţiei măsurii nr. I.1 din decizia în litigiu, susţinând recurenta-reclamantă că hotărârea este data cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor Ordinelor MFP nr. 3055/2009 şi nr. 1802/29.12.2014 si a principiului neretroactivitatii legii civile consacrat in art. 6 din Noul C. civ.

Toate documentele contabile aferente exerciţiului financiar 2014 trebuiau sa fie întocmite in baza prevederilor OMFP nr. 3055/2009, deci inclusiv bilanţul de închidere pentru exerciţiul financiar al anului 2014 trebuia întocmit tot in baza acestui act normativ.

Nu are relevanta data la care este întocmit bilanţul de includere, chiar daca aceasta balanţă a fost întocmita după data de 01.01.2015, data la care a intrat in vigoare Ordinul MFP nr. 1802/2014, pentru că aceasta nu inseamna ca aceasta trebuia sa fie întocmita conform prevederilor actului normative anterior menţionat.

Daca ar fi urmat raţionamentul instanţei, ar însemna ca pentru exerciţiul financiar al anului 2014 toate situaţiile întocmite pana la data de 31.12.2014 sa fie întocmite in conformitate cu prevederile OMFP nr. 3055/2009, iar celelalte situaţii intocmite după aceasta data să fie întocmite conform prevederilor OMFP nr. 1802/2014. Or acest lucru este absurd. Nu se poate ca pentru acelaşi exerciţiu financiar sa fie aplicabile doua prevederi legale ci doar una singura.

Prevederile O MFP nr. 1802/2014 au intrat in vigoare incepand cu 01 ianuarie 2015 conform art. 10 alin. (1) "Prezentul ordin intră în vigoare la data de 1 ianuarie 2015...". Acest act normativ se aplica situaţiilor financiare anuale intocmite după data intrării in vigoare a acestuia, deci situaţiilor financiare ale anului 2015 si următoarelor nu si celor anterioare.

Din cele arătate anterior, rezulta ca bilanţul de inchidere pe anul 2014 trebuia întocmit conform prevederilor OMFP nr. 3055/2009 si nu ale OMFP nr. 1802/2014 (care se refera Ia situaţiile financiare intocmite incepand cu anul 2015).

OMFP 1802/2014 a eliminat unele simboluri de conturi (menţionate in OMFP nr. 3055/2009) si a introdus altele noi, astfel încât pentru exerciţiul financiar al anului 2015 societatea a efectuat transpunerea valorilor din vechile conturi contabile (din OMFP 3055/2009), care au fost eliminate, in noile conturi contabile introduse prin OMFP 1802/2014, rezultând astfel diferente intre poziţiile bilantiere între bilanţul de închidere pe anul 2014 si bilanţul de deschidere pe anul 2015.

Aceste diferente au fost prezentate in Raportarea contabila la 30 iunie 2015, care nu este un bilanţ contabil ci doar o raportare contabila semestriala cu scop informativ solicitat de Ministerul Finanţelor Publice, iar datele au fost încărcate in formular conform prevederilor OMFP nr. 773/2015 care aproba Sistemul de raportare contabila.

Ulterior formularul de Situaţii financiare 2015 solicitat de Ministerul Finanţelor Publice este corectat si astfel poziţiile bilantiere intre sfârşitul unui exerctiu financiar (2014) si începutul următorului exerciţiu financiar (2015) se egalează si se respecta principiului intangibilitatii.

Un argument in plus in sensul ca instanţa a procedat la interpretarea si aplicarea greşita a prevederilor legale aplicabile (OMFP nr. 3055/2009 si nu OMFP nr. 1802/2014) îl constituie aplicarea principiului de drept potrivit căruia legea civila nu retroactiveaza ci ea operează numai pentru viitor. Astfel, aplicând acest principiu fundamental al dreptului, roman, balanţa la închidere pe anul 2014 nu trebuia întocmita conform prevederilor Ordinului MFP nr. 1.802 din 29 decembrie 2014 ci a prevederilor Ordinului OMFP 3555/2009, cum de altfel s-a si efectuat.

Abaterile constatate au avut drept cauză neaplicarea reglementarilor legale referitoare la clarificarea şi înregistrarea operaţiunilor aferente exerciţiului financiar.

Constatările auditorilor sunt nefondate si lipsite de fundament legal, având in vedere si următoarele argumente:

Astfel, prin Ordinul MFP 1802/29.12.2014 care a intrat in vigoare la data de 01.01.2015 s-au modificat si eliminat o serie de conturi din planul de conturi valabil la 31.12.2014 (OMFP 3055/2009).

Prin Ordinul MFP 773/01.07.2015 care reglementează sistemul de raportare contabila la 30.06.2015 de către agenţii economici, in Secţiunea IV: Reglementari contabile aplicabile la completarea raportărilor contabile la 30 iunie 2015, se prevede ca,,"19. Entitatile care aplica Reglementările contabile privind situaţiile financiare anuale individuale si situaţiile financiare anuale consolidate, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 1802/2014, folosesc Planul de conturi general prevăzut la cap. 14 din reglementările respective"

Arată recurenta reclamantă că la data de 01.01.2015 s-au transpus conturile din vechile reglementari contabile (OMFP 3055/2009) in cele noi (OMFP 1802/2014) si ca urmare Raportarea contabila la 30.06.2015 s-a completat folosind noile conturi, in conformitate cu formularul emis de Ministerul Finanţelor pentru 30.06.2015

Diferenţele intre soldurile finale la 31.12.2014 si cele iniţiale la 01.01.2015 nu sunt o consecinţa a modificării politicilor contabile, cum in mod eronat au reţinut auditorii.

Transpunerea conturilor pe noul plan contabil a avut impact asupra soldurilor iniţiale ale Raportărilor contabile la 30 iunie 2025, faţă de sfârşitul exerciţiului financiar 31 decembrie 2014, însă a efectuat corecţiile necesare, astfel ca, constatările auditorilor au rămas fara obiect si pe cale de consecinţa nici măsura dispusa prin decizie nu se justifica a fi menţinută.

Efectuarea corecţiilor este însă imputata de instanţa. Instanţa nu a luat insa in considerare un aspect important si anume ca măsura dispusa de auditorii Curţii de Conturi a României este executorie si obligatorie si trebuia pusa in aplicare. Nepunerea in aplicare a măsurii constituie infracţiune, si in atare situaţie societatea s-a văzut nevoita sa pună in aplicare aceasta măsura chiar daca contesta legalitatea acestei masuri.

Faptul ca societatea a pus in aplicare măsura dispusa si a efectuat corecţiile necesare nu inseamna ca societatea nu mai poate ataca măsura dispusa, iar o interpretare per a contrario ar lipsi societatea de un drept fundamental si anume acela al accesului la justiţie.

Din cele arătate anterior, recurenta -reclamantă susţine că nu se poate retine vreo abatere de la legalitate, cum in mod greşit a apreciat instanţa de fond.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Analizând critica dezvoltată de recurenta-reclamantă sub acest aspect, Înalta Curte constată că este nefondată, nefiind demonstrată nelegalitatea sentinţei pronunţate de prima instanţă.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte subliniază faptul că recursul constituie o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia instanţa de control judiciar verifică exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspect ce nu este străin recurentei-reclamante, dovadă fiind faptul că a reproşat, la rândul său, recurentei-pârâte Curtea de Conturi nesocotirea acestor limite, prin formularea unei căi de atac devolutive.

În această ordine de idei, Înalta Curte reţine faptul că aprecierea instanţei fondului pe marginea pertinenţei, concludenţei şi utilităţii unei probe precum şi a concluziilor în fapt, trase de instanţa fondului prin administrarea probatoriului nu pot face, însă, obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, instanţă îndrituită, potrivit dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ., să verifice exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Spre deosebire de vechea reglementare de drept procesual civil, unde C. proc. civ. din 1865 (art. 304 indice 1) permitea instanţei de recurs să verifice cauza sub toate aspectele, atunci când hotărârea atacată nu era susceptibilă de apel, Legea 134/2010 reprezentând actualul C. proc. civ. nu mai cuprinde o atare prevedere astfel că şi în cazul în care hotărârea primei instanţe nu este susceptibilă de apel, recursul declarat împotriva acesteia se supune rigorilor prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În aceste coordonate instanţa de recurs porneşte de la premisa stabilită de instanţa fondului, potrivit căreia abaterea imputată de Curtea de Conturi, în sensul că bilanţul de deschidere pentru exerciţiul financiar 2015 nu corespunde cu bilanţul de închidere al exerciţiului financiar 2014, fiind constatate diferenţe la grupele imobilizări corporale, stocuri, creanţe, rezerve este demonstrată în cauză, nefiind admisibilă în recurs solicitarea de stabilire a unei alte situaţii de fapt, chestiune ce ţine de aprecierea suverană a instanţei fondului.

Chestiunea susceptibilă de verificare în calea de atac a recursului este aplicabilitatea, în cauză, a dispoziţiilor O.M.F.P. nr. 1802/2014, în contextul în care recurenta-reclamantă susţine că acest act normativ nu era aplicabil iar concluziile contrare ale judecătorului fondului relevă încălcarea principiului neretroactivităţii legii civile.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte apreciază corectă concluzia cu privire la aplicabilitatea O.M.F.P. nr. 1802/2014 în cauză.

O atare constatare porneşte de la faptul că bilanţul de închidere al exerciţiului financiar pentru anul 2014 a fost întocmit de reclamantă în cursul anului 2015, după intarea în vigoare a O.M.F.P. nr. 1802/2014, publicat în Monitorul Oficial al României nr. 963/20.12.2014, în vigoare începând cu data de 01.01.2015.

În consecinţă, activitatea financiar-contabilă, ulterioară datei intrării în vigoare a O.M.F.P. nr. 1802/2014, anume evidenţele contabile, intră sub incidenţa acestui act administrativ unilateral cu caracter normativ.

O a doua chestiune de drept invocată de recurenta-reclamantă în susţinerea motivului de casare cu privire la măsura I.1 este relevanţa punerii în aplicare a măsurii dispuse în sarcina sa de auditorii Curţii de Conturi.

Din analiza considerentelor sentinţei atacate nu rezultă, cum greşit susţine recurenta-reclamantă, faptul că instanţa fondului ar fi imputat reclamantei punerea în executare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi, dimpotrivă, menţionându-se, în cuprinsul sentinţei, că remedierea ulterioară, de către partea reclamantă, a deficienţelor în discuţie, nu este de natură a atrage anularea actului administrativ litigios pentru această cauză, ci poate prezenta relevanţă în procedura de verificare a modului de aducere la îndeplinire a măsurilor dispuse prin decizie, în acord cu disp. art. 230 şi următoarele din Regulamentul (RODAS) aprobat de Plenul Curţii de Conturi prin hotărârea nr. 155/2014, dar un astfel de aspect excede obiectului procesului.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată nefondată critica formulată de reclamantă la adresa legalităţii sentinţei civile.

In ceea ce priveşte măsura 1.3 din decizia contestată, hotărârea instanţei fondului a fost recurată atât de către reclamantă cât şi de intervenientul în sprijinul acesteia, susţinându-se faptul că sentinţa este dată cu interpretarea si aplicarea greşită a prevederilor Legii minelor nr. 85/2003 cu modificările si completările ulterioare, in ceea ce priveşte regimul redeventei miniere si a prevederilor H.G. nr. 1208/2003.

În opinia recurentelor, constatările instanţei sunt rezultatul interpretării in mod greşit a următoarelor dispoziţii:

-art. 31 din H.G. nr. 1208/2003, potrivit cărora prin licenţa de exploatare se stabilesc: durata acesteia, perimetrul de exploatare, cantitatea de rezerve propusa a fi exploatată, tipurile de produse miniere, obligaţiile titularului în baza planului de dezvoltare a exploatării şi a planului de refacere a mediului, precum şi alte obligaţii şi drepturi ale titularului prevăzute de lege;

- art. 118 din acelaşi act normativ care prevede că titularii licentelor/vermiselor. care realizează producţie minieră, sunt supuşi la viata către bufetul de stat a redeventei miniere, conform art. 45 din Legea minelor, din ziua începerii realizării producţiei;

- art. 45 din Legea nr. 85/2003, R, cu modificări si completări care prevede că redevenţa minieră cuvenită bugetului de stat se stabileşte, la încheierea licenţei ori la eliberarea permisului de exploatare, la o cotă procentuală din valoarea producţiei miniere;

- art. 60 din Legea nr. 85/2003, R, cu modificări si completări care prevede ca: "(1) prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate";

- art. 21 alin 2 din Legea nr. 85/2003, potrivit cărora prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei -rămân valabile pe toata durata acesteia, cu excepţia apariţiei unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului.

Instanţa a constatat ca "valoarea redeventei miniera a fost stabilita întotdeauna de legiuitor, nefiind lăsata spre negociere pârtilor". In continuare instanţa retine ca "principala caracteristica a actelor administrative este inegalitatea de poziţie in care se regăsesc autorii lor, caracterizata prin aceea ca administraţia publica....poate stabili si modifica unilateral unele clauze contractuale, spre deosebire de contractele private, care nu pot fi modificate decât prin acordul pârtilor"

Instanţa a înlăturat apărările formulate de reclamantă, in sensul ca nu ii sunt aplicabile prevederile art. III alin. (1) din Legea m.262/2009, respectiv ale art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, intrucat sunt in contradicţie cu prevederile art. 60 din Legea nr. 85/2003, motivat de faptul ca cele 2 norme nu se exclud ci se completează. Ne aflam din nou in fata unei interpretări greşite a legii minelor date de instanţa, intrucat prin aceasta se aduce atingere unei alte norme legale art. 21 alin. (2) din acelaşi act normativ dar si principiului de drept al neretroactivitatii legii civile consacrat in art. 6 din Noul C. civ.

Din analiza dispoziţiilor art. 21 alin. (2) si ale art. 60 din Legea nr. 85/2003, rezulta, fara dubiu, ca legea aplicabila licenţelor deţinute de SNS S.A. este cea existenta la data intrării in vigoare a licenţei, respectiv la data publicării in Monitorul Oficial al României, Partea I, a Hotărârii Guvernului de aprobare a acesteia si, pe cale de consecinţa cuantumul redeventei aplicabil SNS S.A. este cel stabilit in licenţa de exploatare si nu cel prevăzut in actele normative de modificare a legii minelor.

Din interpretarea logica a prevederilor Legii nr. 262/2009 si ale O.U.G. nr. 102/2013 rezulta ca legiuitorul nu stabileşte o obligaţie imperativa in sarcina titularilor de licenţe in vigoare de a plaţi o cota a redeventei de 0,80 euro (1 euro, după caz) pe unitate de producţie miniera, ci da posibilitatea părtilor de a renegocia cuantumul redeventelor stabilite conform licenţelor existente, urmând ca, in măsura in care părţile au ajuns la un acord de voinţa după renegociere, sa incheie acte adiţionale care sa modifice licenţa in sensul înţelegerii pârtilor.

Asa cum rezulta din dispozitile art. IV, alin. (2) din O.U.G. nr. 101/2007, "termenul de finalizare a renegocierii se stabileşte prin ordin al conducătorului autorităţii competente". Se menţionează ca pana Ia data prezentelor motive de recurs, Ordinul menţionat anterior nu a fost publicat sau comunicat pentru a ne fi opozabil.

Chiar in măsura in care Ordinul ar fi fost publicat si comunicat, se arată ca potrivit normelor de drept civil actul adiţional este "acordul de voinţe dintre două sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic (art. 1166 din C. civ.)". Potrivit art. 1204 C. civ. "consimţământul pârtilor trebuie să fie serios, liber şi exprimat în cunoştinţa de cauză".

Prin urmare, prin reglementarea prevăzuta la alin. (4) art. IV, legiuitorul a lăsat la latitutinea părtilor încheierea sau neincheierea unui act adiţional de modificare a condiţiilor din Licenţe, si, in nici un caz, nu a stabilit o obligaţie imperativa, având in vedere natura juridica a acrului adiţional/contractului.

Prin Legea 262/2009 de aprobare a O.U.G. nr. 101/2007 art. IV a fost abrogat si s-a statuat ca art. 60 va avea următoarea forma: "(1) Prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate."

Prin Legea nr. 262/2009 a fost modificat si alin. (2) al art. 21 din Legea nr. 85/2003, in sensul ca "Prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepţia apariţiei unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului".

Din dispoziţiile art. 136 alin. (3) şi (4) din Constituţie, coroborate cu cele ale art. 3 pct. 7 din Legea nr. 61/1998 si ale Legii nr. 85/2003, reiese faptul ca licenţele de exploatare minieră sunt concesiuni de bunuri publice.

Licenţele încheiate între SNS-SA şi ANRM au natura juridică a contractelor de concesiune, care au atât o parte reglementata (legala) cat si o parte negociata (contractuala), apreciindu-se că prevederile privind cuantumul şi modul de calcul al redevenţei miniere aparţin părţii negociate a contractului de concesiune si nu părtii reglementate, cum in mod greşit a reţinut instanţa de fond.

Acest fapt rezulta si din interpretarea prevederilor art. III din Legea nr. 262/2009 si respectiv ale art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013.

Prevederile art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 si respectiv ale art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013, se aplică doar licenţelor negociate şi încheiate după intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009, respectiv ale O.U.G. nr. 102/2013 şi nicidecum licenţelor aflate deja în curs de executare la acea dată (cum sunt licenţele deţinute de SNS S.A. ce au fost încheiate in anul 1999), licenţe care beneficiază de principiul conservării conţinutului lor în forma de la data emiterii, inclusiv în ceea ce priveşte nivelul redevenţei.

Singura situaţie în care aceste licenţe puteau fi modificate era aceea în care ambele părţi - titularul licenţei si autoritatea publică competentă - conveneau acest lucru in cazul in care interveneau anumite prevederi măi favorabile titularului decât cele stabilite iniţial prin licenţele de exploatare. .

Se poate constata ca, dispoziţiile art. III alin, (1) din Legea nr. 262/2009 si respectiv ale artVIII din O.U.G. nr. 102/2013 nu pot fi aplicate licenţelor încheiate anterior intrării în vigoare a acestei legi, întrucât s-ar ajunge, astfel, la modificarea unilaterală, din iniţiativa statului, a prevederilor negociate ale acestor licenţe.

Un argument in plus ca dispoziţiile art. m alin. (1) din Legea nr. 262/2009 si respectiv ale art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013 nu se aplică licenţelor încheiate anterior intrării în vigoare, a acestei legi rezultă (deci si licenţelor încheiate de SNS SA) ii constituie si faptul ca prin aceste dispoziţii legale s-au stabilit valori mai mari ale redeventelor, decat cele stabilite prin licenţele existente, astfel ca nu ne aflam in fata excepţiei prevăzuta de legiuitor, întrucât prevederile Legii nr. 262/2009 sau ale O.U.G. nr. 102/2013 nu sunt mai favorabile ci dimpotriva sunt mai oneroase.

Acest fapt este deosebit de important pentru interpretarea actului normativ deoarece articolul 60 alin. (1) din O.U.G. nr. 101/2007 fusese abrogat iar Legea nr. 262/2009 îl reintroduce.

Art. III alin. (1) din Legea nr. 262/2009 prevede că: "în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor astfel cum sunt reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007. Dispoziţii similare sunt cuprinse si la art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013.

Deşi Legea nr. 262/2009 este legea de aprobare a O.U.G. nr. 101/2007, prevederea referitoare la încheierea actelor adiţionale nu se regăseşte în cuprinsul O.U.G. nr. 101/2007 ci în capitolul de Norme tranzitorii din legea de aprobare, anume în art. III din Legea nr. 262/2009. în acest sens, interpretarea aplicării lor din data intrării în vigoare a ordonanţei - anul 2007, este total eronată şi ar conduce la efecte retroactive ale legii, interzise expres de art. 15 alin. (2) din Constituţia României: "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile".

Art. III din lege, invocat de auditori in raportul de control si in decizie si reţinut si de instanţa ca fiind aplicabil, este o normă tranzitorie a acestei legi, ce prevede modul în care se va face trecerea de la regimul juridic anterior Ia cel nou reglementat. De aceea, interpretarea normei tranzitorii se face exclusiv prin raportare Ia noua reglementare, pentru că este accesorie acesteia. Din acest punct de vedere, noul regim juridic, adică cel la care urmează să se facă tranziţia, nu există, deoarece art. 60 din O.U.G. nr. 101/2007, păstrată în corpul Legii nr. 262/2009, si menţinută si in cuprinsul Legii minelor nr. 85/2003 in forma sa actuala, stabileşte că nu se aplica licenţelor in vigoare.

Această prevedere se regăseşte cu consecvenţă în actele normative care reglementează instituţia juridică a licenţelor de exploatare, consacrând caracterul contractual al acestora -adică preponderenţa acordului de voinţă al părţilor - şi al siguranţei civile a raportului juridic dintre părţi.

Ca forţă juridică, hotărârile Guvernului prin care sunt aprobate licenţele de exploatare sunt acte normative cu putere mai mare decât ordinele ANRM, legalitatea unui ordin stabilindu-se în raport de H.G. şi nu vice-versa.

Interpretările actelor normative au fost în sensul acestei ierarhii, în spiritul legii care consacră apărarea voinţei contractuale a părţilor - garantată prin nemodificarea exterioară a licenţelor prin nicio manoperă, inclusiv, prin modificarea parametrilor ce stabilesc obligaţiile părţilor - şi în sensul principiului general de drept potrivit căruia normele se interpretează în sensul funcţionării voinţei părţilor iar nu a blocării lor.

Ordinul ANRM nr. 198/2009 este emis, potrivit propriului conţinut, în temeiul Legii minelor nr. 85/2003 care, potrivit sieşi - art. 60 din Legea nr. 85/2003 - nu se aplică. Actele subsecvente legii nu pot depăşi, nu pot excede limitelor legii în temeiul cărora sunt emise, principiu general juridic consacrat de art. 108 alin. (2) din Constituţia României şi Legea nr. 24/2000 privind tehnica legislativă.

Formularul pe care sunt transmise raportările este cel menţionat în Anexa nr. 3.2 din Ordinul ANRM nr. 198/2009, deoarece condiţiile de formă ale raportărilor nu aduc atingere prevederilor licenţelor de exploatare.

ANRM, ca autoritate competenta avea la dispoziţie, in măsura in care normele legale se pot interpreta asa cum o face Curtea de Conturi, dreptul la acţiune prin care sa oblige SNS S.A. sa încheie actele adiţionale care sa modifice condiţiile din licenţa, or la acest moment, intre ANRM si SNS S.A. nu exista niciun litigiu care sa aibă un astfel de obiect.

Prin urmare, daca prin neincheierea de acte adiţional la Licenţe a fost creat un prejudiciu bugetului de stat, acest fapt este cauzat de pasivitatea ANRM care avea atât interesul cat si instrumentele de a colecta aceste sume si in nici un caz nu este cauzat de SNS S.A..

Un alt argument care susţine netemeinicia constatărilor auditorilor ii constituie si faptul ca in perioada 05.04-21.09.2011 s-a desfăşurat la sediul SNS-SA un control financiar al ANAF-Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili-Activitatea de Inspecţie Fiscală, ce a avut ca obiect verificarea şi a redeventelor miniere.

Perioada supusă verificării a fost 01.01.2006-30.06.2010, în perioada 08.10.2007 -30.06.2010 fiind in vigoare prevederile O.U.G. nr. 101/2007, aprobată ulterior prin Legea 262/2009.

Organul de inspecţie fiscală a constatat că SNS-SA în calitate de titular de licenţă " a virat redevenţa minieră în cuantumul şi la termenele legale, în conformitate cu art. 45 din Legea 85/2003 ", nefăcând nici o referire la obligaţia societăţii de a aplica prevederile O.U.G. nr. 101/2007, aprobată ulterior prin Legea nr. 262/2009.

În anii 2011 şi 2013, SNS-SA a fost verificată de către ANAF-Direcţia Generală Administrare Mari Contribuabili şi Ministerul Finanţelor Publice-Direcţia Generală de Inspecţie Economico-Financiară cu privire la modul de constituire, repartizare şi virare a dividendelor SNS-SA.

Chiar dacă obiectul supus verificării nu are legătură directă cu calculul redevenţei miniere, controalele s-au finalizat prin întocmirea unor note unilaterale (nr. 43.162/06.05.2011, nr. 9477/15.10.2013) care conform prevederilor Ordinelor Ministrului Finanţelor Publice nr. 1415/2009, respectiv nr. 1331/2012 nu au reţinut abateri în sarcina SNS-SA, sens în care se poate deduce, logic, că societatea a întocmit şi raportat corect indicatorii economico-financiari (venituri, cheltuieli, rezultatul execiţiului, etc.)

SNS-SA considera in mod just ca validarea de către organele de control ale MFP a modului în care au fost calculate şi virate dividendele din profirul net confirmă indirect şi modul corect de calcul si virare a redeventelor miniere.

Un alt argument in sensul ca reclamanta nu este obligata sa incheie actele adiţionale este reprezentat de faptul ca in opinia sa, prevederile art. III din Legea nr. 262/2009 si respectiv ale art. VIII din O.U.G. nr. 102/2013 nu sunt constituţionale, instanţa de fond reţinând in considerentele hotărârii pronunţate ca "singura autoritate abilitata sa exercite controlul constituţionalităţii legilor sau ordonanţelor este instanţa constituţionala".

Daca intenţia legiuitorului era ca modificările aduse art. 45 din legea minelor sa se aplice in virtutea legii-ope legis-atunci nu mai era necesara introducerea prevederii legale privind incheierea unor acte adiţionale la licenţele de exploatare, ci era suficienta emiterea unui act de către ANRM transmis tuturor titlurilor de licenţe prin care sa se aducă la cunostiinta noul cuantum al redeventei miniere.

Suplimentar acestor argumente, recurenta-intervenientă arată că măsura dispusă de Curtede Conturi este şi lipsită de sens, din perspectiva controlului eficienţei utilizării fondurilor de către societatea auditată, întrucât neîncheierea unor acte adiţionale care ar fi condus la plata unor redevenţe majorate nu poate constitui, în niciun caz, o măsură prejudiciabilă economic reclamantei ci dimpotrivă.

Pe cale de consecinţa, fata de argumentele prezentate atât in fata instanţei de fond cat si prin prezentele motive de recurs, se apreciază ca Societatea Naţionala a Sarii-SA nu are obligaţia de a achita redeventa miniera in cuantumul prevăzut de Legea nr. 269/2009 sau de O.U.G. nr. 102/2013 ci in cuantumul stabilit prin licenţele de exploatare încheiate, motiv pentru care este nelegala măsura dispusa de Curtea de Conturi a României in sensul de a încheia acte adiţionale Ia licenţele de exploatare prin care sa fie modificat cuantumul redeventei.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Examinând recursul declarat de recurenta-reclamantă şi recurenta-intervenientă sub acest aspect, Înalta Curte constată că nu se impune reformarea hotărârii primei instanţe, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Achiesând la considerentele expuse de judecătorul fondului, Înalta Curte arată că soluţia de respingere a recursului declarat de cele două părţi se impune în considerarea existenţei puterii de lucru judecat în cauză cu privire la chestiunea litigioasă dedusă analizei precum şi a jurisprudenţei Curţii Constituţionale, dezvoltate în legătură cu normele care impun reconsiderarea redevenţei şi în privinţa licenţelor în curs.

Reglementând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, legiuitorul arată, în cuprinsul dispoziţiilor art. 431 alin. (2) C. proc. civ., că oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

Spre deosebire de manifestarea sa procesuală ca excepţie absolută şi dirimantă, valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu opreşte judecata celei de a doua acţiuni, ci doar uşurează sarcina probaţiunii, aducând în faţa instanţei constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecăţii anterioare de care trebuie să se ţină seama, fără posibilitatea de a fi contrazise.

Particularizat cauzei de faţă, Înalta Curte constată că intimata Curtea de Conturi a solicitat instanţei de recurs, prin întâmpinarea depusă faţă de recursurile exercitate de reclamantă şi intervenientul în sprijinul acesteia, să reţină efectele puterii lucrului judecat a Deciziei nr. 972/04.03.2015 pronunţată de către ÎCCJ în dosarul nr. x/2012, care statuează că dispoziţia legală potrivit căreia "titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor, astfel cum sunt reglementate prin O.U.G. nr. 101/2007" este imperativă, astfel că, nerespectarea acesteia constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părţi.

Totodată, s-a prevăzut faptul că titularului licenţei îi revine obligaţia plăţii taxelor, redevenţelor şi tarifelor prevăzute în actele normative intrate în vigoare pe parcursul executării licenţei, în virtutea principiului că legea este de imediată aplicare.

De asemenea, a fost soluţionat definitiv litigiul înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub număr de dosar x/2013 privind pe reclamanta, Societatea Naţională a Sării S.A., intervenientul accesoriu, Fondul Proprietatea, şi pârâta, Curtea de Conturi a României, având ca obiect cererea de anulare a Deciziei nr. 18/2013 şi a încheierii nr. 81/2013. Prin decizia în cauză au fost dispuse măsuri similare cu cele care fac obiectul prezentului litigiu, care au fost menţinute de instanţele de judecată ca fiind temeinice şi legale (inclusiv măsura 1.4 din decizie privind modul de calcul al redevenţei miniere). Astfel, prin sentinţa civilă nr. 1537/28.04.2017 a fost respinsă acţiunea reclamantei şi cererea de intervenţie ca neîntemeiate, hotărârea rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 899/17.02.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017.

Apărarea formulată de intimata Curte de Conturi este întemeiată, constatând Înalta Curte că problema legalităţii măsurii Curţii de Conturi privind obligarea la iniţierea demersurilor în vederea încheierea de acte adiţionale la licenţele de exploatare acordate de ANM, conform prevederilor Legii nr. 262/2009, a mai făcut obiectul unor judecăţi anterioare, purtate între reclamanta, pârâta şi intervenientul accesoriu din cauza de faţă.

Prin decizia nr. 899/17.02.2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, au fost reţinute următoarele dezlegări sub aspectul chestiunii litigioase şi în cauza de faţă:

" Cu privire la măsura I.4 din Decizia nr. 18/2013 privitoare la redeventa miniera (încheierea actelor adiţionale la contractele de licenţă şi calculul redevenţei miniere în cazul produsului sare soluţie), recurenta consideră că instanţa a făcut o aplicare şi interpretare greşită a prevederilor Legii minelor nr. 85/2003.

De precizat că, întrucât criticile aduse de recurenta SNS S.A. sunt aceleaşi cu cele ale recurentului intervenient Fondul Proprietatea S.A, considerentele de mai jos sunt aplicabile ambelor recursuri.

În principal, recurentele invocă faptul că, întrucât la data adoptării O.U.G. nr. 101/2007 de modificare şi completare a Legii minelor nr. 85/2003, existau deja în vigoare licenţe de exploatare, sunt aplicabile prevederile art. 60 alin. (1) din Legea nr. 83/2003 potrivit cărora, prevederile licenţelor în vigoare rămân 30 valabile, pe întreaga lor durată, în condiţiile în care au fost încheiate, aşa încât, art. II şi III din O.U.G. nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 nu le sunt aplicabile. Intimata pârâtă, prin actele contestate, a apreciat că SN a Sării S.A., pentru 13 licenţe nu a încheiat cu ANRM acte adiţionale de actualizare a redevenţei miniere, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare (07.07.2009) a Legii nr. 262/2009.

Neîncheierea de acte adiţionale la licenţele miniere, în vederea actualizării redevenţei miniere în condiţiile legii are drept consecinţa, diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat, reprezentând redevenţă minieră, datorată la nivelul stabilit prin Legea nr. 262/2009.

Instanţa de fond, interpretând dispoziţiile legale incidente în cauză, a reţinut că legiuitorul a reiterat pe de o parte regula conform căreia licenţele în vigoare rămân valabile în condiţiile în care au fost încheiate, iar pe de altă parte a consacrat o excepţie, justificată de caracterul de bun proprietate publică a zăcămintelor exploatate, conform art. 1 şi 2 din Legea nr. 85/2003, instituind obligaţia titularilor de licenţe de a încheia acte adiţionale de stabilire a redevenţelor în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a legii.

Astfel, având în vedere că prin licenţele de exploatare nu se stabilesc strict aspectele legate de modalitatea de calcul a redevenţelor miniere, instanţa a reţinut că prin Legea 262/2009, legiuitorul a înţeles să prevadă în privinţa licenţelor de exploatare aplicabilitatea dispoziţiilor legale în vigoare la momentul încheierii sub toate aspectele reglementate de licenţă, mai puţin în ceea ce priveşte redevenţa aplicabilă, element care este supus revizuirii conform art. III alin. (1) Legea 262/2009.

Înalta Curte constată că instanţa de fond a dat o interpretare corectă dispoziţiilor în ceea ce priveşte aplicarea în timp a prevederilor art. 60 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003.

Astfel, conform art. 3 pct. 31 din Legea nr. 85/2003 modificat prin O.U.G. nr. 101/2007, redevenţă minieră este definită ca fiind, suma datorată bugetului de stat de către titular pentru concesionarea/administrarea activităţilor de exploatare a resurselor minerale, bunuri ale domeniului public al statului. Prin art. I pct. 5 din O.U.G. nr. 101/2007, s-a modificat art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003 privind modul de stabilire a redevenţei.

Art. IV din O.U.G. nr. 101/2007, prevedea că, licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere încheiate şi neintrate în vigoare, precum şi licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere intrate în vigoare se renegociază în conformitate cu prevederile prezentei ordonanţe de urgenţă. (2) Termenul de finalizare a renegocierii se stabileşte prin ordin al conducătorului autorităţii competente. (3) Licenţele de concesiune/administrare şi acordurile petroliere, astfel cum au fost renegociate, se modifică/completează prin încheierea de acte adiţionale între autoritatea competentă şi titular. (4) În vederea renegocierii, autoritatea competentă notifică titularul cu privire la data renegocierii şi modificările/completările corespunzătoare.

Prin Legea nr. 262 din 7 iulie 2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003, în art. II s-a arătat că, taxele şi redevenţele instituite O.U.G. nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, după caz, iar prin art. III, în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei legi, titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor astfel cum sunt reglementate prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007. (2) Actele adiţionale încheiate potrivit prevederilor alin. (1) fac parte integrantă din licenţă şi intră în vigoare, prin semnarea lor de către conducătorul autorităţii competente, conform prevederilor Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007.

Aşadar, prevederile art. III sunt imperative, născând în sarcina respectivelor părţi o obligaţie, astfel că, neimplementarea acestei măsuri constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părţi.

Într-adevăr, potrivit art. 60 alin. (1) şi art. 21 alin. (2) din Legea minelor nr. 85/2003, prevederile licenţelor în vigoare rămân valabile, pe întreaga durată, în condiţiile în care au fost încheiate şi respectiv, prevederile legale existente la data intrării în vigoare a licenţei rămân valabile pe toată durata acesteia, cu excepţia apariţiei unor eventuale dispoziţii legale favorabile titularului.

Este însă de remarcat faptul că, potrivit art. 20 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 85/2003, licenţa de exploatare se acordă prin negociere în baza unei cereri…..titularul licenţei de exploatare va plăti anual o taxă pe activitatea de exploatare şi o redevenţă minieră, conform prezentei legi.

De asemenea, având în vedere şi celelalte dispoziţii din Cap. III al Legii nr. 85/2003 precum şi ale H.G. nr. 1208/2003 privind aprobarea Normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, se constată că, licenţele de exploatare cuprind mult mai multe clauze şi nu doar obligaţia de plată a redevenţei miniere, rezultând cu evidenţă faptul că o parte a acestora sunt negociabile, în timp ce altele (printre care şi plata redevenţei minieră) sunt reglementate, stabilite prin lege, părţile neputând deroga de ele. De altfel, prin licenţele de exploatare nu se stabilesc aspectele legate de modalitatea de calcul a redevenţelor miniere, acestea fiind prevăzute de lege, ci doar obligaţia de plată a acesteia .

Astfel, din interpretarea dispoziţiilor legale incidente, rezultă că, dacă prevederile licenţelor rămân valabile pe întreaga lor durată în condiţiile în care au fost încheiate (în privinţa clauzelor negociate), titularului licenţei îi revine însă obligaţia plăţii taxelor, redevenţelor şi tarifelor prevăzute în actele normative intrate în vigoare pe parcursul executării respectivei licenţe, în virtutea principiului că legea este de imediată aplicare. Această interpretare este data şi prin Decizia nr. 972/2015 pronunţată în dosarul nr. x/2012 al ÎCCJ în care s-a stabilit că ANRM are obligaţia încheierii de acte adiţionale la cele 47 de licenţe de concesiune pentru care s-a refuzat încheierea de acte adiţionale (printre care şi cele ale recurentei reclamante) iar încheierea actelor adiţionale de stabilire a redevenţelor nu este condiţionată de acordul de voinţă al A.N.R.M. şi al titularului de licenţă, nefiind 32 deci recunoscut un drept de apreciere, ci o obligaţie, atât pentru A.N.R.M., cât şi pentru titularii de licenţă.

Aşadar, contrar susţinerilor recurentelor, prevederile privind cuantumul şi modul de calcul al redevenţei miniere aparţin părţii regmentate a contractului de concesiune şi nu părţii negociate.

Nu pot fi reţinute susţinerile recurentelor nici în ceea ce priveşte faptul că această interpretare ar conduce la efecte retroactive ale legii întrucât, dispoziţiile legale din Legea nr. 262/2009 privesc efectele viitoare ale unei situaţii trecute, respectiv modul de calcul pentru viitor a redevenţelor miniere datorate în baza unor licenţe de exploatare încheiate sub imperiul unei alte legi, aşa cum corect a constatat şi instanţa de fond.

Înalta Curte nu-şi poate însuşi nici aserţiunile referitoare la caracterul de normă tranzitorie a prevederilor art. III din din Legea nr. 262/2009, însă îşi însuşeşte pe deplin modul în care instanţa de fond a răspuns acestei critici a recurentei reclamante. De altfel, în această privinţă se constată că recurenta nu a făcut decât să reitereze în calea de atac o apărare de la fond, neaducând nicio critică concretă modului în care, prin sentinţa atacată această apărare a fost înlăturată.

Nu pot fi reţinute nici criticile recurentului intervenient Fondul Proprietatea S.A. în sensul că auditorii au obligaţia ca, în finalul activităţii de verificare, să ia măsuri pentru reîntregirea bugetului entităţii verificate. Înalta Curte îşi însuşeşte întru totul considerentele instanţei de fond potrivit cărora, scopul final al activităţii auditorilor conform Legii 94/1992 este acela de a asigura integritatea bugetului de stat prin verificarea respectarea legii în ceea ce priveşte constituirea, administrarea şi utilizarea fondurilor publice de către entităţile supuse controlului exercitat de Curtea de Conturi.

Critica aceluiaşi recurent Fondul Proprietatea S.A. vizând confuzia instanţei de fond între scopul activităţii Curţii de Conturi şi cel al activităţii ANAF, nu este nici ea fondată faţă de actele normative care reglementează atribuţiile celor două instituţii.

În privinţa culpei ANRM invocată de recurenta reclamanată Societatea Naţională a Sării S.A., care avea un drept la acţiune prin care să oblige SNS S.A. să încheie actele adiţionale prin care să modifice condiţiile din licenţă, Înalta Curte apreciază că, în raport de faptul că a refuzat încheierea actelor adiţionale, deşi a fost notificată de ANRM de mai multe ori în acest sens, recurenta nu face decât să-şi invoce propria sa culpă, aşteptând un demers judiciar pentru a-şi îndeplini o obligaţie legală imperativă.

Contrar susţinerilor acestei recurente, organele de control financiar ale ANAF au confirmat constatările auditorilor publici externi prezentate în Decizia 18/2013 (respectiv faptul că societatea nu a calculat şi virat la bugetul de stat redevenţa minieră în condiţiile legii, respectiv nu a aplicat modul de calcul reglementat la art. I din O.U.G. nr. 101/2007), fapt ce a condus la diminuarea veniturilor cuvenite bugetului de stat cu suma de 30.690.354 RON.

Va fi înlăturat şi argumentul ambelor recurente potrivit căruia, în opinia lor, prevederile art. III din Legea nr. 262/2009 nu sunt constituţionale, motiv pentru care a şi fost sesizată Curtea Constituţionala cu soluţionarea acestei excepţii. În acest sens, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 578/2017, Curtea Constituţională a respins excepţia invocată în acest dosar ca inadmisibilă. Aşadar, câtă vreme nu s-a constatat neconstituţionalitatea prevederilor art. III din Legea nr. 262/2009, acestea sunt în vigoare, producându-şi efectele."

Raportat la considerentele deciziei nr. 899/2020, Înalta Curte constată identitatea chestiunii litigioase tranşate prin decizia amintită şi cea contestată în cauza de faţă, singurul element de diferenţiere fiind anul pentru care Curtea de Conturi a constatat încălcarea obligaţiei de încheiere a actelor adiţionale în vederea plăţii redevenţelor actualizate.

Prin urmare, considerentele pentru care Înalta Curte a apreciat că este legală obligaţia impusă de Curtea de Conturi în sarcina societăţii reclamante, potrivit măsurii nr. 1.4. din Decizia nr. 18/2013 se impun, cu puterea lucrului judecat şi în cauza de faţă, astfel că singura concluzie ce poate fi trasă din valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat este aceea a legalităţii măsurii dispuse la punct. I.3 din Decizia nr. 5/2016, contestată în cauza de faţă.

Este nefondată critica recurentei-reclamante şi a recurentei interveniente şi din perspectiva unei pretinse neconstituţionalităţi a dispoziţiilor Legii nr. 262/2009 precum şi a dispoziţiilor O.U.G. nr. 102/2013.

Subliniind faptul că verificarea conformităţii unei legi sau ordonanţe ori dispoziţii din acestea cu prevederile Constituţiei României este de competenţa instanţei de contencios constituţional şi nu a instanţei de contencios administrativ, Înalta Curte constată că nu a fost pronunţată o decizie prin care să se constate neconstituţionalitatea prevederilor Legii nr. 262/2009, excepţia ridicată sub acest aspect în cauza de faţă fiind respinsă, ca inadmisibilă, prin decizia nr. 848/13.12.2018.

Cu toate acestea, Înalta Curte subliniază faptul că printr-o altă decizie, Curtea Constituţională a dat o rezolvare de principiu unor critici de neconstituţionalitate a prevederilor art. VII şi art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, prin care legiuitorul a reglementat de o manieră similară normelor cuprinse în Legea nr. 262/2009.

În concret, prin decizia nr. 176/2020, Curtea Constituţională a respins, ca neîntemeiată, excepţia de neconstituţionalitate ridicată de A. - S.A. în dosarele nr. x/2014/a1 şi nr. x/2014 ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia de contencios administrativ şi fiscal, precum şi de către B. - S.A. în Dosarul nr. x/2014/a1 al aceleiaşi instanţe şi constată că prevederile art. VII şi art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale sunt constituţionale în raport cu criticile formulate.

Se reţine, în cuprinsul deciziei CCR 176/2020, că instanţa de contencios constituţional a fost învestită să se pronunţe asupra constituţionalităţii prevederilor art. VII şi art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal şi reglementarea unor măsuri financiar-fiscale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 703 din 15 noiembrie 2013, şi aprobată cu modificări de Legea nr. 11/2015, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 24 din 13 ianuarie 2015.

Potrivit art. VII din O.U.G. nr. 102/2013, "redevenţele instituite de prezenta ordonanţă de urgenţă a Guvernului se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă a Guvernului tuturor licenţelor/permiselor."

Iar conform art. VIII, (1) În termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă a Guvernului, titularii licenţelor/permiselor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor astfel cum sunt reglementate prin prezenta ordonanţă de urgenţă a Guvernului.

(2) Actele adiţionale încheiate potrivit prevederilor alin. (1) fac parte integrantă din licenţă/permis şi intră în vigoare prin semnarea lor de către conducătorul autorităţii competente."

Constată CCR că, în opinia autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, aceste prevederi contravin dispoziţiilor constituţionale ale art. 1 alin. (3) referitor la principiul securităţii raporturilor juridice, ale art. 15 alin. (2) privind neretroactivitatea legii civile, precum şi celor ale art. 44 care consacră dreptul de proprietate privată, relevante sunt următoarele considerente ale deciziei nr. 176/2020, având următorul conţinut:

"29. Examinând excepţia de neconstituţionalitate, referitor la situaţia de fapt, Curtea reţine faptul că reclamantele, A. - S.A. şi B. - S.A., sunt titularele mai multor licenţe de concesiune de exploatare minieră, în baza cărora desfăşoară activităţi miniere, respectiv activităţi de exploatare a rocilor utile, în condiţiile stabilite în cuprinsul respectivelor licenţe. La momentul semnării licenţelor de exploatare, potrivit art. 31 alin. (1) din Legea minelor nr. 61/1998, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 113 din 16 martie 1998, acestea s-au obligat la plata unei redevenţe miniere în cuantum de 2% din valoarea producţiei. Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2009 privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007 pentru modificarea şi completarea Legii minelor nr. 85/2003 şi a Legii petrolului nr. 238/2004, lege publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 482 din 13 iulie 2009, Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale şi reclamantele au semnat, în anul 2009, acte adiţionale la licenţele de exploatare, prin care a fost majorat cuantumul redevenţelor la noul nivel stabilit prin lege, şi anume o cotă procentuală de 4% din valoarea producţiei miniere. La data de 15 noiembrie 2013 a fost adoptată Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, criticată în cauză, prin care au fost modificate prevederile art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003, în ceea ce priveşte cuantumul redevenţei miniere, respectiv o cotă procentuală de 5% din valoarea producţiei miniere, context în care reclamantele au fost invitate la sediul Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale în vederea însuşirii şi semnării actelor adiţionale ale licenţelor de exploatare. De această dată însă acestea au refuzat semnarea actelor adiţionale în temeiul art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, invocând, în esenţă, că modificarea unilaterală a licenţelor de exploatare, sub aspectul valorii redevenţelor, contravine principiilor securităţii şi stabilităţii raporturilor juridice existente între părţi, libertăţii contractuale şi regulii pacta sunt servanda.

36. Raportat la speţă, Curtea subliniază faptul că, potrivit art. 1 din Legea minelor nr. 85/2003, resursele minerale situate pe teritoriul şi în subsolul ţării şi al platoului continental, în zona economică a României din Marea Neagră, fac exclusiv obiectul proprietăţii publice şi aparţin statului român. Punerea lor în valoare prin activităţi miniere conduce la obligaţia titularilor de licenţe/permise, conform art. 39 alin. (1) lit. t) din Legea minelor nr. 85/2003, "să achite taxele privind activitatea minieră şi redevenţa minieră în termenele stabilite de prezenta lege." Titularii licenţelor/permiselor sunt obligaţi la plata către bugetul de stat a unei redevenţe miniere pentru activitatea de exploatare (incluzând şi exploatarea experimentală desfăşurată în timpul activităţii de explorare). Curtea reţine, de asemenea, că, potrivit art. 119 din Normele pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.208/2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 772 din 4 noiembrie 2003, baza de calcul al redevenţei miniere o constituie valoarea producţiei miniere realizate, stabilită în conformitate cu preţurile practicate şi cu cantitatea de produse miniere rezultate, pentru perioada pentru care se calculează, fără valoarea rezultată din activitatea de prelucrare a produselor extrase, conform prevederilor art. 45 alin. (3) din Legea minelor. Modul de raportare şi de calcul al valorii producţiei şi redevenţei miniere datorate de către titularii actelor de dare în administrare sau în concesiune se stabileşte prin instrucţiuni tehnice aprobate prin ordin al conducătorului Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale, cu avizul Ministerului Finanţelor Publice.

37. Din perspectiva criticilor formulate de autoarele excepţiei, Curtea învederează că, aşa cum reiese din preambulul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, aprobată cu modificări prin Legea nr. 11/2015, acest act normativ a fost adoptat, printre altele, având în vedere atât necesitatea respectării angajamentelor asumate de Guvernul României în raport cu Fondul Monetar Internaţional, referitoare la redevenţele miniere, cât şi creşterea veniturilor bugetare provenite din redevenţele cuvenite statului român ca urmare a exploatării resurselor minerale.

38. În acest context, Curtea reţine că, prin art. VI din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, legiuitorul a operat o serie de modificări şi completări la Legea minelor nr. 85/2003, şi anume a modificat art. 45 alin. (1) referitor la stabilirea redevenţei miniere cuvenite bugetului de stat, la încheierea licenţei ori la eliberarea permisului de exploatare. De asemenea, prin art. VII şi art. VIII din cuprinsul aceleiaşi ordonanţe de urgenţă, criticate în speţă, legiuitorul a prevăzut că redevenţele instituite de această ordonanţă de urgenţă se aplică de la data intrării în vigoare a acestui act normativ tuturor licenţelor/permiselor. Legiuitorul a prevăzut, totodată, că în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, titularii licenţelor/permiselor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor, astfel cum sunt reglementate prin acest act normativ, iar aceste acte adiţionale fac parte integrantă din licenţă/permis şi intră în vigoare prin semnarea lor de către conducătorul autorităţii competente.

39. Aşa fiind, legiuitorul a modificat valorile redevenţelor pe care titularii de licenţe sau de permise pentru activităţi miniere trebuie să le plătească autorităţii competente, în speţă Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, iar prevederile legale supuse controlului de constituţionalitate prevăd că noile taxe şi redevenţe se aplică, de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a ordonanţei de urgenţă care a instituit noile valori, tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, după caz, iar titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a redevenţelor, astfel cum sunt reglementate prin actul normativ modificator.

40. Din textele legale mai sus menţionate, Curtea remarcă caracterul imperativ al reglementării, având în vedere faptul că acestea stabilesc obligaţii atât în sarcina autorităţii competente concedente - Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale -, cât şi în sarcina titularului licenţei, concesionar din domeniul activităţilor miniere, modificările aduse cuantumului redevenţei miniere fiind edictate de legiuitor, în sensul de a fi aplicate de părţile contractului de concesiune minieră. Fiind o normă imperativă, aceasta dă naştere unor obligaţii în sarcina părţilor din contract, iar neimplementarea sa constituie o încălcare a legii imputabilă ambelor părţi. Curtea constată, astfel, că stabilirea redevenţei miniere nu a fost lăsată niciodată la dispoziţia părţilor, în sensul de negociere, agreare sau stabilire de comun acord a acesteia, nici prin vechea Lege a minelor nr. 61/1998, abrogată, şi nici prin Legea minelor nr. 85/2003, în vigoare, ci a fost stabilită întotdeauna de legiuitor în cotă procentuală din valoarea producţiei miniere, pentru fiecare resursă minerală aparţinând proprietăţii publice a statului.

41. Cu privire la licenţele de exploatare, Curtea reţine că acestea se acordă prin negociere, în temeiul art. 20 din Legea nr. 85/2003, pentru maximum 20 de ani, cu drept de prelungire pe perioade succesive de câte 5 ani, iar titularul licenţei de exploatare va plăti anual o taxă pe activitatea de exploatare şi o redevenţă minieră, conform acestei legi. Redevenţa minieră, plătibilă trimestrial, reprezintă o cotă procentuală din valoarea producţiei miniere realizate în trimestrul respectiv, art. 45 din Legea minelor nr. 85/2003 stabilind cotele procentuale din valoarea producţiei miniere în funcţie de substanţele extrase. Titularii actelor de dare în administrare sau de concesiune au obligaţia de a transmite compartimentelor de inspecţie teritorială ale Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale arondate rapoarte trimestriale pentru fiecare perimetru, cu date privind cantităţile excavate sau producţia minieră realizată şi valoarea acesteia, după caz.

42. Potrivit art. 31 din Normele pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, aprobate prin Hotărârea Guvernului nr. 1.208 din 14 octombrie 2003, prin licenţa de exploatare se stabilesc: durata acesteia, perimetrul de exploatare, cantitatea de rezerve propusă a fi exploatată, tipurile de produse miniere, obligaţiile titularului în baza planului de dezvoltare a exploatării şi a planului de refacere a mediului, precum şi alte obligaţii şi drepturi ale titularului prevăzute de lege. În acest context, rezultă faptul că licenţele de concesiune în domeniul minier sunt contracte administrative cu executare succesivă şi cu efecte succesive, unde cuantumul redevenţei miniere aplicate este întotdeauna cel reglementat expres de lege, redevenţa minieră nefiind lăsată niciodată la negocierea părţilor contractante.

43. În ceea ce priveşte bunurile din domeniul public, Curtea învederează faptul că acestora li se aplică un regim juridic derogatoriu de la dreptul comun, datorită interesului public, considerat "scop al contractului de concesiune", care se doreşte a fi satisfăcut prin utilizarea acestora. Ca urmare, exploatarea unor astfel de bunuri nu poate face abstracţie de interesul public, devenit element central al concesiunii, luarea în considerare a interesului public fiind obligatorie mai ales sub aspectul impactului pe care îl au efectele juridice ale contractului de concesiune.

44. Prin urmare, trebuie avut în vedere caracterul administrativ al contractelor de concesiune minieră, precum şi faptul că acestea cuprind pe lângă clauze contractuale şi clauze reglementare, printre care se numără şi aceea privind valoarea redevenţei miniere. Atât iniţial, în Legea minelor nr. 61/1998, abrogată, cât şi ulterior, în Legea minelor nr. 85/2003, în vigoare, legiuitorul a prevăzut expres obligaţia titularului licenţei de a plăti redevenţa minieră aşa cum este stabilită prin lege, iar nu conform acordului părţilor, rezultat în urma unei eventuale negocieri a acestora. Tocmai de aceea, prin art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, legiuitorul delegat a prevăzut în mod imperativ că, în termen de 90 de zile de la intrarea în vigoare a acestui act normativ, vor fi încheiate actele adiţionale potrivit noilor redevenţe aplicate, acte ce fac parte integrantă din licenţele de exploatare şi care intră în vigoare prin semnarea lor de către conducătorul autorităţii competente.

45. Curtea subliniază, totodată, că este vorba despre un contract administrativ, a cărui caracteristică principală o constituie inegalitatea de poziţie în care se găsesc părţile acestui contract, şi anume faptul că autoritatea, în calitate de purtătoare a prerogativelor de putere publică, poate stabili şi modifica unilateral unele clauze contractuale, spre deosebire de contractele private, care nu pot fi modificate decât prin acordul părţilor. Un contract de concesiune, care reprezintă un instrument juridic de punere în valoare a bunurilor din proprietatea statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, va fi asimilat actului administrativ, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c)1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în sensul că reprezintă un act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naştere, modifică sau stinge raporturi juridice. Sunt asimilate actelor administrative, în sensul legii contenciosului administrativ, şi contractele încheiate de autorităţile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative.

46. Curtea reţine că dreptul concesionarului, pe lângă faptul că are o natură administrativă (deci este precar, putând fi desfiinţat, respectiv modificat ori de câte ori interesul public o cere), are următoarele caracteristici: prerogativa de exploatare, în interes public, dar şi în beneficiul său propriu, a unui bun proprietate publică; nu este o simplă facultate, fiind obligatoriu de exercitat, sub sancţiunea pierderii sale [art. 871 alin. (1) C. civ..], altfel spus, exploatarea nu este doar un drept, ci şi o obligaţie; se constituie întotdeauna cu titlu oneros, căci redevenţa pe care concesionarul o plăteşte concedentului este de esenţa acestui contract administrativ.

47. În acest context, Curtea apreciază ca fiind nefondate susţinerile autoarelor excepţiei de neconstituţionalitate, în sensul că modificarea clauzelor licenţelor de exploatare nu se poate realiza decât prin negociere directă, şi nu prin impunerea unei modificări unilaterale, întrucât una dintre caracteristicile fundamentale ale contractului administrativ este tocmai puterea de modificare unilaterală a contractului, în temeiul interesului public. Nu pot fi primite nici susţinerile potrivit cărora, în temeiul art. 20 alin. (1) şi art. 45 alin. (1) din Legea nr. 85/2003, redevenţa minieră este stabilită ca urmare a negocierii între părţile contractante, întrucât aceste dispoziţii de lege stipulează faptul că licenţa de exploatare se negociază, adică actul juridic prin care se acordă concesionarea/darea în administrare a activităţilor miniere de exploatare (ansamblul de lucrări executate în subteran şi/sau la suprafaţă pentru extragerea resurselor minerale, prelucrarea şi livrarea acestora în forme specifice), nu şi redevenţa minieră cuvenită bugetului de stat, care se stabileşte, în temeiul legii, la încheierea licenţei ori la eliberarea permisului de exploatare, într-o cotă procentulă din valoarea producţiei miniere.

48. Prin urmare, Curtea constată ca fiind neîntemeiate criticile potrivit cărora modificarea unilaterală a cuantumului redevenţei miniere aduce atingere principiului stabilităţii raporturilor juridice şi dispoziţiilor privind dreptul de proprietate, cuprinse în art. 44 din Constituţie şi art. 1 din Protocolul adiţional nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.

49. Referitor la pretinsa încălcare a art. 15 alin. (2) din Constituţie, Curtea consideră că formula redacţională a prevederilor art. VII şi art. VIII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, deduse controlului de constituţionalitate, nu oferă temei unei atare critici, întrucât acestea nu conţin în sine nicio dispoziţie cu caracter retroactiv, ele urmând a-şi găsi aplicarea exclusiv de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013. Din cuprinsul reglementării criticate se constată că dispoziţiile legale imperative privind modificarea redevenţelor miniere se aplică tuturor licenţelor/permiselor de la data intrării în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, iar în termen de 90 de zile de la această dată, părţile (titularii licenţelor/permiselor şi autoritatea competentă) sunt obligate să încheie acte adiţionale de stabilire a noilor redevenţe, astfel cum acestea sunt reglementate prin actul normativ menţionat. Aşa fiind, din conţinutul normativ al reglementării criticate rezultă că noul cuantum al redevenţei, stabilit în temeiul art. 45 alin. (1) din Legea minelor nr. 85/2003, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, se aplică tuturor licenţelor de exploatare, inclusiv celor acordate înainte de intrarea în vigoare a acestui act normativ şi aflate în derulare. Raportat la prezenta speţă, Curtea subliniază că trebuie avut în vedere faptul că dreptul de exploatare obţinut în condiţiile legii vechi este cel câştigat, şi nu cota de redevenţă, deoarece la redevenţa minieră se aplică întotdeauna cota procentuală stabilită prin lege, aceasta nefiind negociată de părţile contractuale.

50. De altfel, din însăşi redactarea prevederilor art. VII din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013, Curtea constată că legiuitorul a prevăzut că redevenţele instituite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 se aplică de la data intrării sale în vigoare tuturor licenţelor/permiselor, deci nu numai celor care urmează a fi încheiate după intrarea în vigoare a acestui act normativ. Mai mult, potrivit art. VIII alin. (1) din acelaşi act normativ, se prevede că în termen de 90 de zile de la data intrării în vigoare a ordonanţei de urgenţă precitate, titularii licenţelor şi autoritatea competentă încheie acte adiţionale de stabilire a noilor redevenţe. În atare condiţii, Curtea apreciază că este evidentă intenţia legiuitorului de a se aplica noul cuantum al redevenţei inclusiv licenţelor acordate/încheiate înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 şi aflate în curs de desfăşurare, iar actele adiţionale ce urmează a fi încheiate, potrivit reglementării criticate, fac parte integrantă din licenţă/permis de exploatare.

51. În contextul celor mai sus menţionate, Curtea constată că prevederile criticate din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 nu contravin principiului constituţional al neretroactivităţii legii, consacrat de art. 15 alin. (2) din Legea fundamentală, întrucât acestea sunt de imediată aplicare, iar în jurisprudenţa sa, Curtea Constituţională a stabilit, de principiu, că "o lege nu este retroactivă atunci când modifică pentru viitor o stare de drept născută anterior şi nici atunci când suprimă producerea în viitor a efectelor unei situaţii juridice constituite sub imperiul legii vechi, pentru că în aceste cazuri legea nouă nu face altceva decât să refuze supravieţuirea legii vechi şi să reglementeze modul de acţiune în timpul următor intrării ei în vigoare, adică în domeniul ei propriu de aplicare" (Decizia nr. 952 din 13 noiembrie 2012, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 6 din data de 4 ianuarie 2013, Decizia nr. 330 din 27 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 59 din 28 ianuarie 2002; Decizia nr. 73 din 6 martie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 240 din 11 mai 2001). O lege nu este retroactivă când vizează efectele nerealizate încă în momentul intrării ei în vigoare, ale unui act juridic cu efecte succesive, astfel cum sunt licenţele de concesiune miniere, care sunt acte juridice cu executare succesivă, deci cu efecte succesive. Aşa fiind, Curtea consideră că reglementarea criticată din cuprinsul Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 reprezintă o concretizare a principiului aplicării imediate a legii noi, potrivit căruia legea nouă se aplică de îndată tuturor situaţiilor care se vor constitui, se vor modifica sau se vor stinge după intrarea ei în vigoare, precum şi efectelor viitoare ale unor situaţii juridice anterior născute, dar neconsumate la data intrării în vigoare a legii noi.

52. Totodată, prin Decizia nr. 812 din 9 noiembrie 2006, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 985 din 11 decembrie 2006, Curtea a subliniat că în ceea ce priveşte determinarea situaţiilor juridice care rămân supuse vechii reglementări, precum şi a celor care vor fi guvernate de noua reglementare, aceasta nu constituie o problemă de constituţionalitate, ci de aplicare a legii în timp, de competenţa exclusivă a instanţelor judecătoreşti.

53. Concluzionând, Curtea reţine că în ceea ce priveşte clauzele de stabilitate, în practică s-a apreciat că acestea reprezintă un standard intens uzitat în contractele dintre state şi investitorii privaţi, clauze prin care se reglementează problematica schimbărilor legislative pe durata derulării obiectului contractului. Din perspectiva statului, clauza de stabilitate este de natură să atragă investiţii străine şi transfer de tehnologie, oferindu-le acestora garanţia stabilităţii cadrului legal, iar din perspectiva investitorului privat, raţiunea acestei clauze este de a obţine garanţii împotriva riscului ca acţiunea unilaterală a statului (prin adoptarea de legi sau politici subsecvente) să nu afecteze echilibrul contractual şi condiţiile investiţiei. Clauzele de stabilitate instituie însă obligaţia statului de a acţiona cu bună-credinţă şi, în cazul în care clauza nu este respectată, să acorde despăgubiri investitorului. Astfel, în Cauza Parkerings v Lituania (Parkerings-Compagniet A.S. împotriva Lituaniei, ICSID, Dosar ARB/05/8), instanţa arbitrală a reţinut că "este dreptul şi privilegiul de netăgăduit al oricărui stat să îşi exercite suveranitatea legislativă. Orice stat are dreptul şi discreţia să adopte, să modifice sau să abroge o lege. Exceptând atunci când există un contract încheiat ce conţine o clauză de stabilitate sau o clauză similară, nu este nimic de obiectat în legătură cu modificarea cadrului legislativ existent la momentul la care un investitor a decis să efectueze o investiţie. De fapt, orice om de afaceri sau investitor este conştient că legile vor evolua pe parcursul timpului. Ceea ce este însă interzis este ca un stat să acţioneze injust, nerezonabil sau inechitabil în exerciţiul puterii sale legislative".

Din cuprinsul deciziei anterior menţionate rezultă explicit faptul că instanţa de contencios constituţional a constatat constituţionalitatea soluţiei legislative prin care legiuitorul a aplicat noul cuantum al redevenţei inclusiv licenţelor acordate/încheiate înainte de intrarea în vigoare a Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 102/2013 şi aflate în curs de desfăşurare, soluţie similară celei prevăzute de art. II din Legea nr. 262/2009, potrivit cărora "taxele şi redevenţele instituite de Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 101/2007 se aplică de la data intrării în vigoare a prezentei legi tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, după caz".

Prin urmare, considerentele dezvoltate de Curtea Constituţională în raport de criticile formulate cu privire la soluţia aplicării noilor redevenţe asupra tuturor permiselor, licenţelor şi acordurilor petroliere, înlătură argumentele recurentei-reclamante şi a recurentului-intervenient, în sensul că o atare manieră de legiferare înfrânge principiul constituţional al neretroactivităţii legii, acela al respectării securităţii raporturilor juridice precum şi al respectării dreptului de proprietate.

In ceea ce priveşte măsura 1.4 din decizia contestată, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe este data cu interpretarea si aplicarea greşita a prevederilor Ordinului Preşedintelui ANRM nr. 47/2008 si ale H.G. nr. 1208/2003 privind aprobarea normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, ale Legii minelor nr. 61/1998 si ale contractului de concesiune nr. x.

In considerentele hotărârii pronunţate instanţa retine că în baza Ordinului Preşedintelui ANRM nr. 47/200S si ale H.G. nr. 1208/2003 privind aprobarea normelor pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003 (art. 31 si art. 121) reclamanta avea obligaţia de a actualiza prin act adiţional produsele miniere realizate (in speţa produsul sare gemă bulgari 3-50 kg).

Reţinerea instanţei de fond este eronată, susţine recurenta-reclamantă, şi în acest sens arată că potrivit prevederilor Legii minelor nr. 61/1998 (sub imperiul cărora au fost incheiate contractele de licenţa) producţia miniera reprezintă suma produselor miniere realizate de operatorul economic.

Potrivit Anexei B la licenţa de concesionare a dreptului de exploatare nr. 33/1999 (aferenta Salinei Ocna Dej) " In funcţie de domeniile de utilizare si de beneficiarii tradiţionali, producţia de sare gemă extrasa si prelucrata la Salina Ocna Dej s-a structurat pe următoarele produse finite:

o Sare industriala (sort 0-15 mm) livrata in vrac cu mijloace auto sau cu vagoane de cale ferata;

o Sare mărunta (sort 0-2 mm;2-4 mm), ambalata in saci;

o Sare fina si extrafina ambalata in pungi si cutii din carton;

o Sare selecţionata fina si extrafina ambalata in pungi, cutii din carton sau flacoane.

Asa cum rezulta fara echivoc, pasajul se refera la produsele obţinute de sucursala până la incheierea licenţei, ca efect al domeniilor de utilizare si beneficiarii existenţi la acel moment, adică nivelul anului 1998, anul elaborării documentaţiei.

Art. XI din cuprinsul licenţei nr. x/1999 stabileşte modalitatea de calcul si plata a redeventei miniere, astfel:

Potrivit aliniatului 11.1.1. ".. titularul este obligat la plata către bugetul de stat auriei redevente miniere stabilita la o cota de 2% din valoarea producţiei miniere realizate anual.."

Potrivit aliniatului 11.1.2. "Produsul minier realizat de TITULAR, pentru care se plăteşte redeventa miniera este sarea gemă bruta extrasa din mina la intrarea in instalaţia de preparare. Lista produselor miniere se va reactualiza ori de cate ori este cazul prin acte adiţionale la prezenta licenţa, insusite de către TITULAR si AGENŢIE"

Din cele prezentate anterior rezulta, fara echivoc, faptul ca, SNS-SA avea obligaţia de a incheia acte adiţionale la licenţa doar in situaţia expresa in care s-ar fi modificat produsul minier pentru care se plăteşte redeventa miniera (exemplu: in situaţia in care, redeventa s-ar fi achitat la o cota procentuala din veniturile obţinute din comercializarea produselor miniere).

In fapt, sintagma "la intrarea in instalaţia de preparare" nu se refera la un mijloc fix, ci la un flux de preparare/prelucrare, subliniind astfel caracterul brut, neprelucrat al produsului minier purtător de redeventa.

In sprijinul celor afirmate se menţionează şi faptul ca una din obligaţiile ANRM potrivit prevederilor subpunctului 11.2.5 din cuprinsul licenţei 33/1999 este acela de a verifica datele pe baza cărora titularul a calculat redeventa miniera datorata bugetului de stat, corectitudinea calculului sumelor, precum si scadenta de plata a acestora. In acest context se arată ca in intervalul de timp 1999- aprilie 2016 niciun control al ANRM -Compartimentul de Inspecţie Teritoriala Cluj nu a sesizat vreodată o abatere de la prevederile licenţei, in sensul comercializării sării bulgari 3-50 kg in afara prevederilor acesteia.

Este greu de acceptat ideea potrivit căreia, pentru orice nou sortiment de sare si orice noua modalitate de livrare si ambalare a produselor (a se vedea lista "Produselor finite comercializabile" prezentate anterior) trebuie încheiat de fiecare data un act adiţional la licenţa, in condiţiile in care piaţa este activa, in continua mişcare si progres, iar neadaptarea in permanenta la condiţiile acesteia conduce inevitabil la pierderea clienţilor si înregistrarea unor rezultate economice defavorabile.

Actele normative pretins a fi încălcate de reclamantă, in viziunea instanţei, si anume Ordinul Preşedintelui ANRM nr. 47/2008 si H.G. nr. 1208/2003, sunt aplicabile licenţelor de exploatare incheiate după data intrării in vigoare a Legii minelor nr. 85/2003 si nicidecum licenţelor de exploatare incheiate de reclamantă sub imperiul vechii legi (Legea nr. 61/1998), cărora li se aplica regimul juridic instituit prin vechea lege a minelor. In susţinerea acestei afirmaţii, recurenta-reclamantă face trimitere la prevederile art. 60 din Legea nr. 85/2003, potrivit cărora "prevederile licenţelor încheiate sub imperiul Legii nr. 63/1998 rămân valabile in condiţiile in care au fost incheiate, nefiind modificate prin intrarea in vigoare a Legii nr. 85/2003 (principiul tempus regit actum).

Pe cale de consecinţa, se apreciază că temeiul legal invocat de auditori si reţinut de instanţa ca întemeiat nu este aplicabil măsurii contestate, astfel ca măsura dispusa este lipsita de temei legal, nejustificata si neintemeiată.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Contrar celor susţinute de recurente-reclamantă, sentinţa primei instanţe reflectă o corectă aplicare a normelor de drept substanţial incidente speţei.

În mod greşit susţine recurenta-reclamantă faptul că nu avea obligaţia de actualizare a licenţei de exploatare, afirmaţie contrazisă de conţinutul Ordinului Preşedintelui A.N.R.M. nr. 47/2008 pentru aprobarea Instrucţiunilor tehnice privind elaboarea şi avizarea programelor anulare de exploatare, care prevede la Secţiunea II, faptul că în situaţiile în care se aduc modificări esenţiale programelor anuale, este nevoie de un nou aviz din partea compartimentului de inspecţie teritorială pentru resurse minerale la care este arondat obiectivul respectiv. Prin modificări esenţiale se înţelege: (...)f) la zăcămintele de sare gemă exploatate în subteran se mai adaugă: (...) — redimensionarea camerelor de exploatare, schimbarea nivelului de producţie pe an, a sorturilor şi calităţii acestora, prevăzute în documentaţia pe baza căreia s-a acordat licenţa".

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 31 din Normele pentru aplicarea Legii minelor nr. 85/2003, aprobate prin H.G. nr. 1.208/2003, "Prin licenţa de exploatare se stabilesc: durata acesteia, perimetrul de exploatare, cantitatea de rezerve propusa a fi exploatata, tipurile de produse miniere, obligaţiile titularului în baza planului de dezvoltare a exploatării şi a planului de refacere a mediului, precum şi alte obligaţii şi drepturi ale titularului prevăzute de lege", coroborate cu dispoziţiile art. 121 din acelaşi act normativ care prevăd "Produsele miniere realizate de către titular, în funcţie de rezerva minerală exploatată, se nominalizează în actele de dare în administrare sau în concesiune şi se actualizează prin acte adiţionale însuşite de către titular şi de către A.N.R.M., ori de câte ori este cazul."

În cauza de faţă echipa de audit a reţinut, în urma controlul efectuat la Sucursala Salina Ocna Dej, producerea şi comercializarea produsului sare gemă bulgări 3-50 Kg, în condiţiile în care, tipurile de produse miniere finite comercializabile stabilite în anexa B la licenţa de exploatare nr. 33/1999, Planul de dezvoltare a exploatării Salinei Ocna Dej, la capitolul 10 "Prelucrare - preparare produse finite" nu prevăd astfel de sort, astfel că menţinerea măsurii obligării recurentei-reclamante la actualizarea listei produselor miniere cu alte produse din sare exploatate care n-au făcut obiectul licenţei şi care nu se regăsesc nici în programele anuale de exploatare avizate de ANRM, prin acte adiţionale la licenţele acordate de ANRM, nu reflectă nelegalitatea sentinţei pronunţate de instanţa fondului.

In ceea ce priveşte măsura 1.5 recurenta-reclamantă susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor H.G. nr. 765/1994 privind stabilirea cotelor de cheltuieli necesare realizării, dezvoltării şi modernizării producţiei în sectorul extractiv minier, titei si gaze naturale.

Arată recurenta-reclamantă că potrivit dispoziţiilor art. 1 din H.G. nr. 765/1994 privind stabilirea cotelor de cheltuieli necesare realizării, dezvoltării şi modernizării producţiei în sectorul extractiv minier, cotele de cheltuieli sunt considerate costuri şi sunt cuprinse în preţul de vânzare cu ridicata al produselor.

Potrivit art. 4 al aceluiaşi act normativ, sumele calculate se colectează la nivelul societăţii pe măsura valorificării şi încasării producţiei.

Producţia în sectorul extractiv minier la sucursala Salina Slănic înseamnă producţia care se realizează prin dislocarea zăcământului de sare de la sucursală.

La Sucursala Salina Slănic se exploatează numai sare gemă, sare din care prin procesul de prelucrare, se obţin diverse sortimente, care sunt evidenţiate în listele de producţie şi care ulterior sunt valorificate, venitul fiind înregistrat în contul 701 venituri din produse finite.

Pe lângă sortimentele de sare care se produc din sare gemă, în cadrul sectorului de microproducţie, sunt produse 2 sortimente, anume, "Bază pentru mâncare C. " şi "Condimente pentru fripturi" care au ca materie primă sare cristalizată produsă de Sucursala Salina Cacica, nu sare gemă produsă de Sucursala Salina Slănic.

Chiar dacă la producerea lor nu se foloseşte sare gemă ci sare recristalizată, producţia realizată pentru cele 2 sortimente este evidenţiată în listele de producţie ale sucursalei, distinct, cantitativ şi valoric. Fiind valorificate tot de Sucursala Salina Slănic, venitul se înregistrează tot în contul 701.

Pentru calcularea fondului de 6 % se procedează astfel: din venitul total înregistrat lunar în contul 701 se scade venitul înregistrat pentru "Baza pentru mâncare C. " şi "Condimente pentru fripturi" iar la diferenţă se aplică procentul de 6%.

Pentru sarea recristalizată din care sunt produse sortimentele menţionate mai sus, acest fond nu se colectează ca şi cheltuieli, nici nu se recuperează din venitul înregistrat la Sucursala Salina Slănic ci la Sucursala Salina Cacica.

Acest fond se utilizează pentru finanţarea unor investiţii în mijloace fixe amortizabile. Cheltuielile aferente achiziţionării, producerii, constituirii, ambalării, instalării sau îmbunătăţirii mijloacelor fixe amortizabile se recuperează pe seama cotelor de amortizare.

În situaţia în care acest fond s-ar calcula şi la nivelul Sucursalei Salina Slănic şi la nivelul Sucursalei Salina Cacica, în balanţa de verificare centralizată la nivelul Societăţii Naţionale a Sării S.A., aceste cheltuielile s-ar dubla.

In perioada 2013 - 2015, la Sucursala Salina Cacica, aceasta cota de 6% s-a aplicat doar la rulajele contului 701 pentru produsele finite, respectiv sare recristalizata extrafina.

Sucursala Salina Cacica a achiziţionat si sare gemă mărunta de la Sucursala Salina Ocna Dej, ca materie prima in vederea prelucrării si transformarea acesteia in produs finit, acesta fiind solicitat de unii dintre beneficiari, pentru care nu s-a aplicat cota de 6%, cota aplicându-se de către unitatea producătoare (Salina Ocna Dej), iar daca am fi aplicat-o si Sucursala Salina Cacica, sumele s-ar fi dublat.

Vânzarea către clienţi a produselor finite realizate de sucursale se face de către Societatea Naţională a Sării, nu de fiecare sucursală în parte. Recuperarea prin venit a sumelor constituite s-ar înregistra o singură dată, având în vedere faptul că nu se emit facturi de vânzare între sucursale.

Aplicarea cotei de 6% s-a realizat cu respectarea prevederilor H.G. nr. 765/1994 si tinand seama de precizările anterioare.

Pe cale de consecinţa, apreciind ca au fost respectate prevederile H.G. nr. 765/1994, recurenta-reclamantă susţine că aceasta măsură nu se justifică, motiv pentru care solicită anularea acesteia.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Este nefondată critica recurentei-reclamante la adresa sentinţei pronunţate de instanţa fondului, hotărâre ce reflectă conformitatea acesteia cu dispoziţiile H.G. nr. 765/1994.

Soluţionând acţiunea sub acest aspect, instanţa fondului a reţinut că în urma acţiunii de control, auditorii publici externi au identificat o diferenţă de 99.873 RON înregistrată mai puţin decât trebuia constituit în rulajele conturilor 701 Venituri din produse finite – analitice, apreciind că şi asupra acesteia trebuia aplicată cota de 6% prevăzută de H.G. nr. 765/1994.

Concluzia pârâtei este corectă, apreciază instanţa fondului, întrucât modul de calcul pretins de reclamantă nu este susţinut de niciun document justificativ.

Arată reclamanta că pe lângă sarea gemă exploatată de sucursala Salina Slănic, aceasta produce sortimentele "Bază pentru mâncare C." şi "Condimente pentru fripturi" din materie primă reprezentată de sare recristalizată produsă de sucursala Salina Cacica. În consecinţă, Salina Slănic aplică acea cotă de 6% la diferenţa dintre venitul total înregistrat lunar în contul 701 şi venitul înregistrat pentru sortimentele "Bază pentru mâncare C." şi "Condimente pentru fripturi", urmând ca fondul să fie colectat şi recuperat la sucursala Salina Cacica. Reclamanta mai susţine că în perioada verificată 2013 – 2015, la sucursala Salina Cacica, această cotă de 6% s-a aplicat doar la rulajele contului 701 pentru produse finite, respectiv sare recristalizată extrafină, în timp ce pentru sarea gemă măruntă achiziţionată de sucursala Salina Cacica de la sucursala Salina Ocna Dej ca materie primă în vederea prelucrării şi transformării sale în produs finit, dar solicitată de unii beneficiari, cota fondului în discuţie s-a aplicat la sucursala Salina Ocna Dej.

Verificând înscrisurile administrate în proces cu relevanţă pentru măsura litigioasă, judecătorul fondului a apreciat că niciunul dintre înscrisurile amintite nu demonstrează faptul că sortimentele "Bază pentru mâncare C." şi "Condimente pentru fripturi" nu ar constitui, pentru entitatea verificată, un produs specific din sectorul extractiv sau că la sucursala Salina Cacica s-ar fi aplicat cota litigioasă de 6% pentru materia primă furnizată.

Altfel spus, în acord şi cu principiile specifice procedurii civile, respectiv art. 249 noul C. proc. civ., sarcina probei incumba celui ce face o susţinere în cursul procesului, adică reclamantului în cauza de faţă cât priveşte demonstrarea unei situaţii ce exclude calculul procentului de 6%.

Dimpotrivă, situaţia veniturilor denotă o diferenţă în minus de 99.873 RON la constituirea fondului în discuţie între veniturile calculate conform balanţei (785.498.473 RON - fond 47.129.908 RON) şi veniturile luate în calcul de SNS S.A. în mod unilateral (783.841.743 RON - fond 47.030.035 RON).

În mod corect în raportul de control şi actele administrative litigioase, Curtea de Conturi a urmărit înregistrările contabile vizând veniturile obţinute pentru produse finite, nerezultând că nu toate acele venituri ale entităţii verificate sunt rezultatul direct al activităţii extractive/miniere, devenind aplicabilă deci cota de 6% stabilită de H.G. nr. 765/1994 asupra întregului venit obţinut.

Faţă de aceste considerente, prima instanţă a respins ca neîntemeiată contestaţia reclamantei sub acest aspect.

Din cele mai sus expuse, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu critică hotărârea pronunţată de instanţa fondului din perspectiva unei greşite aplicări a prevederilor H.G. nr. 765/1994 ci antamează aspecte subsumate noţiunii de temeinicie a hotărârii judecătoreşti, susţinând că probatoriul administrat în cauză reflectă, raportat la circumstanţele de fapt expuse de recurenta-reclamantă, că aplicarea cotei de 6% s-a realizat cu respectarea prevederilor H.G. nr. 765/1994.

Or, după cum a precizat instanţa de recurs cu prilejul debutului examinării criticilor recurentei-reclamante, controlul exercitat în casaţie îndrituieşte instanţa de control judiciar să verifice exclusiv legalitatea hotărârii recurate şi nu temeinicia acesteia.

Prin urmare, neexistând elemente în raport de care instanţa de recurs să poată concluziona în sensul că instanţa fondului a nesocotit prevederile H.G. nr. 765/1994 cu prilejul analizei modului de constituire a cotei de cheltuieli prevăzute de art. 2 din hotărârea de guvern anterior menţionată, critica recurentei- reclamante la adresa legalităţii sentinţei este nefondată.

In ceea ce priveşte măsura 1.7, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată este dată cu interpretarea si aplicarea greşita a art. 8 alin 1 din Legea nr. 554/2004 dar si a principiului de drept "quod nullum est, nullum producit effectum".

Instanţa de fond, deşi a constatat ca măsura dispusa de auditori nu a avut temei legal, a menţinut aceasta măsură pe considerentul ca aceasta nu a produs nicio vătămare reclamantei, făcând trimitere la prevederile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004-Iegea contenciosului administrativ.

Sancţiunea aplicabilă unei masuri dispuse de Curtea de Conturi a României pe care însăşi instanţa o constată ca fiind nelegală este anularea ei, susţine recurenta-reclamantă, şi nu poate fi relaţionată de producerea vreunei vătămări. Vătămarea poate fi nu numai una actuală ci poate fi şi una susceptibilă a se produce in viitor.

In ceea ce priveşte masua 1.7 efectele hotărâri judecătoreşti se întind nu numai asupra situaţiei litigioase (ex tunc) ci pot avea o înrâurire si pe viitor (ex nunc). După soluţionarea definitiva a cauzei, hotărârea pronunţată intră sub puterea lucrului judecat, existând posibilitatea ca aceasta sa fie folosita contrar intereselor reclamantei. Astfel in viitor, orice instanţa de judecata ar putea invoca faptul ca chiar daca se constata nelegalitatea unui act administrativ, acesta nu poate fi anulat pe considerentul ca nu s-ar fi produs un prejudiciu persoanei care solicita anularea acesteia.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, hotărârea primei instanţe reflectă corecta aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 554/2004 în cauză.

În acest sens, Înalta Curte subliniază faptul că admisibilitatea oricărei acţiuni în contenciosul administrativ de plină jurisdicţie, cum este cazul şi celei în speţă, este condiţionată de cumulul celor două elemente menţionate explicit prin dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 554/2004 respectiv (I) demonstrarea nelegalităţii actului atacat şi(II) dovada vătămării subiectului de sezină într-un drept subiectiv sau interes legitim.

Prin urmare, în mod greşit susţine recurenta-reclamantă faptul că se impune anularea oricărei măsuri dispuse de Curtea de Conturi în mod greşit, indiferent de dovada vătămării suferite de entitatea vizată de măsură, raţionament ce este contrazis de condiţiile de fond edictate de legiuitor pentru admisibilitatea acţiunii în contencios administrativ.

Particularizat cauzei de faţă, instanţa fondului a subliniat faptul că măsura nr. I.7 nu impune de sine stătător o obligaţie în sarcina reclamantei în ceea ce priveşte deducerea TVA aferentă serviciilor derulate la nivelul Sucursalei Salina Praid, ci una condiţionată de rezultatul verificărilor de specialitate efectuate de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Or, prin procesul-vebal din 13.11.2017 încheiat de Direcţia Generală de Administrare a Marilor Contribuabili – Serviciul de inspecţie fiscală nr. 18 Regiunea Braşov s-a constat că «în perioada 01.01.2012 – 31.12.2015, Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti – Sucursala Salina Praid a înregistat în evidenţa contabilă (…) suma totală de 6.115.004 RON reprezentând servicii constând în punerea la dispoziţie de către S.C. D. S.R.L. de personal specializat pentru desfăşurarea de diverse activităţi în domeniul comerţului. Aferent acestei sume totale Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti – Sucursala Salina Praid a dedus o taxă pe valoarea adăugată în sumă totală de 1.416.749 RON (…) înscrisă în deconturile de TVA aferente perioadei mai sus menţionate» şi «Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti – Sucursala Salina Praid şi-a exercitat în mod corect dreptul de deducere al taxei pe valoarea adăugată aferentă facturilor emise de S.C. D. S.R.L. în perioada 01.01.2012 – 31.12.2015. (…) cele două persoane juridice Societatea Naţională a Sării S.A. Bucureşti – Sucursala Salina Praid şi S.C. D. S.R.L. nu sunt societăţi afiliate direct sau indirect» .

În aceste condiţii, judecătorul fondului a subliniat că, în considerarea măsurii nr. I.7 litigioase, reclamantei nu îi revine nicio obligaţie de îndeplinit în domeniul financiar – fiscal în legătură cu deducerea TVA în sumă de 1.416.749 RON, organul fiscal competent confirmând legalitatea exercitării dreptului de deducere a TVA referitor la suma amintită.

Susţinerile recurentei-reclamante, în sensul că menţinerea măsurii este susceptibilă să o prejudicieze, prin eventuala opunere a autorităţii de lucru judecat a sentinţei, nu sunt de natură a justifica temerile sale, întrucât o analiză atentă a conţinutului măsurii prevăzute la punctul I.7 relevă caracterul condiţionat al obligaţiei impuse de auditorii Curţii de Conturi din perspectiva TVA, aceea de a fi conformă concluziilor organelor fiscale.

Or, în condiţiile în care verificarea fiscală a concluzionat în sensul legalităţii, din perspectiva TVA, a tratamentului aplicat de recurenta-reclamantă cu privire la achiziţiile efectuate de la S.C. D. S.R.L., în perioada 01.01.2012 -31.12.2015, nu există nicio obligaţie, în concret, de urmat de către conducerea societăţii reclamantă sub acest aspect.

Faţă de aceste considerente, critica recurentei-reclamante este apreciată ca fiind nefondată.

In ceea ce priveşte măsura I.9, recurenta reclamantă susţine că hotărârea instanţei fondului este dată cu interpretarea si aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat in active corporale si necorporale, precum si ale H.G. nr. 909/1997 pentru aprobarea normelor metologice a Legii nr. 15/1994

Punctele 21 si 23 din cadrul H.G. nr. 909/1997 (citate in cuprinsul raportului ca fiind incalcate) se refera strict la scoaterea din funcţiune si casarea mijloacelor fixe nu si a obiectelor de inventar.

Bunurile aflate in patrimoniul societăţii sunt supuse amortizării potrivit Legii nr. 15/1994.

Conform prevederilor Legii nr. 15/1994 obiectele de inventar (bunurile care au o durata de funcţionare mai mica de 1 an si o valoare mai mica de 2.500 RON, valoare stabilita prin H.G. nr. 276 din 21 mai 2013 privind stabilirea valorii de intrare a mijloacelor fixe) sunt amortizate integral la momentul casării si deci nu generează costuri.

Referitor la valoarea estimativa a erorii/abaterii consemnata in Raport de auditorii publici externi ai Curţii de Conturi la pct. 3.18 lit. c) in cuantum de 8.422.195,16 RON, recurenta-reclamantă susţine că suma de 8.422.195 RON reţinuta de auditori in Raportul de control din 13.05.2016, dar si de către instanţa, ca fiind valoarea bunurilor (valoarea bunurilor la momentul achiziţiei lor ca produse noi) care nu au fost scoase din funcţiune si casate in perioada 2013-2015 nu este cea corecta, fapt ce a condus la contestarea de către reclamantă a măsurii dispuse de auditori.

Aceasta suma reprezintă de fapt valoarea de intrare a bunurilor propuse la casare in perioada 2013-2015 (mijloace fixe si obiecte de inventar),

Mijloacele fixe nu erau toate amortizate integral la momentul formulării propunerii de scoatere din funcţiune si casare, iar valoarea acestora este mai mica decât valoarea de intrare, diferenţa constituind-o valoarea rămasa de amortizat, pentru cate se face provizion.

Pentru mijloacele fixe, valoarea rămasa de amortizat pentru perioada 2013-2015 este de 401.919,97 RON, valoare pentru care s-a constituit provizion, aceasta fiind si valoarea corecta care trebuia avuta in vedere de auditorii Curţi de Conturi a României la momentul analizei efectuate si nu valoarea de 8.422.195,16 RON.

Scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe se face cu aprobarea consiliului de administraţie al agentului economic (art. 21 din actul normativ anterior menţionat).

Prin Decizia nr. 11/30.07.2014, Consiliul de Administraţie al SNS-S.A. a respins scoaterea din funcţiune si casarea obiectelor de inventar aferente anului 2013. Prin urmare, întrucât bunurile nu au fost scoase din funcţiune si casate, nu s-a putut proceda la valorificarea lor către firme specializate.

Conform art. 23 din H.G. nr. 909/1997:

"23. După aprobarea scoaterii din funcţiune a mijloacelor fixe se va proceda la valorificarea acestora.

Procedura de valorificare prin vânzare (licitaţie sau negociere directă) sau prin casare va fi aprobată de către consiliul de administraţie sau de către responsabilul cu gestiunea patrimoniului.

Casarea mijloacelor fixe se va face de către o comisie de casare numită prin decizia organului care a aprobat scoaterea din funcţiune.

Cu ocazia casării se va proceda la dezmembrarea mijloacelor fixe şi la valorificarea acestora, astfel:

- vânzarea componentelor rezultate în urma dezmembrării;

utilizarea componentelor rezultate la executarea altor mijloace fixe din cadrul unităţii. Evaluarea componentelor se va face de către comisia de casare;

- valorificarea ca materiale nerecuperabile."

Se subliniază faptul că prin deciziile Consiliului de Administraţie al SNS S.A. au fost aprobate casări ale mijloacelor fixe si obiectelor de inventar si nu vânzarea acestora.

Astfel, ca urmare a deciziilor CA, s-a procedat la scoaterea din funcţiune si casarea mijloacelor fixe si obiectelor de inventar aparţinând SNS S.A., sediu si sucursale, rezultând astfel materiale nerecuperabile, care au statutul de deseu (spre ex: deseu feros, deseu de echipamente electrice si electronice, deseu lemnos, deseu de echipamente individuale de protecţie, etc.)

Valorificarea acestora este guvernata de legislaţia de mediu aplicabila.

Având in vedere unul dintre principiile de baza ale legislaţiei de mediu, conform căruia "poluatorul plăteşte", SNS S.A. in calitate generator de deşeuri rezultate din casări, avea obligaţia sa asigure predarea deşeurilor către firme specializate in vederea reciclării sau eliminării lor.

Conform aceluiaşi principiu enunţat mai sus, in cazul unor anumite tipuri de deşeuri (de ex. deşeuri periculoase sau alte deşeuri care nu pot fi reciclate, fiind necesara o operaţiune de eliminare a acestora, operaţiune care generează costuri) societatea ar fi fost nevoita sa achite costurile .generate de prestarea de către terţi a serviciilor de colectare si eliminare.

In cadrul sediului central al S.N.S.-S.A, in anul 2014 au fost casate doar obiecte de inventar nu si mijloacele fixe la care se face referire in cuprinsul H.G. nr. 909/1997.

In acest sens, s-a procedat la predarea unei parti din deseurile rezultate din casarea aprobata de Consiliul de Administraţie prin Decizia nr. 20/15.07.2015, si anume, deseurile de echipamente electrice si electronice (DEEE). Deseurile au fost predate, in mod gratuit, in vederea reciclării, firmei S.C. E. S.R.L, partener al F. cu care S.N.S.-S.A are Încheiat Protocolul de Colaborare nr. 218/30.06.2010, prelungit prin Acrul Adiţional nr. 1/01.07.2011

Se arată faptul că nu a fost posibila valorificarea prin vânzare a acestor tipuri de deşeuri datorita faptului ca firmele colectoare preiau gratuit DEEE-urile, prezentând acest lucru ca pe o facilitate pe care o oferă generatorului de deşeuri in cazul acestui tip de deseu. Este important de menţionat faptul ca deseurile de echipamente electrice si electronice, spre deosebire de fierul vechi, nu prezintă acelaşi interes economic pentru firmele colectoare.

La punctul 3.17 lit. a) din Raport, auditorii Curţii de Conturi au consemnat, in mod eronat, faptul ca « entitatea nu a făcut dovada predării acestora (a deşeurilor rezultate din casări) spre valorificare către o firma specializata ». Prin răspunsul nr. x/10.05.2016 la Nota de relaţii nr. x/06.05.2016, au fost puse la dispoziţia echipei de auditori externi ai Curţii de Conturi atât Procesul Verbal de Predare - Primire DEEE nr. 594/27.04.2016, încheiat cu firma S.C. E. S.R.L, cat si Nota de cântărire nr. x/27.04.2016 emisa de aceasta, din care reiese predarea unei cantităţi de 303 kg de deşeuri electrice si electronice (provenite din casări, reprezentând obiecte de inventar) către o firma specializata, lucru de care nu s-a ţinut cont la redactarea actelor emise de Curtea de Conturi a României (prin acestea se chiar afirma ca nu au fost depuse documentele justificative).

In ceea ce priveşte restul deşeurilor rezultate din casare, acestea constau din echipamente de protecţie uzate, scaune deteriorate, etc, deşeuri care au fost predate ulterior controlului Curţii catrefirme specializate in vederea reciclării/eliminării. Referitor la anul 2015, la nivelul sediului central al societarii, Consiliul de Administraţie al S.N.S.-S.A. a aprobat prin Decizia nr. 10/14.04.2016 scoaterea din funcţiune si casarea mijlocului fix, amortizat integral, in valoare de 58.967,88 Iei si a obiectelor de inventar in valoare de 60.193,84 RON.

Pentru sediul central, la momentul controlului Curţii de Conturi bunurile nu erau casate, acestea nu aveau calitatea de deşeu, motiv pentru care nu s-a putut proceda la valorificarea lor către firme specializate.

Si in cazul sucursalelor SNS S.A., contrar celor reţinute de instanţa, societatea a procedat la valorificarea mijloacelor fixe si obiectelor de inventar aprobate pentru casare si scoatere din funcţiune. Astfel sucursalele Ramnicu Vâlcea (adresa nr. x/05.05.2016), Targu Ocna (adresa x/06.05.2016), Ocna Dej (adresa nr. x/05.05.2016), Ocna Mureş (adresa x/05.05.2016), Praid (adresa x/05.05.2016), sediu cental (nota de Relaţii nr. x/10.05.2016). au procedat la valorificarea mijloacelor fixe si obiectelor de inventar aprobate pentru casare si scoatere din funcţiune. Celelalte sucursale: Cacica (adresa x/09.05.2016) si Slanic (adresa 3054/05.05:2016) nu au procedat la valorificare datorita preturilor mici ofertate de firmele specializate, Toate documentele menţionate au fost analizate de către auditori, fiind anexe la raportul de control întocmit in data de 13.05.2016.

Prin urmare, considera recurenta-reclamantă că nu au fost încălcate prevederile H.G. nr. 909/1997, astfel că măsura dispusa nu are suport legal si nu se justifica menţinerea acesteia.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Analizând critica dezvoltată de recurenta-reclamantă la adresa sentinţei sub acest aspect, Înalta Curte constată că este nefondată, pentru următoarele considerente:

Astfel cum a reţinut şi instanţa fondului, măsura contestată de recurenta-reclamantă a fost dispusă în conformitate cu prevederile H.G. nr. 909/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale, modificată şi completată prin Ordonanţa Guvernului nr. 54/1997.

Potrivit pct. 21 din Norme, scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe cu valoarea de intrare complet amortizată sau cu valoarea de intrare rămasă nerecuperată se face cu aprobarea consiliului de administraţie, respectiv a responsabilului cu gestiunea patrimoniului.

23. După aprobarea scoaterii din funcţiune a mijloacelor fixe se va proceda la valorificarea acestora. Procedura de valorificare prin vânzare (licitaţie sau negociere directă) sau prin casare va fi aprobată de către consiliul de administraţie sau de către responsabilul cu gestiunea patrimoniului. Casarea mijloacelor fixe se va face de către o comisie de casare numită prin decizia organului care a aprobat scoaterea din funcţiune. Cu ocazia casării se va proceda la dezmembrarea mijloacelor fixe şi la valorificarea acestora, astfel: - vânzarea componentelor rezultate în urma dezmembrării; - utilizarea componentelor rezultate la executarea altor mijloace fixe din cadrul unităţii. Evaluarea componentelor se va face de către comisia de casare; - valorificarea ca materiale nerecuperabile. (…) La scoaterea din funcţiune a mijloacelor fixe aparţinând agenţilor economici la care statul deţine peste 50% din capitalul social se va urmări valorificarea la maximum a ansamblurilor, subansamblurilor şi a pieselor componente, prin executarea unor mijloace fixe noi, ca piese de schimb sau prin vânzare, pe bază de licitaţie publică organizată potrivit prevederilor legale.".

La nivelul reclamantei SNS S.A. au fost aprobate de Consiliul de administraţie, prin decizia nr. 20/15.07.2015 propunerile cu privire la casarea de mijloace fixe şi obiecte de inventar în valoare de 4.580.962,17 RON (conform notei nr. x/08.07.2015), iar prin decizia CA nr. 10/14.04.2016 propunerile de scoatere din funcţiune şi casare a unor mijloace fixe şi obiecte de inventar aferente sediului central SNS şi sucursalelor în valoare de 3.841.232,45 RON.

Din însumarea valorilor amintite de 3.841.232,45 RON şi 4.580.962,17 RON rezultă valoarea menţionată în motivarea deciziei nr. 5/2016, anume suma de 8.422.195,16 RON.

Observând faptul că recurenta-reclamantă susţine eroarea în care s-a aflat intimata-pârâtă dar şi instanţa fondului cu privire la suma de 8.422.195,16 RON, Înalta Curte subliniază faptul că auditorii publici externi au estimat valoarea de 8.422.195,16 RON (4.580.962,71 RON + 3.841.232,45 RON) ca fiind valoarea bunurilor (fiind aceeaşi de la momentul intrării în contabilitate cu cea de la momentul aprobării scoaterii din funcţiune/casării) aprobate la casare şi nevalorificate până la data efectuării verificărilor, prin nevalorificare înţelegându-se: valorificare prin vânzare sau prin casare propriu-zisă (dezmembrare).

Aşadar, evaluarea în sensul menţionat s-a făcut pe baza documentelor justificative existente la nivelul SNS S.A., anume înregistrări contabile şi documentaţie vizând scoatere din funcţiune şi casare mijloace fixe şi obiecte de inventar, documentaţie prin care evaluarea s-a făcut la valoarea de intrare în contabilitate.

Este pertinentă observaţia instanţei fondului, potrivit căreia măsura litigioasă a fost dispusă de Curtea de Conturi în condiţiile art. 43 lit. c) din Legea nr. 94/1992 republicată, iar nu în cond. art. 33 alin. (3) din acelaşi act normativ, astfel că intimata a dispus în sarcina societăţii verificate doar o obligaţie de îndeplinit în legătură cu disciplina financiară în cadrul entităţii auditate. Astfel, prin «notele scrise» depuse la dosar la data de 11.08.2019, Curtea de Conturi a arătat explicit că pârâta «nu a efectuat verificări asupra modului de calcul a valorii de 8.422.195,16 RON, aprobate la casare, ci a urmărit modul de valorificare, respectiv demersurile întreprinse de societate în vederea valorificării lor (…)».

În context, a reţinut prima instanţă că criticile formale expuse prin cererea de chemare în judecată reprezintă consecinţa modului în care partea reclamantă prin prepuşii săi a înţeles să îşi întocmească evienţele financiar – contabile şi documentele justificative în legătură cu acestea, neconstituind o conduită culpabilă a Curţii de Conturi faptul că SNS S.A. nu reflectase în înscrisuri la data controlului aspectele dezvoltate prin «precizările» depuse la dosar la data de 05.09.2019 privind efectul amortizării şi valoarea rămasă de amortizat pentru mijloacele fixe.

În consecinţă, nu este pertinentă contestatarea ca fiind «injustă» a valorii în discuţie.

Analizând probatoriul administrat în cauză, judecătorul fondului a confirmat existenţa deficienţelor sesizate în legătură cu întocmirea procesului – verbal de casare, a cărui formă nu respectă dispoziţiile Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 3.512/27.11.2018 sub aspectul conţinutului minimal obligatoriu, şi, pe de altă parte, a nedeţinerii de către partea reclamantă a unei documentaţii conforme care să ateste valorificarea bunurilor aprobate pentru scoaterea din funcţiune şi casare, apreciind că apărările reclamantei în legătură cu această măsură nu denotă conformarea la obligaţiile reieşite din actul normativ în discuţie, ci presupun recunoaşterea cedărilor cu titlu gratuit către societăţi terţe şi simple afirmaţii în sensul unei pretinse lipse de interes a terţilor pentru achiziţionare, în ciuda existenţei pieţei interne de valorificare a deşeurilor de orice tip.

În sfârşit, distincţia pe care partea reclamantă o face în apărare între obiecte de inventar şi mijloace fixe este speculativă, întrucât deciziile consiliului de administraţie nr. 20/2015 şi nr. 10/2016 au în vedere în general mijloacele fixe, astfel că H.G. nr. 909/1997 este aplicabilă.

Raportat la aceste considerente ale hotărârii primei instanţe, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a demonstrat încălcarea sau aplicarea greşită, de către judecătorul fondului, a prevederilor H.G. nr. 909/1997 precum şi ale dispoziţiilor Ordinului ministrului finanţelor publice nr. 3.512/27.11.2018.

In ceea ce priveşte măsura 1.17 . recurenta-reclamantă susţine că hotărârea atacată este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor OMFP nr. 2861/2009

Procesele-verbale privind rezultatele inventarierii cuprind toate elementele prevăzute de OMFP nr. 2861/2009.

Pentru anul 2013, datele de inceput si de finalizare a acţiunii de inventariere sunt in concordanta cu Decizia directorului general nr. 146/2013, aprobată în Consiliul de Administraţie, care cuprinde şi graficul de desfăşurare a inventarierii (data începerii şi data încheierii inventarierii). Această decizie a fost invocată în Procesul-verbal de inventariere nr. x/12.12.2013.

La fiecare sucursală, directorul acesteia, prin împuternicirea data de către Directorul general al SNS S.A., a numit prin decizie o comisie locala de inventariere. Conform procedurilor din acea perioadă, prin decizia directorului general răspunzători pentru inventariere si înregistrarea rezultatelor în contabilitate Ia sucursale sunt directorii de sucursala.

Procesele-verbale de la sucursale au fost anexate la dosarul de inventarierea anuala a patrimoniului şi Procesului-verbal al comisiei centrale nr. x/12.12.2013.

Se poate constata ca au fost respectate dispoziţiile interne privind efectuarea inventarierii.

Pentru anul 2014 au fost respectate de asemenea graficele de inventariere, astfel cum au fost stabilite prin Decizia directorului general nr. 115/2014, aprobată în Consiliul de Administraţie. Această decizie a fost invocată în Procesul-verbal de inventariere nr. x/2015. Procesul-verbal nr. x/2015 a fost prezentat impreuna cu bilanţul aferent anului 2014 in vederea aprobării de către conducerea SNS. S.A., CA. şi A.G.A.

Inventarierea terenurilor şi clădirilor s-a efectuat, in fapt, prin identificarea faptica a terenurilor si a clădirilor pe baza documentelor primare de înregistrare a acestora în evidenţele contabile, (terenurile în baza dreptului de proprietate, clădirile în baza titlurilor de proprietate şi a documentaţiei tehnice existente şi în contabilitate), aşa cum se precizează la art. 12 din Ordinul nr. 2861/2009. Niciun teren sau imobil nu a fost înregistrat în evidenţele contabile fără a avea documentele care atestă dreptul de proprietate al acestora şi a altor documente, potrivit legii.

Procesul-verbal de inventariere nr. x/25.05.2015 a fost prezentat doar in data de 25.05.2015 deoarece Ia data aceea au fost finalizate situaţiile financiare 2014, si care ulterior au fost prezentate spre aprobarea Consiliului de Administraţie si AGA. Daca procesul-verbal de inventariere ar fi fost întocmit înainte de închiderea exerciţiului financiar 2014, atunci nu ar fi fost reflectata realitatea patrimoniului societăţii.

Concluzionând, SNS S.A. a respectat normele legale, interne privind inventarierea patrimoniului, astfel ca nu se poate proba existenta vreunei abateri de la legalitate.

Pentru considerentele arătate, recurenta-reclamantă solicită instanţei să dispună anularea acestei masuri, întrucât menţinerea acesteia nu se justifică.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Examinând critica formulată de recurenta-reclamantă cu privire la modalitatea de soluţionare a contestaţiei privind măsura 1.17 din decizia Curţii de Conturi nr. 5/2016, Înalta Curte constată că este nefondată, neimpunându-se reformarea sentinţei pronunţate în fond.

Aşa cum a reţinut şi judecătorul fondului, la baza măsurii dispuse la punctul 1.17 stau constatările auditorilor intimatei-pârâte, în sensul că procesele-verbale de inventariere nr. x/12.12.2013 şi nr. y/08.01.2015 nu cuprind informaţiile prevăzute de lege: data începerii şi terminării operaţiunii de inventariere, precum şi gestiunile inventariate, modul de inventariere a terenurilor (dreptul de proprietate şi alte documente) şi a clădirilor (titlul de proprietate şi dosarul tehnic); - procesul-verbal nr. x/08.01.2015 nu este aprobat de conducătorul unităţii; - procesul-verbal de inventariere nr. x/12.12.2013 nu cuprinde rezultatele inventarierii consemnate în procesele-verbale încheiate la nivelul celor 7 sucursale ale SN a Sării S.A..

Instanţa fondului a apreciat că reclamanta formulează apărări exclusiv formale privind desfăşurarea acţiunilor de inventariere în perioadele avute în vedere de Curtea de Conturi, fără a demonstra faptul că documentele analizate ar conţine menţiunile imputate ca fiind omise. Dimpotrivă, reclamanta pretinde că menţiunile în discuţie ar fi implicite în procesele – verbale întocmite, întrucât aceste înscrisuri fac trimitere la alte înscrisuri ce conţin informaţiile apreciate de pârâtă ca fiind necesare.

Similar, în calea de atac exercitată împotriva sentinţei primei instanţe, recurenta-reclamantă reiterează concluziile formulate în faţa instanţei fondului, în sensul că Procesele-verbale privind rezultatele inventarierii cuprind toate elementele prevăzute de OMFP nr. 2861/2009, fără a circumstanţia, însă, acele împrejurări de fapt şi de drept care să demonstreze respectarea integrală a procedurilor şi a formei respectivelor procesele – verbale, aşa cum sunt impuse de Normele privind organizarea şi efectuarea inventarierii elementelor de natura activelor, datoriilor şi capitalurilor proprii, aprobate prin Ordinul ministrului finanţelor publice nr. 2861/2009.

Punctual, judecătorul fondului a arătat că pentru procesele-verbale de inventariere nr. x/12.12.2013 şi nr. y/08.01.2015, Curtea de Conturi a României a arătat că nu cuprind informaţiile prevăzute de lege: data începerii şi terminării operaţiunii de inventariere, precum şi gestiunile inventariate, modul de inventariere a terenurilor (dreptul de proprietate şi alte documente) şi a clădirilor (titlul de proprietate şi dosarul tehnic). Reclamanta nu indică elementele concrete ale acelor procese-verbale care să reprezinte expresia menţiunilor omise, ci propune acoperirea acelor omisiuni prin referirea la alte înscrisuri şi la proceduri de lucru.

Totodată, pentru procesul-verbal nr. x/08.01.2015, Curtea de Conturi arată că nu este aprobat de conducătorul unităţii. Din nou, reclamanta SNS S.A. nu indică menţiunea concretă care constituie aprobarea impusă de norma juridică amintită anterior, ci se apără prin prisma altor proceduri care au implicat depunerea înscrisului în discuţie.

În sfârşit, Curtea de Conturi arată că procesul-verbal de inventariere nr. x/12.12.2013 nu cuprinde rezultatele inventarierii consemnate în procesele-verbale încheiate la nivelul celor 7 sucursale ale SN a Sării S.A.. Din nou, reclamanta SNS S.A. nu indică menţiunile concrete care constituie rezultatele inventarierii, ci se apără prin prisma altor înscrisuri şi a altor proceduri care au implicat depunerea înscrisului în discuţie.

În aceste condiţii, apărările SNS S.A. au fost apreciate ca fiind speculative, contestând doar formal constatarea pârâtei, deşi reclamanta omisese întocmirea documentelor justificative în forma stabilită de Ordinul MFP nr. 2861/2009, aspect imputabil propriei comisii de inventariere.

După cum s-a subliniat anterior, recurenta-pârâtă nu formulează apărări concrete pe marginea considerentelor hotărârii instanţei fondului, ci reia conţinutul cererii de chemare în judecată sub acest aspect, astfel că aprecierea acesteia, în sensul că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor OMFP nr. 2861/2009 este un simplu punct de vedere ce nu poate fi însuşit de instanţa de recurs fără o demonstraţie adecvată.

In ceea ce priveşte soluţia de respingere a cererii de anulare a măsurilor dispuse la pct. II.18 din Decizia nr. 5/2016, recurenta - reclamantă susţine, în esenţă, faptul că hotărârea este nelegală întrucât a fost dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 6 lit. e) din Legea nr. 21/1996, art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999, art. 17 din O.G. nr. 99/2000 şi art. 45 alin. (1) lit. k) şi alin. (1) indice l din Legea nr. 85/2003.

De asemenea, recurenta - reclamantă apreciază că instanţa de fond a încălcat reglementările procedurale privind administrarea probelor şi a probei cu expertiză judiciară, art. 255 şi urm. şi art. 330 şi urm. C. proc. civ., întrucât nu ar fi ţinut cont la soluţionarea cauzei de concluziile expertului.

Cu privire la această măsură, instanţa fondului a reţinut următoarele:

Prin decizia nr. 5/13.06.2016 emisă de pârâta Curtea de Conturi a României – Departamentul IV, în temeiul art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii de Conturi, republicată, s-a dispus în sarcina reclamantei SNS S.A. la pct. II.18 obligaţia: «Conducerea Societăţii Naţionale a Sării S.A. va dispune măsuri şi va urmări intrarea în legalitate privind contractarea şi livrarea sării la export, la preţuri care să acopere costurile înregistrate»; în considerentele deciziei, aferent acestei măsuri, partea pârâtă a reţinut că:

«Nerespectarea prevederilor legale privind valorificarea la export a produselor din sare. Din controlul efectuat la nivelul sucursalelor s-au constatat următoarele: * Sucursala Salina Praid, în cazul contractelor încheiate cu G., în perioada anilor 2013 – 2915, când s-a vândut la export cantitatea de 155.416,32 tone sare vrac pentru drum, la preţuri cuprinse între 35-40 euro/tonă, situate sub costurile înregistrate (costul de producţie şi cheltuielile de transport), fapt ce a condus la nerealizarea de venituri în sumă totală de 521.219,24 RON. (…) * Sucursala Salina Cacica, în cazul exporturilor efectuate în perioada 2013 – 2015, când au fost identificate tranzacţii pentru care veniturile obţinute din vânzarea produselor de sare s-a realizat sub nivelul cheltuielilor efective la poarta fabricii, fapt ce a condus la nerealizarea de venituri în sumă totală de 48.357,04 RON. (…) Din controlul efectuat la nivelul SN a Sării S.A. s-a constatat vânzarea la export în perioada 2013 – 2015 a cantităţii de 242.689 tone produse din sare, la preţuri situate sub costurile înregistrate (cuprinzând inclusiv redevenţa 2%, cheltuieli geologice 6%, cota regiei 5%, impozitul 0,5% şi transportul), livrarea produselor s-a efectuat în cantităţile şi la preţurile exprimate în euro/tonă comunicate în dispoziţiile de livrare transmise de societate Sucursalelor Salina Praid, Exploatarea Minieră Vâlcea, Salina Cacica, fapt ce a condus la nerealizarea de venituri estimate la suma de 5.343.898 RON după cum urmează:

În anul 2013 nu au fost realizate venituri în sumă estimată de 4.400.112 RON pentru livrări efectuate din următoarele sucursale: - Salina Praid, pentru cantitatea de 72.019,20 tone sare vândută la export, nu a realizat venituri estimate în sumă de 1.453.224 RON (…) la care se adaugă suma de 311.084 RON nerecuperată prin preţul de vânzare ca urmare a necalculării redevenţei miniere în condiţiile legii. (…) - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea, pentru cantitatea de 79.763,40 tone sare vândută la export, nu a realizat venituri în sumă de 2.426.864 RON (…) la care se adaugă suma de 209.196 RON nerecuperată prin preţul de vânzare ca urmare a necalculării redevenţei miniere în condiţiile legii. (…) În anul 2014 nu au fost realizare venituri în sumă estimată de 461.556 RON, pentru livrările efectuate din următoarele sucursale: - Salina Praid, pentru cantitatea de 37.691,99 tone sare vândută la export, nu a realizat venituri estimate în sumă de 295.528 RON (…) la care se adaugă suma de 136.859 RON nerecuperată prin preţul de vânzare ca urmare a necalculării redevenţei miniere în condiţiile legii. (…) - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea, pentru cantitatea de 1.305,10 tone sare vândută la export, nu a realizat venituri în sumă de 45.182,5 RON (…) la care se adaugă suma de 4.560 RON nerecuperată prin preţul de vânzare ca urmare a necalculării redevenţei miniere în condiţiile legii. (…) În anul 2015 nu au fost realizare venituri în sumă estimată de 1.791.358 RON, pentru livrările efectuate din următoarele sucursale: - Salina Praid, pentru cantitatea de 23.901 tone sare vândută la export, nu a realizat venituri estimate în sumă de 356.594 RON (…) la care se adaugă suma de 81.243 RON nerecuperată prin preţul de vânzare ca urmare a necalculării redevenţei miniere în condiţiile legii. (…) - Sucursala Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea, pentru cantitatea de 3.900 tone sare vândută la export, nu a realizat venituri în sumă de 9.235 RON (…) şi respectiv 14.484 RON nerecuperată prin preţul de vânzare ca urmare a necalculării redevenţei miniere în condiţiile legii. (…) Procedând astfel nu au fost respectate prevederile: - Legii concurenţei nr. 21/1996 (…) art. 6 lit. e); - Regulamentului de Organizare şi Funcţionare a SN a Sării S.A. (…) art. 34, art. 34.1, art. 37, art. 37.8, art. 41 (14) (15); - O.G. nr. 99/2000 (…) art. 17; - O.G. nr. 119/1999 (…) art. 1, art. 5 alin. (1).

Valoarea estimată a abaterii este în sumă de 5.343.598 RON (4.400.112 RON în anul 2013, 482.130 RON în anul 2014 şi respectiv 461.556 RON în anul 2015), având consecinţă în nerealizarea de venituri estimate în aceeaşi sumă, diminuarea profitului impozabil al societăţii pe anii 2013 – 2015 cu aceeaşi sumă şi implicit a impozitului pe profit cu suma de 1.592.718 RON (5.343.598 RON * 16%), precum şi a dividendelor cuvenite acţionarilor conform participaţiilor deţinute. (…) » .

Contestaţia adresată pârâtei a fost respinsă sub aceste aspecte prin încheierea nr. 95/17.08.2016 emisă de Curtea de Conturi a României – Comisia de soluţionare a contestaţiilor .

Curtea de apel observă că măsura litigioasă a fost dispusă potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 republicată, text care arată că "În situaţiile în care se constată existenţa unor abateri de la legalitate şi regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, se comunică conducerii entităţii publice auditate această stare de fapt. Stabilirea întinderii prejudiciului şi dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devin obligaţie a conducerii entităţii auditate.".

Din analiza textului legal menţionat, Curtea de apel reţine că, odată cu o constatare de către Curtea de Conturi a unor abateri de la legalitate şi regularitate care au determinat producerea unor prejudicii, incumbă entităţii auditate obligaţiile de a stabili întinderea prejudiciului şi a dispune măsurile pentru recuperarea acestuia. Faţă de formularea normei legale, se deduce că stabilirea întinderii prejudiciului nu se face de către Curtea de Conturi, căreia îi revine doar să argumenteze existenţa acestuia, ci constituie obligaţie a autorităţii publice auditate, a cărei îndeplinire intervine ulterior emiterii deciziei de dispunere măsuri. Concluzia rezultă în mod logic în condiţiile în care, în principiu, recuperarea prejudiciului implică o acţiune faţă de un terţ, care fie l-a determinat, fie s-a îmbogăţit fără justă cauză cu echivalentul său, iar în măsura în care o recuperare a pagubei nu intervine amiabil şi benevol din partea acestuia, se va recurge la o stabilire judiciară, procedură în cadrul căreia decizia Curţii de Conturi nu poate constitui decât cel mult un mijloc de probă. Dacă faţă de terţul respectiv, decizia Curţii de Conturi nu este ea însăşi de natură a-i impune obligaţii, totuşi autoritatea auditată este ţinută ca, în stabilirea întinderii prejudiciului şi în demersurile sale de recuperare a acestuia, să acorde relevanţă argumentelor care fundamentează măsurile ce i-au fost impuse de Curtea de Conturi.

Preliminar, Curtea reaminteşte că, prin analiza efectuată anterior în referire la măsura I.3 din decizia litigioasă, a validat constatarea pârâtei privind nerespectarea de către partea reclamantă a reglementării legale în materia redevenţei miniere, astfel că acele critici formulate în cazul de faţă de către SNS S.A. cu privire la redevenţa minieră se resping în considerarea celor deja arătate de Curtea de Apel Bucureşti. Or, toate acele considerente dezvoltate în precedent de instanţă se aplică tale quale şi în cazul apărărilor reluate la acest punct de SNS S.A. din perspectiva redevenţei, cu consecinţa infirmării motivelor reclamantei.

În aceste condiţii, se confirmă argumentaţia Curţii de Conturi privind sumele determinate ca urmare a necalculării redevenţei miniere în condiţiile legii, ceea ce determină corectitudinea calculelor părţii pârâte având ca rezultat sumele stabilite cu titlu de redevenţă minieră, a căror recuperare nu a fost obţinută de SNS S.A. prin preţul de vânzare, din moment ce în formula de calcul reclamanta a aplicat premise eronate, constând în reflectarea unei redevenţe ce nu a avea acoperire legală.

Curtea mai observă că în conţinutul deciziei litigioase nr. 5/2016 (actul administrativ unilateral producător de efecte juridice vizând obligaţiile instituite în sarcina reclamantei) nu se face nicio referire la situaţia Sucursalei Salina Slănic, ci argumentele dezvoltate de Curtea de Conturi privesc doar situaţia Societăţii Naţionale a Sării S.A. şi a Sucursalelor Praid, Cacica şi Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea. Aşadar, actul administrativ unilateral – decizia nr. 5/2016 – nu dispune în sarcina reclamnatei obligaţii în conţinutul acestei măsuri raportat la Sucursala Salina Slănic, motiv pentru care apărările SNS S.A. din conţinutul cererii de chemare în judecată privind acest dezmembrământ nu sunt relevante.

În concret, sub aspectul măsurii II.18, partea pârâtă Curtea de Conturi prezintă o argumentare coerentă în fapt şi în drept, prin care demonstrează aspectele imputate SNS S.A. în legătură cu contractarea şi livrarea sării la export, situaţie în care preţurile practicate nu au acoperit costurile înregistrare.

În acest sens, argumentele arătate de Curtea de Conturi prin raportul de control, decizia litigioasă şi încheiere, aşa cum au fost reflectate şi în extrasul din întâmpinare expus anterior, sunt însuşite de instanţă în urma propriei analize critice a situaţiei de fapt prin prisma probelor administrate .

Astfel, O.G. nr. 119/1999 prevede la art. 5 că "Persoanele care gestionează fonduri publice sau patrimoniul public au obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor publice şi în administrarea patrimoniului public.", iar la art. 2 defineşte noţiunile de h) economicitate - minimizarea costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate; i) eficacitate - gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare dintre activităţi şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective; j) eficienţă - maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate".

Instanţa reţine că problema raportului dintre costuri înregistrate şi preţul produselor livrate a mai făcut obiect de controversă între partea reclamantă şi partea pârâtă, sens în care într-un alt proces a fost contestată decizia Curţii de Conturi – Departamentul IV nr. 3/2010, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal soluţionând definitiv acea cauză prin respingerea recursului exercitat de SNS S.A. prin decizia nr. 2955/13.06.2012 pronunţată în dosarul nr. x/2010, hotărâre în ale cărei considerente s-au arătat şi următoarele:

«Aşadar, în perioada 2007 - 2008, preţul de vânzare la export pentru sortimentul sare nu acoperea costul complet, cost de producţie la care se adaugă cheltuielile generale şi de desfacere, ceea ce contravine dispoziţiilor art. 39.8 din Regulamentul de Organizare şi Funcţionare al Societăţii Naţionale a Sării S.A., aprobat prin Hotărârea Consiliului de Administraţie nr. 1/2004 care prevedea, în sarcina recurentei, obligaţia de a asigura valorificarea produselor de sare la export în condiţii de eficienţă maximă, ceea ce presupune obţinerea de profit sau cel puţin acoperirea conturilor înregistrate de societate, din vânzări şi nu din alte operaţiuni comerciale desfăşurate de societate, cum în mod greşit susţine recurenta.

De altfel, practicarea unor preţuri maximale impuse de piaţă externă, în perioada 2007-2008, inferioare conturilor totale înregistrate de societatea recurentă, nu poate fi justifica prin dorinţa de a rămâne pe o piaţă externă, cum în mod greşit susţine recurenta, în condiţiile în care de esenţa oricărei activităţi comerciale este obţinerea de profit. De asemenea, în aprecierea eficienţei unei tranzacţii comerciale nu are relevanţă faptul că per total societate, prin practicarea unei politici de subvenţionare a unor operaţiuni comerciale din profitul altor activităţi, s-a obţinut profit sau că nu s-a înregistrat vreun prejudiciu în patrimoniul societăţii, cum în mod greşit consideră recurenta.

Aşadar, este de necontestat că activitatea comercială supusă analizei, nu s-a efectuat în condiţii de eficienţă în condiţiile în care preţurile obţinute din contractele încheiate nu numai că nu au condus la înregistrarea de profit dar nu au acoperit costurile integrale cu livrarea acestor cantităţi iar în unele situaţii preţul obţinut la unele sortimente de sare vândute la export în perioada 2007-2008 nu au acoperit costurile înregistrate, diferenţele de preţ neacoperite la export, fiind acoperite pe total societate din profitul altor activităţi.».

Decizia definitivă a instanţei supreme beneficiază de putere de lucru judecat în dimensiunea efectului său pozitiv, ce nu implică întrunirea unei triple identităţi de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual (părţi, obiect şi cauză juridică), cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat, ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi, astfel încât să nu se nesocotească ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional.

Aşadar, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat nu presupune o identitate de acţiuni, ci doar de chestiuni litigioase puse în discuţie în cadrul celor două procese.

Or, decizia ÎCCJ – SCAF nr. 2955/2012 tranşează în raporturile financiare dintre Societatea Naţională a Sării S.A. şi Curtea de Conturi următoarele chestiuni:

(i) costul relevant pentru analiza privind buna gestiune financiară este costul complet, alcătuit din costul de producţie la care se adaugă cheltuielile generale şi de desfacere;

(ii) reclamantei îi incumbă o obligaţie de a asigura valorificarea produselor de sare la export în condiţii de eficienţă maximă, ceea ce presupune obţinerea de profit sau cel puţin acoperirea conturilor înregistrate de societate, din vânzări şi nu din alte operaţiuni comerciale desfăşurate de societate;

(iii) în aprecierea eficienţei unei tranzacţii comerciale nu are relevanţă faptul că per total societate, prin practicarea unei politici de subvenţionare a unor operaţiuni comerciale din profitul altor activităţi, s-a obţinut profit sau că nu s-a înregistrat vreun prejudiciu în patrimoniul societăţii.

În consecinţă, chiar dacă marja de apreciere şi dreptul decizional asupra modului de efectuare a tranzacţiilor comerciale desfăşurate pe piaţa internă şi la export aparţin conducerii societăţii reclamante, totuşi libertatea de acţiune a acesteia nu este absolută, ci, fiind o entitate publică supusă reglementării O.G. nr. 119/1999 şi Legii nr. 94/1992 republicată, este ţinută de obligaţia legală generală de aplicare a principiilor specifice unei bune gestiuni financiare, inclusiv aşa cum au fost acestea tranşate definitiv pe cale judiciară de instanţele de judecată în procesele opunând SNS S.A. şi Curtea de Conturi a României.

Lecturând apărările formulate în procesul de faţă de către partea reclamantă, Curtea de Apel Bucureşti constată că SNS S.A. contestă toate principiile menţionate, aşa cum au fost stabilite în jurisprudenţa anterioară a instanţei supreme, deoarece reclamanta nu priveşte costul relevant ca un rezultat al tuturor cheltuielilor suportate, ci doar al unora dintre acestea, respectiv aplică politici decizionale de subvenţionare implicită a tranzacţiilor comerciale de export prin venituri obţinute din operaţiunile comerciale desfăşurate pe piaţa internă.

În acest context, nu este pertinentă referirea la faptul că societatea a obţinut profit în fiecare dintre anii verificaţi de Curtea de Conturi, întrucât aspectul imputat de Curtea de Conturi are în vedere chestiuni de pierdere a şansei de a obţine profit suplimentar prin valorificarea produselor de sare la export în condiţii de eficienţă maximă.

De altfel, Curtea de Apel Bucureşti, analizând situaţia profitului net înregistrat de societate în perioada relevantă, anume 46.310.550 RON în anul 2013, 25.042.562 RON în anul 2014 şi 15.844.190 RON în anul 2015 (aşa cum sunt invocate cifrele în cererea de chemare în judecată – dosar, vol. I), constată o continuă scădere a rezultatului economic pozitiv, ceea ce reprezintă un argument în favoarea analizei efectuate de Curtea de Conturi prin prisma principiului eficienţei maxime.

Instanţa nu apreciază ca fiind pertinente apărările reclamantei de contestare a relevanţei înregistrărilor contabile analizate de auditorii Curţii de Conturi. Astfel, după cum reclamanta însăşi recunoaşte, contabilitatea de gestiune furnizează informaţii relevante şi conforme necesităţilor managementului. În aceste condiţii, aspectele reieşite din contabilitatea de gestiune a reclamantei îi permit conducerii acesteia determinarea exactă a cheltuielilor suportate cu desfăşurarea tranzacţiilor comerciale de vânzare a sării la export, constituind totodată un mijloc de probă implicit al eficienţei în desfăşurarea activităţii.

În plus, printr-o raportare la costuri şi cheltuieli totale se determină prin antecalculaţii preţul de vânzare, întrucât acesta trebuie să asigure în principiu recuperarea lor şi să permită obţinerea suplimentar a marjei de profit. Or, dacă în aplicarea principiului eficienţei maxime societatea nu porneşte de la premisa necesităţii recuperării tuturor costurilor şi cheltuielilor, ci doar selectiv a unora dintre ele, aplicarea marjei de profit suplimentare se face printr-un calcul incorect ce va avea ca rezultat un preţ inferior celui ce ar trebui practicat.

În acest din urmă sens, Curtea de Apel Bucureşti reaminteşte că instanţa supremă a reţinut în cazul SNS S.A. că îi incumbă să îşi acopere cel puţin costurilor înregistrate din vânzări şi nu din alte operaţiuni comerciale desfăşurate de societate, fără deci a subvenţiona implicit exporturile prin profitul altor activităţi.

În consecinţă, în mod corect s-a raportat partea pârâtă la evidenţele contabile proprii reclamantei pentru a determina raportul dintre cheltuielile înregistrate şi preţurile obţinute.

Este incontestabil că, deşi reclamanta îşi poate prefigura un preţ de obţinut în urma unei tranzacţii comerciale de vânzare a sării, totuşi cuantumul său final şi real va fi determinat de piaţa pe care acţionează, implicând atât preţurile practicate de concurenţii săi pe acea piaţă, cât şi de acceptarea unui anumit preţ de către clienţi.

În acest context, Curtea de Apel Bucureşti constată că, fără a prezenta vreo analiză economică fundamentată a pieţelor de export din perspectiva concurenţilor săi şi a nevoilor clienţilor potenţiali, reclamanta solicită a-i fi acceptate preţuri inferioare celor pe care ea însăşi le practică pe piaţa internă, unde aceasta deţine o poziţie dominantă.

Totodată, instanţa reţine că pârâta a analizat nu doar modul în care a fost determinat preţul practicat de reclamantă în cazul vânzării la export, ci şi conduita acesteia de a acorda indirect discounturi clienţilor de pe pieţe externe prin încheierea de contracte pentru cantităţi de marfă mai mari decât cele comandate şi livrate ulterior. Astfel, pârâta nu a imputat nerealizarea cantităţilor contractate, astfel că nu prezintă relevanţă apărarea reclamantei privind absenţa obligaţiei cumpărătorului de a achiziona întreaga cantitate, ci Curtea de Conturi a subliniat efectul avut asupra antecalculaţiilor de cost şi preţ premisa cantităţilor scriptice mai mari raportat la cele efectiv livrate. Aşadar, nu cantitatea nelivrată constituie expresia prejudiciului, ci modul de influenţare a preţului în antecalculaţii prin supraevaluarea cantăţii contractate, dar nelivrate decât în parte.

Referitor la raportul de expertiză, Curtea subliniază că acesta constituie un mijloc de probă, fără valoare legală predeterminată sau preeminentă, ci a cărui analiză de către judecător se face în ansamblul materialului probator disponibil, urmând să îi fie acordată relevanţa probatorie corespunzătoare situaţiei de fapt stabilite judiciare raportat la aplicarea şi interpretarea normelor juridice relevante. Altfel spus, faţă de disp. art. 330 şi următoarele noul C. proc. civ., nu revine expertului să tranşeze aspectele litigioase privind stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea/interpretarea normelor juridice relevante, ci o astfel de competenţă aparţine în exclusivitate judecătorului, în timp ce rolul expertului este de a oferi o opinie de specialitate în lămurirea situaţiei de fapt, a cărei validare este suspusă cenzurii instanţei de judecată în urma analizei ansamblului materialului probator administrat de părţi.

Date fiind şi considerentele expuse anterior, îndeosebi puterea de lucru judecat a deciziei ÎCCJ – SCAF nr. 2955/2012, instanţa îşi însuşeşte metoda de calcul folosită de Curtea de Conturi (costul de producţie + redeveţa + cheltuieli geologice 6% + cota regiei 5% + impozitul 0,5% + cheltuieli cu transportul), cu consecinţa confirmării diferenţelor negative dintre veniturile obţinute de SNS S.A. în perioada 2013 – 2015 pentru contractele încheiate la export şi costurile înregistrate de societate (cost de producţie la care se adaugă cheltuielile generale şi de desfacere) în scopul executării acelor contracte, respingând astfel implicit metoda de calcul propusă de reclamantă şi utilizată de expert în scopul determinării rezultatului expus în raportul de expertiză (una ce exclude cheltuielile perioadei).

Curtea de Apel Bucureşti mai subliniază că scopul principal al măsurii litigioase îl constituie determinarea respectării principiului eficienţei maxime stabilit de reclamanta însăşi prin Regulamentul de Organizare şi Funcţionare, raportarea la alte principii generale întâlnite în legislaţie fiind colaterală.

Or, din această perspectivă, în discuţie fiind o societate orientată spre profit, între cele două metode, prima raportând costurile şi cheltuielile totale la veniturile obţinute prin preţ, iar a doua raportând doar unele componente ale acestor costuri şi cheltuieli totale (îndeosebi raportarea se face la costul de producţie aşa cum este definit prin OMFP nr. 1826/2003) la veniturile obţinute prin preţ, instanţa apreciază că pentru o bună gestiune financiară apare mai raţională prima metodă de analiză, aceasta permiţând verificarea recuperării costurilor şi a cheltuielilor totale, în timp ce a doua nu reflectă întregul context premisă al obţinerii unor venituri prin preţul practicat şi creând aparenţa acoperirii costurilor, deşi unele reies a nu fi fost în mod clar acoperite din operaţiunile verificate (filele x şi urm. dosar, vol. II – Curtea de Conturi a explicat punctual în cazul deciziei litigioase modul în care contractele executate de Sucursalele Salina Praid, Salina Cacica şi Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea nu au permis acoperirea costurilor totale înregistrate, fiind identificate diferenţe matematice între cheltuielile suportate şi veniturile realizate).

În plus, expertiza însăşi a identificat cheltuieli neacoperite în cazul unora dintre contractele verificate de Curtea de Conturi, astfel că indiferent de abordare există premisele unui prejudiciu înregistrat de SNS S.A. în desfăşurarea raporturilor contractuale de export.

Competenţa exclusivă a Consiliului Concurenţei de a constata fapte anticoncurenţiale nu este relevantă în proces, întrucât Curtea de Conturi nu a reţinut cu privire la partea reclamantă în condiţiile Legii concurenţei nr. 21/1996 republicată existenţa unui abuz de poziţie dominantă în sensul reglementării respective, ci a identificat în legislaţia din epocă un principiu reglementat – interzicerea folosirii în mod abuziv de către o întreprindere a poziţiei sale dominante în forma vânzării la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni (art. 6 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 21/1996 republicată, forma în vigoare în perioada auditată), la care s-a raportat în activitatea sa de audit financiar – contabil, expresie a propriei competenţe potrivit Legii nr. 94/1992 republicată. De altfel, un principiu similar privind raportul dintre cost şi preţ era consacrat aferent perioadei verificate şi de art. 17 din O.G. nr. 99/2000 prin interdicţia de a vinde în pierdere, astfel că analiza Curţii de Conturi nu a interferat în competenţa Consiliului Concurenţei.

Nu este pertinentă nici apărarea reclamantei cum că vânzarea către CNADNR s-a realizat prin intermediul Bursei Române de Mărfuri cu respectarea procedurii transparente şi concurenţiale aplicate de autoritatea contractantă în cond. O.U.G. nr. 34/2006, întrucât preţul în discuţie este stabilit în final de disponibilitatea vânzătorului – furnizor SNS S.A. de a mai negocia cu clientul interesat de achiziţia bunului. Or, în cazul CNADNR se constată că SNS S.A. a manifestat o disponibilitate mai redusă de negociere şi ofertare comparativ cu preţurile acceptate în cazul vânzării la export.

Cât despre cheltuielile cu funcţionarea sediului central (cota regiei), instanţa observă că aceast aspect este indicat doar formal de reclamantă în apărare, întrucât SNS S.A. arată în continuare că şi-a însuşit concluziile actelor de control anterioare cu privire la modul de organizare a contabilităţii de gestiune.

În sfârşit, de manieră eronată a contestat reclamanta pretinsa omisiune de indicare de către Curtea de Conturi a cadrului legal relevant în stabilirea acestei măsuri litigioase, normele juridice identificându-se în conţinutul deciziei nr. 5/2016, aşa cum s-a arătat în partea introductivă a analizei efective a instanţei cu privire la măsura II.18, cu menţiunea că indicarea formală a normei legale apreciate ca fiind relevante este distinctă de analiza substanţială asupra aplicabilităţii sale la situaţia de fapt stabilită, aspect confirmat de Curtea de Apel Bucureşti prin prisma considerentelor dezvoltate în precedent.

Susţine recurenta reclamantă că aprecierile eronate ale auditorilor susţinute dar si ale instanţei de fond in sensul ca reclamanta a vândut produse de sare la export sub costurile de producţie, în contradictoriu cu concluziile expertizei efectuate in cauza, se datorează următorilor factori:

- nu s-a luat in considerare costul de producţie la care face trimitere legea concurentei (considerata a fi încălcata de subscrisa), ci un alt cost (costul total in care au inclus transportul, alte cheltuieli ale perioadei)

- nu s-a luat in considerare costul de producţie realizat efectiv pentru produsul vândut ci costul care, in opinia lor, ar fi trebuit calculat, luând in considerare un cuantum al redeventei mai mare decât cel calculat si plătit efectiv (2% din valoarea producţiei miniere).

Astfel, instanţa de fond a menţionat in considerente faptul ca respectarea principiului bunei gestiuni financiare presupune următoarea formula de calcul a costului de producţie:

- costul relevant = costul de producţie +redeventa + cheltuieli geologice 6% + cota regiei 5% + impozitul 0,5% + cheltuieli de transport.

Mai mult, instanţa de fond stabileşte autoritatea de lucru judecat a acestor considerente prin trimiterea la decizia ICCJ - SCAF nr. 2955/2012, pronunţata in dosarul nr. x/2010, folosind, la fila x din sentinţa, expresia "or, decizia ICCJ - SCAF nr. 2955 tranşează in raporturile financiare dintre Societatea naţionala a Sării S.A. si" Curtea de Conturi următoarele chestiuni,.."

Aceasta convingere eronata a judecătorului fondului ca problema de drept a fost "tranşata" de o decizie de precedent a ICCJ a reprezentat o eroare judiciara si o prejudecata care a împiedicat corecta dezlegare a fondului.

Pentru o corecta judecare a pricinii si aflarea adevărului in dovedirea contrariului reţinut de instanţa de fond, este necesara numai o uşoara aplecare asupra probelor administrate in cauza si respectarea regulilor de separare a puterilor statului si a regulilor de procedura.

ICCJ a soluţionat dosarul nr. x/2010 prin raportarea frecventa, in considerentele deciziei ICCJ - SCAF nr. 2955/2012, la termenul de "eficienta maxima" preluat din art. 39.8 al Regulamentului de Organizare si Funcţionare (ROF) al SNS S.A., articol si Regulament de asemenea menţionate expressis verbis în decizia de precedent. Chiar si judecătorul fondului, când menţionează tranşarea chestiunii de drept - in nici un caz a raporturilor financiare dintre SNS si Curtea de Conturi, căci asemenea raporturi financiare nu exista - la fila x din sentinţă, judecătorul fondului preia tale quale termenul de "eficienta maxima".

Buna gestiune financiara reprezintă o referinţa la medie, fiind o noţiune echivalenta bunului simt si a bunelor diligente in afaceri.

Eficienta maxima reprezintă o referinţa maximala, de vârf, similara reducerii vitezei pana la limita evitării oricărui pericol, care nu poate fi cuantificata.

De aceea, buna gestiune financiara si eficienta maxima nu pot fi sinonime si nici ICCJ nu a susţinut acest lucru, ci a precizat ca SNS nu si-a respectat, la acel moment, propriile standarde pe care Curtea de Conturi le-a preluat in analiza sa de audit.

Ceea ce, insa, este absolut relevant in cauza, este ca, in 2011, acea clauză din ROF-ul SNS S.A. a dispărut, art. 39.8 din ROF primind o alta formulare care nu mai stabilea standardul eficientei maxime. Prin urmare, ROF-ul aplicabil in anii 2013 - 2016, perioada auditata si asupra căreia poarta prezenta contestaţie, are o alta incidenţa normativa, astfel ca temeiul de drept extensiv invocat in considerentele deciziei ICCJ - SCAF nr. 2955/2012 este diferit. Fiind un alt temei de drept al chestiunilor deduse judecaţii, nu mai exista autoritatea de lucru judecat al considerentelor, autoritate invocata in mod repetat de judecătorul fondului.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra criticii recurentei-reclamante

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată reflectă o corectă aplicare a dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ., în mod întemeiat reţinând judecătorul fondului că se impune, în cauză, valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, măsura dispusă la punctul II.18 din decizia contestată în prezenta cauză este identică unor măsuri dispuse de Curtea de Conturi pentru perioade anterioare, măsuri la rândul lor contestate pe rolul instanţei de contencios administrativ.

În esenţă, echipa de audit a constatat, în urma verificărilor efectuate că SNS S.A., avea obligaţia de a include, în rândul cheltuielilor efectuate ce trebuiau a fi recuperate prin preţul produselor exportate, redevenţa actualizată, cheltuielile geologice de 6%, cota regiei de 5% şi transportul.

Aşa cum a subliniat şi judecătorul fondului şi a validat instanţa de recurs prin prezenta decizie(cu prilejul analizei măsurii nr. I.3), constatarea auditorilor intimatei potrivit căreia pentru licenţele aflate în derulare societatea reclamantă avea obligaţia de a calcul, evidenţi şi vira la bugetul de stat redevenţa minieră în cuantumul prevăzut de dispoziţiile Legii nr. 262/2009 (în vigoare începând cu 16.07.2009) privind aprobarea O.U.G. nr. 101/2007, potrivit cărora cuantumul redevenţei pentru săruri haloide a fost stabilit la echivalentul în RON a 0,80 euro/unitate de producţie minieră, respectiv de 0,35 euro/unitate de producţie minieră, pentru calcare industriale şi de construcţii.

Prin urmare, toate apărările formulate de recurenta-reclamantă în cadrul contestaţiei formulate împotriva măsurii dispuse la punctul I.18 pe marginea nelegalităţii raportării Curţii de Conturi la revedenţele actualizate se impun a fi înlăturate, consecvent modalităţii de rezolvare a chestiunii litigioase reprezentate de măsura dispusă la punctul I.3.

Cu privire la pretinsa inexistenţă a puterii de lucru judecat în cauză, Înalta Curte subliniază faptul că intimata-pârâtă a reţinut faptul că prin modul cum a procedat, SNS S.A. nu a urmărit realizarea unei bune gestiuni financiare în administrarea patrimoniului, deşi avea această obligaţie conform prevederilor O.G. nr. 119/1990, prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor şi în administrarea patrimoniului.

Prin urmare, argumentele recurentei-reclamante, potrivit cărora termenul de "eficienţă maximă" nu se mai regăseşte în actualul Regulament de organizare şi funcţionare al reclamantei şi prin urmare standardul raportat la acest termen a fost înlocuit nu pot fi primite, întrucât concluzia la care s-au oprit auditorii Curţii de Conturi precum şi instanţa fondului este aceea potrivit căreia reclamanta nu a dat curs obligaţiei de a vinde produsele sale la un preţ ce acoperă costurile înregistrate, manieră ce reflectă, în realitate, o pierdere. O atare manieră de abordare nu este impusă numai de respectarea unui standard de maximă eficienţă, cum susţine recurenta-reclamantă ci este inerentă dezideratului bunei gestiuni financiare, aplicabil oricărei entităţi economice.

Cât priveşte înţelesul noţiunii de costuri înregistrate, Înalta Curte constată că aprecierea judecătorului fondului sub acest aspect este similară celei însuşite de instanţa de contencios administrativ cu prilejul soluţionării nu numai a dosarului nr. x/2010 dar şi în cadrul dosarului nr. x/2017, soluţionat definitiv după pronunţare sentinţei atacate în prezentul recurs.

Acest aspecte au fost constatate şi în acţiunile anterioare desfăşurate de Curtea de Conturi la SNS S.A., fiind stabilit, prin Procesul-verbal de constatare nr. x/22.12.2009, faptul că societatea nu a intrat în legalitate, ci a continuat să vândă la export în pierdere, deşi prin măsura dispusă la pct. 7 din Decizia nr. 3/2010, s-a stabilit în sarcina conducerii entităţii obligaţia de a lua măsuri în vederea intrării în legalitate (măsura având termen permanent). Decizia nr. 3/2010 a fost atacată în contencios administrativ de către SNS S.A., instanţele de judecată pronunţându-se asupra legalităţii acesteia prin sentinţa civilă nr. 2256 din 22.03.2011, definitivă şi irevocabilă prin decizia nr. 2955/13.06.2012, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeitată cu menţinerea actelor atacate, soluţii care produc efectele puterii de lucru judecat în prezenta cauză.

În motivarea hotărârii pronunţate în cauză de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se reţin următoarele considerente: "(...) în aprecierea eficienţei unei tranzacţii comerciale nu are relevanţă faptul că per total societate, prin practicarea unei politici de subvenţionare a unor operaţiuni comerciale din profitul altor activităţi, s-a obţinut profit sau că nu s-a înregistrat vreun prejudiciu în patrimoniul societăţii, cum în mod greşit consideră recurenta (...) practicarea unor preţuri maximale impuse de piaţă externă, în perioada 2007 - 2008, inferioare costurilor totale înregistrate de societatea recurentă, nu poate fi justificată prin dorinţa de a rămâne pe o piaţă externă, cum în mod greşit susţine recurenta, în condiţiile în care de esenţa oricărei activităţi comerciale este obţinerea de profit, (...)".

De asemenea, în anul 2013, acest aspect a făcut obiectul Raportului de control nr. x/30.04.2013, pentru înlăturarea căruia a fost emisă Decizia nr. 18/31.05.2013 prin care s-a dispus conducerii Societăţii Naţionale a Sării S.A., să ia măsuri de intrare în legalitate. Împotriva măsurilor dispuse prin Decizia 18/2013, a încheierii nr. 81/2013, SNS S.A. a formulat cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti sub număr de dosar x/2013

Prin sentinţa civilă nr. 1537 pronunţată în data de 28.04.2017 Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins cererea formulată de către reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A., în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, şi cu intervenienţii accesorii S.C. D. S.R.L., Federaţia Naţională Sindicală Salroca, şi 1 Fondul Proprietatea S.A., ca neîntemeiată.

Recursul exercitat împotriva sentinţei civile nr. 1537/2017 a fost respins prin decizia nr. 899/17.02.2020, decizie în cuprinsul căreia Înalta Curte validează legalitatea măsurilor dispuse de Curtea de Conturi în considerarea faptului că reclamanta SN S S.A. avea obligaţia de a vinde la export produsele din sare la preţuri care să nu fie inferioare costurilor înregistrate, care includ costul de producţie la care se adaugă cheltuielile generale şi de desfacere.

Prin urmare, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-reclamante la adresa legalităţii sentinţei 2537/2019 din perspectiva modalităţii de valorificare a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, ce nu mai permite rediscutarea chestiunii litigioase privind obligaţia reclamantei de a vinde la export produsele din sare la preţuri care să nu fie inferioare costurilor înregistrate.

Referitor la critica recurentei-reclamante sub aspectul neluării în considerare, de către judecătorul fondului, a raportului de expertiză, se constată că instanţa fondului a înlăturat acest mijloc de probă, cu motivarea că raportul de expertiză nu are valoare legală predeterminată sau preeminentă, valoare ce va fi apreciată de către judecător în ansamblul materialului probator disponibil, urmând să îi fie acordată relevanţa probatorie corespunzătoare situaţiei de fapt stabilite judiciare raportat la aplicarea şi interpretarea normelor juridice relevante.

Criticând sentinţa sub acest aspect, recurenta-reclamantă arată că soluţia judecătorului fondului de însuşire a metodei de calcul folosite de Curtea de Conturi, respingând astfel implicit metoda de calcul propusă de reclamantă şi utilizată de expert, este nelegală, întrucât judecătorul fondului a revenit asupra probei, contrar prevederilor art. 259 C. proc. civ., considerând expertiza cu obiectivul dispus de sine însuşi ca neutil şi nepertinent în cauză. Eronata autoritate de lucru judecat a considerentelor preceda discuţia pe probatoriu în prezenta cauză, astfel că respingerea concluziilor expertului judiciar numit de instanţă după formularea şi rămânerea definitivă a acestora, pentru un motiv preexistent judecăţii, formulat in scris de către pârâta Curte de Conturi şi in cuprinsul actelor contestate dar şi prin întâmpinare, reprezintă o încălcare procedurală dar şi dovada erorii care a condus la prejudecarea greşită a fondului.

Metoda utilizată de expertul judiciar este cea prevăzută de lege, susţine recurenta-reclamantă, lege care nu poate fi modificată prin interpretare de către puterea judecătorească.

Deşi recurenta-reclamantă s-a prevalat, la nivel formal, doar de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nemulţumirile acesteia din perspectiva înlăturării raportului de expertiză de către judecătorul fondului necesită o analiză prin raportare la prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Sub aspectul nerespectării normelor de procedură, recurenta reclamantă afirmă că prin neluarea în considerare a concluziilor expertizei au fost încălcate prevederile art. 259 C. proc. civ., potrivit cărora instanţa poate reveni asupra unor probe încuviinţate dacă, după administrarea altor probe, apreciază că administrarea vreuneia nu mai este necesară.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă, Înalta Curte subliniază faptul că prin înlăturarea motivată a concluziilor cuprinse în raportul de expertiză judecătorul fondului nu a revenit asupra probei ci şi-a exercitat dreptul de apreciere prevăzut de art. 264 alin. (1) şi (2) C. proc. civ.

Revenirea asupra unei probe, în accepţiunea prevederilor art. 259 C. proc. civ., presupune renunţarea la administrarea, ipoteză neîndeplinită în cauză, astfel că nu are suport concluzia recurentei-reclamante, în sensul săvârşirii, de către judecătorul fondului, a unei erori procedurale.

Cât priveşte afirmaţia recurentei-reclamante, în sensul că metoda utilizată de expertul judiciar este cea prevăzută de lege, Înalta Curte observă faptul că aceasta nu constituie altceva decât o opinie, nefiind aptă a demonstra nelegalitatea sentinţei.

Dimpotrivă, însuşirea, de către judecătorul fondului, a unui algoritm de calcul al noţiunii de costuri înregistrate conform celor statuate în mod definitiv de instanţa de contencios administrativ anterior, aşadar prin valorificarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, reflectă o apreciere corectă din punct de vedere legal, potrivit dispoziţiilor art. 431 C. proc. civ.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei-reclamante cu privire la modalitatea de soluţionare a contestaţiei referitoare la măsura II.18 din Decizia nr. 5/2016.

In ceea ce priveşte măsura II.19, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 6 lit. e) din legea concurentei nr. 21/1996 şi ale O.U.G 34/2006

Arată recurenta-reclamantă că instanţa, în considerentele hotărârii pronunţate, retine faptul că "isi insuseste metoda mai raţionala de calcul raportând costurile si cheltuielile totale la veniturile obtinute prin preţ, motivat de faptul ca aceasta abordare corespunde mai bine principiilor bunei gestiuni financiare si eficientei maxime".

Aceasta abordare a instanţei este in contradicţie cu prevederile art. 6 lit. e) din legea concurentei, care refera la vânzarea sub costurile de producţie si nu la vânzarea sub costurile totale.

Din analiza datelor prezentate de auditorii publici externi rezulta ca aceştia au calculat in mod greşit costurile cel puţin in cazurile livrărilor efectuate de la Sucursala H.. Din expertiza efectuata in cauza, rezulta ca, cu unele mici excepţii (contracte încheiate de Sucursalele Cacica si Ocna Mureş), societatea nu a vândut la intern produse sub costurile de producţie.

In al doilea rând, Curtea de Conturi interpretează in mod eronat legislaţia aplicabila SNS S.A., respectiv Legea nr. 85/2003, cu modificările si completările ulterioare.

Astfel, ne aflam in situaţia in care instanţa stabileşte un alt cuantum al costului de producţie, luând in calcul un alt cuantum al revedentei (decât cel datorat in mod legal si virat la bugetul de stat), fără a exista temeiul legal care sa justifice o astfel de modalitate de calcul.

In aceste condiţii, măsura dispusa de Curtea de conturi este abuziva, avand in vedere lipsa temeiului legal pentru a calcula costul de producţie raportat la o cota a redeventei de 0,80 euro (1 euro, după caz) pe unitatea de producţie minieră.

In plus, potrivit art. 85 litera ii din H.G. nr. 155/2014, in cadrul raportului de control, auditorii aveau obligaţia la rubrica "alte aspecte rezultate in urma controlului" sa sesizeze "carenţe, inadvertenţe sau imperfecţiuni ale cadrului legislativ identificate cu ocazia controlului, care au favorizat apariţia deficientelor consemnate in actul de control" cu atât mai mult cu cat poziţia SNS S.A. vis a vis de temeiul si modalitatea calculării si virării redevenţei pentru săruri haloide era cunoscuta acestora din controalele efectuate pentru anii anteriori, începând cu anul 2007.

In susţinerea faptului ca măsura dispusa este netemeinica si nelegala, se arată şi faptul că o analiza corecta privind respectarea prevederilor Legii concurentei nr. 21/10.04.1996, republicata, cu modificările si completările ulterioare, implica efectuarea unei comparaţii intre preţul de vânzare si costul de producţie (asa cum este definit de reglementările legale in vigoare).

Având in vedere costurile de producţie realizate de sucursalele producătoare in anii 2013, 2014 si 2015, conform înregistrărilor contabile, preturile de vânzare la intern au depăşit costurile de producţie, respectând astfel reglementările legale in vigoare, inclusiv Legea concurentei nr. 21/10.04.1996, republicata, cu modificările si completările ulterioare.

SNS S.A. nu a incalcat nici prevederile din Ordonanţa Guvernului nr. 119/1999, republicata, privind controlul intern si controlul financiar preventiv, cum in mod greşit apreciază instanţa de fond.

In ceea ce priveşte contractele încheiate cu CNADNR/CNAIR in perioada 2013-2015, hotărârea instanţei este data cu incalcarea prevederibr O.U.G. nr. 34/2006.

CNADNR/CNAIR a derulat procedura de achiziţie prin Bursa Romana de mărfuri in baza prevederilor O.U.G 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publica, a contractelor de lucrări publice si a contractelor de concesiune servicii. Ori aceasta este o procedura transparenta si concurentiala, conceputa tocmai pentru a proteja achizitorul (entitatea publica) de eventualele abuzuri ale furnizorilor. In condiţiile actului normativ invocat este imposibil ca vreun furnizor sa impună preturi majorate achizitorului.

Comparaţia "foarte subtila" a CCR cu privire la preţul "ridicat" al sării livrate către CNAIR si preţul "scăzut" al sării livrate la export nu rezista si nu doar datorita faptului ca SNS participa la licitaţii conform legii pentru livrările către CNAIR unde ofertează un preţ pe care ii considera corect, ci, mai ales, pentru ca chiar livrările către CNAIR sunt de natura sa crească postcalculul la respectivul sortiment de sare; aceasta intrucat livrările către CNAIR se fac preponderent in luna decembrie când salariaţii SNS lucrează in numeroase zile libere (weekend si sărbători legale), pentru care sunt remunerate superior, motiv pentru care creste semnificativ costul cu forţa de munca.

Preţul stabilit prin contractele încheiate cu CNADNR/CNAIR este unul negociat si nu impus de societatea reclamantă.

Pe piaţa externă, pentru a te menţine in piaţa, trebuie ofertat un preţ competitiv care să asigure menţinerea pe aceasta piaţa. In ambele cazuri insa, preţul se stabileşte in asa fel incat sa acopere costurile de producţie si sa exista si o marja de profit.

In consecinţa având in vedere ca SNS S.A. nu a incalcat niciuna din prevederile legale menţionate de Curtea de Conturi a României, se apreciază că măsura dispusă nu are temei legal.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată o reiterare a argumentelor privind nelegalitatea concluziilor Curţii de Conturi pe marginea obligaţiei recurentei-reclamante de a actualiza nivelul redevenţelor miniere, apărare ce nu va mai fi examinată separat şi în cadrul contestaţiei vizând măsura II.19, din moment ce a fost examinată şi înlăturată prin considerentele dezvoltate în legătură cu măsura I.3.

O a doua susţinere a recurentei-reclamante, potrivit căreia nu a încălcat prevederile art. 6 lit. e) din Legea nr. 21/1996, ce interzice vânzarea la un preţ sub costurile de producţie şi nu sub costurile totale, este contrazisă de constatările faptice rezultate din valorificarea probatoriului administrat de prima instanţă, de unde reiese că Sucursala Slaina Cacica a înregistrat pierdere atestată de înregistrările contabile, iar cât priveşte Sucursala Salina Ocna Mureş chiar şi raportul de expertiză efectuat în proces confirmă existenţa unor diferenţe de cost neacoperite, cu menţiunea că analiza expertului a avut în vedere o raportare limitată la costul de producţie, iar nu la costul total înregistrat de acea entitate.

În acelaşi context, apărarea reclamantei, potrivit căreia preţul vânzărilor către CNADNR s-a realizat prin intermediul Bursei de Mărfuri, a fost corect înlăturată de judecătorul fondului, întrucât preţul în discuţie este stabilit în final de disponibilitatea vânzătorului – furnizor SNS, nefiind relevantă, din perspectiva obligaţiei stabilite de art. 6 lit. e) din Legea nr. 21/1996 şi art. 5 din O.G. nr. 119/1999, modalitatea în care are loc vânzarea.

In ceea ce priveşte măsura II.21, recurenta susţine că hotărârea primei instanţe este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999.

Prezentând motivele întocmirii unui studiu de fezabilitate, recurenta-reclamantă arată că realizarea efectiva a investiţiei vizate de acest studiu depinde insa si de alţi factori externi independent de voinţa societăţii, cum ar fi faptul că la licitaţiile organizate nu se prezintă firme interesate, sau sunt depuse oferte neconforme tehnic sau financiar. In aceste cazuri procedura de achiziţie (lucrări si sau bunuri) este anulata si reluata.

Valorificarea studiului de fezabilitate realizat pentru turism la Sucursala Salina Slanic a fost amânata de către conducerea administrativa si condiţionata de rezultatele economice posibil a fi obţinute pe viitor din activitatea de producţie a sucursalei si de aprobarea prelungirii licenţei de exploatare Ia Salina Slanic.

In ceea ce priveşte studiul de fezabilitate realizat pentru "Strămutarea instalaţiei de preparare in subteran" la Salina Praid, afirmaţia auditorilor (impartasita si de instanţa de fond) potrivit căreia acest studiu nu ar fi fost valorificat era prematura atâta timp cat pentru anul 2016 era prevăzut in programul de investiţii elaborarea studiului de fezabilitate (analiza economica) pentru instalaţia de preparare in subteran, studiu ce va avea la baza proiectul existent si reclamat de auditorii CCR.

In ceea ce priveşte acest studiu de fezabilitate, contrar celor reţinute de instanţa, in concluziile scrise formulate in prezenta cauza s-a menţionat faptul ca acest studiu a fost valorificat in cursul anului curent, fiind finalizata si pusa in funcţiune instalaţia de preparare in subteran de la Salina Praid.

Chiar daca aceste studii de fezabilitate au fost valorificate mai târziu (cum este cazul Salinei Praid), utilitatea practica a acestora este de necontestat.

O eventuala incalcare a prevederilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999 putea fi imputata societăţii auditate doar in cazul în care se realizau investiţii fara a avea la baza un studiu de fezabilitate.

Pe cale de cosecinta, măsura dispusa prin decizie (de stabilire a întinderii prejudiciului adus societăţii si de recuperare a acestuia in condiţiile legii) nu se justifica si nu are nici suport legal.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Examinând critica recurentei-reclamante la adresa legalităţii sentinţei atacate sub acest aspect, Înalta Curte constată că este nefondată, nefiind demonstrată incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Raportat la situaţiei de fapt rezultată din probele administrate în cauză, concluzia instanţei fondului privitoare la legalitatea măsuri II.21 este corectă, în condiţiile în care se reţine, în concret, că Salina Praid a iniţiat un prim proiect de investiţii - proiect tehnic pentru strămutarea instalaţiei de preparare în subteran, care însă nu a mai fost demarat, iar ulterior un nou proiect -revizuire proiect tehnic strămutare instalaţie de preparare în subteran, care de asemenea nu a fost demarat.

De asemenea, s-a reţinut, în fapt, că Salina Slănic a efectuat în anul 2011 un studiu de fezabilitate pentru care nu a demarat lucrări de proiectare şi construire a obiectivelor de investiţii.

Recurenta-reclamantă nu aduce argumente concrete, de natură a reliefa aplicarea greşită sau încălcarea, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999, ci antamează netemeinicia sentinţei, susţinând greşita înlăturare a argumentelor sale prin care a justificat nevalorificarea studiilor de fezabilitate, pe de o parte, precum şi a celor potrivit cărora la momentul pronunţării sentinţei era finalizată şi pusă în funcţiune instalaţia de preparare în subteran de la Salina Praid.

Subliniază Înalta Curte faptul că pretinsa punere în funcţiune a instalaţiei de preparare în subteran de la Salina Praid după încheierea controlului şi emiterea deciziei contestate nu atestă nelegalitatea măsurilor dispuse de intimata-pârâtă, aceste măsuri având în vedere contextul faptic existent la data finalizării controlului.

Şi în privinţa măsurii II.22 recurenta-reclamantă susţine că hotărârea instanţei de fond este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999.

Se arată, în concret, că uditorii Curţii de Conturi au constatat faptul ca societatea nu a urmărit obţinerea facilitaţilor fiscale de exceptare de Ia plata accizelor pentru păcura achiziţionată pentru centrala termica a instalaţiei de producere a aburului tehnologic de la Sucursala Cacica.

In legătura cu aceasta măsura, recurenta-reclamantă apreciază că interpretarea dată în speţa analizata de către auditorii Curţii de Conturi si împărtăşita de către instanţa de fond, este lipsita de logica.

Aşa cum se arata in raportul de control, societatea a solicitat Ministerului Finanţelor Publice, ANAF, Direcfia Generala de Administrare a Marilor Contribuabili, (adresa x/02.09.2011) "recuperarea accizei pentru păcura achiziţionată de la furnizorii care au inclus în preţul de vânzare al păcurii şi acciza, facându-se menţiunea că a fost achiziţionată în perioada 2009 - 2011 şi păcură pentru care au fost utilizate autorizaţii de utilizator final", si a primit, (adresa nr. x/13.12.2011), răspunsul ca, pentru utilizarea pacurii drept combustibil pentru producerea aburului tehnologic in instalaţia de recristalizare a sării de la Cacica nu operează exceptarea de accize prevăzuta de art. 206 indice 20, alin. (1), pct. (2), Iit a din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), exceptare pentru care S.N.S. obţinuse autorizaţia de utilizator final.

Faptul ca serviciul de achiziţii al societăţii a introdus in caietele de sarcini ale achiziţiilor pentru acest produs desfăşurate prin Bursa Romana de Mărfuri obligativitatea ca ofertanţii sa prezinte autorizarea de comercializare a produsului in regim de scutire de accize, iar Consiliul tehnico-economic al societăţii a avizat aceste documentaţii, nu are relevanta in speţa analizata, atâta timp cat organul abilitat sa aprobe achiziţionarea in regim de scutire de accize a precizat clar ca scopul in care este utilizat produsul nu permite acordarea facilitaţii de scutire de la plata accizelor.

De asemenea, faptul ca societatea a depus documentaţiile necesare si a obţinut ulterior alte autorizaţii de utilizator final nu prezintă relevanta atâta timp cat societatea a achiziţionat la fiecare procedura produsul respectiv Ia un preţ mai mic decât cel oferit de furnizorii ce deţineau autorizaţiile ce le permiteau comercializarea pacurii in regim de scutire de accize.

Cu alte cuvinte, societatea a cumpărat produsul plătind accize la un preţ mai mic decât cel in scutire de accize oferit la licitaţii si deci a respectat prevederile art. 5 din O.G. nr. 119/1999 in sensul ca a realizat o buna gestiune financiara prin asigurarea ...economicităţii, eficacităţii si eficientei in utilizarea fondurilor publice.

Pentru motivele arătate, se apreciază că măsura dispusa nu este întemeiată.

Aprecierea Înaltei Curţi

Astfel cum rezultă din considerentele sentinţei recurate, instanţa fondului a reţinut faptul că reclamata a achiziţionat păcură de la societăţi ce nu aveau calitatea de antrepozit fiscal, atât în perioada în care SNS S.A. deţinea autorizaţii de utilizator fiscal, cât şi în afara acelei perioade, în contextul omisiunii de a mai solicita o astfel de autorizaţie.

Subliniază judecătorul fondului că potrivit art. 20616 alin. (3) din Legea nr. 571/2003(forma în vigoare în perioada de referinţă) produsele energetice pentru care se datorează accize sunt: (…) g) păcura cu codurile NC de la 2710 19 61 până la 2710 19 69;", iar la art. 20620 alin. (1) se prevede că "nu se datorează accize pentru: (…) 2. următoarele utilizări de produse energetice şi energie electrică: a) produsele energetice utilizate în alte scopuri decât în calitate de combustibil pentru motor sau combustibil pentru încălzire".

Totodată, Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, au prevăzut la pct. 82 alin. (4) că "operatorii economici care deţin autorizaţii de utilizator final beneficiază de regimul de exceptare de la plata accizelor atunci când produsele sunt achiziţionate de la un antrepozit fiscal, de la un destinatar înregistrat, provin din achiziţii intracomunitare proprii sau din operaţiuni proprii de import.".

În ciuda acestor dispoziţii legale de favoare, ce aveau consecinţa scutirii de la plata accizelor pentru produse energetice, partea reclamantă fie a omis obţinerea autorizaţiei de utilizator final (deşi rezultă că îndeplinea condiţiile legale, din moment ce în perioada 14.01.2013 - 13.01.2014 şi în perioada 13.11.2014 - 12.11.2015 organul fiscal competent i-a eliberat o astfel de autorizaţie), fie, deşi deţinea acele autorizaţii de utilizator final, a achiziţionat păcură de la societăţi ce nu aveau calitate de antrepozit fiscal.

Cât despre apărările reclamantei, Curtea de Apel Bucureşti le apreciază ca fiind nepertinente, implicând simple susţineri subiective cum că preţul obţinut în contractele amintite din perioada 2013 – 2016 ar fi fost inferior celui fără acciză prestat de antrepozitele fiscale (lipsind demonstrarea faptului că în epocă toţi antrepozitarii fiscali percepeau preţuri fără acciză superioare celor achitate de reclamantă societăţilor furnizoare) sau implicând acordarea de relevanţă unei opinii emise la nivelul anului 2011 de un funcţionar al organului fiscal (ANAF – DGAMC) ce nu concordă însă actelor administrativ fiscale emise ulterior; în plus, simpla emitere a unei opinii de către organul fiscal nu epuizează instrumentele disponibile contribuabilului, ce poate formula în legătură cu administrarea creanţelor fiscale contestaţie administrativă fiscală şi acţiune în instanţă în măsura în care apreciază că organul fiscal are o conduită administrativă neconformă legii.

Astfel cum rezultă din cele mai sus arătate recurenta-reclamantă, deşi s-a prevalat, la nivel formal, de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. şi a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999, nu arată în ce constă nelegalitatea sentinţei sub acest aspect ci reia, în integralitate, argumentele dezvoltate în cererea de chemare în judecată cu privire la măsura în discuţie.

Simpla afirmaţie a recurentei-reclamante, în sensul că interpretarea dată în speţa analizată de către auditorii Curţii de Conturi şi împărtăşită de către instanţa de fond este lipsita de logică nu este aptă să conducă la reformarea hotărârii primei instanţe, în condiţiile în care, aşa cum s-a arătat anterior, curtea de apel arată, în fapt şi în drept de ce societatea avea dreptul să beneficieze de regimul de exceptare de la plata accizelor precum şi faptul că o opinie emisă de MFP nu înlătură de la aplicare prevederile Codul fiscal şi ale Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal.

In ceea ce priveşte măsura II.23, recurenta reclamantă susţine că hotărârea este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor contractuale intervenite între reclamantă şi prestatorul de servicii de pază.

Arată recurenta-reclamantă că în anexele la contractele verificate erau menţionate doar numărul de posturi si descrierea acestora (permanent sau temporar) fara a fi menţionat vreun număr fix sau un număr minim si maxim de ore de paza ce poate fi decontat.

Auditorii au reclamat faptul că s-a plătit peste numărul de ore prevăzut in contract, auditorii nu au constatat ca nu s-ar fi prestat in realitate acele ore.

Ceea ce este însă de subliniat este faptul ca auditorii au reţinut o încălcare a dispoziţiilor contractuale nu si a unui act normativ, asa cum imperativ impune Regulamentul de organizare si desfăşurare a activităţilor specifice Curţii de Conturi.

Constatările auditorilor nu sunt însă corecte, motivat de faptul ca in contractele de prestării servicii de paza încheiate de reclamantă, care reprezintă legea părtilor, nu s-a prevăzut un număr fix sau un număr minim si maxim de ore de paza ce poate fi decontat. Trebuie avut in vedere si caracterul temporar al unor posturi de paza.

Raportat la aceste împrejurări descrise anterior, modul de calcul, atât timp cat nu este făcut de o persoana independenta si imparţiala fata de ambele parti, este unul relativ. In ceea ce priveşte modificarea contractelor conform constatărilor auditorilor, aceast lucru nu s-a putut realiza motivat de faptul ca la data emiterii raportului de control (13.05.2016) termenul de valabilitate al acestora expirase, astfel ca nu se mai puteau opera modificări in cuprinsul acestora.

Insă, pentru evitarea oricăror interpretări in contractele încheiate ulterior de către Societatea Naţionala a Sării S.A. s-a prevăzut in anexe si un număr estimat de ore de paza.

In legătura cu aceasta măsura se arată şi faptul că în urma controlului Camerei de Conturi Vâlcea, la una din sucursalele SNS (Sucursala Exploatare Miniera Ramnicu Vâlcea) s-a constatat ca potrivit contractelor de prestări servicii de pază nr. x/29.01.2014 şi nr. x/30.01.2015, încheiate între S.N.S.- S.A. şi I. S.R.L. Piatra Neamţ, la pct. 2 din Anexa nr. 1, pentru H. s-au convenit un număr de 13 posturi de pază permanente, distribuite în cadrul sectoarelor sucursalei, însă au fost decontate un număr de 14 posturi de pază, fapt ce a condus Ia efectuarea de plăţi suplimentare în sumă de 81.794 RON(TVA inclus), reprezentând 8.760 de ore peste cele maxim prevăzute în Anexa nr. 1 din Contractul nr. x/2014, respectiv pentru 14 posturi de pază faţă de cele 13 posturi aprobate, precum şi la efectuarea de plăţi suplimentare în sumă de 6,683 RON (TVA inclus), reprezentând 672 de ore peste cele maxim prevăzute în Anexa nr. 1 din Contractul nr. x/2015, respectiv pentru 14 posturi de pază faţă de 13 aprobate.

Camera de Conturi a emis Decizia nr. 2/2016 prin care s-au dispus la măsura 11.1 " măsuri pentru analiza serviciilor de pază decontate către S.C I. S.R.L. Piatra Neamţ, în baza contractelor de servicii încheiate în perioada 2014 - 2015, în vederea identificării serviciilor de paza şi intervenţie la obiectivele aparţinând sucursalei, a stabilirii întinderii eventualului prejudiciu produs, datorită acceptării decontării serviciilor de pază pentru un număr de posturi mai mare decât cel stabilit prin contracte şi a unui număr de ore suplimetar, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condiţiile legii (inclusiv a dobânzilor legale), precum şi corectarea rezultatelor contabile înregistrate - punctul 2 din Raportul de control".

SEM Rm. Vâlcea a contestat această decizie, ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016 fiind soluţionat de Tribunalul Vâlcea prin sentinţa civilă nr. 3602/2017, ce a rămas definitivă prin respingerea recursurilor formulate de părţi.

Prin sentinţa civilă menţionată mai sus instanţa de judecată a reţinut că "după cum s-a stabilit si prin expertiza efectuată în cauză, reclamanta nu a plătit servicii care să nu fi fost prestate, astfel că nu poate fi vorba de un prejudiciu, într-adevăr, reclamanta a decontat servicii de pază pentru un număr mai mare de posturi decât a fost menţionat în contract, însă acest fapt s-a datorat unei necorelări între prevederile caietului de sarcini în baza căruia s-a încheiat contractul deservirii (în caiet fiind menţionată o patrulă, care era echivalentă cu două posturi) si menţiunile din Anexa 1 la contract, unde în locul patrulei a fost menţionat un singur post de pază. De asemenea se retine că numărul de posturi decontate corespunde cu cel aprobat prin Planul de pază al Sucursalei Exploatarea Minieră Rm, Vâlcea - Câmp UI sonde Ocnita, de unde rezultă că reclamanta nu a plătit servicii care să nu fi fost necesare pentru asigurarea corespunzătoare a pazei acesteia." Pe cale de consecinţă, tribunalul a admis cererea şi a anulat, în parte, încheierea nr. 51/06.06.2016 emisă de Curtea de Conturi a României si Decizia nr. 2/17.03.2016 emisă de Curtea de Conturi - Camera de Conturi Vâlcea, în ce priveşte măsura stabilită la secţiunea II pct. 1 din decizia contestată, privind determinarea si recuperarea prejudiciului produs în relaţia contractuală cu S.C. I. S.R.L.

Prin urmare, o deficienţa similara cu cea constatata de Curtea de Conturi a României prin Decizia nr. 5/2016 pentru a cărei remediere s-a stabilit măsura 11.23 a fost anulata de către o instanţă de judecată, din considerentele arătate anterior.

Contrar celor reţinute de instanţa intre situaţia consemnata in Decizia nr. 5/2016 si cea consemnata in Decizia Camerei de Conturi Vâlcea nr. 2/2016 exista o legătura strânsa. Ambele decizii se refera la aceleaşi contracte x/29.01.2014 şi nr. y/30.01.2015, încheiate între S.N.S.- S.A, şi I. S.R.L iar constatările din cele doua decizii sunt identice.

Fata de aceste considerente, recurenta-reclamantă susţine că măsura dispusă de Curtea de Conturi este nelegală.

Aprecierea Înaltei Curţi asupra motivului de casare

Critica recurentei-reclamante este nefondată, concluzie ce se sprijină pe considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Constată Înalta Curte că măsura contestată de reclamantă a fost dispusă în contextul în care intimata-pârâtă a reţinut efectuarea de către SNS S.A. a unor plăţi suplimentare pentru diverse servicii de pază, fără o exista o obligaţie reflectată în contractele încheiate cu prestatorii de servicii.

Soluţionând contestaţia reclamantei, judecătorul fondului reţine faptul că reclamata a acceptat la plată sume de bani aferente unor ore prestate suplimentar cu titlu de serviciu de pază sau unor angajaţi ai prestatorilor nereflectaţi în contractele încheiate şi ofertele tehnice depuse.

Prin încheierea de şedinţă din 04.07.2019 instanţa fondului a solicitat precizări sub aspectul modificării în scris a contractelor de achiziţie de servicii de pază raportat la plăţile pretins efectuate suplimentar, însă reclamanta nu a prezentat acte adiţionale privind acele contracte, ci a reluat apărările formulate în precedent.

În concret, se arată că prin contractul nr. x/28.01.2014 încheiat de SNS S.A. cu societatea I. S.R.L. s-a prevăzut la art. 16.2. alin. (2) că «numărul de posturi şi de persoane solicitate se poate modifica, în plus sau în minus, numai prin act adiţional (…)», ataşat acestuia găsindu-se propunerea tehnică a operatorului economic, incluzând pentru Salina Praid şi Salina Târgu Ocna numărul de posturi de pază şi intervalul de timp pentru asigurarea pazei.

În acelaşi sens, contractulul de prestări servicii de pază şi protecţie nr. x/20.01.2015 încheiat de SNS S.A. cu societatea I. S.R.L. se analizează în lumina caietului de sarcini, incluzând pentru Salina Praid numărul de posturi de pază şi intervalul de timp pentru asigurarea pazei.

Aşadar, lectura coroborată a contractelor şi a anexelor acestora conduce la determinarea preţului contractual raportat la obligaţia de asigurare a pazei ce incumba prestatorului prin înmulţirea posturilor de pază cu intervalul în care se asigură paza şi cu tariful orar convenit. O modificare a coordonatelor în care obligaţia de plată trebuie executată, iar preţul aferent plătit, implică o modificare a contractului ce intervenea prin act adiţional, a cărui încheiere trebuia să se facă în aceleaşi condiţii ca şi contractul iniţial.

Or, deşi partea reclamantă nu contestă prin apărările sale intervenirea unor modificări în executarea contractelor amintite, nu demonstrează respectarea condiţiilor stabilite de ea însăşi prin acele contracte, cerinţă necesară pentru respectarea disciplinei financiare, motiv pentru care Curtea de Apel Bucureşti apreciază apărările SNS S.A. ca fiind nepertinente.

Nu poate fi primită apărarea SNS S.A. prin prisma unei pretinse neindicări în contract a «orelor de prestat (intervale orare ale posturilor de pază)» referitor la contractul nr. x/28.01.2014, întrucât acestea se regăsesc în propunerea tehnică a societăţii prestatoare, reflectare a caietului de sarcini, ca anexă a contractului amintit, din a cărei analiză se identifică nu doar posturile, ci şi intervalele orare necesare asigurării pazei la staţia de aeraj de la Sucursala Salina Târgu Ocna - «program de 15 ore de luni până vineri şi de 19 ore sâmbăta şi duminica, iar în perioadele cu desfacere la sare gemă, din octombrie până în februarie (…) în cursul săptămânii postul de pază va fi de 9 ore» .

Nu este pertinentă nici apărarea privind faptul că un post de pază ar fi fost deservit în acelaşi timp de mai mult de un agent de pază al prestatorului, întrucât în ambele contracte tariful unitar este convenit de părţi în formula «lei/oră de pază/post», ceea ce permite concluzia că raportarea s-a făcut la un singur angajat care să deservească un post de pază cu respectarea programului legal de muncă; de altfel, situaţia învederată de reclamantă cu privire la mai mulţi agenţi de pază care deserveau acelaşi post de pază apare a avea caracter izolat. În plus, în măsura în care un post de pază era susceptibil de a fi deservit în acelaşi timp de unul sau mai mulţi agenţi de pază, atunci numărul acestora nu trebuia să determine modificarea preţului, întrucât nu numărul angajaţilor prestatorului concură la calculul preţului de plătit, ci numărul posturilor de pază; în consecinţă, doar înfiinţarea unui nou post de pază pentru un alt agent de pază era susceptzibilă de a creşte preţul de plătit în sarcina reclamantei.

În sfârşit, Curtea de Apel Bucureşti constată că prin decizia nr. 5/2016 pârâta nu a contestat realitatea prestării serviciilor de pază pentru orele suplimentare identificate ca neavând acoperire contractuală, ci respectarea disciplinei financiare în condiţiile în care partea reclamantă a acceptat plata serviciilor ce nu erau reflectate în acordurile contractuale.

Cât despre hotărârea judecătorească invocată de reclamantă, respectiva sentinţa definitivă a Tribunalului Vâlcea, instanţa observă că analiza în acel dosar a vizat un alt administrativ unilateral, anume unul emis de Camera de Conturi Vâlcea, ce a privit o perioadă distinctă şi împrejurări diferite faţă de cele avută în vedere prin raportul de control, decizia şi încheierea litigioase.

Aşa cum s-a arătat mai sus, o primă critică a recurentei-reclamante vizează faptul că normele pretins încălcate nu sunt prevăzute de lege ci de contractele încheiate de reclamantă, argument ce nu exclude competenţa Curţii de Conturi, fiind de observat faptul că prevederile art. 5 din O.G. nr. 119/1999, ce constituie sediul materiei principiului bunei gestiuni financiare nu restrâng obligaţiile ce revin autorităţilor şi instituţiilor vizate de acest principiu numai la cele ce au izvorul în prevederi legale.

În al doilea rând, recurenta-reclamantă a susţinut că în contractele de prestări servicii de pază nu s-a prevăzut un număr fix sau un număr minim şi maxim de ore de paza ce poate fi decontat, susţinere ce nu poate fi primită, constatând Înalta Curte, aşa cum a observat şi judecătorul fondului, că atât în privinţa contractului nr. x/28.01.2014 cât şi a contractului nr. x/20.01.2015 au fost prevăzute, nu numai prestaţiile ce fac obiectul contractului de achiziţie, cu indicarea clară în cuprinsul caietului de sarcini şi a propunerilor formulate de prestatori a numărului de posturi de pază şi a intervalelor orare de pază dar şi faptul că suplimentarea acestora se va realiza numai după încheierea actelor adiţionale.

Referitor la faptul că serviciile de pază pentru care s-a constatat neregularitatea plăţii, în condiţiile lipsei unor acte adiţionale, au fost efectiv prestate, Înalta Curte subliniază faptul că nu nerealitatea acestor prestaţii a condus la dispunerea măsurii II.23.

În fine, nici sentinţa civilă la care face referire recurenta-reclamantă nu reflectă nelegalitatea măsurii dispuse de Curtea de Conturi, fiind corectă aprecierea judecătorului fondului, în sensul că dosarul nr. x/2016 a vizat un alt administrativ unilateral, anume unul emis de Camera de Conturi Vâlcea, ce a privit o perioadă distinctă şi împrejurări diferite faţă de cele avute în vedere prin raportul de control şi decizia contestată în cauza de faţă.

Prin urmare, în condiţiile în care dosarul menţionat de recurenta-reclamantă nu a avut aceleaşi părţi şi acelaşi obiect, hotărârea pronunţată în acea cauză nu poate fi valorificată sub niciuna din ipotezele prevăzute de art. 431 C. proc. civ.

In ceea ce priveşte măsura II.25, recurenta reclamantă susţine că hotărârea instanţei fondului este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor Legii nr. 82/1991, ale OMF 52/2003 precum si ale O.G. nr. 119/1999.

Sub acest aspect, recurenta reclamantă arată, în primul rând, că auditorii s-au pronunţat asupra oportunităţii achiziţionării unor servicii de specialitate externe din domeniul financiar, resurse umane si IT, aspect reţinut de instanţa ca fiind pertinent.

In ceea ce priveşte alegerea ofertei J. in detrimentul ofertei K., care era mai avantajoasa din punct de vedere financiar, aprecierea instanţei este eronata, întrucât intr-o procedura de achiziţie nu contează doar preţul oferit (oferta financiara) si oferta tehnica (raportat la cerinţele solicitate de achizitor). Chiar daca o oferta ar fi mai avantajoasa din punct de vedere al ofertei financiare insa nu răspunde cerinţelor tehnice solicitate, aceasta oferta nu poate fi declarata admisibila, acest fapt s-a întâmplat si in speţa analizata.

Încheierea contractului nr. x/427/07.10.2013, cu S.C. J. S.R.L., in calitate de "Consultant" având ca obiect furnizarea de servicii de consultanţă economica şi financiară cu scopul îmbunătăţirii activităţii curente şi definirea strategiei de dezvoltare a societăţii, în valoare de 27.659 Euro, fără TVA, s-a efectuat la solicitarea si cu aprobarea Consiliului de Administraţie, prin Decizia nr. 21/01.1 0.2013.

Externalizarea nu a avut in vedere numărul de personal specializat, care ar fi fost insuficient, cum este in alte cazuri, ci aceasta măsura a fost adoptata pentru a fi asigurata independenta si pentru a se evita conflictul de interese si incompatibilitatea salariatiilor care erau vizati de masurile dispuse de auditori (fie erau direcţi vizaţi fiind in conflict de interese, fie se aflau in relaţie de incompatibilitate, fiind in relaţii de subordonare cu persoanele vizate).

Selecţia consultantului a fost făcuta de către compartimentul de achiziţii al societarii in conformitate cu procedurile in vigoare la data respectiva si a prevederilor regulamentului intern de achiziţii aprobat.

Achiziţia a fost prevăzuta in Programul de Achiziţii al societăţii pe anul 2013, (aprobat de Consiliul de Administraţie prin decizia nr. 11/23.05.2013), iar documentaţia descriptiva a fost avizata de Consiliul Tehnico-Economic al Societăţii (proces-verbal CTE nr. 4390/02.10.2013), întreaga procedura realizandu-se cu respectarea dispoziţiilor legale si normelor interne aprobate.

Referitor la menţiunea auditorii publici externi de la pagina numărul 116 din Raport, potrivit căreia "valoarea estimativa a acestei abateri (n.n- cea consemnata la lit. a) de la punctul 3.11) este de 151.478 RON, reprezentând plaţi efectuate pentru cheltuieli fara baza legala", se arată că auditorii sunt in eroare, baza legala a plaţii o constituie Contractul de prestări servicii consultanta nr. 201/427/07.10.2013, incheiat in mod valabil.

Cu privire Ia legislaţia incalcata si indicata Ia pagina 130 din raportul de control, se menţionează, referitor la contractarea serviciilor de consultanta ce au făcut obiectul contractului nr. x/427/07.10.2013, că nu au fost încălcate dispoziţiile art. 6 alin. (2) si art. 9 (l) din Legii contabilităţii nr. 82/24.12.1991 actualizată, întrucât in Raportul de control nu se precizează, cu referire Ia punctul 3.11, lit. a), ca plata s-a realizat in lipsa documentelor justificative, ci auditorii se pronunţă doar asupra oportunităţii încheierii contractului.

Fapul ca, SNS S.A. nu a pus in practica scopul pentru care a fost necesara angajarea unei firme de consultanta nu echivalează cu neindeplinirea obiectului contractului de către cocontractant (in cazul de fata- S.C. J. SRL).

Din Raport s-a reţinut ca nu era oportuna angajarea unor astfel de servicii, fapt ce nu intra in competentele auditorilor publici externi asa cum sunt ele reglementate de Legea nr. 94/1992, cu modificările si completările ulterioare si Hotărârea CCR nr. 155/2014, cu completările si modificările ulterioare, oportunitatea de încheiere a contractelor este in competenta organelor de conducere ale societarii.

Nici parata si nici instanţa nu contesta îndeplinirea obiectului contractului de către prestatorul S.C. J. S.R.L., ci doar oportunitatea angajării serviciilor de specialitate. S.C. J. S.R.L. a depus documentele stabilite prin contract, care au stat la baza plaţilor, astfel ca plăţile au fost realizate cu respectarea prevederilor contractuale, in condiţii de legalitate.

Nu au fost încălcate nici dispoziţiile art. 1 din O.G. nr. 119/1999, cu modificările si completările ulterioare, si nici dispoziţiile punctului 3.4 din OMF 522/2003, având in vedere ca documentele justificative certificate care au stat la baza plăţii nu sunt contrare obiectului contractului.

In concluzie, textele de lege indicate ca fiind abateri de la legalitate nu sunt susţinute nici de fapte, nici de documente, aşa cum se observa in mod evident din însăşi constatările consemnate de auditori pentru abaterea de la lit. a).

Aprecierea Înaltei Curţi

Critica recurentei-reclamante nu este fondată.

Din întreaga argumentaţie a recurentei-reclamante se observă faptul că aceasta susţine necompetenţa generală a Curţii de Conturi în materia aprecierii oportunităţii încheierii contractelor de către entităţile auditate.

O atare critică, suprapusă motivului de nelegalitate invocat în faţa instanţei de fond, a fost corect înlăturată prin sentinţa atacată, hotărâre ce reflectă o abordare conformă sensului dispoziţiilor relevante din O.G. nr. 119/1999.

Potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 94/1992, Curtea de Conturi exercită funcţia de control asupra modului de formare, de administrare şi de întrebuinţare a resurselor financiare ale statului şi ale sectorului public, furnizând Parlamentului şi, respectiv, unităţilor administrativ-teritoriale rapoarte privind utilizarea şi administrarea acestora, în conformitate cu principiile legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficienţei şi eficacităţii.

În cadrul competenţelor prevăzute la art. 21, Curtea de Conturi îşi desfăşoară activităţile specifice şi asupra societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, la care statul, unităţile administrativ-teritoriale, instituţiile publice sau regiile autonome deţin, singure sau împreună, integral sau mai mult de jumătate din capitalul social, se prevede la art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 94/1992, astfel că este exclusă orice îndoială cu privire la abilitarea legală a intimatei de efectuare a controlului finalizat cu actele contestate în cauza de faţă.

Cât priveşte incidenţa O.G. nr. 119/1999 asupra Societăţii Naţionale a Sării (SNS) S.A., a subliniat judecătorul fondului faptul că actul normativ menţionat (forma în vigoare în perioada auditată) reglementează controlul intern/managerial, inclusiv controlul financiar preventiv la entităţile publice, cu privire la utilizarea fondurilor publice şi administrarea patrimoniului public cu eficienţă, eficacitate şi economicitate, făcând trimitere la oportunitate în înţelesul de caracteristică a unei operaţiuni de a servi în mod adecvat, în circumstanţe date, realizării unor obiective ale politicilor asumate.

Coroborând dispoziţiile Legii nr. 94/1992 cu cele ale O.G. nr. 119/1999, este corectă concluzia judecătorului fondului, potrivit căreia din analiza logică şi sistematică a reglementărilor în materie rezultă atribuţia Curţii de Conturi a României de a exercita control inclusiv cu privire la oportunitatea, economicitatea, eficienţa şi eficacitatea operaţiunilor în care se găsesc implicate entităţile publice. Altfel spus, exercitarea de către o entitate publică a propriei marje de apreciere în legătură cu încheierea unui contract sau desfăşurarea unei operaţiuni nu exclude posibilitatea pârâtei de verificare a aspectelor de oportunitate amintite, pentru a observa dacă acestea servesc în mod adecvat, în circumstanţe date, realizării unor obiective ale politicilor asumate, dacă există o minimizare a costului resurselor alocate pentru atingerea rezultatelor estimate ale unei activităţi, cu menţinerea calităţii corespunzătoare a acestor rezultate, spre a analiza gradul de îndeplinire a obiectivelor programate pentru fiecare dintre activităţi şi raportul dintre efectul proiectat şi rezultatul efectiv al activităţii respective, respectiv pentru a controla maximizarea rezultatelor unei activităţi în relaţie cu resursele utilizate.

Raportat la cele mai sus menţionate, şi în absenţa unor argumente concrete, Înalta Curte constată că este nefondată critica recurente-reclamante, potrivit căreia Curtea de Conturi nu este competentă să analizeze oportunitatea încheierii contractelor, de către entităţile menţionate la art. 23 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 94/1992.

Cu privire la contractul nr. x/427/07.10.2013, s-a reţinut, în fond, că acest act, încheiat de SNS S.A. cu societatea J. S.R.L., în calitate de "consultant", a avut ca obiect furnizarea de servicii de consultanţă economică şi financiară cu scopul îmbunătăţirii activităţii curente şi definirea strategiei de dezvoltare a societăţii, pentru un preţ 27.659 euro fără TVA.

Instanţa fondului a validat concluzia la care a ajuns Curtea de Conturi, în sensul că achiziţia acestui serviciu de consultanţă nu se justifică, deoarece:

(I) raportul elaborat este în general unul informativ, câtă vreme pentru fiecare obiectiv este prezentată o opinie privind cadrul legislativ, tratamentul fiscal şi contabil aplicabil referitor la redevenţa minieră, fondul geologic, închiderea unor câmpuri miniere, facturarea către clienţi a serviciilor de transport, decontări între sucursale pentru livrările de produse, aspecte pe care SN a Sării avea obligaţia să le respecte, luând cunoştinţă despre toate acestea prin activitate proprii;

(II) deşi scopul raportului constă şi într-o definire a strategiei de dezvoltare, este necontestat în cauză că reclamanta SN a Sării nu a elaborat o strategie de dezvoltare a societăţii în baza acestei consultanţe;

(III) anterior, achiziţia serviciului de elaborare şi implementare a manualului de politici contabile a făcut obiectul contractului nr. x/10.05.2012 încheiat cu societatea L. S.R.L..

În plus, reiese din probele administrate că SN a Sării S.A. a acceptat oferta prezentată de societatea J. S.R.L. (în valoare de 27.659 euro, fără TVA), în defavarea unei alte oferte transmise de societatea K. S.R.L., care prezentase o ofertă mai mică în valoare de 14.500 euro, fără TVA.

Chiar dacă reclamanta beneficiază de o marjă de apreciere în identificarea propriilor necesităţi financiar – economice şi, în acest context, a modului în care pot fi atinse, instanţa fondului menţionează că totuşi principiile de economicitate şi eficienţă indică în cazul de faţă o lipsă de oportunitate a contractării serviciului de consultanţă în discuţie, iar pe de altă parte o orientare a SNS S.A. către un ofertant ce presta servicii mai scumpe, fără a reieşi că livrabilul rezultat (în general cu un conţinut informativ, nevalorificat în concret de beficiar) s-ar diferenţia semnificativ faţă de rezultatul activităţii ce ar fi fost prestate de concurenţi în condiţii similare.

Nu sunt pertinente apărările expuse prin prisma respectării procedurilor interne în scopul încheierii contractului analizat sau a existenţei acestuia ca document justificativ financiar – contabil, întrucât aspectul imputat de Curtea de Conturi ca abatere priveşte critici referitoare la economicitate şi eficienţă.

În sfârşit, instanţa observă că reclamanta minimizează faptul că SNS S.A. nu a pus în practică scopul pentru care a angajat firma de consultanţă, deşi acesta constituie însăşi premisa esenţială a încheierii contractului în discuţie. Altfel spus, nu prestarea activităţii de consultanţă este cea care justifică oportunitatea prin prisma economicităţii şi eficienţei în gestiunea financiară, ci valorificarea rezultatului acelei activităţi în raport de scopul propus; or, din moment ce scopul nu rezultă a fi fost atins aşa cum fusese previzionat, oportunitatea afirmată de reclamantă nu se mai justifică.

Constată instanţa de recurs faptul că recurenta reclamantă, pe lângă critica referitoare la lipsa competenţei Curţii de Conturi pe marginea aprecierii oportunităţii încheierii contractului, reiterează, în prezenta cale de atac, argumentele care susţin respectarea procedurii de încheiere a contractului(iniţiativa, aprobare în CA etc) precum şi regularitatea, din punct de vedere contabil, a plăţilor efectuate în baza acestui contract(aspecte ce nu constituie temei al constatării abaterii), fără, însă, a arăta în ce constă nelegalitatea săvârşită de instanţă cu prilejul antamării considerentelor pe marginea oportunităţii încheierii contractului.

În acelaşi context, Înalta Curte subliniază faptul că este pertinentă observaţia recurentei-reclamante, în sensul că selecţia unei oferte depuse într-o procedură competitivă nu este condiţionată numai de componenta financiară ci şi de cea tehnică, existând, într-adevăr, criteriul de departajare "oferta cea mai avantajoasă din punct de vedere tehnic", însă considerentele instanţei fondului pe marginea respingerii unei oferte mai competitive din punct de vedere financiar nu sunt esenţiale pentru soluţia pronunţată ci sunt complementare concluziei din care rezultă neîndeplinirea caracterului necesar al achiziţiei serviciilor de consultanţă în analiză.

In ceea ce priveşte contractul de prestări servicii resurse umane nr. 496/07.12.2015, încheiat cu S.C. M. S.R.L. în calitate de "Prestator servicii", având ca obiect servicii de consultanţă în domeniul resurselor umane pentru elaborarea şi implementarea unei noi politici salariale la nivelul SNS S.A., recurenta-reclamantă arată că la pagina nr. 117 din Raportul de control, reprezentanţii Curţii de Conturi consemnează următoarele; " prin Nota-nr. 9984/01.10.2015 privind avizarea, respectiv convocarea adunării generale a acţionarilor referitor la modificarea structurii organizatorice a Societăţii Naţionale a Sării, inclusiv normativul de personal necesar funcţionarii societăţii se propune avizarea în Consiliul de Administraţie şi în Adunarea Generală a Acţionarilor a achiziţiei serviciilor unei firme specializate care să întocmească şi să implementeze politica salarială, şi prin Nota nr. x/18.11.2015 privind achiziţia de servicii de asistenţă şi consultanţă pentru implementarea managementului resurse umane se propune aprobarea în Consiliul de Administraţie a achiziţiei de servicii de asistenţă şi consultantă pentru implementarea managementului resurselor umane, respectiv, asistentă la: elaborarea ROF -ului, întocmirea statelor de funcţiuni şi afişelor de post, întocmirea şi revizuirea ROl-ului, în revizuirea Contractului Colectiv de Muncă Unic (CCMU). şi în negocierea cu sindicatele/reprezentanţii salariaţilor, în întocmirea contactelor individuale de muncă (CIM), precum şi a actelor adiţionale la contractele individuale de muncă, elaborarea unei noi politici de salarizare, asistenţă în gestionarea eventualelor conflicte de muncă ce pot fi generate de un astfel de proces.

Achiziţia acestor servicii de consultanţă nu a fost aprobată de Consiliul de Administraţie/conform Deciziei nr. 28/23.11.2015 acesta a apreciat că subiectul nu este de competenţa sa şi a dispus conducerii executive să iniţieze cu celeritate, toate demersurile necesare pentru implementarea structurii organizatorice, aprobată de AGA prin Hotărârea nr. 18/09.11.2015."

Afirmaţiile auditorilor Curţii de Conturi nu corespund realităţii, susţine recurenta-reclamantă, dovadă în acest sens fiind tocmai conţinutul Notei nr. x/01.10.2015, in care singura afirmaţie referitoare la contractarea serviciilor unei firme specializate in vedere întocmirii si implementării politicii de salarizare se regăseşte pe penultima pagina a Notei nr. x/01.10.2015 si are următorul conţinut:

« Menţionăm că, ulterior aprobării de către organele statutare ale societăţii a structurii organizatorice şi a normativului de personal, până la implementarea acesteia (45 de zile de la aprobare), societatea va contracta serviciile unei firme specializate care să întocmească şi să implementeze politica salarială care se va discuta cu sindicatul reprezentativ."

Potrivit Actului constitutiv al SNS S.A., în vigoare, raportat la valoarea estimativa a achiziţiei, aprobarea încheierii unui astfel de contract nu intra in sfera de competenta a Consiliului de administraţie, fiind in competenta exclusiva a conducerii executive a societăţii, asa cum a reţinut si Consiliul de administraţie si a fost consemnat in Decizia CA nr. 28/23.11.2015.

Asa cum s-a mai arătat, nu a fost încălcata nicio dispoziţie legala prin incheierea contractului nr. x/07.12.2015 cu S.C. M. S.R.L., aprecierea oportunităţii achiziţionării acestui serviciu fiind de competenta conducerii societăţii si nicidecum a auditorilor publici externi.

In competenta auditorilor publici externi trebuia sa se regăsească analizarea respectării legalităţii si nu a oportunităţii încheierii si executării unui contract.

Astfel, aceasta achiziţie a fost generata in primul rând de necesitatea societarii de a intra in legalitate si de a gestiona eficient si predictibil resursele umane si fondul de salarii al SNSSA. .

Adoptarea unei politici salariate, trebuie sa se facă pe principii general aplicabile raportat la competente si pregătirea profesionala ale salariaţilor si, nu discreţionar de către Directorul General/Directorul de sucursala. Având in vedere ca pana la aceea data, salariul personalului era stabilit direct de către Directorul general, in funcţie de persoana si nu de competentele acesteia, era necesara adoptarea unui nou principiu de acordare a salariilor bazat pe competentele salariaţilor.

Mai mult, SNS S.A., la data adoptării masurilor propuse prin Nota nr. x/01.10.2015, funcţiona fara a avea un normativ de personal aprobat in condiţii statutare si legale. Statul de funcţiuni in baza căruia se angaja personalul nefiind aprobat de Consiliul de administraţie astfel cum cere Actul, constitutiv/iar numărul de posturi pe compartimente funcţionale si de producţie nu era aprobat de AGA asa cum este prevăzut in Actul constitutiv si chiar in Hotărârea AGA nr. 9/06.08.2014.

Argumentele precizate anterior sunt de natura sa demonstreze ca pentru intrarea in legalitate SNS S.A. trebuia sa angajeze o firma de specialitate care sa presteze serviciile enunţate anterior, întrucât personalul angajat existent, cu atribuţii in domeniu, nu a fost in măsura sa întocmească documentele astfel incat SNS S.A. sa funcţioneze cu respectarea dispoziţiilor legale si statutare.

Mai mult, la momentul adoptării noi structuri organizatorice (in 09.11.2015), societatea funcţiona in baza unui Regulament de organizare si funcţionare aplicabil unei organigrame adoptate in anul 2011 care nu corespundea realităţii, nu erau intocmite fisele de post ale salariatiilor. Din anul 2011 organigrama s-a modificat de doua ori, fara ca ROF-ul sa fie adaptat noilor forme de organizare, acest aspect generând o multitudine de piedici in desfăşurarea normala a activităţii societăţii.

Pe de alta parte prin adoptarea unei politici salariate, nu numai ca s-a intrat in legalitate, dar s-a realizat si o gestionare eficienta a veniturilor societarii.

In ceea ce priveşte constatările referitoare la faptul ca Nota nr. x/06.11.2015 este semnata doar de către conducerea executiva, se arată că aceste semnături sunt suficiente pentru a angaja legal societatea.

Aprecierea Înaltei Curţi.

Analizând contractul de prestări servicii resurse umane nr. 496/07.12.2015, instanţa fondului a reţinut că acesta are ca obiect servicii de consultanţă în domeniul reurselor umane pentru elaborarea şi implementarea unei noi politici salariale la nivelul SNS S.A..

Instanţa fondului a validat concluzia intimatei-pârâte, potrivit căreia achiziţia acestui serviciu de consultanţă nu se justifică, deoarece:

(I) serviciile care au făcut obiectul acestui contract, inclusiv politica de salarizare intrau în atribuţiile Serviciului Resurse Umane – Direcţia Management de la nivelul societăţii, Regulamentul de Organizare şi Funcţionare (ROF) arătând că aceste sarcini intrau în atribuţiile personalului angajat la Direcţia Resurse Umane;

(II) pentru achiziţia acestor servicii au fost întocmite notele nr. x/06.11.2015, nr. y/20.11.2015 şi nr. 11168/18.11.2015, care au fost avizate negativ de directorul Management;

(III) caietul de sarcini nu a fost întocmit anterior solicitării de oferte de la prestatori, ci ulterior venirii acestora, el fiind înregistrat la SN a Sării S.A. sub nr. x din data de 20.11.2015, în condiţiile în care societatea M. S.R.L. transmisese o ofertă înregistrată la SNS S.A. sub nr. x din data de 23.10.2015.

Soluţionând contestaţia reclamantei sub acest aspect, judecătorul fondului a apreciat că reclamanta invocă în apărare propriile deficienţe în realizarea unei concordanţe între structura organizatorică existentă şi Regulamentul de Organizare şi Funcţionare, pretinzând că în structura organizatorică nu s-ar regăsi Direcţia Resurse Umane.

Admiţând prin reducere la absurd această din urmă apărare, Curtea constată că în Nota nr. x/01.10.2015 privind modificările propuse structurii organizatorice a Societăţii Naţionale a Sării S.A. se regăsesc în continuare funcţii de conducere (director general, director general adjunct), dar şi personal de execuţie încadrat în Serviciul financiar, Compartimentul SIPP, Compartimentul personal şi planificare, Compartimentul juridic.

Aşadar, chiar dacă la nivelul anului 2015 acea Direcţie Resurse Umane nu se mai regăsea în fapt în noua structură organizatorică existentă în mod real la nivelul SNS S.A., totuşi atribuţiile specifice erau în continuare exercitate de personalul de conducere şi de execuţie amintit, cu atât mai mult cu cât reclamanta deţinea un Compartiment personal şi planificare, în cadrat cu maximum 6 posturi, a căror activitate putea fi susţinută pe de o parte de personalul de conducere, iar pe de altă parte de personalul de specialitate financiară şi juridică, în ceea ce priveşte elaborarea şi implementarea unei noi politici salariale a societăţii.

În consecinţă, chiar dacă s-ar admite prin reducere la absurd apărarea privind neconcordanţa formală dintre ROF şi structura organizatorică, atribuţiile acelei Direcţii Resurse Umane erau asigurate de personalul existent la nivelul SNS S.A..

Cu toate acestea, Curtea nu apreciază că organizarea precară a reclamantei poate constitui o apărare validă în legătură cu combaterea măsurii litigioase, ci, dimpotrivă, un argument în defavoarea SNS S.A., de natură a arăta absenţa unei bune gestiuni financiare, al cărei remediu nu se regăsea în mod imperios în externalizarea serviciilor de resurse umane, câtă vreme nu s-a argumentat temeinic lipsa de competenţă sau de pregătire a propriului personal angajat, aflat fie în funcţiile de conducere, fie în cele de execuţie corespunzătoare.

În al doilea rând, Curtea observă că reclamantei i-a fost atrasă atenţia chiar de propriul personal de conducere cu privire la lipsa de oportunitate a achiziţiei serviciilor în discuţie, Notele aferente fiind avizate negativ de directorul management, care a indicat aspectele constatate şi de Curtea de Conturi, anume existenţa resurselor interne şi absenţa motivelor pertinente pentru declanşarea achiziţiei.

Încercarea părţii reclamante de a minimiza importanţa acelui aviz negativ apare ca fiind surprinzătoare, din moment ce în discuţie este personalul său propriu, ce ocupa în plus o funcţie de conducere în domeniul managementului, domeniu ce priveşte chiar ansamblul activităţilor de organizare, de conducere şi de gestiune a unei întreprinderi.

Nu este relevantă nici contestarea cunoştinţelor acelui director în domeniul juridic sau al resurselor umane, întrucât nu exista nicio reglementare care să fi obligat reclamanta să recurgă la resurse externe pentru îndeplinirea unor atribuţii ce incumbau personalului său deja angajat, după cum nu este demonstrată nici existenţa vreunei uzanţe a societăţilor în general de a se proceda astfel în caz de elaborare a unei noi politici salariale.

După cum s-a arătat deja, motivul externalizării serviciilor în discuţie apare a fi unul ţinând strict de subiectivitatea factorilor de decizie de la nivelul reclamantei, iar nu unul întemeiat obiectiv pe o analiză fundamentată a capacităţilor resursei interne a societăţii, anume vreo verificare a competenţei propriului personal angajat în funcţii de conducere şi execuţie relevante pentru domeniul în discuţie cu concluzia lipsei de pregătire sau voinţă pentru a proceda la fundamentarea pe baze corecte a acelei politici salariale.

Altfel spus, Curtea de Apel Bucureşti nu procedează la vreo ierarhizare a avizelor acordate de factorii de conducere din cadrul SNS S.A., favorizând unele în contra altora, ci le evaluează în contextul probelor administrate, constatând că avizul negativ menţionat reflectă situaţia existentă în epocă la nivelul reclamantei.

În sfârşit, după cum arată Curtea de Conturi, iar reclamanta recunoaşte în cererea de chemare în judecată, SNS S.A. şi-a întocmit caietul de sarcini aferent contractului pe baza unor oferte transmise de societăţi interesate în atribuirea acestui contract, inclusiv societatea M. S.R.L.. Altfel spus, nu apare că reclamanta ar fi impus prestatorului propriile necesităţi privind executarea contractului, ci prestatorul a indicat SNS S.A. coordonatele în care să beneficieze de serviciile sale, iar SNS S.A. le-a urmat. O astfel de situaţie nu se conciliază însă cu principiul unei bune gestiuni financiare.

În concluzie, criticile Curţii de Conturi privind oportunitatea contractului analizat se confirmă raportat la principiile generale de economicitate şi eficienţă, deoarece pe de o parte nu rezultă că personalul reclamantei ar fi fost incapabil să elaboreze şi să implementeze în cadrul sarcinilor de serviciu un livrabil privind noua politică salarială la nivelul SNS S.A., cu atât mai mult cu cât factori de conducere ai reclamantei s-au opus argumentat externalizării acelor serviciui, iar pe de altă contextul propriu-zis al încheierii contractului.

În consecinţă, nu mai este relevantă structura din cadrul SNS S.A. competentă să decidă, respectiv dacă aceasta era consiliul de administraţie sau directorul general.

În plus, nu obligaţia de organizare conformă a structurii interne şi actul care să o reflecte sunt în discuţie, ci modul criticabil în care partea reclamantă a procedat la implementarea unui aspect în legătură cu acestea.

Examinând considerentele sentinţei atacate prin raportare la criticile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că nu se impune reformarea hotărârii atacate, nefiind demonstrată pronunţarea sentinţei cu încălcarea sau cu aplicarea greşită a unei norme de drept material.

Afirmaţia recurentei-reclamante, potrivit căreia auditorii Curţii de Conturi nu au competenţa de a analiza oportunitatea achiziţiei unor servicii de consultanţă a făcut obiectul analizei instanţei de recurs cu prilejul subpunctului anterior, conchizându-se în sens contrar, acela potrivit căruia din analiza logică şi sistematică a reglementărilor în materie rezultă atribuţia Curţii de Conturi a României de a exercita control inclusiv cu privire la oportunitatea, economicitatea, eficienţa şi eficacitatea operaţiunilor în care se găsesc implicate entităţile publice, nemaifiind necesară reluarea argumentelor sub acest aspect.

În fapt, încercând să justifice necesitatea contractării serviciilor de consultanţă în analiză, recurenta-reclamantă reia argumentele sale, formulate şi în faţa instanţei de fond, potrivit cărora incapacitatea societăţii de a elabora o politică salarială justifică angajarea serviciilor de consultanţă în discuţie, or, o atare justificare nu infirmă temeinicia concluziilor auditorilor C. civ., potrivit cărora serviciile care au făcut obiectul contractului de prestări servicii resurse umane nr. 496/07.12.2015, inclusiv politica de salarizare, intrau în atribuţiile Serviciului Resurse Umane – Direcţia Management de la nivelul societăţii.

În prezenţa unei atare constatări, este corectă observaţia judecătorului fondului, în sensul că angajarea unor cheltuieli pentru prestarea unor servicii care cădeau în sarcina propriilor structuri ale societăţii reclamante nu corespunde exigenţelor principiului bunei gestiuni financiare.

In legătura cu contractul de prestări servicii expertiza contabilă extrajudiciară nr. 354/30/26.03.2015, încheiat cu S.C. N. S.R.L., în calitate de "Prestator servicii "având ca obiect efectuarea unei expertize contabile extrajudiciare având următorul obiectiv: expertizarea situaţiei, evoluţiei şi modului de administrare a patrimoniului şi legalităţii veniturilor şi cheltuielilor realizate de societate în perioada 2010-2014 conform măsurilor stabilite prin deciziile Curţii de Conturi nr. 3/2010, nr. 3/2012, nr. 18/2013 şi nr. 25/2014, în valoare de 7.000 Euro, fără TVA, recurenta-reclamantă arată că achiziţia serviciilor externe de expertiza financiar - contabila extrajudiciare a avut la baza Referatul de necesitate nr. 13279/11.12.2014, aprobat de directorul general al societarii in funcţie la data respectiva, motivaţia avuta in vedere la contractarea serviciilor rezultând in mod neechivoc din referatul indicat anterior.

Potrivit Actului constitutiv al SNS S.A., in vigoare, raportat la valoarea estimativa a achiziţiei, aprobarea încheierii unui astfel de contract nu intra in sfera de competenta a Consiliului de administraţie, cum in mod greşit retine instanţa de fond, fiind in competenta exclusiva a conducerii executive a societăţii. Pe de alta parte, Consiliul de administraţie a delegat conducerii executive sa întreprindă toate demersurile necesare pentru implementarea masurilor dispuse de Curtea de Conturi a României.

Fata de acest aspect, recurenta-reclamantă reiterează obiecţiunile formulate cu privire la primele două contracte verificate de Curtea de Conturi şi arată, totodată că raportul întocmit de S.C. N. S.R.L. a fost depus de către SNS S.A. in dosarul nr. x/2013 aflat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, SNS S.A. valorificând in acest fel constatările prestatorului.

Potrivit opiniei recurentei-reclamante, încadrarea ca abatere a acestei fapte nu are temei legal, auditorii neputand indica in Raport prevederea legala încălcată, iar aprecierea subiectiva si nefundamentata in sensul ca "achiziţia acestor servicii de consultanţă nu se justifică", excede prevederile legislaţiei care reglementează activitatea Curţii de Conturi.

Contrar celor susţinute de recurenta-reclamantă Înalta Curte constată că este legală sentinţa primei instanţe şi sub acest aspect.

Apărarea recurentei-reclamante, potrivit căreia auditorii Curţii de Conturi nu au competenţa de a analiza oportunitatea achiziţiei unor servicii de consultanţă a făcut obiectul analizei instanţei de recurs în considerentele mai sus expuse, conchizându-se în sens contrar, acela potrivit căruia din analiza logică şi sistematică a reglementărilor în materie rezultă atribuţia Curţii de Conturi a României de a exercita control inclusiv cu privire la oportunitatea, economicitatea, eficienţa şi eficacitatea operaţiunilor în care se găsesc implicate entităţile publice, nemaifiind necesară reluarea argumentelor sub acest aspect.

Este lipsită de temei şi critica recurentei-reclamante la adresa considerentelor sentinţei atacate, sub aspectul concluziei potrivit căreia nu a rezultat, din probatoriul administrat în cauză, relevanţa serviciului analizat de prestatorul N. S.R.L..

În acest sens, este discutabilă utilitatea punctului de vedere al unui terţ asupra unor chestiuni deduse judecăţii instanţelor sau cu privire la a căror executare (aducere la îndeplinire) Curtea de Conturi deţine competenţa de a efectua verificări şi a reflecta concluziile în decizii.

În condiţiile în care din probatoriul cauzei nu rezultă că expertiza extrajudiciară a fost necesară pentru formularea vreunei cereri de chemare în judecată sau pentru demonstrarea aducerii la îndeplinire a măsurilor dispuse de Curtea de Coturi, este legală aprecierea acesteia asupra caracterului nejustificat al cheltueilii avansate de reclamantă în acest scop.

De asemenea, Înalta Curte observă şi faptul că prin lucrarea întocmită prestatorul opinează în sensul că o măsură definitivă a Curţii de Conturi nu ar avea temei legal (a se vedea filele x şi urm. dosar, vol. 35).

Raportat şi la pirncipiul enunţat de instanţa fondului, potrivit căruia executarea deciziei Curţii de Conturi este obligatorie pentru entitatea auditată iar conducerea executivă a societăţii şi Consiliul de Administraţie au stabilit, de altfel, responsabilităţile privind modul de punere în aplicare a deciziilor Curţii de Conturi a României, apărările recurentei-reclamante pe marginea concluziei referitoare la legalitatea contractării serviciilor prestate de N. S.R.L. nu sunt susţinute.

In legătură cu contractul de prestări servicii nr. x/25.05.2012, încheiat cu PFA O., în calitate de "Prestator " având ca obiect servicii de management (gestiune şi exploatare) a mijloacelor de calcul, administrare şi suport reţea informatică, recurenta-reclamantă reiterează, şi cu acest prilej, lipsa competenţei Curţii de Conturi de a se pronunţe cu privire la oportunitatea încheierii contractului de prestări servicii nr. x/25.05.2012.

Apoi, se arată că Societatea Naţionala a Sării S.A. are in exploatare la sediul central din Bucureşti o reţea locală de calculatoare constituita din aproximativ 100 de calculatoare (stări de lucru) si 7 servere (aplicaţii, baze de date, gateway, firewall, server email, domain controller etc). Aceasta reţea locala este la rândul ei interconectata cu cele 7 reţele locale(LAN) de la cele 7 sucursale având la rândul lor intre 15(minirn) si 90 de calculatoare fiecare, formând astfel o reţea de arie larga (WAN) cu un total de peste 350 de calculatoare interconectate.

Din punct de vedere al aplicaţiilor software aflate in exploatare, o parte dintre acestea rulează local pe staţiile de lucru de la fiecare sucursala iar altele care au un grad ridicat de centralizare a datelor rulează doar pe serverele de la sediul central si deservesc toate sucursalele SNS S.A.. (de ex.:SAMP: sistem centralizat de aprobare plaţi, SMAR: sistem centralizat aprobare referate, ERPA: sistem centralizat de aprobare si derulare a achiziţiilor, etc.).

Gradul mare de interconectare si interdependenta atât a resurselor hardware cat si a aplicaţiilor software aflate in exploatare implica necesitatea imperioasa ca întregul ansamblu hardware/software/retea sa fie funcţional 99,95%. Altfel spus, se admit timpi de nefunctionare a sistemului de maxim 0.05%

De exemplu nefunctiortarea serverului de aplicaţii, sau a reţelei de comunicaţii, sau a staţiei de lucru-in sine care asigura accesul la server are drept consecinţa imposibilitatea elaborării de facturi la depozitele SNS S.A. Bucureşti, de unde se livrează sare, (similar si la fiecare sucursala). Funcţionarea reţelelor locale de la sucursale depinde de buna funcţionare a nodului principal de la sediul central.

In ceea ce priveşte elaborarea situaţiilor financiare si transmiterea electronica a acestora online in portalul specializat ANAF sau a altor tipuri de declaraţii electronice care sunt obligatorii {prin lege) de transmis online (Intrastat etc.) toate acestea presupun funcţionarea optima a Serverului de comunicaţii Internet (depunerea cu intarziere a acestora atrăgând penalităţi) dar si a serverului de aplicaţii si baze de date, care pe baza datelor introduse de sucursale generează declaraţiile propriuzise.

Coordonarea întregii activităţi de IT de la sucursale se face de asemenea de către sediul central.

Având in vedere numărul mare de calculatoare/utilizatori si servere din sediul central Bucureşti/gradul ridicat de complexitate al inţregului sistem informatic: hardware/software/reţea format din sediul central si cele 7 sucursale, rezulta ca pentru buna functionare a acestuia este necesara asigurarea continua a asistentei tehnice IT de specialitate.

La momentul încheierii contractului cu PFA O. (contract nr. x/25.02.2012), la Direcţia TIC erau prevăzute in organigrama un număr de 2 posturi: 1 post director si 1 post sef serviciu, ambele ocupate. Obiectul contractului incheiat 1-a constituit "servicii de management (gestiune şi exploatare) a mijloacelor de calcul, administrare şi suport reţea informatică". Potrivit fiselor de post ale salariatiilor din cadrul Direcţiei TIC (pe care le anexam-Anexa 3a-3b) doar şeful de serviciu avea atribuţii similare cu cele contractate. Practic exista doar o singura persoana care asigura funcţionarea optima a sistemului informatic si a reţelei de calculatoare din cadrul societarii,

In acest sens personalul IT de specialitate angajat la sediul central, respectiv un singur salariat, era insuficient si nu putea asigura asistenta tehnica continua necesara (si mai ales in perioada in care acesta era in delegaţie, concediu legal de odihna, concediu medical, etc.) pentru buna funcţionare a sistemului informatic aflat în exploatare.

Raportat la cele prezentate anterior si tinand cont de limitările impuse fondului de salarii (contribuţiile si impozitele care ar fi trebuit plătite pentru un salariat suplimentar) a rezultat ca soluţie optima incheierea unui contract de prestări servicii de specialitate cu un PFA.

In concluzie, decizia conducerii societarii a avut in vedere respectarea principiilor reglementate de O.G. nr. 119/1999, respectiv eficienta si economicitatea fondurilor utilizate.

Referitor la observaţia auditorilor de la pagina 123 din Raport potrivit căreia "serviciile acceptate la plată nu sunt certificate cu documente întocmite în condiţiile legii care să confirme prestarea lor la nivelul sumelor plătite/din Procesele-verbale de recepţie a serviciilor IT nu reiese câte ore a prestat furnizorul de servicii zilnic/lunar şi ce servicii a prestat efectiv deoarece toate aceste procese-verbale sunt identice "se impun următoarele precizări:

Din analiza clauzelor contractuale redate anterior rezulta ca Prestatorul nu avea nicio obligaţie de a presta un număr de ore, obligaţiile prestatorului sunt cele prezentate la art. 6 din Contractul nr. x/25.05.20X2.

Plata serviciilor realizate de către prestator s-a făcut legal, cu respectarea clauzelor contractuale in baza procesului-verbal întocmit conform art. 5 din contract.

Referitor la afirmaţia ca " procesele-verbale sunt identice si descriu aceleaşi servicii " acest aspect este generat de faptul ca toate tipurile de servicii precizate in PV sunt necesare in fiecare luna. Din acest motiv nici nu exista un anumit număr de ore pe care furnizorul trebuie sa le presteze, întrucât contractul încheiat între parti nu este unul de servicii cu plata pe ora ci un contract de prestări servicii cu plata lunara pentru serviciile prestate si menţionate in procesul-verbal care constituie anexa la factura emisa de prestator.

Încheierea si derularea Contractului nr. x/25.05.2012 s-a realizat cu respectarea intocmai a dispoziţiilor legale si contractuale aplicabile, astfel ca nu se poate proba o incalcare a prevederilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999.

Aprecierea Înaltei Curţi

Critica recurentei-reclamante, prin care încearcă să demonstreze necompetenţa Curţii de Conturi pe marginea aprecierii oportunităţii achiziţiei unor servicii a făcut obiectul analizei Înaltei Curţi în paragrafele mai sus menţionate, conchizându-se, de către instanţa de recurs, în sens contrar, nefiind necesară reluarea acestor argumente.

Cât priveşte argumentele recurentei-reclamante, prin care se încearcă a se demonstra necesitatea contractării unor servicii de administrare a reţelei informatice deosebit de complexe, Înalta Curte porneşte de la constatarea faptului că recurenta reclamanta nu a justificat imposibilitatea asigurării acestor servicii prin personalul propriu şi nici beneficiul financiar obţinut prin externalizarea acestor servicii, fapt ce demonstrează legalitatea deciziei Curţii de Conturi în privinţa reţinerii abaterii sub acest aspect.

Apoi, întreaga argumentaţie a recurentei-reclamante, potrivit căreia complexitatea reţelei informatice necesita apelarea la serviciile prestate de un terţ specializat, este lipsită de temei tocmai prin raportare la faptul că, în ciuda complexităţii infrastructurii informatice deţinute de reclamantă, gestiunea, exploatarea şi administrarea acesteia a fost asigurată pentru un interval de aproximativ trei ani de o singură persoană, anume persoana fizică autorizată O..

Aşadar, câtă vreme o singură persoană a prestat serviciile externalizate de reclamantă, este corectă concluzia judecătorului fondului, în sensul că şi un singur angajat al reclamantei putea îndeplini aceleaşi sarcini.

In legătură cu contractul de prestări servicii nr. x/25.03.2014, încheiat cu S.C. P. S.R.L., în calitate de "Consultant", având ca obiect servicii specifice de consultanţă privind o parte din aspectele indicate în urma controlului Curţii de Conturi din cursul anului 2013 şi cuprinse în Decizia nr. 18/51.052013, ca urmare a Raportului de control nr. x/30.04.2013, încheiat în urma acţiunii "Controlul privind situaţia, evoluţia şi modul de administrare a patrimoniului public şi privat al statului, precum şi legalitatea realizării veniturilor şi efectuării cheltuielilor", recurenta-reclamantă susţine că abaterea constatată de auditori nu există, având in vedere ca SNS S.A. nu a făcut nicio plata in contul S.C. P. S.R.L. in baza contractului de prestări servicii nr. x/25.03.2014, astfel că nu se poate proba o încălcare a prevederilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999.

Cu privire la pretinsa lipsă a prejudiciului imputat de Curtea de Conturi, constată Înalta Curte că sunt corecte considerentele judecătorului fondului, apreciind prima instanţă că în condiţiile în care reclamanta nu a demonstrat existenţa vreunui acord al celorlalte părţi din contractele amintite, în sensul de a nu mai încasa preţul stabilit convenţional, acceptând o denunţare unilaterală a contractului de către beneficiar sau renunţând la preţul pentru serviciile convenite, faptul că nu au fost efectuate plăţi către prestatorul de servicii nu atestă inexistenţa unei obligaţii de plată.

Astfel, chestiunea prejudiciului contestat de reclamantă nu este una lipsită de actualitate, tocmai acest aspect urmând să fie analizat de reclamantă prin prisma măsurii litigioase, anume evitarea apariţiei prejudiciului reprezentat de preţul acelor contracte fie prin tranzacţii încheiate cu prestatorii, fie prin recuperarea preţului de la persoane ce se fac răspunzătoare de încheierea contractelor în discuţie.

Aceste considerente înlătură de temeinicie şi critica recurentei reclamante dezvoltată pe marginea abaterii reţinute în raport de contractul de prestări servicii nr. x/06.02.2014, încheiat cu Q. S.R.L., în calitate de "Consultant", având ca obiect servicii specifice de consultanţă cu privire la identificarea modalităţilor de optimizare şi eficientizare a structurilor sistemului de control intern ale societăţii şi anume audit, control intern şi control financiar de gestiune.

Afirmaţia recurentei reclamante, potrivit căreia conducerea societarii a renunţat la serviciile respective, nu este însoţită de dovezi care să ateste inexistenţa obligaţiei de plată a serviciilor efectiv prestate ori existenţa unui acord al ambelor părţi, în vederea renunţării la pretenţiile reciproce ce pot apărea în urma executării, chiar parţiale a contractului.

În ceea ce priveşte măsura dispusă la Punctul II.26

Criticând sentinţa pronunţată de prima instanţă, recurenta reclamantă consideră că a fost greşit aplicat statutul SNS S.A., aprobat prin H.G. nr. 767/1997. a suferit de la acea dată numeroase modificări.

Astfel, pe perioada supusă controlului, se precizează la lit. g) din art. 20, Consiliul de administraţie are următoarele competenţe de bază, care nu pot fi delegate directorilor: (…) g) aprobarea încheierii unor acte prin care să dobândească, să închirieze, să încheie contracte de comodat, să înstrăineze, să schimbe sau să constituie în garanţie bunuri aflate în patrimoniul societăţii comerciale şi a căror valoare nu depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic, cu excepţia operaţiunilor menţionate la art. 15 alin. (4) din Legea nr. 137/2002, pentru care este necesară aprobarea AGA.

Consiliul de administrare nu putea delega competenţe pentru închirierea de bunuri aflate în patrimoniul societăţii comerciale şi a căror valoare nu depăşeşte jumătate din valoarea contabilă a activelor societăţii la data încheierii actului juridic. Situaţia constatată de Curte nu se încadrează la acest articol motivat de faptul că SNS S.A. nu a închiriat bunuri din patrimoniul societăţii unui terţ, ci a închiriat bunuri de la un terţ (bunuri aflate în proprietatea unui terţ), respectiv a luat în folosinţă, nu a dat în folosinţă un bun.

Cu privire la încalcarea art. 20.3 lit. f) - " aprobă încheierea oricăror contracte pentru care nu a delegat competenţa directorului gereral", acest articol nu putea fi încălcat întrucât Contractelor de închiriere la care se referă auditorii publici externi nu le sunt aplicabile dispoziţiile menţionate.

La momentul semnării Actului adiţional nr. x la Contractul de închiriere nr. x/03.06.2011, înregistrat sub nr. x/27.02.2012 în vigoare la SNS S.A. era Statutul actualizat la 24.10.2011 al cărui articol 20 se refera la cenzorii societăţii şi nu la competenţele consiliului de administraţie.

La momentul semnării Actului adiţional nr. x la Contractul de închiriere nr. x/03.06.2011, înregistrat sub nr. x/28.09.2012, în vigoare la SNS S.A. era Statutul actualizat la 15.03.2012 al cărui articol 20 se referă la cenzorii societăţii şi nu la competenţele consiliului de administraţie.

În concluzie, SNS S.A., prin încheierea Contractul de închiriere nr. x/03.06.2011 şi a celor două acte adiţionale la acesta, nu a încălcat prevederile Statutului în vigoare.

Cu privire la încalcarea art. 1 şi 10 din O.G. nr. 119/1999, auditorii externi nu au consemnat în ce constau operaţiunile efectuate de societate pentru care ar trebui să răspundă conducătorii compartimentelor de specialitate pentru realitatea, regularitatea şi legalitatea operaţiunilor ale căror documente justificative le-au certificat.

Cu privire la "plata" şi nu "acceptarea" (întrucât a plătit, nu a încasat cum eronat afirmă auditorii publici) unor chirii supraevaluate, reprezentanţii Curţii nu prezintă date şi documente întocmite de evaluatori din care să rezulte că preţul chiriei plătite pentru bunurile închiriate era supraevaluat, Regulamentul propriu al CCR obligând la indicarea metodelor sau criteriilor care au stat la baza constatărilor.

Cu privire la constatarea potrivit careia valoarea estimată a acestei abateri este de 105.149 RON (91.757 RON + 13.392 RON) reprezentând chirie plătită, auditorii publici externi apreciază ca preţul chiriei plătit de SNS S.A. (locatar) S.C. R. S.R.L. (locator) constituie abatere, fără să ia în calcul că bunul a fost pus la dispoziţia SNS S.A. şi folosit de acesta pe întreaga durată a contractului. Atât prin raportul de control, cât şi prin decizie, auditorii realizează o interpretare subiectivă, care nu are legătură cu principiile de afaceri, prin care constată că preţul unui autovehicul similar cu cel închiriat este mai mic decât chiria plătită de Sucursala Praid pe o perioada de aproximativ 4 ani pentru un vehicul asemanator, evident uitând sa scada din acest preţ impozitele, alte cheltuieli. În plus, nu a existat nicio abatere de la legalitate, iar aprobarea Consiliului de administraţie nu era necesară.

Analizând critica recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că este nefondată, pentru considerentele arătate în continuare.

S-a reţinut în fapt că reclamanta SN a Sării S.A. - Sucursala Salina Praid, fără aprobarea CA, a încheiat contractul nr. x/03.06.2011 cu S.C. R. S.R.L., prin care a închiriat un microbuz x (an fabricaţie 2002) la un tarif de 1.000 euro + TVA/lună pe o perioadă de 9 luni începând cu 01.06.2011, cu condiţia ca R. să asigure folosinţa obiectului închirierii pe toată durata contractului şi să asigure buna funcţionare a autovehiculului în siguranţă pe toată durata contactului. Sucursala Praid se obliga prin contractul încheiat să execute în timp şi în bune condiţii pe cheltuiala proprie, toate lucrările de întreţinere şi să suporte cheltuielile cu materiale auxiliare necesare funcţionării (combustibil, materiale consumabile).

Prin actul adiţional nr. x, înregistrat sub nr. x/27.02.2012, durata contractului s-a prelungit până la data de 30.09.2012 (7 luni), iar prin actul adiţional nr. x înregistrat sub nr. x/28.09.2012, durata contractului s-a prelungit până la data de 30.09.2013 şi chiria lunară a fost modificată la 1.200 RON/lună +TVA (12 luni). Ulterior, prin contactul de comodat nr. 4319/01.10.2013, R. S.R.L. a dat cu titlu gratuit spre folosinţă pentru o perioadă de 1 an SN a Sării S.A. - Sucursalei Salina Praid autoturismul proprietatea societăţii, marca x, fără nicio contraprestaţie din partea comodatarului care urma să suporte în totalitate cheltuielile necesare folosinţei. Prin actul adiţional nr. x cu nr. x/30.09.2014, durata contactului de comodat nr. 4319/01.10.2013 s-a prelungit cu încă 12 luni, respectiv până la data de 01.10.2015. În baza acestui contract, în perioada 2011-2014, SNS S.A. - Sucursala Salina Praid a achitat către R. S.R.L. chirie în suma de 169.172,5 RON.

Echipa de audit a comparat chiria achitată către R. S.R.L. de Sucursala Salina Praid de 169.172,5 RON (inclusiv TVA) (echivalent a 38.448,2 euro inclusiv TVA = 169.172,5 RON/4,4 RON/euro), în baza contractului nr. x/2256/03.06.2011 şi actelor adiţionale la acesta, pentru un microbuz x (an fabricaţie 2002), cu preţul de achiziţie a unui autoturism nou (an fabricaţie 2016, nerulat, de 29.666 euro = 24.722 euro + TVA) şi au concluzionat că suma achitată de reclamantă cu titlu de chirie depăşeşte acest preţ.

Este necontestat faptul că reclamata a încheiat contractul de închiriere în discuţie prin directorul Sucursalei Salina Praid, fără a reieşi existenţa unei aprobări a Consiliului de administraţie al SNS S.A..

Apărarea recurentei-reclamante, potrivit căreia nu era necesară aprobarea Consiliului de Administraţie pentru închirierea bunului, a fost corect înlăturată de instanţa fondului, în contextul în care prevederile statutare relevante prevăd necesitatea aprobării, de către Consiliul de Administraţie, a oricărui act prin care reclamanta dobândeşte bunuri, aşadar şi în cazul celor dobândite prin închiriere.

În acelaşi context, concluzia referitoare la caracterul excesiv de oneros, pentru reclamantă, al închirierii, este la adăpost de critică, din moment ce calculul matematic expus de intimata pârâtă relevă faptul că reclamanta a achitat, în baza contractului de închiriere prelungit prin actele adiţionale mai sus menţionate, suma de 38.448,2 euro, în timp ce valoarea de achiziţie a unui autoturism similar nou era de 29.666 euro.

Prin urmare, concluzia referitoare la încălcarea principiului bunei gestiuni financiare din perspectiva economicităţii şi eficienţei în administrarea patrimoniului este la adăpost de critică, subliniind Înalta Curte, în acelaşi context, că în condiţiile în care este probată în cauză împrejurarea dobândirii folosinţei unui bun la un preţ ce depăşeşte valoarea de vânzare a unui vehicul similar nou, apare lipsită de sens critica recurentei-reclamante, potrivit căreia echipa de audit era ţinută să prezinte un comparator al preţurilor practicate pe piaţă, în perioada de referinţă, pentru închirierea unor vehicule similare.

In ceea ce priveşte măsura 11.27, recurenta reclamantă susţine că hotărârea instanţei fondului este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor art. 5 din O.G. nr. 119/1999.

În esenţă, abaterea de la legalitate constatată de auditori in Raportul de control nr. x/13.05.2016 (pct. 3.14 din Raport) constă în "necalcularea şi nerecuperarea creanţelor în sumă de 3.358.029,82 RON, reprezentând penalităţi de întârziere stabilite prin contracte încheiate cu S.C. S. SA".

Penalităţile in valoare de 3.358.029,82 RON au fost calculate pentru perioada 23.08.2011-. 30.01.2013.

Arată recurenta-reclamantă că împotriva S.C. S. S.A. a fost deschisă procedura insolventei in data 30.01.2013 iar conform art. 36 din Legea nr. 85/2006 "de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale". Astfel, de la data de 30.01.2013 si pana la data închiderii procedurii insolventei nu se mai pot formula acţiuni împotriva S.C. S. S.A. pentru valorificarea acestora, singura modalitate de realizare a creanţelor fiind cea prevăzuta in legea insolventei.

SN a SĂRII S.A. a formulat cerere de admitere a creanţei nr. 2026/18.03.2013 în sumă de 30.893.333,87 RON, care a fost admisa, fiind acceptată înscrierea în tabelul definitiv a sumei totale de 30.860.560,64 RON, prin sentinţa nr. 5022/2013 pronunţată de Tribunalul Vâlcea în data de 26 iunie 2013.

Prin aceasta cerere nu au fost incluse si solicitate penalităţile de întârziere calculate de auditori, întrucât acestea au fost stabilite ulterior (la data de 13.05.2016-data Raportului de control al Curţii de Conturi a României), deşi acestea nici măcar nu trebuiau sa fie calculate, întrucât nu erau datorate.

Motivul pentru care odată cu înscrierea la masa credala a creanţei principale împotriva S. S.A. nu s-au menţinut si eventuale penalităţi calculate pana la data deschiderii procedurii insolventei este faptul ca aceste penalităţi de întârziere la plata nu erau datorate, întrucât clauza de penalizare pentru întârzierea la plata a fost suspendata in mod repetat, continuu, prin rescadentarea repetata a plaţii datoriei in perioada 23.08.2011 pana la data înscrierii la masa credala.

Penalităţile de întârziere erau calculate conform prevederilor contractului, insa aceasta clauza penala a fost înlocuita de parti la încheierea protocoalelor de eşalonare cu o alta clauza penala (dobânda convenţionala de 6,25% aplicata la soldul la zi al datoriei), astfel ca pe perioada derulării protocoalelor de eşalonare clauza penala iniţiala prevăzute in contractele de furnizare încheiate intre cele două părţi nu şi-a mai produs efecte.

Pe cale de consecinţa, in perioada derulării protocoalelor de eşalonare a operat clauza penală (dobânda convenţională de 6,25% an), astfel ca in aceasta perioada nu puteau fi calculate alte penalităţi de intarziere, acestea din urma puteau fi calculate numai in situaţia in care intervenea rezilierea protocoalelor de eşalonare.

Începând inca din anii 2007-2008, S. S.A. a înregistrat creanţe atât fata de SNS S.A., cat si fata de alţi agenţi economici, mulţi dintre ei având actionariat integral sau majoritar de stat. Perspectiva intrării in insolventa a societăţii cu capital majoritar de stat S. S.A., respectiv a intrării sale in faliment a determinat o politica guvernamentala de păstrare a capacităţilor de producţie ale acestei societăţi prin susţinerea activităţii acestuia de către agenţii economici aflaţi in subordinea sau coordonarea Ministerului Economiei, prin acordarea de facilitaţi la plata si continuarea livrărilor de materii prime către S. S.A, in aceasta categorie intrând si societatea reclamantă.

În concluzie, recurenta reclamantă afirmă că este de notorietate ca in situaţia în care părţile stabilesc eşalonarea plaţii (rescadentarea) unei datorii, debitorul nu mai datorează penalităţi de intarziere pentru soldul datoriei daca isi îndeplineşte obligaţia de plata a ratelor la noile date scadente stabilite prin graficul de plati convenit.

Aprecierea Înaltei Curţi

Constată instanţa de recurs că sunt nefondate criticile recurentei-reclamante, fiind corectă aprecierea instanţei fondului pe marginea abaterii reţinute în sarcina recurentei-reclamante.

Rezultă, din economia dosarului faptul că prin contractele de vânzare – cumpărare nr. x/2009 şi nr. y/2009, SNS S.A. şi S. S.A. au convenit că pentru fiecare zi de întârziere la plată faţă de termenul contractual cumpărătorul va plăti vânzătorului penalităţi în cuantumul prevăzut de legislaţia în vigoare pentru obligaţii bugetare. Penalităţile nu pot depăşi valoarea facturilor pentru care au fost calculate», iar prin contractul de vânzare – cumpărare nr. z/2009 s-a convenit «Cumpărătorul este obligat să plătească vânzătorului penalităţi de 0,15% din valoarea mărfii livrate şi facturate pentru fiecare zi de întârziere la plată faţă de termenele convenite» .

De asemenea, Înalta Curte constată că între societatea recurentă şi S. S.A. au fost încheiate două convenţii de eşalonare a plăţilor restante începând cu data de 23.08.2011.

Astfel, la data de 07.10.2011 reclamanta SNS S.A. şi societatea S. S.A. au încheiat protocol de eşalonare plăţi, privind suma de 15.896.511 RON, datorie existentă la 23.08.2011 reprezentând contravaloarea produselor livrate şi neachitate la scadenţă în condiţiile contractelor nr. x/2009, nr. y/2009 şi nr. z/2009, fără a include şi penalităţile aferente perioadei 01.01.2008 – 23.08.2011 ce făceau obiectul unui proces separat.

Însă, esenţial de reţinut este faptul sesizat de prima instanţă, subliniind judecătorul fondului că din conţinutul acordului contractual de eşalonare, respectiv art. 6 rezultă că «în situaţia în care S. S.A. nu-şi va respecta întocmai obligaţiile de plată asumate prin prezentul Protocol (…) va fi considerat reziliat de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă».

Ulterior, la data de 14.02.2012, reclamanta SNS S.A. şi S. S.A. au încheiat un nou protocol de eşalonare plăţi, care a vizat datoria restantă la data de 12.01.2012 în sumă de 17.270.414,06 RON contravaloarea produselor livrate şi neachitate la scadenţă în condiţiile contractelor nr. x/2009, nr. y/2009 şi nr. z/2009, la care se adaugă dobânda calculată protivit protocolului anterior. Acest protocol a conţinut de asemenea clauze în sensul că «Oltchim va achita pe perioada eşalonării (…) o dobândă lunară de 6,25%/an» (art. 4), respectiv în sensul că «în situaţia în care S. S.A. nu-şi va respecta întocmai obligaţiile de plată asumate prin prezentul Protocol (…) va fi considerat reziliat de drept, fără nicio altă formalitate prealabilă» (art. 5).

Se reţine, de asemenea, de către instanţa fondului că reclamanta nu a demonstrat faptul că S. şi-ar fi respectat întocmai obligaţiile asumate prin cele două protocoale încheiate la 07.10.2011 şi 14.02.2012, ci dimpotrivă rezultă că societatea respectivă a înregistrat faţă de SNS S.A. la data deschiderii procedurii insolvenţei o datorie de 30.860.561,72 RON creanţe principale, penalităţi şi dobândă.

În aceste condiţii, este corectă aprecierea instanţei fondului, potrivit căreia chiar dacă recurenta- reclamantă a încheiat protocoalele menţionate al căror sens contractual era al stabilirii obligaţiei S. S.A. de plată doar a dobânzii de 6,25% an pentru sumele eşalonate, totuşi nu a manifestat diligenţă în formularea declaraţiei de reziliere unilaterală, care intervenea de drept odată ce debitorul nu şi-a executat nici noile obligaţii asumate. În consecinţă, SNS S.A. nu a manifestat diligenţă în valorificarea unui drept suplimentar la perceperea de penalităţi de întârziere în baza contractelor iniţiale de vânzare – cumpărare, ce erau susceptibile de a produce efecte depline odată intervenită rezilierea de drept în cond. art. 6, respectiv art. 5 din fiecare protocol.

Se confirmă în concret faptul că reclamata a omis valorificarea dreptului la perceperea penalităţilor, cu atât mai mult cu cât prin cererea de înscriere la masa credală a creanţei sale SNS S.A. arată explicit faptul că nu a calculat penalităţi de întârziere aferente creanţei principale pentru perioada 23.08.2011 – 30.01.2013.

17. In ceea ce priveşte măsura 11.29, recurenta-reclamantă susţine că hotărârea primei instanţe este dată cu interpretarea şi aplicarea greşită a prevederilor H.G. m.909/1997 (pct. 21 si pct. 23), ale art. 5 din O.G. m.119/1999, ale O.U.G. nr. 88/1997 (art. 24) si ale H.G. nr. 577/2002 (art. 106, art. 107 si art. 109).

Prin Raportul Curţii de Conturi si la punctul 19 din decizie se retine ca in anul 2013 SNS S.A. a vândut un activ fix reprezentând autoturism x, evidenţiat în contabilitate la valoarea de inventar de 125.541 RON, amortizat complet, la valoarea de 33.000 RON, sub nivelul valorii de piaţă stabilita prin Raportul de evaluare, respectiv de 40.180 RON cu TVA."

De asemenea, auditorii au mai constatat societatea a procedat la vânzarea activului (autoturismului Jeep Grand), fără a fi urmată procedura scoaterii din funcţiune a mijlocului fix, respectiv nu au fost constituite comisiile de scoatere din funcţiune a mijlocului fix şi nu a fost întocmit procesul-verbal de scoatere din funcţiune a mijloacelor fixe.

Contrar celor reţinute de Curtea de Conturi şi împărtăşite de instanţa fondului, recurenta-reclamantă susţine că scoaterea din funcţiune a activului în discuţie a fost realizata cu respectarea dispoziţiilor legale şi statutare, menţionând faptul că vânzarea autoturismului a fost aprobată de consiliul de administraţie, prin licitaţie, în baza Regulamentului privind organizarea si desfăşurarea licitaţiei privind valorificarea prin vânzarea mijloacelor fixe, aprobat de conducerea SNS S.A..

Arată recurenta-reclamantă că prima procedura de licitaţie cu strigare s-a desfăşurat la data de 12.12.2012 când nu s-a prezentat la licitaţie nicio persoana interesata sa achiziţioneze bunul supus valorificării.

Procedura a fost reluata in data de 16.01.2013 si nici de această dată nu s-au prezentat ofertanţi, motiv pentru care, comisia, conform competentelor aprobate prin Regulamentul privind organizarea şi desfăşurarea licitaţiei privind valorificarea prin vânzarea mijloacelor fixe, a decis "vânzarea prin negociere directa a autoturismului x, având ca baza de negociere preţul de 49.823 RON (cu TVA inclus) stabilita prin expertiza tehnica nr. 2436/17.10.2012".

La data de 30.01.2013 a avut loc procedura de negociere, autoturismul fiind atribuit domnului T. pentru suma de 33.000 RON, rezultata in urma negocierii.

Se poate astfel constata ca, autoturismul in cauza a fost înstrăinat cu respectarea procedurilor legale, in condiţii de transparenta si competitivitate.

Faţă de aceste aspecte precum şi în contextul în care bunul vândut de SNS S.A. nu face parte din categoria activelor cărora li se aplica dispoziţiile O.U.G. nr. 88/1997, nu se poate pune problema aplicării in cadrul procedurii de valorificare a dispoziţiilor art. 105,106,107 si 109 din H.G. nr. 577/2002 care se refera la procedura de vânzare a activelor.

In ceea ce priveşte punerea in aplicare a acestei măsurii, aceasta este imposibilă din următoarele considerente:

Implementarea acestei masuri presupune acţionarea in instanţa a persoanelor considerate responsabile de producerea prejudiciului, persoanele menţionate in Raportul de control fiind in acest caz salariaţi ai societăţii.

Conform doctrinei şi practicii judiciare (dar având in vedere si Decizia pronunţata de Înalta Curte de Casaţie si Justiţie- Completul competent să judece recursul în interesul legii prin care s-a soluţionat recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Constanţa, având ca obiect- "interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 268 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, raportat la art. 8 şi 12 din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivă, republicat, şi a dispoziţiilor art. 211 lit. c) din Legea dialogului social nr. 62/2011) se ia in calcul pentru începerea termenului de prescripţie de 3 ani pentru formularea unei acţiuni in instanţa împotriva salariatiilor, data producerii pagubei (art. 268 alin 1 lit. c) din Legea nr. 53/2003-Codul muncii, raportat la dispoziţiile art. 211 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 62/2011-legea dialogului social).

Or, in cazul acestei masuri, data producerii pagubei este data încasării pretului-30.01.2013, termen ce s-a împlinit la data de 31.01.2016, deci anterior datei finalizării controlului. Termenul de prescripţie al dreptului la acţiune s-a împlinit deci inainte de emiterea de către Curtea de Conturi a României a Raportului de control prin care s-a constatat paguba (ce a fost emisa la data de 13.05.2016), existând astfel un impediment major pentru formularea unei acţiuni in instanţa. Acest impediment a existat chiar de la momentul constatării de către auditori a presupusei abateri si a pagubei.

Practic punerea in aplicare a acestei masuri este imposibila. Intr-o eventuala acţionare in instanţa, riscul pierderii litigiului din motivul arătat anterior este major, iar societatea va fi obligata si la cheltuieli de judecata (onorariu avocat, posibil onorariu expert), care in cazul pierderii litigiului vor fi considerate prejudicii.

Aprecierea Înaltei Curţi

Critica recurentei-reclamante este nefondată, constatând Înalta Curte legalitatea sentinţei civile şi sub acest aspect.

În acest sens, Înalta Curte are în vedere dispoziţiile art. 106 din Normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 88/1997, aprobate prin H.G. nr. 577/2002, potrivit cărora vânzarea activelor se face prin licitaţie deschisă cu strigare, cu adjudecare la cel mai mare preţ obţinut pe piaţă.

În acelaşi sens statuează şi art. 24 din O.U.G. nr. 88/1997, potrivit căruia vânzarea activelor se face prin licitaţie deschisă cu strigare.

În concret, în condiţiile în care activul în discuţie nu a fost vândut de partea reclamantă prin licitaţie deschisă cu strigare, ci prin negociere directă cu un cumpărător, este corect reţinută în sarcina recurentei-reclamante abaterea menţionată, fiind lipsite de relevanţă argumentele recurentei-reclamante, prin care încearcă să justifice derogarea de la procedura obligatoriu prevăzută de lege pentru vânzarea activelor.

De asemenea, Înalta Curte constată că nu sunt relevante în economia litigiului apărările expuse de recurenta-reclamantă pe marginea pretinsei imposibilităţi de îndeplinire a măsurii dispuse de Curtea de Conturi, apărări dezvoltate în legătură cu intervenirea prescripţiei în cauză, cât timp aceste apărări nu vizează legalitatea măsurii, aşadar a actului prin care aceasta a fost dispusă, ci executarea acesteia.

Faţă de toate aceste considerente, Înalta Curte constată nefondat recursul declarat de reclamantă, urmând a-l respinge în consecinţă.

Este deopotrivă nefondat şi recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi împotriva sentinţei civile nr. 2537 din 18 noiembrie 2019, astfel cum se va arăta în considerentele următoare.

O primă critică a recurentei-pârâte vizează soluţia de anulare a măsurii dispuse de Curtea de Conturi la pct. 1.6 din decizia contestată în cauză.

Arată recurenta-pârâtă, sub acest aspect că în cazul neregulilor constatate la SN a Sării S.A., instanţa de fond în mod greşit a reţinut ca nu sunt incidente în cauză dispoziţiile H.G. nr. 28/2008 şi implicit ale Ordinului MDLPL nr. 863/2008, întrucât pentru obiectivele de investiţii respective, acestea sunt actele normative care reglementează modelul şi structura devizului oferta şi a situaţiilor de lucrări.

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Instrucţiunile de aplicare a unor prevederi din H.G. nr. 28/2008, aprobate prin Ordinul ministrului Dezvoltării, Lucrărilor Publice şi Locuinţelor nr. 863/2008, se precizează: "Formularele F1-F5, completate cu preţuri unitare şi valori, devin formulare pentru devizul ofertei şi vor fi utilizate pentru întocmirea situaţiilor de lucrări executate, în vederea decontării".

Astfel, Situaţiile de lucrări întocmite de constructor, în structura din Formularul F3, " cu cantităţi de lucrări pe categorii de lucrări" prezentat în Anexa nr. 1 la Ordinului MDLPL nr. 863/02.07.2008, obliga pe constructor/executant să înscrie în acestea:

- cheltuieli directe constituite din: cheltuieli cu consumurile de materiale şi utilaje, manopera muncitorilor direct productivi şi cheltuieli de transport aferente materialelor, prefabricatelor, confecţiilor, utilajelor, precum şi valoarea transporturilor tehnologice;

- cheltuieli indirecte reprezentând cheltuieli proprii ale executantului, necesare pentru executarea lucrărilor de investiţii/intervenţii, calculate prin aplicarea cotei negociate asupra totalului cheltuielilor directe rezultate;

- profit calculat prin aplicarea cotei negociate asupra cheltuielilor indirecte.

Aplicarea acestor dispoziţii legale pentru lucrări finanţate din fonduri proprii, în ceea ce priveşte modul de completare a Formularele F1-F5, conduce la realizarea unei bune gestiuni financiare în utilizarea fondurilor, entitatea în conformitate cu prevederile O.G. nr. 119/1990 având obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficientei în utilizarea fondurilor şi în administrarea patrimoniului.

În Raportul de control, auditorii publici externi au consemnat faptul ca au fost acceptate la plata facturi în sumă totală de 7.524.233 RON (la nivelul valorii contractate, inclusiv cea din Actul adiţional nr. x/2013), având la baza Situaţii de lucrări întocmite de constructor care fac imposibilă verificarea lucrărilor contractate, în ceea ce priveşte cantităţile şi preţurile materiilor prime, manoperei încorporate în investiţie.

Auditorii publici externi au consemnat faptul că au fost prezentate: - Formularul nr. 3 - "Centralizatorul devizelor Ştrand Praid", care cuprinde valorile totale aferente activităţii de construcţii - montaj şi a echipamentelor pe cele 11 "articole": Structură; Arhitectură; Instalaţii termice; Instalaţii ventilaţie; Instalaţii sanitare; Reţele exterioare alimentare cu apă şi canalizare; Instalaţii electrice; Utilităţi bucătărie; Turnicheţi; Piscină şi Structură piscină.

Pentru 9 "articole", au fost prezentate tabele care cuprind lucrările de bază cu înscrierea "preţurilor totale pe unitatea de măsură", respectiv pe: metru cub la beton armat, beton simplu, straturi fundaţii, metru pătrat la cofraje elemente de beton armat, pardoseală 100 mm cu strat de uzură din plăci ceramice 10 mm, adeziv 5mm şi şapă 85 mm, zugrăveală şi vopsitorie culoare albă etc. fâră a fi detaliat preţul pe elementele componente: material, manoperă, utilaje şi transport". Pentru Piscină sunt nominalizate echipamentele achiziţionate şi o valoare a manoperei pe total.

Situaţiile de lucrări pe baza cărora au fost efectuate plăţile, sub forma de tabele care cuprind aceleaşi elemente ca şi tabelele prezentate în ofertă, pentru acele "articole" fac imposibilă verificarea lucrărilor contractate, în ceea ce priveşte cantităţile şi preţurile materiilor prime, manoperei încorporate în investiţie.

Potrivit dispoziţiilor art. 2 din H.G. nr. 767/1997, Societatea Naţională a Sării - S.A. este persoana juridică română, cu capital integral de stat, având forma juridică de societate pe acţiuni, şi îşi desfăşoară activitatea în conformitate cu legile române şi cu propriul statut.

Aceasta este o întreprindere publică în înţelesul art. 2 alin. (2) litb) din O.U.G. nr. 109/2011 privind guvernanta corporativă a întreprinderilor publice.

Pe cale de consecinţă, recurenta-pârâtă apreciază că la data respectivă, recurenta - reclamantă cădea sub incidenţa O.U.G. nr. 34/2006.

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte apreciază că este legală sentinţa pronunţată de prima instanţă sub acest aspect.

În acest sens, instanţa de recurs constată că este corectă concluzia judecătorului fondului, potrivit căreia reclamanta nu se încadrează în sensul art. 4 din H.G. nr. 28/2008 în categoria entităţilor vizate de acest act administrativ unilateral cu caracter normativ, negestionând venituri bugetare din categoria celor definite de art. 1 alin. (2) din Legea nr. 500/2002 sau art. 1 alin. (2) din Legea nr. 273/2006, ci îşi desfăşoară activitatea pe baza veniturilor proprii obţinute, motiv pentru care nici finanţarea lucrării în discuţie nu reiese a fi fost făcută dintr-o sursă bugetară avută în vedere de H.G. nr. 28/2008.

Prin urmare, nu sunt relevante în situaţia analizată nici dispoziţiile Ordinului MDLPL nr. 863/2008, astfel că nu poate fi imputată reclamantei omisiunea de a completa formularele pretinse de recurenta-pârâtă în desfăşurarea raportului contractual nr. x/08.02.2013.

Aşadar, fiind corectă concluzia instanţei fondului, potrivit căreia H.G. nr. 28/2008 şi, în mod corespunzător, Ordinul MDLPL nr. 863/2008 nu au aplicabilitate generală pentru orice lucrări de investiţii, ci doar în cazul investiţiilor publice finanţate din surse bugetare, cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 500/2002 şi/sau ale Legii nr. 273/2006, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei-pârâte la adresa sentinţei sub acest aspect.

Cu privire la măsura de la pct. 1.10 din Decizia nr. 5/2015, recurenta-pârâtă susţine că în mod greşit instanţa de fond a apreciat că pârâta, Curtea de Conturi a României, a interpretat eronat clauzelor contractuale de la art. 5 din contract, în condiţiile în care în Raportul de control s-a consemnat nerespectarea art. 6 din contractele în cauza.

În acest sens, recurenta pârâtă arată că la art. 20 din contractele încheiate, furnizorul respectiv SN a Sării S.A. s-a obligat, ca în cazul în care "subcontractează părţi din contract, să încheie contracte cu subcontractanţii desemnaţi, în aceleaşi condiţii în care, el a semnat contractul cu CNADR". Totodată s-a obligat să prezinte la încheierea contractului, toate contractele încheiate cu subcontractanţii desemnaţi, acestea constituindu-se în anexe la contract.

În Raportul de control s-a consemnat că, fără a respecta această obligaţie contractuală, a fost posibilă încasarea de sume necuvenite de la C.N.A.D.R.

în ceea ce priveşte plata către C.N.A.D.R., la art. 6 din contractele respective, achizitorul s-a obligat sa efectueze plata către S.N. a Sării S.A. în termen de 60 de zile de la data depunerii facturii la registratura D.R.D.P., iar furnizorul respectiv S.N. a Sării S.A., s-a obligat sa restituie achizitorului orice sume care i-au fost plătite în plus, în termen de 30 de zile de la primirea unei cereri, în caz contrar, achizitorul având dreptul să aplice dobânda penalizatoare până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor.

în Raportul de control s-a consemnat că, fără a respecta aceste obligaţii contractuale, a fost posibilă încasarea de sume necuvenite de la C.N.A.D.N.R.

Susţine recurenta-pârâtă că nu pot fi primite eventualele susţineri ale recurentei - reclamante potrivit cărora, prin încheierea de contracte de transport la preţuri sub cele cu care a contractat cu C.N.A.D.N.R. este o dovada a unei bune şi eficiente gestiuni a fondurilor proprii, întrucât, S.N. a Sării S.A.în conformitate cu prevederile art. 5 din O.G. nr. 119/1990 avea obligaţia să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalităţii, regularităţii, economicităţii, eficacităţii şi eficienţei în utilizarea fondurilor şi în administrarea patrimoniului.

Or, în acest caz, din relaţia contractuală cu C.N.A.D.R., SN A SĂRII S.A. a încasat suma de 2.381.106 Iei, pentru transportul sării contractate, peste suma pe care în mod real a plătit-o societăţilor care au efectuat efectiv transportul sării către C.N.A.D.R., aceasta ca urmare a subcontractarii serviciilor de transport atribuite prin contractele încheiate cu C.N.A.D.R. (contractele nr. x/2013, nr. 233/28.10.2014, nr. 303/02.02.2015 şi nr. 467/23.10.2015) în alte condiţii decît cele convenite cu acesta companie, în sensul că a încheiat contractele de prestări servicii de transport cu diverse firme la preţuri mult mai mici decât preţul transportului stabilit prin contractul încheiat cu C.N.A.D.R. şi decontat acestei companii.

Din Raportul de control, rezultă că suma de 2.381.106 RON, a fost suportată în principal din tariful de utilizare a drumurilor (încasat de C.N.A.D.R.) destinat contractelor de deszăpezire.

În fapt, deşi instanţa de fond recunoaşte Ia fila x paragraful 7, faptul că clauza de la art. 20 din contract are în vedere obligaţia furnizorului S.N.S. S.A. de a nu conveni cu subcontractanţii clauze mai puţin favorabile C.N.A.D.N.R., concluzionează că subcontractarea la preţuri inferioare faţă de preţul plătit de achizitor nu este în defavoarea CNADNR.

Or, în acest caz, deşi SN a Sării S.A. a subcontractat serviciul de transport sare în alte condiţii decât cele convenite prin contractele încheiate cu C.N.A.D.N.R., respectiv au fost încheiate contracte de prestări servicii de transport, cu diverse firme, la preţuri mult mai mici decât preţul transportului stabilit prin contract, fapt ce a condus la încasarea de la companie de sume necuvenite de 2.381.106 RON şi implicit în producerea unui prejudiciu în bugetul acesteia.

Instanţa de fond nu a avut în vedere la pronunţarea hotărârii faptul că atât în Raportul de control (pag. 172) la elementul "Actul normativ încălcat" au fost înscrise cu "citat", ca fiind nerespectate de către SNS S.A., prevederile clauzelor stabilite prin art. 20.1 şi art. 20.2 din contractele nr. x/2013, nr. 233/28.10.2014, nr. 303/02.02.2015 şi nr. 467/23.10.2015, precum şi prevederile art. 5 alin. (1) din O.G. nr. 119/1999 privind controlul intern si controlul financiar preventiv, iar în Decizia nr. 5/2016 au fost înscrise aceste prevederi fără a le reda conţinutul (la pag. 35).

Curtea de Conturi nu a consemnat efectuarea de plăţi fără a avea la bază un contract încheiat între părţi, ci a consemnat încasarea de sume necuvenite de 2.381.106 RON de la CNADR, în alte condiţii decît cele convenite cu această companie.

Situaţia a fost constatată în cazul următoarelor contracte:

a) contractul de prestări servicii de transport nr. 207/10.10.2013 încheiat cu Asociaţia dintre S.C. U. S.R.L. şi V. S.R.L., având ca obiect transportul sării industriale pentru deszăpezire, la tariful cuprins între: 0,32 - 0,341ei/tona x Km fără T.V.A.

Prestaţiile efectuate în baza acestui contract au fost facturate C.N.A.D.R. la preţul de 0,36 RON/tonă/km în condiţiile în care, SNS S.A. a achitat şi efectiv a suportat un tarif mult mai mic cuprins între 0,32 -0,34 RON/tonă/km, fapt ce a condus la încasarea de la C.N.A.D.R. de sume necuvenite de 176.939 RON;

b) contractul de prestări servicii de transport nr. 214/21.10.2013 încheiat cu Asociaţia dintre S.C. W. S.R.L., având ca obiect transportul sării industriale pentru deszăpezire, la preţul de: 0,30 RON/to x km, fără TVA.

Prestaţiile efectuate în baza acestui contract au fost facturate C.N.A.D.R. la preţul de 0,36 RON/tona/km, în condiţiile în care SN a SĂRII S.A. a achitat şi efectiv a suportat un tarif mult mai mic de 0,30 RON/tonă/km, fapt ce a condus la încasarea de la C.N.A.D.R. de sume necuvenite de 376.985 RON, care i-au fost plătite în plus;

c) contractul de prestări servicii de transport nr. 215/21.10.2013 încheiat cu Asociaţia S.C. X. S.R.L. şi S.C. Y. S.A., având ca obiect transportul sării industriale pentru deszăpezire la preţul cuprins între: 0,319-0,325 RON x tona x km, fără T.V.A.

Prestaţiile efectuate în baza acestui contract au fost facturate C.N.A.D.R. la preţul de 36 RON/tona/km în condiţiile în care SNS S.A. a achitat şi efectiv a suportat un tarif mult mai mic cuprins între 0,319 - 0,325 RON/tonă/km, fapt ce a condus la încasarea de la C.N.A.D.R. de sume necuvenite în valoare totală de 348.515 RON (240.882 RON - Sucursala Vâlcea şi 107.633 RON - Sucursala Slânic Prahova), care i-au fost plătite în plus;

d) contractul de prestări servicii de transport nr. 234/29.10.2014 încheiat cu S.C. W. S.R.L., având ca obiect transportul sării industriale pentru deszăpezire la preţul cuprins intre 0,30- 0,321ei/tonă x Km.

Prestaţiile efectuate în baza acestui contract au fost facturate C.N.A.D.R. la preţul de 0,38 RON/tona/km, în condiţiile în care S.N. a Sării S.A. a achitat şi efectiv a suportat un tarif cuprins între de 0,30-0,32 RON/to x km, fapt ce a condus la încasarea de la C.N.A.D.R. de sume necuvenite în valoare totală de 238.079 RON, care i-au fost plătite în plus;

e) contractul de prestări servicii de transport nr. 237/30.10.2014 încheiat cu S.C. Z. având ca obiect transportul sării industriale pentru deszăpezire la preţul cuprins între 0,331ei-0,36/tonă x Km.

Prestaţiile efectuate în baza acestui contract au fost facturate C.N.A.D.R. la preţul de 0,38 RON/tona/km în condiţiile în care SN a SĂRII S.A. a achitat şi efectiv a suportat un tarif mediu mult mai mic cuprins între 0, 32-0,36 RON/Km, fapt ce a condus la încasarea de la C.N.A.D.R. de sume necuvenite în valoare de 74.669 RON, care i-au fost plătite în plus;

f) contractul de prestări servicii de transport nr. 238/30.10.2014 încheiat cu S.C. AA. S.R.L. având ca obiect transportul sării industriale pentru deszăpezire la preţul de 0,321ei/tonă x Km.

Prestaţiile efectuate în baza acestui contract au fost facturate C.N.A.D.R. la preţul de 0,38 RON/tona/km în condiţiile în care SNS S.A. a achitat şi efectiv a suportat un tarif de 0,32 RON/toă/km, fapt ce a condus la încasarea de la C.N.A.D.R. de sume necuvenite în valoare totală de 50.1491ei, plătite în plus;

g) contractul de prestări servicii de transport nr. 470/2015, încheiat cu S.C. W. S.R.L., având ca obiect transportul sării industriale pentru deszăpezire la preţul de 0,32 RON x tona x km, fără T.V.A.

Prestaţiile efectuate în baza acestui contract au fost facturate C.N.A.D.R. la preţul de 0,39 RON/tona/km în condiţiile în care SNS S.A. a achitat şi efectiv a suportat un tarif mult mai mic de 0,321ei/to x km, fapt ce a condus la încasarea de la C.N.A.D.R. de sume necuvenite în valoare 398.800 RON, plătite în plus;.

h) contractul de prestări servicii de transport nr. 471/2015, încheiat cu S.C. Z. S.R.L., având ca obiect transportul sării industriale pentru deszăpezire prin Sucursala Salina Ocnele Mari, pentru C.N.A.D.R., cu autovehicole de capacitate de 24 tone, la preţul de0,315 RON x tona x km, fără T.V.A.

Prestaţiile efectuate în baza acestui contract, au fost facturate C.N.A.D.R. la preţul de 0,39 RON/tona/km în condiţiile în care S.N.S. S.A. a achitat şi efectiv a suportat un tarif mult mai mic de 0,315, fapt ce a condus la încasarea de la C.N.A.D.R. de sume necuvenite în valoare totală de 486.774.RON, plătite în plus;

i) contractul de prestări servicii de transport nr. 472/2015, încheiat cu S.C. AA. S.R.L. având ca obiect transportul sării industriale pentru deszăpezire la preţul de 0,32 RON x tona x km, fără T.V.A.

Prestaţiile efectuate în baza acestui contract au fost facturate C.N.A.D.R. la preţul de 0,39 RON/tona/km în condiţiile în care S.N.S. S.A. a achitat şi efectiv a suportat un tarif mult mai mic de 0,32, fapt ce a condus la încasarea de la C.N.A.D.R. de sume necuvenite în valoare totală de 139.683 RON, plătite în plus;

j) contractul de prestări servicii de transport nr. 473/29.10.2015, încheiat cu S.C. BB. S.R.L., având ca obiect transportul sării industriale pentru deszăpezire la preţul de 0,34 RON x tona x km, fără T.V.A.

Prestaţiile efectuate în baza acestui contract au fost facturate C.N.A.D.R. la preţul de 0,39 RON/tona/km în condiţiile în care S.N.S. S.A. a achitat şi efectiv a suportat un tarif mult mai mic de 0,34, fapt ce a condus la încasarea de la C.N.A.D.R. de sume necuvenite în valoare totală de 90.540 RON, care i-au fost plătite în plus.

Faţă de aceste preţuri stabilite prin contractele încheiate cu prestatorii de servicii, preţul transportului pentru furnizarea sării în cantităţile contractate, convenit prin contractele încheiate cu C.N.A.D.R. a fost mult mai mare, astfel:

a) în contractul nr. x/10.10.2013, având ca obiect: furnizarea a 400.000 tone sare pentru deszăpezire inclusiv transportul în procent de 35% din cantitate, reprezentând 140.000 tone sare pe distanţa cea mai scurtă dintre punctul de furnizare şi baza de deszăpezire, la preţul total de 80.360.000 RON, fără T.V.A., din care, preţul transportului de 7.560.000 RON, fără T.V.A. însemnând 0,36 RON x tona x km, la care se adaugă T.V.A. Durata contractului a fost de 7 luni (10.10.2013 - 10.05.2014);

b) în contractul nr. x/28.10.2014, având ca obiect: furnizarea a 250.000 tone sare pentru deszăpezire, la preţul de 49.682.000 RON fără T.V.A., din care, preţul transportului de 2.432.000 RON, fără T.V.A., însemnând 0,38 RON x tona x km, la care se adaugă T.V.A. Durata contractului a fost de 7 luni (28.10.2014 - 28.05.2015);

c) în contractul nr. x/02.02.2015, având ca obiect: furnizarea a 65.000 tone sare pentru deszăpezire, la preţul de 12.850.128,40 fără T.V.A. din care; preţul sării este del2.285.000 RON fără T.V.A., preţul transportului este de 564.128,40 RON, fără T.V.A., preţul unitar pentru transport fiind de 0,38 RON x tona x km, la care se adaugă T.V.A. Durata contractului a fost de 4 luni (02.02.2015 ~ 02.06.2015);

d) în contractul nr. x/23.10.2015 având ca obiect, furnizarea a 300.000 tone sare pentru deszăpezire şi transportul a 35% (105.000 tone), din cantitate, pentru D.R.D.P.-uri, la preţul de 64.752.000 fără T.V.A. din care, preţul sării este de 58.200.000 RON fără T.V.A., preţul transportului este de 6.552.000 RON, fără T.V.A., preţul unitar pentru transport fiind de 0,39 Iei x tona x km, la care se adaugă T.V.A. Durata contractului a fost de 7 luni (23.10.2015-23.05.2016).

De reţinut este faptul că la clauza prevăzută la art. 20 din aceste contracte, furnizorul, respectiv S.N.S. S.A., s-a obligat, ca în cazul în care "subcontractează părţi din contract, sa încheie contracte cu subcontractanţii desemnaţi, în aceleaşi condiţii în care, el a semnat contractul cu CNADR". Totodată s-a obligat să prezinte la încheierea contractului, toate contractele încheiate cu subcontractanţii desemnaţi, acestea constituindu-se în anexe la contract.

În ceea ce priveşte plata către C.N.A.D.R., potrivit clauzei de la art. 6 din contractele încheiate, achizitorul respectiv C.N.A.D.R. s-a obligat să efectueze plata către S.N.S. S.A. în termen de 60 de zile de la data depunerii facturii la registratura D.R.D.P., iar furnizorul s-a obligat "să restituie achizitorului orice sume cuvenite care i-au fost plătite în plus", în termen de 30 de zile de la primirea unei cereri, în caz contrar, achizitorul având dreptul să aplice dobânda penalizatoare până la îndeplinirea efectivă a obligaţiilor.

Cu încălcarea acestor obligaţii contractuale, au fost încasate de către S.N.S. S.A. sume necuvenite de la C.N.A.D.R.

Pe de altă parte, auditorii publici externi, referitor la vânzarea sării la intern au consemnat în acelaşi Raport de control, faptul că, SNS S.A., în perioada 2013 - 2015, a livrat CNADR, cantitatea totală de 800.529 tone sare pentru deszăpezire drumuri, la preţuri mai mari decât cele practicate la export, concluzionând că prin practicarea unor preţuri majorate consumatorilor interni, în speţă CNADR, în calitate de consumator de mari cantităţi de sare pentru deszăpezire, în fapt s-a asigurat acoperirea diferenţelor de preţ din vânzarea la export la preţuri inferioare, aceasta practica fiind interzisă de dispoziţiile Legii concurenţei nr. 21/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare:

- art. 6 lit. e): "Este interzisă (...) practicarea unor preţuri excesive sau practicarea unor preţuri de ruinare, în scopul înlăturării concurenţilor, ori vânzarea la export sub costul de producţie, cu acoperirea diferenţelor prin impunerea unor preţuri majorate consumatorilor interni".

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că sentinţa primei instanţe este legală, sub acest aspect.

Astfel cum rezultă din economia dosarului, abaterea constatată de Curtea de Conturi prin măsura ce face obiectul prezentei analize a fost reţinută prin raportare la faptul că societatea reclamantă a obţinut un pretins beneficiu nejustificat, în contextul derulării contractelor de furnizare a sării către compania naţională de administrare a autostrăzilor şi drumurilor, percepând acesteia din urmă un preţ mai mare decât cel efectiv achitat de reclamantă subcontractorilor săi pentru produsele puse la dispoziţia CNADR.

Trecând peste faptul că suma de 2.381.106 RON, reprezentând diferenţa între preţul convenit de reclamantă cu C.N.A.D.R. pentru transport şi preţul efectiv plătit de reclamantă transportatorilor subcontractanţi nu poate constitui un prejudiciu în patrimoniul entităţii auditate, Înalta Curte constată corect raţionamentul judecătorului fondului şi în privinţa dezlegării chestiunii litigioase a preţului convenit între societatea reclamantă şi C.N.A.D.R.

Sub acest aspect, judecătorul fondului reţine, în ceea ce priveşte contractele încheiate de SNS S.A. şi CNADNR analizate de Curtea de Conturi, că prin formulări similare părţile contractante au prevăzut un preţ fix pentru îndeplinirea contractului, din care preţul sării a fost stabilit separat de preţul transportului, acesta din urmă fiind menţionat atât în valoare absolută, cât şi ca preţ unitar raportat la tonă şi kilometru, cu menţiunea existenţei unei clauze contractuale exprese în sensul că preţul este «ferm şi neajustabil pe toată durata contractului».

Exemplificând, se arată că în contractul nr. x/10.10.2013, SNS S.A. în calitate de furnizor şi CNADNR în calitate de achizitor au stabilit la art. 4 alin. (2) că «Furnizorul se obligă să asigure şi transportul sării la destinaţiile specificate de achizitor (…)», iar la art. 5.1 că «Preţul convenit pentru îndeplinirea contractului, plătibil furnizorului de către achizitor, este de 80.360.000 RON fără TVA la care se adaugă TVA în valoare de 19.286.400 RON din care: * preţul sării este de 72.800.000 RON fără TVA la care se adaugă TVA reprezentând 17.472.000 RON; * preţul unitar al sării este de 182 RON/tonă, la care se adaugă TVA în valoare de 43,68 RON/tonă; * preţul transportului este de 7.560.000 RON fără TVA, la care se adaugă TVA reprezentând 1.814.400 RON; * preţul unitar pentru transport este de 0,36 RON X tonă X km, la care se adaugă TVA reprezentând 0,0864 lei» . Totodată, prin clauza 5.3 din contract părţile au prevăzut că obligaţia achizitorului CNADNR de plată a preţului transportului va înceta în cazul în care furnizorul SNS S.A. nu va mai avea obligaţia de asigurare a transportului, caz în care preţul contractului se va diminua cu valoarea transportului.

Aşadar, concluzionează judecătorul fondului că în raportul contractual SNS S.A. şi CNADNR au convenit un preţ fix pentru transportul sării achiziţionate, obligaţia de asigurare a transportului incumbându-i reclamantei iar preţul transportului nu rezultă a fi fost convenit de SNS S.A. şi CNADNR într-un cuantum variabil în funcţie de cheltuielile înregistrate de reclamantă cu îndeplinirea acestei obligaţii, adică în funcţie de preţul pe care îl plătea SNS S.A..

Esenţial fiind faptul că în contractul încheiat de SNS S.A. şi CNADNR se stabilea un preţ «ferm şi neajustabil», fără a distinge între obligaţia de livrare a sării şi cea de asigurare a transportului, în mod corect subliniază instanţa fondului că nu rezultă din voinţa SNS S.A. şi CNADNR ori din interpretarea coroborată a art. 5 şi a art. 20 din contract că preţul s-ar reduce în beneficiul achizitorului CNADNR dacă furnizorul SNS S.A. obţine un preţ mai bun pentru transport de la subcontractanţii săi, ci aceasta este o apreciere unilaterală a Curţii de Conturi.

Suplimentar considerentelor menţionate de instanţa fondului, pe care instanţa de recurs le împărtăşeşte întru-totul, Înalta Curte constată că pentru a fi valide argumentele expuse de Curtea de Conturi circumstanţiat abaterii în discuţie, ar fi fost necesar a fi dovedită obligaţia părţilor SNS S.A. şi CNADNR de încheiere a unor acte adiţionale prin care să fie revizuit preţul convenit pentru livrare în funcţie de costurile efectiv suportate de furnizor în legătură cu transportul acestora, or, aşa cum s-a arătat mai sus, preţul convenit între cele două părţi pentru livrarea sării a fost unul ferm şi neajustabil.

Recurenta-pârâtă critică hotărârea pronunţată şi cu privire la soluţia de anulare a măsurii dispuse la pct. I.12 din decizie, pentru următoarele motive:

In fapt, neregulile au fost constatate in raport de dispoziţiile H.G. nr. 1606/2006 pentru aprobarea Normelor de aplicare a prevederilor referitoare la atribuirea contractelor de achiziţie publică prin mijloace electronice din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2006 privind atribuirea contractelor de achiziţie publică, a contractelor de concesiune de lucrări publice şi a contractelor de concesiune de servicii (menţionat la pag. 179 din actul de control) care prevăd următoarele:

- art. 66 indice 1: "începând cu anul 2010, autoritatea contractantă are obligaţia de a utiliza mijloacele electronice pentru aplicarea procedurilor de atribuire şi pentru realizarea achiziţiilor directe, reprezentând 40% din valoarea totală a achiziţiilor publice finalizate de aceasta în cursul anului respectiv, care se pot efectua prin utilizarea mijloacelor electronice "(Art. 66A1 a fost modificat de pct. 4 al articolului unic din H.G. nr. 167/2010, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 154 din 10 martie 2010);

- art. 66 indice 2: "Valoarea anuală totală a achiziţiilor publice efectuate prin mijloace electronice se determină prin cumularea valorii tuturor contractelor atribuite prin intermediul:

a) procedurilor de licitaţie deschisă, de licitaţie restrânsă şi de cerere de oferte, aplicate integral prin mijloace electronice;

b) licitaţiei electronice, astfel cum este prevăzută această modalitate specială de atribuire a contractului de achiziţie publică la art. 161-169 din ordonanţa de urgenţă;

c) achiziţiei directe, astfel cum este prevăzută la art. 19 din ordonanţa de urgenţă, dacă aceasta este realizată prin intermediul catalogului electronic" (Art. 66A2 a fost introdus de pct. 2 al articolului unic din HGnr. 198/2008, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 165 din 4 martie 2008),.

- art. 66 indice 3: "Centralizarea informaţiilor referitoare la utilizarea în anul precedent, de către autorităţile contractante, a mijloacelor electronice pentru aplicarea procedurilor de atribuire şi pentru achiziţiile directe se realizează de operatorul SEAP, care are obligaţia de a transmite un raport centralizator Autorităţii Naţionale pentru Reglementarea şi Monitorizarea Achiziţiilor Publice, până la data de 31 martie a fiecărui an" (Art. 66A3 a fost introdus de pct. 2 al articolului unic din H.G. nr. 198/2008, publicată în M.Of. al României, Partea I, nr. 165 din 4 martie 2008).

In concluzie, în baza prevederilor H.G. nr. 1606/2006, aşa cum corect s-a reţinut în încheierea 95/17.08.2016, act ce face obiectul prezentului litigiu, S.N. a Sării S.A. avea obligaţia să transmită în S.E.A.P. o notificare cu privire la achiziţia directă a cărei valoare depăşeşte echivalentul în RON al sumei de 5.000 euro, fără T.V.A., în cel mult 10 zile de la data primirii documentului justificativ ce stă la baza achiziţiei realizate.

Referitor la cele două contracte analizate în actul de control (contractul nr. x/17.12.2014 -SC ECO -X S.A., în valoare de a 90.000 RON şi contractul nr. x/10.11.2015 - S.C. CC. S.R.L., în valoare de 86.553 RON), se menţionează faptul că S.N.S. S.A. în temeiul O.U.G. nr. 77/2012, urmare a modificărilor aduse prevederilor art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, avea obligaţia să transmită în S.E.A.P. o notificare cu privire Ia achiziţia directă a cărei valoare depăşeşte echivalentul în RON al sumei de 5.000 euro, fără T.V.A., în cazul celor 2 contracte, valorile la care s-au încheiat depăşesc acest prag.

In acest caz, instanţa a apreciat asupra legalităţii măsurii dispuse la pct. 1.12 din decizie prin raportare la prevederile art. 161 din textul de lege, şi nu faţă de prevederile art. 191, aşa cum corect s-a menţionat şi în încheierea nr. 95/2016.

Reclamanta a invocat faptul că S.N.S. S.A. nu are calitatea de autoritate contractantă, iar în data de 31.10.2012 a primit un răspuns din partea A.N.R.M.A.P. conform căruia i se comunica faptul că O.U.G. nr. 34/2006 nu conţine prevedere referitoare la înscrierea in S.E.A.P. a entităţilor juridice care nu au calitatea de autorităţi contractante.

Arată recurenta-pârârtă faptul că S.N.S. S.A. este persoană juridică română cu capital majoritar de stat, statul având numiţi prin Ordin al Ministrului Economiei, 10 reprezentanţi în A.G.A., faţă de 7 membri numiţi de Fondul Proprietatea.

Astfel, S.N.S. S.A. se află în următoarea situaţie reglementată de dispoziţiile art. 8, lit. b) din O.U.G. nr. 34/2006, în vigoare la data respectivă, "în componenţa consiliului de administraţie/organului de conducere sau de supervizare mai mult de jumătate din numărul membrilor acestuia sunt numiţi de către o autoritate contractantă (...) ", situaţie care defineşte calitatea de autoritate contractantă.

Potrivit dispoziţiilor O.U.G. nr. 77/2012, prin modificarea adusă prevederilor art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, pentru cele două contracte încheiate în anii 2014 şi 2015, S.N.S. S.A. avea obligaţia să transmită în S.E.A.P. o notificare cu privire la achiziţia directă a cărei valoare depăşeşte echivalentul în RON al sumei de 5.000 euro, fără TVA, în cel mult 10 zile de la data primirii documentului justificativ ce stă la baza achiziţiei realizate.

Curtea de Conturi a României în baza prevederilor art. 42 lit. d) din Legea nr. 94/1992, republicată, cu adresa nr. x/16.06.2016 a solicit A.N.R.M.A.P., instituţie a statului în drept să constate şi să aplice sancţiuni pentru nerespectarea dispoziţiilor legale în domeniul achiziţiilor publice, efectuarea unei verificări la S.N.S. S.A. (inclusiv la nivelul sucursalelor), privind legalitatea achiziţiilor directe, efectuate în perioada 2013-2015.

În sfârşit, recurenta-pârâtă arată că A.N.M.R.M.A.P., prin adresa nr. x/30.06.2016, i-a comunicat faptul că va include într-un plan de control viitor o procedură de control ex-post, ce va avea ca obiect verificarea aspectelor sesizate la S.N.S. S.A., însă până la data prezentei nu a fost primit rezultatul verificărilor efectuate de aceasta.

Aprecierea Înaltei Curţi

Contrar celor susţinute de recurenta-pârâtă, Înalta Curte constată că nu se impunea notificarea, prin intermediul SEAP, a celor două contracte încheiate de reclamantă, neexistând, la data încheierii contractului o obligaţie legală în acest sens.

Astfel cum a arătat judecătorul fondului, obligaţia autorităţilor contractante de a utiliza mijloacele electronice pentru aplicarea procedurilor de atribuire şi pentru realizarea achiziţiilor directe, reprezentând 40% din valoarea totală a achiziţiilor publice finalizate de aceasta în cursul anului respectiv a fost introdusă prin dispoziţiile art. 66 indice 1 din H.G. nr. 1660/2006, prevederi în vigoare începând cu data de 10.03.2010.

În înţelesul art. 8 lit. b) indice 1 din O.U.G. nr. 34/2006 şi societatea reclamantă avea calitatea de autoritate contractantă însă, prin dispoziţiile Legii nr. 192/2013 prevederile art. 8 lit. b) indice 1 din O.U.G. nr. 34/2006 au fost abrogate.

Prin aceeaşi lege, respectiv Legea nr. 192/2013 a fost introdus în conţinutul O.U.G. nr. 34/2006 art. 161, text potrivit căruia "Regiile autonome sau companiile naţionale/societăţile comerciale care nu se încadrează în prevederile art. 8 sau 9, dar al căror capital integral ori majoritar este deţinut de un organism al statului, pentru atribuirea contractelor de furnizare/prestare de servicii/execuţie de lucrări a căror valoare estimată depăşeşte pragul prevăzut la art. 19 trebuie să elaboreze norme procedurale interne care să asigure respectarea principiilor nediscriminării şi egalităţii de tratament, transparenţei, proporţionalităţii şi recunoaşterii reciproce. Normele procedurale interne vor fi aprobate de către autoritatea tutelară."

Totodată, Legea nr. 193/2013 a prevăzut modificarea art. 19 din O.U.G. nr. 34/2006, stabilind că "Autoritatea contractantă achiziţionează direct produse, servicii sau lucrări, în măsura în care valoarea achiziţiei, estimată conform prevederilor secţiunii a 2-a a prezentului capitol, nu depăşeşte echivalentul în RON a 30.000 euro exclusiv T.V.A. pentru fiecare achiziţie de produse ori servicii, respectiv a 100.000 euro exclusiv T.V.A. pentru fiecare achiziţie de lucrări. Achiziţia se realizează pe bază de document justificativ."

Raportat la aceste considerente, Înalta Curte constată nefondată critica recurentei-pârâte la adresa soluţiei de anulare a măsurii I.12.

Recurenta-pârâtă consideră nelegală hotărârea primei instanţe şi în privinţa soluţiei de anulare a măsurii II.24, arătând că măsura pct. II.24 a fost dispusă pentru înlăturarea abaterilor vizând efectuarea unor plăţi în sumă totală estimată de 4.292.000 RON, pentru cheltuieli cu salariile acordate fără bază legală.

Arată recurenta-pârâtă că instanţa de fond a reţinut în esenţă, în considerentele hotărârii pronunţate cu privire la această măsură, faptul că sunt întemeiate motivele invocate de reclamantă, întrucât ansamblul cheltuielilor aprobate în cadrul bugetului a fost determinat prin raportare la ansamblul veniturilor aprobate în cadrul aceluiaşi buget, fără ca asocierea pretinsă de pârâtă între gradul de realizare a indicatorului de productivitate a muncii şi cheltuielile salariale să se confirme. Ceea ce se identifică într-adevăr în nota privind premisele fundamentării bugetului sunt menţiuni privind respectarea Legii nr. 356/2013 privind bugetul de stat pe anul 2014, în sensul că o creştere a cheltuielilor salalriale nu poate depăşi procentul de 2,4%, iar creşterea câştigului mediu brut lunar nu poate depăşi 60% din indicele de creştere a productivităţii muncii.

De asemenea, reţine prima instanţă că în anul 2014 nu s-a înregistrat vreo creştere a câştigului mediu lunar pe salariat, întrucât în anul 2013 un astfel de câştig a fost, după caz, în funcţie de metoda utilizată, de 3.489 RON, respectiv 3.153 RON, în timp ce în anul 2014 acest câştig a fost de 3.433 RON, respectiv 3.020 RON. Or, regulile în discuţie privesc situaţii de creştere a câştigului mediu brut lunar (cea vizând procentul de 60%), ceea ce în cazul societăţii reclamante partea pârâtă nu a demonstrat prin vreo analiză comparativă efectuată între anii 2013/2014, iar despre creşterea cheltuielilor salariale Curtea de Conturi nu susţine că ar fi fost depăşit limita de 2,4%.

Arată recurenta-pârâtă că instanţa fondului a încălcat prevederile art. 9 alin. (3) din O.G. nr. 26/2013, aşa cum a fost modificat de O.U.G. nr. 88/2014, potrivit cărora "creşterea câştigului mediu brut lunar pe salariat se stabileşte procentual din indicele de creştere a productivităţii muncii calculate în unităţi valorice sau fizice, după caz.

Instanţa de fond a reţinut faptul că, "SNS S.A. nu a depăşit cheltuielile cu salariile aprobate prin H.G. nr. 1160/2014, întrucât nivelul realizat a fost de 92,75%".

Susţine recurenta-pârâtă că aceste considerente au fost în mod greşit reţinute de instanţa de fond, întrucât în acest caz, Curtea de Conturi nu a constatat depăşirea limitelor aferente cheltuielilor cu salarii prevăzute în buget, ci faptul că, deşi prin Bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2014, cuantumul cheltuielilor cu salariile a fost programat şi aprobat în funcţie de indicatorul productivitatea muncii în unităţi fizice pe total personal mediu", în execuţie, societatea a efectuat cheltuieli cu salariile fără a ţine seama de acest indicator.

Astfel, S.N.S. S.A. a efectuat cheltuieli de 63.412 mii RON, sub nivelul acestor cheltuieli programate de 68.304 mii RON, înregistrând un grad de realizare de 92,8%, în condiţiile în care, indicatorul "productivitatea muncii în unităţi fizice pe total personal mediu" a fost realizat doar în proporţie de 86,67%, fapt ce a condus la efectuarea de cheltuieli cu salariile în sumă de 4.292 mii RON, fără bază legală, aceasta ca urmare a acordării de sporuri şi indemnizaţii, în valoare totală de 58.098.752 RON precum şi adaosuri la salarii în valoare totală de 5.313.604 RON (care se regăsesc în cheltuielile în sumă de 63.412 mii RON).

În consecinţă, pentru toate argumentele menţionate în cererea de recurs, recurenta/pârâtă susţine că în mod greşit a fost anulată măsura dispusă la punctul II.24.

Aprecierea Înaltei Curţi

Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-pârâte, soluţia primei instanţe reflectând o corectă aplicare a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

Constată Înalta Curte că prin H.G. nr. 1160/2014 privind aprobarea bugetului de venituri şi cheltuieli pe anul 2014 pentru Societatea Naţională a Sării - S.A., aflată sub autoritatea Ministerului Economiei, publicată în Monitorul Oficial nr. 958/30.12.2014, s-a aprobat în cazul reclamantei la Anexa 1 II.C rândul C0 «Cheltuieli de natură salarială» rd. 13+ rd. 14 suma de 77.733 mii RON din care rd. 13 C1 «ch. cu salarii» suma de 68.303 mii RON şi rd. 14 C2 «bonusuri» 9.403 mii RON.

Este necontestat în cauză că partea reclamantă a realizat cheltuieli cu salarii de 72.094 mii RON, respectiv 92,75%, având deci un cuantum inferior celui aprobat.

Rezultă din cele mai sus expuse faptul că recurenta-pârâtă se raportează la dispoziţiile art. 9 alin. (3) din O.G. nr. 26/2013 privind întărirea disciplinei financiare la nivelul unor operatori economici la care statul sau unităţile administrativ-teritoriale sunt acţionari unici ori majoritari sau deţin direct ori indirect o participaţie majoritară, ce instituie formula: "Creşterea câştigului mediu brut lunar pe salariat se stabileşte procentual din indicele de creştere a productivităţii muncii calculate în unităţi valorice sau fizice, după caz. Limita procentuală maximă a creşterii câştigului mediu brut pe salariat se stabileşte prin legea anuală a bugetului de stat."

Or, aşa cum a sesizat corect judecătorul fondului, textul anterior citat a primit această reglementare prin art. I din O.U.G. nr. 88/2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 949/23.12.2014, formă de reglementare ce a intrat în vigoare potrivit art. VI din O.U.G. nr. 88/2014 în 10 zile de la data publicării în Monitorul Oficial.

Pentru anul 2014, forma în vigoare a dispoziţiilor art. 9 alin. (3) din O.G. nr. 26/2013 este cea avută în vedere de judecătorul fondului, menţionându-se, în cuprinsul actului normativ în discuţie următoarele: "Creşterea câştigului mediu brut lunar pe salariat nu poate depăşi 60% din indicele de creştere a productivităţii muncii calculate în unităţi valorice sau fizice, după caz."

Or, prima instanţă reţine că din informaţiile furnizate de reclamantă, neinfimate de Curtea de Conturi, a reieşit că în anul 2014 nu s-a înregistrat vreo creştere a câştigului mediu lunar pe salariat, întucât în anul 2013 un astfel de câştig a fost, după caz, în funcţie de metoda utilizată, de 3.489 RON, respectiv 3.153 RON, în timp ce în anul 2014 acest câştig a fost de 3.433 RON, respectiv 3.020 RON.

Aşadar, regulile în discuţie privesc situaţii de creştere a câştigului mediu brut lunar (cea vizând procentul de 60%), ceea ce în cazul societăţii reclamante partea pârâtă nu a demonstrat prin vreo analiză comparativă efectuată între anii 2013/2014, iar despre creşterea cheltuielilor salariale Curtea de Conturi nu susţine că ar fi fost depăşit limita de 2,4%.

Prin urmare, în mod greşit susţine recurenta-pârâtă faptul că instanţa de fond a avut în vedere o formă greşită a conţinutului art. 9 alin. (3) din O.G. nr. 26/2013, rezultând contrariul din cuprinsul sentinţei atacate şi nu în ultimul rând faptul că recurenta-pârâtă a procedat greşit, stabilind abaterea de la punctul II.24 în raport de o prevedere legală ce nu era în vigoare în anul de referinţă 2014.

În fine, recurenta-pârâtă critică sentinţa curţii de apel şi cu privire la soluţia de anulare a măsurii de la pct. II.28 din Decizia nr. 5/2015, ce a fost dispusă în sarcina conducerii SNS S.A. în temeiul prevederilor art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992, republicată, având în vedere că s-au constatat abateri de la legalitate şi regularitate care au produs prejudicii, respectiv efectuarea unor plăţi pentru servicii de consultanţă în domeniul informativ fără a avea la bază documente care să certifice prestarea lor, la nivelul sumelor achitate.

Arată recurenta-pârâtă că instanţa de fond a reţinut în esenţă, în considerentele hotărârii pronunţate cu privire la această măsură, faptul că sunt întemeiate motivele invocate de reclamantă, întrucât:

- "în legătură cu criticarea de către Curtea de Conturi a realităţii prestaţiilor serviciilor prin prisma înscrisurilor intitulate "Borderoul lucrărilor", instanţa observă în conţinutul acestora detalierea efectivă a lucrărilor prestate şi însuşirea conţinutului acestora prin semnătura unui prepus al reclamantei";

- "deşi reclamanta a rectificat omisiuni intervenite anterior în documentele justificative, partea pârâtă a refuzat să le ia în considerare, deşi, în măsura în care avea dubii asupra identităţii reale a semnatarilor, Curtea de Conturi putea solicita note de relaţii, astfel că simpla identificare a unor neconcordanţe nu trebuia să aibă ca o consecinţă unică acordarea de relevanţă doar înscrisurilor ce susţineau existenţa abaterii identificate, câtă vreme realitatea situaţiei de fapt nu era pe deplin lămurită ";

- "Curtea de Conturi nu a avut o astfel de abordare în activitatea de control, ci reiese că a refuzat în integralitate acele cheltuieli, fără a-şi aprofunda propriul raţionament în susţinerea abaterii pretinse pentru identificarea serviciilor despre care pretinde că nu ar fi fost prestate efectiv de societatea DD. S.R.L..

O astfel de adordare lipseşte însă de certitudine prejudiciul imputat reclamantei, caracteristică esenţială a acestuia, câtă vreme SNS S.A. prezintă documente justificative în susţinerea plăţilor efectuate, nu neagă faptul de a fi beneficiat de respectivele servicii, iar desfăşurarea continuă şi fără sincope a activităţii prin exploatarea acelor aplicaţii constituie un argument în susţinerea asigurării dezvoltării, întreţinerii şi menţinerii în exploatare a sistemului informatic prin consultanţa prestatorului."

Instanţa de fond a invocat în considerentele hotărârii pronunţate faptul că "obiectul de activitate al reclamantei nu este în legătură cu domeniul IT&C, pentru a atrage în calitate de angajaţi pe cei mai buni specialişti în domeniul tehnologiei informaţiei, aspect ce justifică o dată în plus oportunitatea externalizării acelor servicii".

Apreciază recurenta-pârâtă că în mod greşit instanţa de fond a reţinut acest aspect ca fiind relevant, întrucât potrivit Regulamentul de Organizare şi Funcţionare a S.N. a Sării (denumit în continuare R.O.F.), atribuţii în vederea realizării unui sistem informaţional cât mai modern, capabil să organizeze şi să asigure informarea operativă şi cât mai completă a conducerii societăţii şi compartimentelor funcţionale inclusiv a sucursalelor din subordine, cu datele şi elementele necesare bunei desfăşurări a activităţii societăţi, au fost stabilite în sarcina Compartimentului Tehnologia Informaţiilor şi comunicare.

In Raportul de control, echipa de audit a consemnat faptul că, în condiţiile în care prin R.OF. a S.N. a Sării S.A. (Hotărârea CA. nr. 1/29.01.2004), societatea avea aprobate posturi cu atribuţii în domeniul IT în structura Compartimentul Tehnologia Informaţiilor şi comunicare, a încheiat totuşi cu S.C. DD. S.R.L. Cluj, contractul nr. x/2008, având ca obiect: proiectarea, implementarea de module de aplicaţii informatice, service în perioada de garanţie, precum şi consultanţă atât pentru sediul cât şi pentru sucursalele acestuia.

Instanţa de fond a reţinut la pronunţarea hotărârii faptul că "reclamanta a prezentat în cadrul controlului documente justificative în demonstrarea executării de către societatea DD. S.R.L. a obligaţiilor ce îi incubau şi în baza cărora i-a fost achitat preţul contractual".

În opinia recurentei-pârâte, în mod greşit instanţa de judecată nu a avut în vedere faptul că, obligaţia justificării prestării efective a serviciilor, este reglementată de dispoziţiile H.G. nr. 44/2004, pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, pct. 48: "(... serviciile trebuie să fie efectiv prestate, să fie executate în baza unui contract încheiat între părţi sau în baza oricărei forme contractuale prevăzute de lege; justificarea prestării efective a serviciilor se efectuează prin: situaţii de lucrări, procese-verbale de recepţie, rapoarte de lucru, studii de fezabilitate, de piaţă sau orice alte materiale corespunzătoare ".

Dezvoltând argumentele sale, prin care încearcă să demonstreze faptul că serviciile achiziţionate de reclamantă nu numai că erau inutile, raportat la organigrama societăţii dar nici nu a fost dovedită efectiv realitatea prestării acestor servicii, recurenta-pârâtă solicită reformarea sentinţei instanţei de fond, în sensul respingerii acţiunii reclamantei.

Înalta Curte constată că este nefondată critica recurentei-pârâte la adresa legalităţii sentinţei atacate şi sub aspectul modului de dezlegare a cererii de anulare a măsurii nr. II.28.

Aşa cum a subliniat şi cu prilejul analizei recursului declarat de reclamantă, Înalta Curte subliniază faptul că recursul constituie o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia instanţa de control judiciar verifică exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, aspect ce nu este străin recurentei-reclamante, dovadă fiind faptul că a reproşat, la rândul său, recurentei-pârâte Curtea de Conturi nesocotirea acestor limite, prin formularea unei căi de atac devolutive.

În această ordine de idei, Înalta Curte reţine faptul că aprecierea instanţei fondului pe marginea pertinenţei, concludenţei şi utilităţii unei probe precum şi a concluziilor în fapt, trase de instanţa fondului prin administrarea probatoriului nu pot face, însă, obiectul controlului de legalitate exercitat de instanţa de recurs, instanţă îndrituită, potrivit dispoziţiilor art. 483 C. proc. civ., să verifice exclusiv conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Spre deosebire de vechea reglementare de drept procesual civil, unde C. proc. civ. din 1865 (art. 304 indice 1) permitea instanţei de recurs să verifice cauza sub toate aspectele, atunci când hotărârea atacată nu era susceptibilă de apel, Legea 134/2010 reprezentând actualul C. proc. civ. nu mai cuprinde o atare prevedere astfel că şi în cazul în care hotărârea primei instanţe nu este susceptibilă de apel, recursul declarat împotriva acesteia se supune rigorilor prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

În aceste coordonate, Înalta Curte costată că prima instanţă a motivat convingător îndeplinirea condiţiilor privind oportunitatea externalizării unor servicii vizând tehnologia informaţiei prin încheierea contractului nr. x/2008 şi a actelor adiţionale, înlăturând, deopotrivă apărările recurentei-pârâte prin care susţine contrariul şi anume caracterul inoportun al externalizării serviciilor în discuţie.

Argumentele dezvoltate de recurenta-pârâtă, în sensul greşitei aprecieri a primei instanţe cu privire la oportunitatea încheierii contractului nr. x/2008, nu tind să demonstreze nelegalitatea sentinţei pronunţate de judecătorul fondului ci netemeinicia acesteia, or, aşa cum s-a arătat mai sus, prin intermediul recursului nu pot fi corectate erori de fapt.

În egală măsură, Înalta Curte constată că nici critica recurentei-pârâte la adresa modului în care judecătorul fondului a apreciat asupra mijloacelor de probă circumstanţiate chestiunii efectivităţii realităţii serviciilor executate în temeiul contractului nr. x/2008 reprezintă o chestiune de fapt, de valorificare a probatoriului administrat în cauză şi nu de greşită aplicare a normelor de drept material, cum greşit susţine recurenta-pârâtă.

Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, constatând legalitatea sentinţei pronunţate de instanţa fondului, va respinge ca nefondate ambele recursuri.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de reclamanta Societatea Naţională a Sării S.A., pârâta Curtea de Conturi a României şi intervenientul Fondul Proprietatea S.A. împotriva sentinţei civile nr. 2537 din 18 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a (veche) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 mai 2022.