Appeal over 2015 head-of-office competition fails for lack of standing and no judicial bias

Şedinţa publică din data de 6 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Iaşi sub nr. x/2015 şi ulterior pe rolul Curţii de Apel Iaşi ca urmare a declinării de competenţă, reclamanta A. a solicitat instanţei ca în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului să dispună admiterea cererii de chemare în judecată şi:

1. anularea actelor administrative şi a operaţiunilor administrative care au stat la baza organizării concursului din data de 06.04.2015 pentru ocuparea postului de şef birou la Biroul Juridic Buletinul Procedurilor de Insolvenţă din cadrul Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Iaşi;

2. anularea notificării nr. x/01.03.2010, precum şi a actelor şi operaţiunilor care au stat la baza notificării menţionate;

3. revenirea la situaţia anterioară;

4. obligarea pârâtului la plata sumei de 196.606 RON cu titlu de daune materiale şi a sumei de 10.000 de RON cu titlu de daune morale.

O acţiune cu obiect identic a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2015.

Prin încheierea de la termenul din 22.02.2016 cele două acţiuni s-au conexat.

1.2. Hotărârile pronunţate în primul ciclu procesual

Prin sentinţa nr. 168/2016 s-a dispus anularea capătului de cerere formulat de reclamanta A. în contradictoriu cu Oficiul Naţional al Registrului Comerţului privind anularea actelor administrative şi a operaţiunilor administrative care au stat la baza organizării concursului din data de 6.04.2015 pentru ocuparea postului de şef birou la Biroul Juridic Buletinul Procedurilor de insolvenţă.

S-a admis excepţia necompetenţei materiale a Curţii de Apel Iaşi şi în consecinţă s-a declinat în favoarea Tribunalului Iaşi competenţa de soluţionare a celorlalte capete de cerere ale acţiunii.

S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi, în consecinţă, a fost înaintat dosarul la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în vederea soluţionării conflictului, înregistrat sub nr. x/2015*.

Prin Decizia nr. 1767/12.05.2017, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia contencios administrativ şi fiscal s-a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei în ceea ce priveşte celelalte petite care nu vizau concursul, în favoarea Tribunalului Iaşi – secţia contencios administrativ şi fiscal.

Prin decizia nr. 5216/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a admis recursul promovat de reclamantă, în ceea ce priveşte capătul principal de cerere vizând anularea actelor administrative şi a operaţiunilor care au stat la baza organizării concursului din 06.04.2015, s-a casat sentinţa atacată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare, pe fond, a acestui petit.

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Iaşi sub nr. x/2020.

La data de 3 iunie 2020, reclamanta A. a formulat cerere de recuzare a judecătorului învestit cu soluţionarea cauzei după casare, respinsă prin încheierea pronunţată în camera de consiliu la data de 3 iulie 2020.

1.3. Hotărârea instanţei de fond, după rejudecare

Prin sentinţa nr. 66 din 15 iulie 2020, Curtea de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal a respins acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Oficiul Naţional al Registrului Comerţului Bucureşti.

1.4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 3 iulie 2020 şi a sentinţei nr. 66 din 15 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 teza a II-a şi 8 C. proc. civ.

1.4.1. Criticile de nelegalitate vizând soluţia de respingere a cererii de recuzare, prin încheierea din 03.07.2020.

Recurenta-reclamantă arată că cererea de recuzare a judecătorului B. se încadrează în dispoziţiile art. 41 alin. (1) şi art. 42 alin. (1), pct. 13 C. proc. civ., susţinând, în esenţă, că judecătorul ce urmează să judece cererea după casarea hotărârii nu poate soluţiona pricina în rejudecare.

Susţine recurenta că, deşi, în primul ciclu procesual, instanţa s-a pronunţat, formal, exclusiv asupra unei excepţii, pe care a admis-o, în motivarea acesteia, a făcut referire la faptul că o instanţă nu poate, potrivit aptitudinilor sale legale, să se pronunţe asupra obiectului litigiului, mai exact, asupra "anulării unui concurs".

Făcând acest lucru, instanţa s-a pronunţat, de fapt, pe fondul litigiului, transmiţând, în mod neechivoc opinia acesteia, în sensul că acţiunea civilă respectivă nu va putea fi admisă, indiferent ce probe se aduc în favoarea sa. Această susţinere a reclamantei a fost reinterpretată de completul ce a judecat cererea de recuzare, eliminând din expunerea sa sintagma "de fapt", dorind să creeze o certitudine scriptică. Este adevărat că judecătorul din primul ciclu procesual nu a redactat gramatical şi morfologic, că respinge acţiunea şi pe fond, dar, este de neconceput ca un judecător care a respins cererea chiar şi pe o excepţie, în rejudecare, să îmbrăţişeze punctul de vedere al reclamantului şi să pronunţe astfel o hotărâre favorabilă acestuia.

Această motivare a reclamantei a fost înlăturată în mod cu totul lapidar şi superficial de către completul ce a soluţionat cererea de recuzare, printr-o singură frază (pag. 3, alin. (3) din încheiere): Atât în doctrina cât şi în practica judiciară s-a reţinut în mod constant că nu este în incompatibilitate judecătorul care a soluţionat cauza în temeiul unei excepţii procesuale . . . . . . . . . ."

Susţine recurenta că doctrina este contrară acestei argumentaţii, menţionând în acest sens: C., Drept procesual civil, Editura AII Beck, Bucureşti, 2002, p. 68, precum şi practica judiciară şi autorii citaţi la nota de subsol nr. 1. Pentru o prezentare detaliată asupra instituţiei incompatibilităţilor, a recuzării şi abţinerii, a se vedea D. (coord.), Noul C. proc. civ.. Comentariu pe articole, vol. I, art. 1-526, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2013, p. 116—144', I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. l, Editura Universul juridic, Bucureşti, 2013, p. 351-366).

Cel de-al doilea motiv invocat de reclamantă în susţinerea cererii de recuzare a fost cel prevăzut de art. 42, alin. (1), pct. 13 C. proc. civ. referindu-se la imparţialitatea acestuia.

În concret, a arătat faptul că odată cu reînregistrarea dosarului, după casare, judecătorul B., a dispus la data de 26.05.2020, efectuarea unei adrese către pârâta din dosar (O.N.R.C. Bucureşti) prin care această instituţie să depună la dosar o serie de acte, exercitându-şi astfel rolul activ şi solicitând, înaintea oricăror discuţii a părţilor, documente, pentru o justă soluţionare a cauzei.

Pârâta O.N.R.C. Bucureşti a depus până la termenul de judecată din data de 23.06.2020, parte din actele solicitate chiar de către instanţă, dar nu a depus, în niciun ciclu procesual, unul dintre documentele esenţiale (Propunerea O.R.C. Iaşi de desfiinţare a postului de şef Birou Juridic în cadrul O.R.C. Iaşi), document de mare însemnătate raportat la obiectul pricinii, anume, tocmai de a dovedi că la momentul desfiinţării postului reclamantei, nu exista niciun motiv concret şi real de desfiinţare a acestuia, deşi acest document fusese solicitat chiar de instanţă.

Sesizând lipsa acestui document, a solicitat, în şedinţa din data de 23.06.2020 să se revină cu solicitarea ca pârâta să depun acel document la dosarul cauzei, însă judecătorul a respins cererea de probe, dar şi-a respins şi propria cerere către pârâta O.N.R.C. Bucureşti de a depune Propunerea ORCT Iaşi de desfiinţare a postului de şef Birou Juridic în cadrul ORCT Iaşi.

În opinia reclamantei, acesta este un motiv foarte întemeiat de constatare a lipsei de imparţialitate a unui judecător, echidistanţa, echilibrul ce trebuie să caracterizeze atitudinea unui judecător într-un proces au fost efectiv inexistente, principiile astfel enumerate fiind golite de orice conţinut prin atitudinea părtinitoare şi vădit nelegală a magistratului judecător B..

1.4.2. Sentinţa pronunţată asupra fondului cauzei conţine motive contradictorii.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, arată recurenta că, ab initio, nu a avut nicio şansă de a-şi dovedi pretenţiile, fiindu-i respinse, în mod vădit părtinitor de către judecătorul desemnat să soluţioneze cauza, toate probele solicitate, probe care puteau duce la dezlegarea pricinii sub toate aspectele.

În concret, în considerentele sentinţei recurate se regăseşte alegaţia judecătorului fondului conform căreia:

"Acest aspect este unul de oportunitate iar nu de legalitate, ce nu poate fi supus cenzurii instanţei de contencios administrativ atât timp cât nu s-a dovedit că dreptul de apreciere a fost exercitat abuziv. " (pag. 3, alin. (7) din sentinţă).

Arată recurenta că silogismul juridic la care a apelat judecătorul fondului este de fapt un antagonism, ceea ce, transpus în normele procesual civile, se încadrează în motive contradictorii ce au stat la baza luării hotărârii, deoarece nici subsemnata şi mai ales nici instanţa nu cunoaştem ce conţine acel Raport, pentru simplul motiv că pârâta a refuzat să-l depună la dosar, iar judecătorul a renunţat să-l mai solicite.

Astfel, pe de o parte i se impută faptul că nu a dovedit că a fost un drept de apreciere exercitat abuziv, iar pe de altă parte, judecătorul fondului respinge toate probele solicitate, inclusiv cea cu doi martori - prin care tocmai acest lucru dorea să îl probeze, că după plecarea sa nu s-a desfiinţat acel birou, iar cei doi martori deşi, scriptic/formal, au fost detaşaţi la un alt compartiment, executau şi făceau aceeaşi muncă cu aceleaşi atribuţii ca cele avute în subordinea mea, ca şef birou juridic.

Mai mult, documentul atât de solicitat de subsemnata (Propunerea O.R.C. Iaşi de desfiinţare a postului de şef Birou Juridic în cadrul O.R.C. Iaşi), solicitat chiar de judecătorul fondului, nu a fost depus în niciun ciclu procesual.

1.4.3. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Susţine recurenta-reclamantă că interpretarea greşită a Legii nr. 329/2009 şi a H.G. nr. 1409/2009 a fost posibilă, deoarece instanţa de fond nu a dorit să cerceteze, să dezlege pricina, ci doar, enunţând cele două acte normative le-a interpretat fără a le corela cu situaţia faptică, ceea ce în final a dus la o hotărâre greşită, ce nu reflectă adevărul.

Interpretarea şi aplicarea legii, indiferent de forma ei, trebuie făcută de cei chemaţi să o aplice cu bună-credinţă, în spiritul ei şi în asentimentul legiuitorului, ceea ce directorul O.R.C. Iaşi nu a făcut, iar Curtea de Apel Iaşi tocmai acest fapt a fost chemată să cerceteze, o posibilă fraudă la lege, adică crearea unei aparenţe de legalitate a manoperelor respective.

Mai mult, afirmă recurenta instanţa de fond face şi o analiză pe cât de sumară pe atât de greşită şi de personală a O.U.G. nr. 229/2008, inducând ideea de reducere a unor cheltuieli la nivelul administraţiei şi deci, de obligativitate a ORC Iaşi de a desfiinţa postul de şef oficiu juridic.

1.5 Apărările formulate în cauză

Intimatul-pârât Oficiul Naţional al Registrului Comerţului a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea sentinţei atacate ca fiind legală şi temeinică.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor formulate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză precum şi la dispoziţiile legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

1. Cu privire la recursul formulat împotriva încheierii de şedinţă din camera de consiliu din data de 03.07.2020, prin care s-a respins cererea de recuzare a domnului judecător B., Înalta Curte reţine că, în fapt, atât sentinţa civilă nr. 168/05.10.2016 a Curţii de Apel Iaşi, secţia contencios administrativ şi fiscal, dosar nr. x/2015, casată în primul ciclu procesual, precum şi sentinţa nr. 66/15.07.2020, dosar nr. x/2020 a aceleiaşi instanţe, dată după casarea cu trimitere spre rejudecare, au fost pronunţate de judecătorul B..

Cererea de recuzare a fost susţinută din dublă perspectivă şi anume:

- prin raportare la cazul de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., având în vedere că acelaşi judecător învestit cu rejudecarea cauzei, după casarea cu trimitere, a pronunţat şi sentinţa casată în calea de atac a recursului;

- prin raportare la cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) punctul 13 din C. proc. civ., prin prisma faptului că judecătorul a respins de la administrare probele solicitate de reclamantă, inclusiv proba cu adresă la ONRC pe care instanţa a propus-o din oficiu.

Recurenta-reclamantă susţine că motivarea soluţiei de respingere a cererii de recuzare întemeiată pe art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., este lapidară şi superficială, constând într-o singură frază, care face trimitere la doctrină şi practica judiciară în materie.

Analizând considerentele încheierii din 3 iulie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, Înalta Curte reţine, contrar afirmaţiilor recurentei-reclamante, că judecătorul învestit cu soluţionarea cererii de recuzare a analizat şi a exprimat detaliat argumentele pentru care a înlăturat susţinerile reclamantei privind incidenţa cazului de incompatibilitate absolută, raţionamentul său fiind cuprins în opt alineate/fraze ale încheierii recurate şi nicidecum într-una singură cum eronat menţionează recurenta.

Referitor la conţinutul material al cazului de incompatibilitate absolută prevăzut de art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte reţine, în acord cu prima instanţă, că nu este întrunită în speţă, ipoteza prevăzută de textul procedural invocat, având în vedere că în primul ciclu procesual, s-a dispus anularea primului petit al acţiunii, în temeiul art. 194 lit. c) C. proc. civ., pentru neprecizarea obiectului acestui capăt de cerere, fără a se da nicio dezlegare asupra vreunei chestiuni de drept material sau procedural legate de fondul pretenţiilor deduse judecăţii.

Pe de altă parte, instanţa de control judiciar, reţine că la momentul formulării cererii de recuzare, 3 iunie 2020, era în vigoare forma modificată prin Legea nr. 310/2018 a art. 41 alin. (1) din C. proc. civ., normă de procedură de imediată aplicare, având în vedere că recuzarea reprezintă un incident procedural, fără impact juridic asupra fondului cauzei, întreaga speţă fiind guvernată de normele Noului C. proc. civ.

În acest context, se reţine că legiuitorul a ţinut să nuanţeze acest caz de incompatibilitate absolută, prin excepţia introdusă prin Legea nr. 310/2018, tocmai din cauza deficienţelor de aplicare întâlnite în practică şi pe care, jurisprudenţa le înlăturase tocmai în sensul legiferat ulterior, potrivit căruia, nu e incompatibil judecătorul dacă este chemat să se pronunţe asupra altor chestiuni decât cele dezlegate de instanţa de casare.

În concluzie, însuşindu-şi şi celelalte argumente reţinute de prima instanţă în înlăturarea acestui motiv de recuzare, Înalta Curte constată că nu ne aflăm în prezenţa unei neregularităţi care să conducă la anularea hotărârii instanţei de fond, afirmaţia recurentei că judecătorul, în primul ciclu procesual, s-a pronunţat, practic, asupra fondului cauzei, fiind pur speculativă.

În ceea ce priveşte cazul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) punct 13 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta a fost invocat prin raportare la modalitatea în care judecătorul cauzei a înţeles să administreze probatoriul solicitat în cauză.

Or, etapa încuviinţării şi administrării probelor în litigiul pendinte, face parte din cercetarea judecătorească şi conduce la formarea convingerii intime a instanţei asupra dezlegării raportului juridic litigios, pe care o exprimă în cadrul considerentelor hotărârii.

Prin urmare, nemultumirea părţii cu privire la respingerea unor probe sau la revenirea asupra uneia deja încuviinţate, prin aprecierea judecătorului cu privire la utilitatea şi pertinenţa acesteia în soluţionarea cauzei, nu poate reprezenta un element de imparţialitate, în sensul art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ.

Pentru remedierea unor eventuale erori de judecată, inclusiv prin administrarea greşită a probatoriului, partea nemulţumită are la îndemână calea de atac permisă de lege a fi exercitată împotriva hotărârii pronunţate asupra fondului cauzei.

În concluzie, criticile de nelegalitate vizând încheierea din 3 iulie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, de respingere a cererii de recuzare, sunt nefondate.

2. În ceea ce priveşte recursul exercitat asupra soluţiei pronunţate pe fondul cauzei, Înalta Curte aminteşte că obiectul prezentului dosar îl constituie doar primul petit, astfel cum a fost precizat, din acţiunea introductivă de instanţă (anularea concursului din 06.04.2015 şi a tuturor actelor administrative şi a operaţiunilor emise în legătură cu acesta), pentru celelalte capete de cerere fiind stabilită definitiv competenţa materială de soluţionare în favoarea Tribunalului Iaşi.

Înalta Curte analizând, mai întâi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 6 teza a II-a invocat de recurenta-reclamantă, constată că acesta nu are fundament juridic în considerentele expuse de instanţa de fond.

Recurenta susţine contradictorialitatea motivării sentinţei atacate prin prisma faptului că, deşi judecătorul reţine că reclamanta nu a făcut dovada că dreptul de apreciere al autorităţii pârâte a fost exercitat abuziv, totuşi, a respins toate probele solicitate de parte, respectiv depunerea Raportului cu propunerea ORC Iaşi de desfiinţarea a postului de şef birou juridic în cadrul instituţiei pârâte, inclusiv cea cu doi martori.

Instanţa de control judiciar reţine că judecătorul este suveran în efectuarea cercetării judecătoreşti asupra cauzei, având drept de apreciere inclusiv sub aspectul utilităţii şi pertinenţei probelor pe care părţile le solicită spre administrare.

În speţă, având în vedere că proba cu înscrisuri a fost încuviinţată de judecătorul fondului ambelor părţi litigante, autoritatea pârâtă depunând o documentaţie voluminoasă relativă la pretenţiile deduse judecăţii, nu se poate reţine că tot raţionamentul instanţei de fond se putea întemeia pe un anumit înscris, pe care nici reclamanta nu l-a solicitat ca probă din propria iniţiativă, astfel încât, concluzia în sensul că autoritatea pârâtă nu şi-a manifestat abuziv dreptul de apreciere în legătură cu un aspect invocat de reclamantă, nu poate fundamenta motivul de casare constând în existenţa unor motive contradictorii.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. cu referire la aplicarea greşită a dispoziţiilor Legii nr. 329/2009, a O.U.G. nr. 229/2008 şi a H.G. nr. 1409/2009, Înalta Curte cosntată, de asemenea, netemeinicia acestuia.

Fără a relua argumentaţia expusă de instanţa de fond, pe care instanţa de recurs şi-o însuşeşte, ca fiind legală şi temeinică, Înalta Curte reţine că, limitele învestirii în prezentul litigiu se circumscriu analizei legalităţii concursului organizat de ONRC de pe lângă Tribunalul Iaşi la data de 06.04.2015 pentru ocuparea funcţiei de şef birou la Biroul Juridic Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.

Prin urmare, toate argumentele legate de nelegalitatea desfiinţării acestui post în anul 2010, în temeiul Legii nr. 329/2009, a O.U.G. nr. 229/2008 şi a H.G. nr. 1409/2009 trebuie analizate în cadrul procedurii contencioase declanşate de reclamantă cu privire la această procedură desfăşurată cu 5 ani înaintea organizării concursului a cărui anulare se solicită în prezenta cauză (capetele de cerere vizând reorganizarea ORCI Iaşi şi desfiinţarea postului de şef birou juridic ocupat de reclamantă până în 2010 fiind declinate la Tribunalul Iaşi).

Prin urmare, prin prisma dispoziţiilor art. 1 şi art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, lege pe care recurenta-reclamantă şi-a întemeiat demersul judiciar, aceasta trebuia să dovedească în faţa instanţei calitatea de persoană vătămată într-un drept sau interes legitim, direct şi actual.

Dincolo de aprecierile legate de legalitatea sau oportunitatea operaţiunii de reorganizare şi desfiinţare a unor posturi de conducere la nivelul ORC Iaşi, în anul 2010, judicios relevate de instanţa de fond, Înalta Curte constată, în plus, că din înscrisurile depuse la dosar de către ambele părţi litigante rezultă faptul că recurenta-reclamantă nu şi-a manifestat intenţia de a participa la concursul organizat la data de 06.04.2015, pentru a invoca nelegalitatea acestuia prin raportare la un drept sau interes rezultat în mod direct din procedura de organizare şi desfăşurare a acestuia, nefăcându-se referire la vreun act normativ încălcat de instituţia pârâtă organizatoare care a stat la baza procedurii respective.

Toată argumentaţia reclamantei s-a raportat la momentul anului 2010 când s-a procedat la reorganizarea ORC Iaşi şi s-a desfiinţat postul de conducere pe care îl deţinea, invocând atitudinea abuzivă şi nelegală a autorităţii pârâte de la acel moment.

Or, astfel cum Înalta Curte a învederat anterior, instanţa de contencios administrativ nu poate să cenzureze legalitatea procedurii de organizare a unui concurs organizat în anul 2015, pe baza unor fapte şi acte juridice întâmplate în anul 2010, într-un alt cadru legislativ şi care reglementau o altă instituţie juridică, respectiv reorganizarea unei autorităţi prin desfiinţarea unor posturi de conducere, şi nu organizarea unui concurs de ocupare a unui post de conducere, înfiinţat în anul 2015, la care recurenta nici nu a participat.

În concluzie, Înalta Curte constată că încheierea şi sentinţa instanţei de fond sunt apărate de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctele 6 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă A. împotriva încheierii din Camera de consiliu din data de 3 iulie 2020 şi a sentinţei nr. 66 din 15 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Iaşi – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 mai 2022.