Municipal housing exclusion of non-hospital medical staff constitutes discrimination under Romania’s anti-discrimination ordinance

Şedinţa publică din data de 6 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 02.05.2019, sub nr. x/2019, reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General a formulat plângere împotriva Hotărârii nr. 177/13.03.2019 emisa de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, prin care a solicitat ca, în contradictoriu cu Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) să se dispună anularea acesteia ca netemeinică si nelegală.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 289 de la data de 20 mai 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a fost respinsă acţiunea formulată de reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, în contradictoriu cu pârâţii Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării (C.N.C.D.) şi A., ca neîntemeiată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 289 de la data de 20 mai 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a formulat cerere de recurs reclamantul Municipiul Bucureşti prin Primar, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea căii de atac, cu casarea sentinţei civile recurate, iar în rejudecare, admiterea cererii de chemare în judecată.

În esenţă, în motivare, a susţinut că sentinţa civilă atacată este netemeinică şi nelegală, Municipiul Bucureşti fiind singura autoritate publică cu atribuţii şi competenţe să dispună în mod legal cu privire la bunurile sale, fiindu-i conferit prin lege dreptul de a gestiona şi administra bunurile din patrimoniul sau în realizarea interesului public.

A mai precizat recurentul că analiza instanţei de contencios administrativ trebuie să aibă la bază criteriul de legalitate, iar nu pe cel de oportunitate.

În acelaşi sens, a invocat recurentul disp. art. 9 din O.G. nr. 137/2000 care prevede faptul că măsurile luate de autoritate sau de persoane juridice de drept privat în favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi, vizând asigurarea dezvoltărilor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate, nu constituie discriminare în sensul prezentei ordonanţe.

Pentru toate aceste considerente, a solicitat admiterea recursului cu consecinţa admiterii şi a cererii de chemare în judecată.

1.4 Apărările formulate în cauză

Intimaţii - pârâţi nu au formulat apărări în cauza de faţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată, în raport cu actele şi lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă precum şi cu dispoziţiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, neputându-se reţine incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în sensul că prima instanţă ar fi încălcat sau aplicat greşit normele de drept material.

1. Argumente de fapt şi de drept

Recurentul–reclamant a supus controlului de legalitate Hotărârea nr. 177/13.03.2019 emisa de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării prin care a fost constatată săvârşirea faptei de discriminare de la art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit.) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare de către Municipiul Bucureşti.

În esenţă, în sarcina recurentului-reclamant s-a reţinut că a săvârşit fapta de discriminare de la art. 2 alin. (1) coroborat cu art. 10 lit. H) din O.G. nr. 137/2000, dată fiind excluderea medicilor din reţeaua şcolară de la facilitatea obţinerii unei locuinţe de serviciu, facilitate stabilită de prevederile H.C.G.M.B. nr. 588/2018 privind demararea procedurilor de identificare, negociere şi achiziţionare de unităţi locative cu destinaţia de locuinţe pentru personalul angajat în unităţile sanitare aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale.

Pentru a constata săvârşirea faptei de discriminare antemenţionate, Consiliul National pentru Combaterea Discriminării a reţinut că prin dispoziţiile art. 1 alin. (1) din H.C.G.M.B. nr. 588/06.09.2018 privind demararea procedurilor de identificare, negociere şi achiziţionare de unităţi locative, cu destinaţia de locuinţe pentru personalul angajat în unitate sanitare aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti, se instituie o facilitate personalului angajat în unităţile sanitare aflate în subordinea C.G.M.B., constând în achiziţionarea de unităţi locative, cu destinaţia de locuinţe.

Instanţa de fond a menţinut decizia emisă de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, soluţie împărtăşită şi de instanţa de control judiciar.

Astfel, instanţa de control judiciar aminteşte că potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice.

Totodată, potrivit art. 10 din O.G. nr. 137/2000 "Constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, discriminarea unei persoane fizice, a unui grup de persoane din cauza apartenenţei acestora ori a persoanelor care administrează persoana juridică la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată, respectiv din cauza convingerilor, vârstei, sexului sau orientării sexuale a persoanelor în cauză prin:

….h) refuzarea acordării pentru o persoană sau un grup de persoane a unor drepturi sau facilităţi."

Astfel, orice comportament activ ori pasiv care, prin efectele pe care le generează, favorizează sau defavorizează nejustificat ori supune unui tratament injust sau degradant o persoană, un grup de persoane sau o comunitate faţă de alte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi atrage răspunderea contravenţională conform prezentei ordonanţe, dacă nu intră sub incidenţa legii penale.

În ceea ce priveşte examinarea condiţiilor necesare identificării unei posibile discriminări, din economia dispoziţiilor ordonanţei rezultă că, pentru a fi în prezenţa unei discriminări, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii: existenţa unui tratament diferenţiat a unor situaţii analoage (sau omisiunea de a trata în mod diferit situaţii diferite, necomparabile); existenţa unui criteriu de discriminare - care poate fi unul dintre cele enumerate în mod expres de art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 (rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţă la o categorie defavorizată) sau poate fi un alt criteriu care are drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege; tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.

Prin urmare, este necesar ca deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa să aibă la bază unul dintre criteriile de discriminare prevăzute de către art. 2 alin. (1) şi trebuie să se refere la persoane aflate în situaţii comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenţei lor la una dintre categoriile prevăzute de lege.

Critica sentinţei de fond, din perspectiva aplicării greşite de către prima instanţă a normelor de drept material, nu se confirmă câtă vreme, în mod real, prin atitudinea sa autoritatea publică a creat o situaţie de discriminare în cadrul aceleaşi categorii profesionale, respectiv între medicii care desfăşoară activitate în spitale şi medicii stomatologi care activează în cadrul unui cabinet medical.

Astfel, contrar celor arătate de recurent, deşi măsura (facilitatea) achiziţionării de unităţi locative, cu destinaţia de locuinţe pentru personalul angajat în toate unităţile sanitare aflate în subordinea Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti, este în concordanţă cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţia României, prin art. 1 alin. (3) din Anexa nr. 1 a H.C.G.M.B. nr. 753/22.11.2018 privind aprobarea metodologiei de lucru pentru atribuirea locuinţelor de serviciu către personalul angajat în unităţile sanitare aflate în administrarea Consiliului General al Municipiului Bucureşti prin Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti, a documentelor necesare întocmirii dosarului, a criteriilor şi punctajelor aferente pentru întocmirea listei de priorităţi s-a creat situaţia de defavoare, reţinută şi de Consiliul National pentru Combaterea Discriminării, pentru medicii care nu – şi desfăşoară activitatea în cadrul unei unităţi spitaliceşti.

Ca atare, din analiza celor anterior indicate reiese că fapta de discriminare reţinută în cauză se confirmă mai ales că, însuşi recurentul a recunoscut că a aplicat un tratament diferenţiat pentru aceeaşi categorie a medicilor, cu motivaţia că activitatea desfăşurată în spitale prezintă o complexitate şi un nivel de stres mai mare decât cea desfăşurată în cabinetele medicale, iar demararea procedurilor de achiziţionare de unităţi locative cu destinaţia de locuinţe de serviciu pentru angajaţii din cadrul unităţilor sanitare cu paturi a fost de a asigura un cadru cât mai favorabil pentru desfăşurarea actului medical, de a asigura personalului medical/nemedical din spitale condiţii propice de muncă, fără a fi tentaţi să părăsească ţara; exceptarea cadrelor medicale ce lucrează în alte unităţi sanitare decât spitale este astfel justificată de raţiunea de a opri exodul medicilor din spitalele capitalei.

Înalta Curte nu poate reţine nici alegaţiile recurentului-reclamant, potrivit cărora, în cauză nu există un criteriu de discriminare în speţa de faţă, în condiţiile în care intimata - pârâtă A. este cadru medical, desfăşurându-şi activitatea în cadrul unui cabinet şcolar, fiind angajată cu contract individual de muncă pe perioadă nedeterminată la Administraţia Spitalelor şi Serviciilor Medicale Bucureşti, tratamentul diferenţiat manifestat prin deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (existenta unor persoane sau situaţii aflate în poziţii comparabile) rezultând din faptul că prin introducerea şi menţinerea măsurii de acordare a locuinţelor de serviciu, aceasta este exclusă de la obţinerea unei locuinţe de serviciu doar pe motivul că nu este angajată într-un spital.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare şi aplicare a normelor de drept incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru argumentele expuse, constatând că sentinţa este legală, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul – reclamant Municipiul Bucureşti prin Primar General împotriva sentinţei civile nr. 289 din 20 mai 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 mai 2022.