COVID-19 alert-state restaurant restrictions upheld; appeal dismissed as unfounded.

Şedinţa publică din data de 6 mai 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la Curtea de Apel Bacău sub nr. x/2020 din 12 noiembrie 2020, reclamanta A. S.R.L. Bacău a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României:

- anularea în parte a Hotărârii Guvernului nr. 856/2020, respectiv a art. 6 pct. l din anexa 3;

- suspendarea executării dispoziţiilor art. 6 pct. l din anexa 3 a H.G. nr. 856/2020 până la soluţionarea definitivă a cauzei.

Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, a formulat cerere de intervenţie accesorie în interesul pârâtului Guvernul României, aceasta fiind întemeiată pe dispoziţiile art. 61 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ. şi art. 81 alin. (5) din O.U.G. nr. 21/2004, motivat de faptul că Departamentul, prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă.

1.2. Hotărârile primei instanţe

Prin încheierea din 4 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, în interesul pârâtului Guvernul României.

Prin sentinţa nr. 29 din 18 martie 2021, Curtea de Apel Bacău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

- Respinge, ca nefondată, atât excepţia lipsei de interes invocată de pârâtul Guvernul României, cât şi excepţia lipsei de interes invocată de intervenientul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne;

-Admite cererea de intervenţie formulată de intervenientul Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, în interesul pârâtului Guvernul României.

- Respinge, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. Bacău, în contradictoriu cu pârâtul Guvernul României şi intervenientul accesoriu în interesul pârâtului Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne, astfel cum a fost completată.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 4 februarie 2021 şi a sentinţei nr. 29 din 18 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A. S.R.L., criticându-le pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

Criticile de nelegalitate îndreptate împotriva încheierii din 4 februarie 2021 vizează soluţia de admitere în principiu a cererii de intervenţie accesorie formulată de Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă în interesul pârâtului Guvernul României.

Recurenta-reclamantă afirmă că, în mod greşit, instanţa de fond a motivat admisibilitatea în principiu a cererii de intervenţie prin raportare la faptul C. pen. la adoptarea hotărârii de guvern atacate, emitentul acesteia a ţinut seama de analiza factorilor de risc realizată de Comitetul Naţional pentru Situaţii de Urgenţă.

În acest sens, arată că potrivit art. 61 alin. (1) din C. proc. civ., una dintre condiţiile necesare pentru admisibilitatea în principiu a unei cereri de intervenţie, principală sau accesorie, este justificarea unui interes.

În speţă, împrejurarea că emitentul hotărârii a avut în vedere analize efectuate de intervenient nu este de natură a conduce la concluzia că acest din urmă justifică un folos practic în promovarea cererii sale.

Criticile de nelegalitate referitoare la sentinţa instanţei de fond prin care s-a soluţionat fondul cauzei, sunt subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ.

În susţinerea acestora, sub un prim aspect, recurenta-reclamantă a arătat că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfăşurarea de activităţi economice s-a realizat prin lege.

În opinia recurentei-reclamante, instituirea unor criterii de natură a permite restrângerea dreptului la o activitate economică nu poate fi realizată decât prin intermediul unei legi, ca act al Parlamentului, şi, deşi în speţă, instituirea acestor criterii nu s-a realizat prin lege, ci prin actele atacate, prima instanţă a considerat suficientă reglementarea din art. 5 alin. (3) lit. f). şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, considerentele instanţei încălcând dispoziţiile art. 53 din Constituţie, în măsura în care nu poate avea loc o delegare legislativă astfel încât Guvernul să poată dispune restrângerea exerciţiului acestor drepturi, în acest sens invocând şi decizia nr. 157/2020 a Curţii Constituţionale.

Susţine recurenta că dispoziţiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020 au un caracter general, permisiv, care lasă posibilitatea destinatarilor săi să adopte măsura restricţionării activităţii restaurantelor în perioada stării de alertă, fără a dispune, în mod concret, vreo astfel de măsură sau vreo sancţiune pentru neluarea acesteia.

Sub un al doilea aspect, consideră recurenta-reclamantă că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că la stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfăşurarea de activităţi economice s-a respectat principiul proporţionalităţii consacrat de art. 53 din Constituţie.

De asemenea, critică recurenta-reclamantă faptul că prima instanţă a reţinut în mod nelegal că la stabilirea criteriilor ce au antrenat restrângerea exercitării dreptului la desfăşurarea de activităţi economice s-a respectat principiul nediscriminării instituit de art. 53 din Constituţie, susţinând că au existat şi unităţi din alte sectoare economice care presupuneau desfăşurarea de activităţi cu publicul în spaţii închise şi care au fost deschise în perioada relevantă, instanţa neverificând diferenţa dintre acestea şi operatorii economici în domeniul HoReCa.

1.4. Apărările formulate în recurs

Intimatul-pârât Guvernul României şi intimatul - intervenient Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă din cadrul Ministerului Afacerilor Interne au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat, acesta din urmă, invocând şi excepţia nulităţii recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând cererea de recurs, prin prisma criticilor de nelegalitate invocate, prin raportare la ansamblul probatoriu administrat în cauză, precum şi la dispoziţiile legale incidente speţei, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

În ceea ce priveşte excepţia netimbrării recursului, Înalta Curte constată că dovada achitării taxei judiciare de timbru este ataşată la dosarul de recurs, această neregularitate fiind astfel înlăturată.

Examinând, prioritar, excepţia nulităţii recursului invocată de intimatul-intervenient, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a dezvoltat critici de nelegalitate ce pot fi încadrate în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., invocat, de altfel, în susţinerea căii de atac, fiind indicate normele de drept material aplicate greşit sau încălcate de instanţa de fond.

Referitor la critica recurentei în ceea ce priveşte soluţia admiterii în principiu a cererii de intervenţie accesorie a Departamentului pentru Situaţii de Urgenţă, prin încheierea din 4 februarie 2021, în sensul că intervenientul nu ar justifica un interes în prezenta cauză, Înalta Curte reţine că nu poate primi această argumentaţie.

Astfel, în cazul intervenientului accesoriu, interesul acestuia nu trebuie să fie analizat în sensul de a se urmări un folos practic direct în persoana titularului unei astfel de cereri, prin pretinderea pentru sine a dreptului dedus judecăţii, ci trebuie dovedit că are interesul să sprijine apărarea părţii pentru care intervine.

Astfel, legiuitorul a stabilit competenţe clar determinate în sarcina instituţiei interveniente, pe durata luării măsurilor de reducere a riscurilor de natură epidemiologică - potrivit O.U.G. nr. 21/2004 privind Sistemul National de Management al Situaţiilor de Urgentă, astfel cum a fost modificată prin O.U.G. nr. 68/2020 art. 43 alin. (3): "Comitetul naţional pentru situaţii de urgenţă declară, cu acordul prim-ministrului, starea de alertă la nivelul mai multor judeţe ori la nivel naţional, precum şi prelungirea sau încetarea acesteia. Conform alin. (4) Hotărârile privind declararea, prelungirea sau încetarea stării de alertă se fundamentează în baza analizei factorilor de risc prevăzuţi la art. 4 A 1 de către grupurile de suport tehnico-ştiinţific constituite pe tipuri de risc. Articolul 4 A4 menţionează faptul că, la declararea stării de alertă şi pe durata acesteia comitetele pentru situaţii de urgenţă hotărăsc aplicarea, în condiţiile legii, a uneia sau mai multor măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, pentru asigurarea rezilienţei comunităţilor şi pentru diminuarea impactului tipului de risc."

În temeiul art. 81 alin. (5) din O.U.G. nr. 21/2004, Departamentul pentru Situaţii de Urgenţă, prin Inspectoratul General pentru Situaţii de Urgenţă, asigură secretariatul tehnic permanent al Comitetului Naţional pentru Situaţii de Urgenţă" iar la baza adoptării actului administrativ atacat, a stat Analiza factorilor de risc înregistrată la Centrul Naţional de Coordonare şi Conducere a Intervenţiei cu nr. x/12.10.2020.

Prin urmare, interesul intervenientului accesoriu este reprezentat de sprijinirea apărărilor formulate de Guvernul României, în sensul constatării legalităţii hotărârii de guvern şi a conservării competenţelor legale ale instituţiei interveniente în domeniul protejării populaţiei de efectele pandemiei cauzate de virusul Covid-19.

În ceea ce priveşte recursul exercitat împotriva soluţiei date asupra fondului cauzei, prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că nu are incidenţă în cauză, neexistând niciun motiv care să inducă instanţei de recurs concluzia că prima instanţă ar fi interpretat eronat sau ar fi făcut în cauză aplicarea greşită a vreunei norme de drept substanţial.

În prezenta cauză recurenta-reclamantă invocă interpretarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 5 alin. (3) lit. f) şi art. 8 alin. (1) din Legea nr. 55/2020, deoarece restrângerea exercitării drepturilor constituţionale poate avea loc doar prin lege, aspect ce implică faptul că nu poate avea loc o delegare legislativă astfel încât Guvernul să poată dispune restrângerea exerciţiului acestor drepturi.

Prin urmare, susţine recurenta-reclamantă, Guvernul nu are posibilitatea a "decide" criterii de natură a antrena restrângerea dreptului, întrucât o atare completare a legii printr-un act inferior încalcă principiul ierarhiei actelor normative şi principiul legalităţii.

Înalta Curte reţine că măsurile de limitare/suspendare pe durată determinată a activităţii unor instituţii sau operatori economici, precum şi cele de suspendare a consumului produselor alimentare şi băuturilor alcoolice şi nealcoolice în spaţiile comune de servire a mesei din restaurante, hoteluri, moteluri, pensiuni, cafenele sau alte localuri publice, atât în interiorul, cât şi la terasele din exteriorul acestora, au fost instituite prin lege, respectiv Legea nr. 55/2020.

Decizia nr. 157/2020 pronunţată de Curtea Constituţională a României vizează reglementarea primară a unor măsuri ce pot afecta drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor, printr-un act normativ ce nu are forţa juridică a unei legi, aceasta din urmă intrând în competenţa de legiferare exclusivă a Parlamentului.

Aşadar, dispoziţiile art. 115 alin. (6) din Constituţia României interzic Guvernului României să legifereze în domeniile strict arătate prin această normă.

În speţă, măsurile au fost instituite prin Legea nr. 55/2020, la art. 5 alin. (3) lit. f) şi art. 8 alin. (1) şi nu prin hotărâri de guvern.

Aplicarea în concret a legii se realizează prin norme care organizează exercitarea legii sau execută în concret legea, iar acestea sunt date în competenţa autorităţilor publice, prin adoptarea sau emiterea unor acte administrative.

Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 55/2020, starea de alertă se instituie şi se prelungeşte de Guvern prin hotărâre, la propunerea ministrului afacerilor interne şi nu poate depăşi 30 zile.

Măsurile ce pot fi dispuse în perioada stării de alertă sunt prevăzute de Legea nr. 55/2020, în art. 6 şi arată neechivoc ce anume trebuie să cuprindă hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă.

Contrar susţinerilor recurentei-reclamante, Legea nr. 55/2020 permite ca organizarea executării şi executarea în concret a acestui act normativ să fie realizată prin hotărâri ale autorităţilor publice competente.

Faţă de acestea, critica referitoare la încălcarea principiului ierarhiei actelor normative şi principiului legalităţii va fi respinsă ca nefondată.

În privinţa susţinerilor ce vizează încălcarea principiului proporţionalităţii consacrat de art. 53 din Constituţie, acestea sunt în mod vădit nefondate.

Potrivit art. 53 din Constituţie: - Restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi prevede că (1) Exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav.

(2) Restrângerea poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu şi fără a aduce atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.

Condiţiile pentru restrângerea exerciţiului unor drepturi şi libertăţi prevăzute în Constituţia României sunt aceleaşi avute în vedere şi de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului atunci când verifică încălcarea unor articole din Convenţie, dar şi prevăzute expres de art. 9 alin. (2).

Măsurile au avut o reglementare legală, un caracter temporar şi au fost instituite pentru protecţia sănătăţii publice şi chiar a dreptului la viaţă. Sub acest din urmă aspect şi al proporţionalităţii este de reţinut în primul rând contextul intern şi internaţional în care acestea au fost dispuse. Astfel, a fost declarată "Pandemia" de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii, la data de 11.03.2020, iar, aspect de notorietate, majoritatea statelor din Uniunea Europeană au dispus măsuri similare.

Măsurile contestate de recurenta-reclamantă care au afectat activitatea sa economică au avut drept scop protejarea sănătăţii şi siguranţa publică, fiind aşadar necesare şi proporţionale într-o societate democratică.

Legea fundamentală prevede, totodată, dreptul la ocrotirea sănătăţii, art. 34 alin. (2) stipulând că "statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea sănătăţii publice". Conform art. 3 - Accesul echitabil la îngrijirile de sănătate din Convenţia europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a demnităţii fiinţei umane faţă de aplicaţiile biologiei si medicinei, Convenţia privind drepturile omului si biomedicina, "părţile iau, ţinând seama de nevoile de sănătate şi de resursele disponibile, măsurile adecvate în scopul de a asigura, în sfera jurisdicţiei lor, accesul echitabil la îngrijiri de sănătate de calitate adecvată".

Necesitatea şi proporţionalitatea măsurii au fost generate de creşterea exponenţială a numărului de îmbolnăviri, de ocuparea locurilor în cadrul secţiilor de terapie intensivă din unităţile sanitare, de supraaglomerarea spitalelor, precum şi de experienţa altor ţari care s-au confruntat cu noua tulpină, mult mai contagioasă, context în care s-au impus restricţii în domenii care pot facilita răspândirea virusului.

Măsurile stabilite de autorităţi în contextul combaterii pandemiei de coronavirus au fost subsumate obligaţiei statului de ocrotire a sănătăţii publice, fiind adoptate şi implementate avându-se în vedere necesitatea asigurării unui just şi proporţional echilibru între drepturile şi libertăţile fundamentale şi restricţiile necesare pentru protejarea binelui public.

Înalta Curte reţine, în acord cu instanţa de fond că Hotărârea de Guvern în litigiu este întemeiată legal, fiind emisă în baza şi în executarea în concret a dispoziţiilor Legii nr. 55/2020 şi nu conţine soluţii legislative care să fie contrare cu concepţia sau finalitatea legii.

În conformitate cu prevederile art. 2 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID19 "starea de alertă reprezintă răspunsul la o situaţie de urgenţă de amploare şi intensitate deosebite, determinată de unul sau mai multe tipuri de risc, constând într-un ansamblu de măsuri cu caracter temporar, proporţionale cu nivelul de gravitate manifestat sau prognozat al acesteia si necesare pentru prevenirea şi înlăturarea ameninţărilor iminente la adresa vieţii, sănătăţii persoanelor, mediului înconjurător, valorilor materiale şi culturale importante ori a proprietăţii".

Având în vedere evoluţia pandemiei, autorităţile au ajustat măsurile de protecţie în funcţie de rata de infectare la nivel naţional, dar şi regional, măsurile fiind înăsprite în zonele unde rata de infectare a depăşit valorile prag stabilite.

În art. 6 lit. c) şi d) din Legea nr. 55/2020 este stipulat faptul că "hotărârile prin care se declară ori se prelungeşte starea de alertă, precum şi cele prin care se stabileşte aplicarea unor măsuri pe durata stării de alertă cuprind: "c) măsuri pentru creşterea capacităţii de răspuns, asigurarea rezilienţei comunităţilor si diminuarea impactului tipului de risc necesar a fi aplicate, condiţiile concrete de aplicare şi destinatarii acestor măsuri; d)instituţiile şi autorităţile publice care pun în aplicare sau urmăresc respectarea aplicării măsurilor, după caz".

Legea nr. 55/2020 este o lege organică adoptată de Parlamentul României în condiţiile art. 73 din Constituţia României şi prevede faptul că declararea şi prelungirea stării de alertă se ia prin hotărâre de guvern atunci când analiza factorilor de risc indică necesitatea amplificării răspunsului la o situaţie de urgenţă, pentru o perioadă limitată de timp, care nu poate fi mai mare de 30 de zile.

Hotărârea Guvernului nr. 856/2020 privind prelungirea stării de alertă pe teritoriul României începând cu data de 15 octombrie 2020, precum si stabilirea măsurilor care se aplică pe durata acesteia pentru prevenirea şi combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, a avut ca temei analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 11.10.2020, care a stat la baza emiterii Hotărârii nr. 49/2020 a CNSSU, (document existent la dosarul cauzei), care prevede următoarele:

- În România, până la data de 11.10.2020 au fost înregistrate 155,283 cazuri de persoane infectate, dintre care 117942 persoane vindecate şi 5411 persoane decedate, comparativ cu data de 15.09,2020 când erau înregistrate 105298 cazuri de persoane infectate, 84357 persoane vindecate şi 4236 persoane decedate.

- Evoluţia numărului de cazuri confirmate indică o creştere semnificativă în ultimele 2 săptămâni de la o medie de 1432 cazuri noi (în perioada 15 - 20 septembrie), la 2769 cazuri noi (în perioada 05 - 11 octombrie).

- Conform datelor statistice înregistrate pe perioada stării de alertă, manifestarea epidemiei are efecte pe întreg teritoriul ţării, având caracter intracomunitar în multe judeţe.

- Distribuţia cazurilor după rata de incidentă la 1000 de locuitori arată că 2223 de localităţi înregistrează o rată de peste 1 caz/1000 locuitori.

- În absenţa introducerii unor noi măsuri de restricţie este foarte probabilă continuarea trendului ascendent a numărului de cazuri.

Având în vedere aspectele prezentate anterior, au fost formulate următoarele propuneri;

- Intensificarea măsurilor de prevenire şi combatere a transmiterii virusului SARS-CoV-2 atât la nivel local, judeţean cât şi naţional, care să permită gestionarea situaţiei la parametri adecvaţi nivelului de gravitate înregistrat, precum şi cu o reacţie rapidă în funcţie de evoluţia pandemiei;

- Continuarea coordonării integrate şi unitare a modului de aplicare pe întreg teritoriul naţional a măsurilor de limitare, combatere şi control al infecţiei cu virusul SARS-Cov-2

- Este esenţial să se menţină o conştientizare ridicată a populaţiei generale cu privire la Incertitudinea situaţiei epidemiologice şi Ia importanţa continuării respectării stricte a tuturor măsurilor necesare pentru reducerea riscului de transmitere, cum ar fi igiena individuală, utilizarea măştilor, distanţarea fizică.

- Introducerea unor criterii privind restricţionarea/suspendarea activităţii în cadrul evenimentelor publice şi private în interiorul unor spatii publice închise şi deschise, operatorilor economici de tipul restaurantelor şi cafenelelor, dar şi în cadrul spatiilor destinate cazării elevilor sau studenţilor.

În continuarea exercitării controlului judiciar, Înalta Curte reţine că nici aspectele reclamate de recurentă privind discriminarea sa prin adoptarea măsurilor restrictive din H.G. nr. 856/2020 nu pot fi reţinute în cauză.

Prin sentinţa civilă nr. 29/18.03.2021, instanţa a avut în vedere legalitatea actului administrativ atacat şi sub aspectul adoptării măsurilor restrictive reclamate ca discriminatorii de recurentă.

În urma verificării şi a acestor motive, instanţa de fond a apreciat că nu se poate reţine un tratament diferenţiat în sensul Legii nr. 137/2000, întrucât nu sunt întrunite în cauză condiţiile privind existenţa unor situaţii comparabile, care să aibă ca efect restrângerea exercitării dreptului recunoscut de lege, în condiţii de egalitate.

În mod corect, prima instanţă a reţinut faptul că reclamanta nu se afla în situaţii identice sau comparabile cu persoanele la care s-a raportat în motivarea acţiunii, iar impactul economic al crizei provocate de pandemie variază de la un sector economic la altul astfel încât actul administrativ în discuţie a avut la bază "Analiza factorilor de risc privind managementul situaţiei de urgenţă generată de virusul SARS-CoV-2 pe teritoriul României la data de 11.10.2020" care răspunde cerinţelor de motivare a necesităţii adoptării măsurilor dispuse prin H.G. nr. 856/2020 (pagina 23-24 din sentinţă).

Referitor la caracterul discriminatoriu al actelor atacate, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă s-a raportat la unităţile din alte sectoare economice care presupun desfăşurarea de activităţi cu publicul în spaţii închise sau care au fost deschise în perioada relevantă, nemulţumirile sale fiind legate de faptul că instanţa nu a verificat diferenţa dintre acestea şi restaurante/cafenele.

Mai mult, contrar acestor susţineri, judecătorul fondului a subliniat că situaţia acestora este diferită de cea a restaurantelor/cafenelelor întrucât desfăşurarea acestor activităţi este posibilă fără înlăturarea măştii de protecţie, reglementarea având la bază criterii obiective şi raţionale.

În mod evident, există o diferenţă între activitatea desfăşurată de industria Horeca şi cea a altor sectoare, neputând fi vorba de situaţii identice/analoage/egale, aspect ce poate justifica o diferenţă de tratament juridic, pe criterii obiective şi rezonabile.

În concluzie, Înalta Curte constată că sentinţa instanţei de fond este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală şi temeinică.

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepţia nulităţii recursului ca neîntemeiată şi va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca neîntemeiată excepţia nulităţii recursului.

Respinge recursul declarat de recurenta – reclamantă S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 4 februarie 2021 şi a sentinţei nr. 29 din 18 martie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bacău – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 mai 2022.