Suspension of financial sanction execution: personal notification failure and lack of individualized motivation for corporate officers

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, la data de 17.06.2021, sub nr. x/2021, reclamantul A. a solicitat instanţei, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, suspendarea executării în integralitate a Deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiara nr. 717/03.06.2021, prin care a fost sancţionat cu amendă în cuantum de 1.000.000 RON şi cu sancţiunea complementară a retragerii aprobării pentru funcţia de vice-preşedinte al Directoratului B. S.A., suspendare solicitată până la soluţionarea definitivă a acţiunii în anularea deciziei Autorităţii de Supraveghere Financiară.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa nr. 1087 din data de 7 iulie 2021, pronunţată în dosarul nr. x/2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, şi a suspendat executarea deciziei ASF nr. 717/03.06.2021, până la soluţionarea definitivă a cauzei privind anularea actului.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei nr. 1087 din data de 7 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a exercitat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, criticând-o pentru nelegalitate. A solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi rejudecarea cauzei cu consecinţa respingerii cererii de suspendare a executării Deciziei AST nr. 717/03.06.2021, formulată de intimatul-reclamant A., ca neîntemeiată.

În dezvoltarea recursului întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut în esenţă că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material".

Greşita aplicare de către instanţa de fond a prevederolor art. 163 alin. (18) indice 1 din Legea nr. 237/2015:

Potrivit prevederilor art. 163 alin. (181) din Legea nr. 237/2015, "A.S.F. notifică societăţile şi/sau persoanele în cauză asupra nerespectării prevederilor legale, acestea având dreptul ca în termen de 7 zile de la primirea notificării să explice motivul nerespectării sau să formuleze obiecţiuni".

Considerentele primei instanţe privind încălcarea procedurii prealabile obligatorii a notificării (pag. 26-27 din sentinţa recurată) au fost în sensul că recurenta nu ar fi respectat procedura notificării, întrucât nu ar fi transmis în mod personal şi direct intimatului notificarea şi că simpla menţionare în antetul rapoartelor de control "în atenţia domnului..." nu poate echivala cu o comunicare directă şi personală a acestora către intimat.

Or, contrar susţinerilor instanţei, A.S.F. a transmis rapoartele de control permanent atât societăţii cât şi structurii de conducere a acesteia, ţinând cont de prevederile art. 1) alin. (2) pct. 10, art. 25 şi art. 26 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 237/2015, cu modificările şi completările ulterioare, coroborate cu prevederile art. 2 alin. (2) lit. a), lit. f) şi lit. i), art. 4 alin. (1) şi alin. (2) lit. e), art. 23 -art. 28 din Regulamentul A.S.F. nr. 2/2016 privind aplicarea principiilor de guvernantă corporativă de către entităţile autorizate, reglementate şi supravegheate de A.S.F., precum şi art. 10 din Norma A.S.F. nr. 21/2016 privind raportările referitoare la activitatea de asigurare şi/sau de reasigurare. Aşa cum a precizat şi în act, dat fiind prevederile legale referitoare la răspunderea organelor de conducere ale societăţii, funcţia deţinută în cadrul societăţii şi atribuţiile mai sus menţionate, rapoartele de control permanent au fost transmise în atenţia intimatului.

Greşita aplicarea a prevederilor art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015:

Raportat la situaţia de fapt reţinută în decizia contestată, instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material referitoare la motivarea actelor administrative emise de subscrisa, mai exact a prevederilor art. 163 alin. (12) din Legea nr. 237/2015.

Potrivit prevederilor legale menţionate, "Deciziile de sancţionare emise de A.S.F. cuprind, motivele de fapt si de drept, menţiunea că persoanele şi entităţile sancţionate au dreptul de contestare conform art. 165, termenul în care se poate depune contestaţia, instanţa căreia i se poate adresa şi simt comunicate persoanelor şi entităţilor respective".

Din actele depuse la dosar şi din susţinerile intimatului nu se poate reţine existenţa unei îndoieli cu privire la motivarea deciziei contestate din moment ce subscrisa am descris pe larg în cuprinsul acesteia atât împrejurările de fapt, cât şi temeiurile de drept avute în vedere la emitere.

Greşita aplicare a prevederilor art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015:

Din această perspectivă instanţa de fond reţine eronat că nu rezultă din act fapta personală a intimatului, că nu rezultă o motivare concretă din perspectiva vinovăţiei intimatului, că trebuia realizată o individualizare a sancţiunilor aplicate în raport de fiecare dintre aceste fapte potrivit art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 şi că nu ar fi motivată sancţiunea complementară aplicată.

Astfel, instanţa de fond a încălcat şi aplicat greşit normele de drept material aplicabile în cauză în ceea ce priveşte individualizarea sancţiunii, respectiv cele cuprinse în art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015 privind autorizarea şi supravegherea activităţii de asigurare şi reasigurare, coroborate cu cele cuprinse în art. 14 şi 15 din Legea nr. 554/2004.

Arătă faptul că pentru fiecare dintre cele 6 contravenţii reţinute în act, recurenta am realizat o încadrare în dispoziţiile art. 163 alin. (1) din Legea nr. 237/2015, pentru care au fost aplicate sancţiuni prevăzute de art. 163 alin. (4) din aceeaşi lege, cu reţinerea art. 163 alin. (5') care reglementează regimul aplicabil în privinţa săvârşirii mai multor contravenţii.

Greşita aplicare a prevederilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 referitor la existenţa unei pagube iminente:

În ceea ce priveşte argumentele instanţei de fond prin care aceasta arată că în cauză este îndeplinită condiţia pagubei iminente, apreciază că, sentinţa este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015. Instanţa de fond apreciază subiectiv îndeplinirea celei de a doua condiţii prin raportare la argumentele de individualizare a sancţiunii aplicate reţinute cu privire la condiţia cazului bine justificat.

Cu toate că instanţa de fond nu a analizat împrejurarea că intimatul nu a făcut proba veniturilor obţinute, apreciază totuşi, în mod nefondat, că executarea amenzii creează acestuia un prejudiciu cert. Reţinerea instanţei de fond în sensul că "Din apărările părţilor, aparent în nicio altă speţă nu s-au dispus amenzi în cuantum atât de mare, mai ales pentru persoane fizice" (pag 29 din hotărâre), nu poate constitui un motiv pentru reţinerea îndeplinirii condiţiei privind paguba iminentă.

Contrar reţinerilor instanţei de fond, faptul că există o amendă aplicată intimatului nu înseamnă că implicit există şi o pagubă iminentă care să justifice suspendarea executării deciziei A.S.F.. Doar prin raportarea la cuantumul amenzii aplicate, nu se poate trage concluzia obiectivă că suntem în prezenţa perturbării grave a modului de trai a familiei acestuia, în condiţiile în care intimatul nu a depus niciun document (extrase de cont ş.a.m.d.) care să demonstreze lipsa resurselor financiare pentru traiul acesteia şi al familiei. Intimatul nu a depus niciun document din care să rezulte situaţia financiară a acestuia.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 483, 486, 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. invocate, ale art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, pe dispoziţiile O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, pe dispoziţiile din Legea nr. 237/2015 şi pe dispoziţiile legale incidente astfel cum au fost menţionate în cererea de recurs.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul reclamant A. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului pârâtei ca nefondat şi menţinerea sentinţei de fond ca fiind legală şi temeinică. În esenţă, a susţinut că recurenta-pârâtă nu a arătat prin criticile de recurs formulate care ar fi argumentele de natură a pune la îndoială nelegalitatea hotărârii atacate. Totodată, a solicitat să se constate faptul că împrejurările legate de starea de fapt şi de drept, astfel cum au fost prezentate în cuprinsul cererii de suspendare, sunt de natură să creeze o îndoială serioasă şi determinantă în privinţa nelegalităţii deciziei de sancţionare emise Autoritatea de Supraveghere Financiară, astfel încât să susţină îndeplinirea condiţiei existenţei unui caz bine justificat, iar argumentele invocate cu privire la consecinţele executării sancţiunii susţin îndeplinirea condiţiei pagubei iminente.

Prin răspunsul la întâmpinare formulat în cauză, recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, a solicitat înlăturarea apărărilor formulate de intimatul-reclamant, ca neîntemeiate, şi a reiterat argumentele de nelegalitate a hotărârii de fond, invocate prin cererea de recurs.

La termenul din data de 7 aprilie 2022, la care au avut loc dezbaterile, ambele părţi au depus extrase de pe portalul instanţelor judecătoreşti care au soluţionat acţiunile formulate cu privire la celelalte decizii de sancţionare emise de Autoritatea de Supraveghere Financiară.

5. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare şi a dispoziţiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Recurenta pârâtă şi-a întemeiat recursul pe motivul de casare prevăzut de art. art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.- când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Prealabil, se observă că, unele dintre motivele de recurs sunt expuse în mod formal de către recurenta ASF, în dezvoltarea criticilor de recurs recurgându-se la pretinsa apreciere defectuoasă asupra unor situaţii de fapt şi invocându-se argumente care fac analiza instanţei în cadrul acţiunii de fond, depăşind cadrul specific al acţiunii de suspendare a executării actului administrativ.

Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie reţine că, prin motivarea suspendării nu se pot dezlega anumite aspecte care privesc fondul pricinii: o analiză complexă nu poate fi posibilă decât la soluţionarea în fond, în cadrul acţiunii în anulare.

Recurenta ASF a invocat motivul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva: greşitei aplicări a dispoziţiilor art. 163 alin. (18) indice 1 din Legea 237/2015 -procedura prealabilă a notificării persoanei; aplicării greşite a dispoziţiilor art. 163 alin (12) din Legea 237/2015 - motivarea actului de sancţionare; încălcarea şi aplicare greşită a dispoziţiilor art. 163 alin. (11) din Legea 237/2015 -lipsa motivării privind individualizarea stabilirii fiecărui tip de sancţiune si stabilirea cuantumului amenzii pentru fiecare fapta; greşita aplicare a prevederilor art. 14 (1) din Legea 554/2004 - îndeplinirea condiţiei pagubei iminente.

Recurenta ASF a invocat că, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 163 alin. (18) indice 1 din Legea 237/2015, referitoare la procedura prealabilă a notificării persoanei.

Contrar susţinerilor recurentei, Înalta Curte reţine că, instanţa de fond, a constatat în mod corect, că la nivel de aparenţă specifică analizei în prezenta cauză, "pârâta ASF nu a respectat procedura obligatorie a notificării către reclamant, în mod individual, şi nu generic societăţii în discuţie, astfel cum impune art. 163 alin. (18)1 şi 2 din Legea nr. 237/2015, cât şi art. 33 din Regulamentul ASF nr. 4/2021 - fapt de natură a aduce atingere dreptului reclamantului la apărare", în considerarea "lipsei comunicării prealabile către reclamant a angajării răspunderii contravenţionale a persoanei vizate distinct de cea a societăţii".

Aşadar, instanţa de fond a reţinut în mod legal că, "simpla indicare în antetul rapoartelor de control permanent S.A. DG 3464/4.05.2021, 3852/6.05.2021 şi 4182/20.05.2021 adresate Societăţii si "în atenţia domului..." nu poate echivala cu o comunicare directă şi personală a acestora către reclamant", în sensul şi scopul prevăzut de art. 163 alin (18) indice 1 din Legea 237/2015.

În procedura de control permanent, conform art. 32 alin. (3) si (4) din Regulamentul ASF 4/2021 privind activitatea de control, "(3) Entităţile supravegheate au obligaţia să transmită şi/sau să pună la dispoziţia structurilor organizatorice de specialitate prevăzute la alin. (1) acte, documente corecte, complete şi/sau informaţii reale in termenul stabilit, în forma şi pe suportul solicitate de aceste structuri, astfel încât să nu fie periclitată desfăşurarea controlului permanent şi să nu inducă în eroare A.S.F. şi (4) Răspunderea privind transmiterea şi conţinutul documentelor si informaţiilor prevăzute la alin. (3) revine conducerii entităţii şi/sau persoanei responsabile".

Astfel, din această perspectivă, solicitarea ASF, în exercitarea atribuţiilor de control permanent, în prezenta cauză, concretizata în cele trei rapoarte de control, s-a adresat societăţii, care are obligaţia de a furniza clarificări, cât şi persoanelor din conducere - care îşi asumă răspunderea pentru transmiterea şi conţinutul documentelor, informaţiilor.

Aceasta nu se poate confunda cu îndeplinirea cerinţei prealabile a notificării intimatului reclamant, conform cerinţei art. 163 alin. (1) indice 1 din Legea 237/2015, asupra constatării faptelor contravenţionale aduse în sarcina acestuia conform Deciziei ASF de sancţionare. Or, se poate observa că cele trei rapoarte de control nu cuprind în textul acestora, comunicarea prealabilă către intimat a angajării răspunderii contravenţionale a acestuia distinct de cea a societăţii.

Recurenta ASF a susţinut că, "instanţa de fond reţine incidenţa unor dispoziţii legale dintr-un act normativ care nu are nicio legătură cu cauza dedusa judecăţii, respectiv art. 33 din Norma 21/2021".

Se observă că, instanţa de fond a reţinut incidenţa art. 33 din Regulamentul 4/2021 privind activitatea de control desfăşurată de ASF, însă este evident că, este o eroare în sentinţă, denumirea de Norma 4/2021, în loc de Regulamentul 4/2021.

Recurenta ASF a mai susţinut că, instanţa de fond a aplicat greşit dispoziţiile art. 163 alin. (12) din Legea 237/2015, referitoare la motivarea actului de sancţionare.

ASF a învederat argumente care, în opinia sa, satisfac îndeplinirea cerinţei motivării actului de sancţionare a intimatului, în sensul că, "actul cuprinde nu mai puţin de 43 de pagini de argumente în fapt şi în drept, care relevă fapte de o gravitate aproape fără margini săvârşite de către intimat în cadrul celei mai mari societăţi de asigurare de la noi din ţară".

Or, argumentele în fapt şi în drept sunt prezentate din perspectiva obligaţiilor Societăţii de a îndeplini cerinţele de adecvare de capital, respectiv suspiciunea privind realitatea fondurilor proprii împrumutate de acţionarul majoritar, însă, descrierea nu include fapte proprii săvârşite de către intimat, persoana sancţionată din conducerea executiva a Societăţii.

Criticile ASF că, "motivarea instanţei este profund greşită din perspectiva faptului că, ASF nu a reţinut o singură faptă contravenţională, respectiv cea legată de raportarea la ASF a disponibilităţilor deţinute într-un cont, despre care ASF a luat la cunoştinţă că nu exista, ci 6 fapte contravenţionale distincte"- nu pot fi reţinute, în acest cadru specific analizei în aparenta a cauzei.

Înalta Curte observă că, prin motivarea suspendării nu se pot dezlega anumite aspecte care privesc fondul pricinii - cum ar fi caracterul distinct, de sine stătător, a fiecărei din cele 6 fante contravenţionale reţinute în sarcina intimatului.

Aşadar, faţă de lipsa descrierii în cuprinsul actului a faptei personale imputată intimatului, instanţa de fond a reţinut în mod corect şi legal că, "în circumstanţele concrete ale cauzei, această argumentare se impunea şi cu mai multă evidentă a fi realizată, cu cât problema de bază legată de realitatea sau ficţiunea contului deschis la C. vizează aspecte din anul 2017, mult anterior datei de la care reclamantul a deţinut funcţia de Vicepreşedinte a Directoratului", iar în Decizia ASF de sancţionare se precizează ca intimatul deţine calitatea de membru al directoratului doar din data de 15.04.2020.

Totodată, prin Decizia de sancţionare, recurenta ASF nu arată dovezi, din care să rezulte că, intimatul a avut cunoştinţă de lipsa sumelor împrumutate de către acţionarul majoritar şi deţinute de societate în contul C. din Elveţia - sume împrumutate cu destinaţie de fonduri proprii în susţinerea cerinţelor de solvabilitate - MCR si SCR, deci nu sume care să fie puse la dispoziţia societăţii în desfăşurarea activităţii curente.

În Decizia de sancţionare a intimatului se precizează că încălcarea dispoziţiilor legale de către intimat s-a făcut "cu bună-ştiinţă", însă nu există niciun fel de probă descrisă de ASF în actul de sancţionare.

Înalta Curte constată că, motivarea reprezintă o obligaţie generală, aplicabilă oricărui act administrativ. Aceasta este o condiţie de legalitate externă a actului, care face obiectul unei aprecieri in concreto, după natura acestuia şi contextul adoptării sale. Obiectivul său este prezentarea într-un mod clar şi neechivoc a raţionamentului instituţiei emitente a actului. Respectarea obligaţiei de motivare asigură transparenţa în activitatea administraţiei publice, ceea ce reprezintă un principiu esenţial într-un stat de drept.

Motivarea actului constituie un beneficiu pentru cei supuşi administraţiei întrucât le conferă posibilitatea să analizeze raţionamentele autorităţii emitente şi să aprecieze dacă actul este sau nu legal, cu alte cuvinte, să exercite un control eficient asupra puterii discreţionare a administraţiei. De asemenea, motivarea efectivă a actelor administrative oferă şi judecătorului o bază solidă pentru realizarea controlului de legalitate a actului administrativ.

Obligaţia autorităţii emitente de a motiva actul administrativ constituie o garanţie contra arbitrariului administraţiei publice şi se impune cu deosebire în cazul actelor prin care se modifică ori se suprimă drepturi sau situaţii juridice individuale şi subiective.

Obligaţia de motivare a fost înţeleasă într-un sens extins în jurisprudenţa CJUE, chiar în contextul interpretării Directivei 89/105/CEE: Ţinând seama de aceste elemente, ar fi contrar obiectivului de transparenţă să se admită că o decizie precum cea în discuţie în litigiile principale poate să iasă de sub incidenţa obligaţiei de motivare prevăzute la articolul 6 alin. (3) şi (5) din Directiva 89/105, care urmăreşte să permită părţilor interesate să verifice dacă deciziile privind stabilirea preţurilor medicamentelor şi includerea lor în sistemele naţionale de asigurări de sănătate sunt luate pe bază de criterii obiective şi verificabile şi dacă nu operează discriminări între medicamentele naţionale şi cele care provin din alte state membre.

Recurenta ASF a susţinut prin motivele de recurs că, instanţa de fond a încălcat şi a aplicat greşit dispoziţiile art. 163 alin. (11) din Legea 237/2015, referitoare la individualizarea sancţiunii.

Instanţa de fond a reţinut în mod corect că, nu rezultă o motivare concretă din perspectiva vinovăţiei intimatului, respectiv că, trebuia realizată o individualizare a sancţiunilor în raport de fiecare dintre aceste fapte, conform art. 163 alin. (11) Legea 237/2015.

ASF susţine încălcarea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 163 alin. (11) din Legea 237/2015, arătând ca pentru fiecare faptă s-a stabilit o sancţiune cu amenda, şi pentru faptele 1, 5, 6 şi sancţiunea complementară a retragerii aprobării, însă Înalta Curte observă că, nu este descrisă modalitatea de determinare a cuantumului fiecarei amenzi, iar cu privire la sancţiunea complementară, motivarea nu există.

În raport de conţinutul prevederilor art. 163 alin. (11) Legea 237/2015, reiese că, legea impune obligaţia ca în decizia de sancţionare să se regăsească şi motivarea ASF privind modul de aplicare a principiului proporţionalităţii şi principiului raţionamentului calificat, precum şi toate circumstanţele relevante ale săvârşirii faptei în stabilirea tipului sancţiunii contravenţionale.

Contrar susţinerilor recurentei, se observă că, instanţa de fond nu a antamat fondul cauzei, şi nu a realizat, indirect, o reindividualizare a sancţiunii.

Recurenta ASF a mai susţinut că, instanţa de fond a aplicat greşit prevederile art. 14 alin. (1) Legea 554/2004, referitoare la îndeplinirea condiţiei pagubei iminente.

În esenţă, recurenta a arătat că, în ceea ce priveşte argumentele instanţei de fond prin care aceasta arată că în cauză este îndeplinită condiţia pagubei iminente, sentinţa este dată cu încălcarea dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu prevederile art. 163 alin. (11) din Legea nr. 237/2015, întrucât a apreciat subiectiv îndeplinirea celei de a doua condiţii prin raportare la argumentele de individualizare a sancţiunii aplicate reţinute cu privire la condiţia cazului bine justificat.

Contrar susţinerilor recurentei, şi în acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte reţine că, îndeplinirea condiţiei "paguba iminenta" este susţinută de faptul că, prin raportare la cuantumul ridicat al amenzii în cuantum de 1.000.000, cuantum care depăşeşte veniturile obţinute de persoana sancţionată, executarea imediată a deciziei ASF este evident de natură să producă consecinţe negative în patrimoniul intimatului, un prejudiciu material viitor şi cert, astfel că, efectele executării din oficiu ale actelor administrative sunt contrabalansate de cuantumul ridicat al amenzii contravenţionale aplicate intimatului. Aşa fiind, instanţa supremă reţine că, instanţa de fond a făcut o corectă interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiei pagubei iminente.

Totodată, cu privire la admisibilitatea cererii de suspendare, Înalta Curte reţine că, deşi unul dintre principiile dreptului administrativ este acela al executării din oficiu a actelor administrative întrucât acestea se bucură de prezumţia de legalitate, atâta timp cât instanţa de judecată, urmare a contestării actului administrativ, este în curs de verificare a legalităţii acestuia, apare ca fiind mai echitabil ca acesta să nu-şi producă efectele asupra celor vizaţi, atunci când îndoielile privind legalitatea actului de impunere sunt suficiente şi serioase.

Echilibrarea intereselor părţilor poate fi privită şi ca o aplicaţie particulară a principiului proporţionalităţii consacrat de art. 5 din TCE ca principiu general al sistemului comunitar, cu semnificaţia că în soluţionarea cererii de suspendare a unui act administrativ fiscal instanţa de judecată trebuie să analizeze dacă interesul reclamantului de a fi amânată executarea actului de impunere până la pronunţarea instanţei de fond este sau nu mai puternic decât interesul statului de a se executa actul la scadenţă, chiar înainte ca instanţele să se pronunţe asupra legalităţii sale.

Nu în ultimul rând, această măsură, a suspendării actului administrativ, se impune şi pentru asigurarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, având în vedere că până la pronunţarea instanţei de contencios administrativ în mod definitiv asupra legalităţii şi temeiniciei actului administrativ va trece o anumită perioadă de timp.

Astfel, în raport de considerentele de fapt şi de drept reţinute anterior, Înalta Curte va respinge criticile recurentei întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. .

Prin urmare, aspectele invocate de recurenta pârâtă prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, care reflectă interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente circumstanţelor de fapt reţinute în cauză.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinţei nr. 1087 din 7 iulie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 7 aprilie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.