Constitutional challenge to entire anti-discrimination law rejected; CNCD jurisdiction decision upheld, claimant ordered to pay costs.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 23.03.2021 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a -IX - a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării a solicitat anularea Hotărârii Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării nr. 99 din 05.02.2020 (comunicată pe data de 05.03.2020 prin C. N. Poşta Română) deoarece aceasta este nelegală, adoptată cu tardivitate în dosarul nr. x/2019format în baza petiţiei (cererii/sesizării) nr. 3627/26.06.2019 soluţionată şi comunicată în afara termenului legal instituit de art. 20 alin. (7)±(8) şi cu încălcarea inclusiv a dispoziţiilor O.G, nr. 27/2002 dar şi a art. 1+2, corelat cu art. 7+8 al Legii nr. 554/2004 cu modificările şi completările ulterioare (şi ulterior modificată şi completată prin Legea nr. 212/2018); constatarea discriminării sale (dar şi a mai multor fapte de discriminare îndreptate împotriva mai multor angajaţi ai S.C. B. S.R.L.) aşa cum a formulată sesizarea nr. 3627 din 26.06.2019 ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 din motivele arătate (în fapt şi în drept) în contradictoriu cu S.C. B. S.R.L.; sancţionarea Colegiului director (şi implicit a CNCD) pentru discriminare şi acordarea de despăgubiri pentru discriminare în cuantum de 3.000.000 RON şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun şi sancţionarea pentru discriminare a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi obligarea pârâtului CNCD la plata de daune morale pentru lezarea demnităţii şi onoarei în cuantum de 1.000.000 RON şi pentru refuzul de soluţionare al plângerii prealabile nr. 570/28.01.2020 şi plata cheltuielilor de judecată prilejuite de acest proces.

2.1. Aspecte procesuale

Prin notele de şedinţă depuse la data de 13.11.2020 reclamantul a formulat cerere de sesizare a Curţii Constituţionale privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor întregii O.G. nr. 137/2000, republicată în Monitorul Oficial nr. 166 din 07.03.2014 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (3)^-(5), art. 4, art. 10-11, art. 15 alin. (1), art. 16, art. 20-21 alin. (3), art. 41, art. 47, art. 5H53, art. 73, art. 126, art. 128-G29 din Constituţie.

Recurentul a considerat că excepţiile de neconstituţionalitate invocate sunt admisibile raportat la dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 fiind respectate condiţiile de admisibilitate.

Drep urmare, a concluzionatin sensul neconstituţionalităţii dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, republicată cu modificările si completările ulterioare, raportat la dispoziţiile constituţionale menţionate, ce contravin şi Convenţiei Europene a Drepturilor Omului precum şi Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului de la New York din 1948, şi sesizarea Curţii Constituţională a României.

1.2. Hotărârea primei instanţe

Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 407 din 26 martie 2021 a admis în parte cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României şi in consecinţă, a sesizat ă Curtea Constituţională a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 19 şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Totodată, a respins cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a restului dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 ca neîntemeiată.

A admis excepţia inadmisibilităţii celui de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată şi a respins al doilea capăt al cererii de chemare în judecată ca inadmisibil.

De asemenea, a respinge excepţia autorităţii de lucru judecat ca neîntemeiată, a respins cererea de anulare a Hotărârii nr. 99/05.02.2020 a Colegiului Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii S.C. B. S.R.L. şi Consiliul Naţional Pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Cu privire la cererea de sesizare a Curţii Constituţionale a României, instanţa a reţinutt că reclamantul a invocat excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 în ansamblul său arătând că dispoziţiile acestui act normativ contravin dispoziţiilor art. 1 alin. (3)-(5), art. 4, art. 10-11, art. 15 alin. (1), art. 16, art. 20-21 alin. (3), art. 41, art. 47, art. 51-53, art. 73, art. 126, art. 128-129 din Constituţia României.

A reţinut instanţa că, în cauză, C.N.C.D. nu a realizat o analiză pe fond a existenţei faptelor de discriminare invocate de reclamant ci a constatat că aspectele deduse soluţionării au ca izvor modul de încheiere şi executare a unor contracte de muncă situaţie în care competenţa ar reveni instanţei de judecată.

În consecinţă, singurele dispoziţii în privinţa cărora instanţa poate identifica o legătură cu soluţionarea cauzei sunt cele ale art. 19 şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000, dispoziţii care stabilesc competenţa şi procedura de soluţionare de către CNCD a sesizărilor care îi sunt adresate, dispoziţii care instituie în mod indirect şi excluderea competenţei cu privire la împrejurări care intră în sfera de competenţă a instanţelor specializate.

În consecinţă, instanţa a constatat că este îndeplinită condiţia legăturii dintre excepţia invocată şi soluţionarea litigiului exclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19 şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Cu privire la cererea de suspendare a judecării cauzei până la soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate:

În raport de faptul că forma actuală a Legii 47/1992, instanţa a constatatc că cererea de suspendare este neîntemeiată.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii capătului 2 al cererii de chemare în judecată:

Curtea a reţinut că, prin cel de-al doilea capăt al cererii de chemare în judecată reclamantul a solicitat să constate discriminarea sa precum şi a altor angajaţi ai S.C. B. S.R.L. conform sesizării nr. 3627/26.06.2019 care a făcut obiectul dosarului nr. x/2019.

Din cuprinsul dosarului administrativ reiese că reclamantul împreună cu alţi doi petenţi s-au adresat Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării cu o petiţie prin care au sesizat săvârşirea unor fapte de discriminare de către societatea B. S.R.L..

Instanţa a ami reţinut că, chiar dacă ar constata lipsa de fundament a celor stabilite prin decizia nr. 99/05.02.2020, aceasta nu va putea proceda la analiza petiţiei pe fond, stabilind existenţa sau inexistenţa unei discriminări, în condiţiile în care CNCD nu a realizat o astfel de verificare, ci ar urma să stabilească obligaţia CNCD de a soluţiona petiţia reclamantului.

Cu privire la excepţia autorităţii de lucru judecat, instanţa reţinut că pârâtul B. S.R.L. a invocat excepţia autorităţii de lucru judecat arătând în motivarea acesteia că chestiunea litigioasă a fost deja tranşată de Tribunalul Bucureşti în cadrul dosarului nr. x/2019

Astfel, faţă de primul capăt al cererii de chemare în judecată prin intermediul căruia reclamantul a solicitat anularea hotărârii CNCD nr. 99/05.02.2020, instanţa a reţinut că nu se poate reţine existenţa autorităţii de lucru judecat în raport de faptul că nu a existat un alt litigiu în cadrul căruia să fie analizată legalitatea acestui act.

Cu privire la cererea de anulare a hotărârii CNCD nr. 99/05.02.2020, instanţa a reţinut că prin această hotărâre, CNCD a admis excepţia de necompetenţă materială cu privire la soluţionarea sesizării adresate de petenţi, astfel că pentru a adopta această soluţie CNCD a avut în vedere faptul că aspectele sesizate de petenţi privesc modul de încheiere şi executare a unor raporturi de muncă iar verificarea acestora revine în competenţa instanţei de judecată. Totodată, s-a avut în vedere faptul că aspectele sesizate au făcut obiectul unei cereri de chemare în judecată.

Reţine prima instanţă că soluţia adoptată de C.N.C.D. cu privire la necompetenţa sa este confirmată şi de faptul că pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale s-a aflat dosarul nr. x/2019 iar, prin cererea de chemare în judecată care a făcut obiectul acestei cauze reclamantul a sesizat în esenţă aceleaşi aspecte care au făcut obiectul petiţiei adresate CNCD. De asemenea, în cadrul acestui litigiu unul dintre capetele de cerere viza constatarea existenţei unei discriminări, înlăturarea situaţiei create şi acoperirea prejudiciului cauzat.

Or, prin sentinţa civilă nr. 5679/21.10.2019 prin care dosarul a fost soluţionat în primă instanţă, devenită definitivă prin decizia nr. 5100/18.12.2020 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit: "În analiza principiului nediscriminării instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere compararea unor situaţii identice s au asemănătoare. Or, în speţă reclamanţii nu au indicat şi dovedit elemente care să contureze aceste situaţii. Aşadar, nefiind vorba de situaţii identice sau semănătoare, apare inutilă analiza existenţei unei eventuale discriminări între diferiţi salariaţi ai pârâtei, fiecare salariat raportându-se, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, la propriul contract individual de muncă încheiat".

Conchide instanţa, în sensul că, raţionamentul avut în vedere de CNCD pentru adoptarea hotărârii nr. 99/05.02.2020 a fost ulterior validat prin considerentele sentinţei civile nr. 5679/21.10.2019.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva Deciziei nr. 407 din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, pronunţată în dosarul nr. x/2020 de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A., in condiţiile art. 483 C. proc. civ.

Prin calea extraordinară de atac promovată, recuretul A., invocând cazurile de casare reglementate de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 şi 8 C. proc. civ. casarea încheierii recurate şi, în rejudecarea cauzei, admiterea excepţiei de neconstituţionalitate a întregii i O.G. nr. 137/2000, republicată în Monitorul Oficial nr. 166 din 07.03.2014 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare raportat la dispoziţiile art. 1 alin. (3)^-(5), art. 4, art. 10-11, art. 15 alin. (1), art. 16, art. 20-21 alin. (3), art. 41, art. 47, art. 5H53, art. 73, art. 126, art. 128-G29 din Constituţie astfel cum a fost formulată şi sesizarea Curţii Constituţionale.

În esenţă, recurentul a arătat că prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992 obligă instanţa în faţa căreia este formulată cererea de sesizare doar la verificarea condiţiilor de admisibilitate şi nu la analiza conformităţii textelor criticate cu cele constituţionale, această din urmă analiză fiind legal stabilită exclusiv în sarcina instanţei de contencios constituţional.

Astfel, în opinia recurentului, au fost încălcate prevederile art. 1 alin. (4) şi (5) din Constituţie, prin soluţia de respingere a excepţiei instanţa de fond substituindu-se Curţii Constituţionale, iar încheierea a fost pronunţată, pe de o parte, cu depăşirea atribuţiile puterii judecătoreşti, iar, pe de altă parte, urmare aplicării greşite a normelor de drept material, inclusiv prin încălcarea dreptului la un proces echitabil.

De asemenea, a subliniat recurentul că, în ipoteza în care prima instanţă a apreciat ca inadmisibilă excepţia invocată, respingând cererea de sesizare, prin invocarea viciului nemotivării, o astfel de soluţie este una nelegală în considerarea faptului că nu era necesară motivarea cererii, întrucât atributul verificării neconformităţii cu textele constituţionale a normelor faţă de care a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate aparţine, în integralitate, Curţii Constituţionale a României.

O altă critică formulată în recurs a vizat maniera în care prima instanţă a aplicat prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, recurentul susţinând că excepţia de neconstituţionalitate invocată era admisibilă, fiind întrunite cumulativ condiţiile reglementate de dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, motiv pentru care se impunea admiterea cererii şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia ce viza neconstituţionalitatea Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în integralitatea sa.

În ceea ce priveşte soluţia dată pe fondul cauzei, recurentul a solicitat admiterea recursului, apreciind că sunt întrunite toate condiţiile, raportat la motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 din C. proc. civ.

A susţinut că nu s-a discutat fondul cauzei, fiind astfel privat de dreptul la contradictorialitate, întrucât s-a discutat efectiv inadmisibilitatea capătului 2 de cerere, iar nu şi restul acţiunii. Mai mult, prima instanţă şi-a depăşit limitele de învestire, sens în care invocă art. 397 din C. proc. civ., întrucât a făcut referire la o sentinţă definitivă a curţii de apel care viza conflicte de muncă, cu toate că nu fusese învestită cu o astfel de cerere, ci doar cu anularea unui act ce emana de la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării.

Recurentul-reclamant a solicitat, de asemenea, ca în ipoteza în care partea adversă va solicita cheltuieli de judecată, instanţa să dispună cenzurarea acestora, având în vedere că, deşi obiectul dosarului vizează anularea unui act administrativ ce emană de la Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, potrivit art. 161 din Legea nr. 554/2004 s-a impus completarea cadrului procesual pasiv şi cu această societate.

Faţă de cele susţinute, a pus concluzii de admitere a ambelor recursuri, precum şi a cererii de intervenţie accesorie, precizând că nu solicită cheltuieli de judecată în această etapă procesuală.

1.4. Aspecte procesuale

Totodată, în cuprinsul memoriului de recurs au formulat o cerere de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, formulată de petentul A..

Înalta Curte, prin încheierea din 12 ianuarie 2022, a dispus admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulată de petentul A. şi, în consecinţă, sesizarea Curţii Constituţionale a României cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992.

La data de 10 ianuarie 2022, s-a formulat cererea de intervenţie accesorie formulată de petenta C..

Prin încheierea din 12 ianuarie 2022, Înalta Curte a încuviinţat în principiu cerere de intervenţie accesorie, raportat la scopul şi obiwectivele asociaţiei.

1.5. Apărările părţilor

Legal citată, intimata – pârâtă B. S.R.L.,prin întâmpinarea depusă în dosarul cauzei, a solicitat respingerea recursurilor declarate de recurentul – reclamant şi a cererii de intervenţie, solicitând şi obligarea părţii adverse la plata cheltuielilor de judecată, conform documentelor justificative pe care le depune la dosar.

1.5 Procedura în faţa instanţei de recurs

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs, a cererilor de sesizare a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a cererilor de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate şi cea de efectuare a comunicării actelor de procedură între părţile litigante, prevăzută de art. 486, art. 490 alin. (2), art. 4711 şi art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluţia din data de 16 iunie 2021 s-a fixat termen de judecată la data de 6 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

In conformitate cu dispoziţiile art. 148 alin. (12) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, modificat şi completat, pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia de contencios administrativ şi fiscal s-a format dosarul asociat nr. x/2020, având drept obiect cererile de sesizare a Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, formulat de recurentul A..

III. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de nelegalitate invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamatul A., sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Este de menţioant că, Înalta Curte va avea în vedere, în sensul că obiectul căilor de atac promovate îl reprezintă soluţia primei instanţe, de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de sesizare a Curţii Constituţionale în integralitatea sa, precum şi faptul că nu s-a discutat fondul cauzei.

În ceea ce priveşte criticile subsumate de recurent cazului de casare reglementat de 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte le apreciază a fi nefondate, întrucât, în cauză, nu poate fi reţinută incidenţa unei încălcări, de către prima instanţă, a atribuţiilor puterii judecătoreşti, astfel cum au fost acestea trasate, în materia incidentă, prin prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992.

Instanţa de control judiciar are în vedere faptul că motivul de nelegalitate în discuţie se întemeiază pe conceptul de "exces de putere", ce derivă din principiul constituţional al separaţiei puterilor în stat. Astfel, în conformitate cu dispoziţiile reglementate prin anterior indicatul motiv de nelegalitate se poate cere şi, respectiv, se poate dispune casarea unei hotărâri atunci când instanţa a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Prin sintagma "depăşirea puterii judecătoreşti" se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative (privite lato sensu), aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat, decât cea judecătorească. Prin urmare, acest motiv de casare vizează încălcarea unor atribuţii recunoscute într-un anumit moment legislativ diferitelor autorităţi statale.

Or, în speţă, nu poate fi decelat un caz de depăşire a atribuţiilor puterii judecătoreşti, respectiv de imixtiune a instanţei de fond în atribuţiile Curţii Constituţionale câtă vreme instanţa s-a pronunţat, din perspectiva admisibilităţii excepţiei, exclusiv în limitele verificărilor trasate prin alin. (1) – (3) ale art. 29 din Legea nr. 47/1992, reţinând doar faptul că nu este întrunită condiţia existenţei unei legături între totalitatea prevederilor pretins neconstituţionale şi obiectul acţiunii cu care instanţa de fond a fost învestită, întrucât nu a fost indicată de către reclamanţi maniera în care eventuală declarare a neconstituţionalităţii legii ar influenţa modul de soluţionare a acţiunii.

Înalta Curte reţine, că potrivit dispoziţiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, republicată:

"(1) Curtea Constituţională decide asupra excepţiilor ridicate în faţa instanţelor judecătoreşti sau de arbitraj comercial privind neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare, care are legătură cu soluţionarea cauzei în orice fază a litigiului şi oricare ar fi obiectul acestuia.

(2) Excepţia poate fi ridicată la cererea uneia dintre părţi, sau, din oficiu, de către instanţa de judecată ori de arbitraj comercial. De asemenea, excepţia poate fi ridicată de procuror în faţa instanţei de judecată, în cauzele la care participă.

(3) Nu pot face obiectul excepţiei prevederile constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale".

Din interpretarea logico-juridică a prevederilor art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 rezultă că, pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, trebuie îndeplinite, în mod cumulativ, următoarele cerinţe:

- excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;

- excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;

- prevederile care fac obiectul excepţiei să nu fi fost constatate ca fiind neconstituţionale printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale,

- dispoziţiile criticate să aibă legătură cu soluţionarea cauzei.

Totodată, din cuprinsul normativ al prevederilor art. 29 alin. (5) prima teză din Legea nr. 47/1992, rezultă că incumbă instanţei în faţa căreia a fost invocată excepţia competenţa de a verifica dacă sunt îndeplinite condiţiile aferente sesizării Curţii Constituţionale, în acest sens fiind, de altfel şi jurisprudenţa instanţei de contencios constituţional (Decizia Curţii Constituţionale nr. 1571/2011, publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 60 din 25 ianuarie 2012, par. 5).

În raport de astfel de aspecte, verificarea îndeplinirii condiţiei legăturii excepţiei invocate cu cauza intră în sfera de competenţa a instanţei în faţa căreia a fost invocată, motiv pentru care nu se poate reţine depăşirea, de către prima instanţă, a atribuţiilor puterii judecătoreşti, în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., nefiind realizat de către aceasta niciun demers ce intră în atribuţiile unor organe aparţinând altei autorităţi constituite în stat.

Este mai mult decât evident că instanţa in mod corect a constatat că este îndeplinită condiţia legăturii dintre excepţia invocată şi soluţionarea litigiului exclusiv în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 19 şi art. 20 din O.G. nr. 137/2000.

Condiţia relevanţei excepţiei, care impune ca normele criticate să aibă incidenţă în soluţionarea cauzei respective, nu trebuie analizată in abstracto, ci trebuie dedusă din aptitudinea prevederilor legale ce fac obiectul excepţiei de a influenţa litigiul aflat pe rolul instanţei, impunându-se o analiză în care să fie luat în calcul interesul procesual al rezolvării excepţiei de neconstituţionalitate, prin prisma elementelor cadrului litigios şi a stadiului concret în care se află disputa contencioasă.

Or, în acord cu prima instanţă, în raport de textele normative ce fac obiectul cererii de sesizare a Curţii Constituţionale formulate în faţa primei instanţe şi de obiectul cauzei principale (expus anterior), instanţa de control judiciar apreciază că, pe baza aspectelor evocate de recurent în faţa primei instanţe, nu poate fi decelată o legătură a excepţiei invocate cu soluţionarea cauzei pendinte pentru restul dipoziţiilor O.G. nr. 137/2000.

Legătura la care face trimitere art. 29 din Legea nr. 47/1992 trebuie să existe pentru însăşi sesizarea Curţii Constituţionale, nu trebuie să fie generată de simpla tangenţă a normelor cu soluţionarea cererii, ci este necesar ca aspectele de neconstituţionalitate, odată dezlegate de Curtea Constituţională, să aibă aptitudinea de a influenţa soluţia ce se va pronunţa în cauză. Cu alte cuvinte, decizia Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate trebuie să producă un efect direct şi concret asupra conţinutului hotărârii din procesul principal, ceea ce presupune existenţa unei legături efective între normele contestate şi soluţia ce urmează a se pronunţa în cauză, aptă a permite ca aspectele statuate prin decizia Curţii să genereze concret astfel de efecte în cauză.

Totodată, Înalta Curte subliniază că aspectele învederate prin memoriile de recurs, prin care recuretul tind la a justifica o legătură între normele în privinţa cărora a fost invocată excepţia de neconstituţionalitate şi obiectul cauzei, ce nu au fost invocate în faţa primei instanţe, nu pot face, în considerarea prevederilor art. 478 alin. (3), art. 483 şi art. 494 C. proc. civ., obiectul analizei în calea de atac a recursului, dat fiind obiectul unei astfel de căi extraordinare de atac, ce este limitat la analizarea legalităţii hotărârii de fond, în raport de pretenţiile din cererea şi din apărările formulate în faţă primei instanţe.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, în respingerea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale, prima instanţă nu a reţinut viciul nemotivării acesteia, ci a evaluat legătura dintre excepţie şi obiectul cauzei inclusiv din perspectiva justificărilor furnizate de titularii unei astfel de cereri, demers pe care instanţa de control judiciar îl apreciază ca fiind conform spectrului verificărilor ce incumbau, potrivit art. 29 alin. (5) prima teză din Legea nr. 47/1992, instanţei de fond.

Nefondate sunt şi argumentele recurentului prin care acesta susţine o încălcare a dreptului lor la un proces echitabil, din perspectiva prevederilor art. 6 paragraf 1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, câtă vreme, din conţinutul aspectelor reţinute rezultă că dreptul la apărare a fost respectat, acesta având posibilitatea de a-şi susţine, în condiţii de contradictorialitate, cererea formulată.

Cu referire la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. "când, prin hotărârea dată, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii", nu poate fi reţinut.

Contrar susţinerilor recurentului, la data de 05.03.2021 instanţa de fond a reţinut cauza în pronunţare asupra tuturor aspectelor discutate la acel termen si la termenele anterioare. Totodată, instanţa a amânat pronunţarea, acordând termen în vederea depunerii concluziilor scrise, (a se vedea în acest sens incheiarea de şedinţa din 05.03.2021).

În privinţa, criticilor recurentului, cu privire la solicitarea de suspendare a acestuia, raportat la art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., instanţa corect s-a raportat la Legea nr. 47/1992.

Lipsa unei dispoziţii procesuale exprese în sensul suspendării judecăţii cauzei în cazul admiterii cererii de sesizare a instanţei de contencios constituţional cu excepţia de neconstituţionalitate, precum şi abrogarea art. 29 alin. (5) din Legea nr. 47/1992, care prevedea suspendarea de drept a judecăţii cauzei în intervalul de soluţionare a excepţiei de neconstituţionalitate, relevă intenţia legiuitorului, manifestata în noile reglementări, de a nu impune cu caracter obligatoriu, imperativ, de drept, in luarea de către judecător a unei asemenea măsuri.

Astfel, rămâne la altitudinea instanţei să aprecieze în ce măsura consideră oportuna aplicarea măsurii de suspendare facultativă a judecaţii, faţă de împrejurările concrete ale cauzei.

De asemenea, nefondate sunt şi criticile subsumate de recurenţi motivului de casare reglementat de art. 488, alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.. Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa fondului a reţinut că, in cauză C.N.C.D. nu a realizat o analiză pe fond a existenţei faptelor de discriminare invocate de reclamant ci a constatat că aspectele deduse soluţionării au ca izvor modul de încheiere şi executare a unor contracte de muncă situaţie în care competenţa ar reveni instanţei de judecată.

Mai mult decât atât, cum bine a punctatat ibnstanţa fosnului, prin sentinţa civilă nr. 5679/21.10.2019 prin care dosarul a fost soluţionat în primă instanţă, devenită definitivă prin decizia nr. 5100/18.12.2020 a Curţii de Apel Bucureşti s-a stabilit:

"În analiza principiului nediscriminării instanţa de judecată trebuie să aibă în vedere compararea unor situaţii identice s au asemănătoare. Or, în speţă reclamanţii nu au indicat şi dovedit elemente care să contureze aceste situaţii. Aşadar, nefiind vorba de situaţii identice sau semănătoare, apare inutilă analiza existenţei unei eventuale discriminări între diferiţi salariaţi ai pârâtei, fiecare salariat raportându-se, în îndeplinirea atribuţiilor de serviciu, la propriul contract individual de muncă încheiat".

Or, raţionamentul avut în vedere de CNCD pentru adoptarea hotărârii nr. 99/05.02.2020 a fost ulterior validat prin considerentele sentinţei civile nr. 5679/21.10.2019.

În concluzie, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este apărată de orice critică de nelegalitate ce s-ar putea subsuma motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) punctul 4, 5 şi 8 din C. proc. civ., soluţia pronunţată fiind legală.

Înalta Curte mai reţine că, în condiţiile în care recursul declarat de către recurent a fost respins ca nefondat, aceeaşi soluţie se impune şi în ceea ce priveşte cererea de intervenţie formulată de cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C., în partea prin care a dedus judecăţii aceleaşi apărări ca partea în favoarea căreia a intervenit.

Prin urmare, nu se mai justifică nici analiza distinctă a motivelor de fapt şi de drept arătate prin cererea de intervenţie, în cauză fiind suficientă cercetarea lor astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării căii de atac a recursului. În consecinţă, Înalta Curte va respinge cererea de intervenţie accesorie, ca ca neîntemeiată.

De asemenea, în raport de soluţia pronunţată în recurs, dată fiind culpa procesuală a recurentului - reclamant în prezenta cauză, Înalta Curte îi va obliga pe acesta la plata către intimata B. S.RL. a sumei de 7.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, conform înscrisurilor depuse la dosar.

IV. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ. va respinge recursurile formulate.

Va respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C., ca neîntemeiată şi va obliga recurentul la plata către intimata B. S.RL. a sumei de 7.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile formulate de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 407 din 26 martie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondate.

Respinge cererea de intervenţie accesorie formulată de intervenienta C., ca neîntemeiată.

Obligă recurentul la plata către intimata B. S.RL. a sumei de 7.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2022.