CNSAS collaborator finding upheld: Securitate informer's appeal fails after evidence assessment challenged.

Şedinţa publică din data de 6 aprilie 2022

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor dosarului, constată următoarele:

1. Circumstanţele cauzei

1.1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal la data de de 14.12.2018, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a solicitat constatarea calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A..

În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că pârâtul ocupă funcţia de membru al Consiliului local al comunei B., judeţul Mureş şi, conform prevederilor art. 3 coroborate cu art. 5 alin. (1) teza II din O.U.G. nr. 24/2008 privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, aprobată prin Legea nr. 293/2008, cu modificări şi completări, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii verifică din oficiu, sub aspectul constatării calităţii de lucrător al Securităţii sau de colaborator al acesteia, persoanele care au candidat, au fost alese sau numite în demnităţile ori în funcţiile prevăzute la art. 3 lit. b) - h).

Informaţiile furnizate Securităţii se referă la activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist şi au vizat îngrădirea dreptului la viaţă privată, prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice şi a dreptului la liberă circulaţie, prevăzut de art. 12 din Pactul Internaţional cu privire la Drepturile Civile şi Politice.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 3 lit. g), art. 2 lit. b), art. 5 alin. (1), art. 8 lit. a), art. 11 alin. (1) ale O.U.G. nr. 24/2008 aprobată cu modificări şi completări prin Legea 293/2008, coroborate cu art. 31 alin. (1) şi art. 35 alin. (5), lit. a) din Regulamentul de organizare şi funcţionare al C.N.S.A.S. adoptat prin Hotărârea nr. 2/2008, precum şi pe dispoziţiile art. 194 C. proc. civ.

1.2. Hotărârea instanţei de fond

Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 2160 din 5 iulie 2019, a admis cererea cererea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul şi, în consecinţă, a constatat că pârâtul A. a fost colaborator al Securităţii.

1.3. Calea de atac a recursului exercitată în cauză şi motivele înfăţişate

Împotriva sentinţei nr. 2160 din 5 iulie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a promovat recurs pârâtul A., în condiţiile art. 483 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului casarea hotărârii recurate şi, în rejudecare dmiterea acţiunii astfel cum fost formulată, având în vedere criticile circumscrise art. 488 alin. (1) pct. 6 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

- prin soluţia de admitere a acţiunii în constatarea calităţii de colaborator al Securităţii formulată de intimat, instzanţa de fond a aplicat şi interpretat greşit dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008;

- solutionarea cauzei s-a făcut fără a cerceta în totalitate toate apărările formulate de recurent atât prin întâmpinare cat si prin notele de şedinţa depuse ulterior pentru fiecare termen de judecata, fiind analizat trunchiat si parţial fondul cauzei, înlăturând aspecte esenţiale în soluţionarea cauzei, cu încălcarea flagranta a dispoziţiilor art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, art. 6 privind dreptul la un proces echitabil din Convenţia Europeana a Drepturilor Omului;

- ignorând apărările formulate prin întâmpinare şi notele de şedinţa depuse de recurent, instanţa a dat o greşita interpretare art. 2 lit. b) din O.G. nr. 24/2008;

- instanţa, menţionând încuviinţarea probei cu înscrisuri, nu numai că nu face absolut nicio referire cu privire la probele solicitate, prin întâmpinarea formulată, dar nici măcar nu motivează de ce a respins aceste probe, pe care recurentul le consider pertinente şi utile soluţionării cauzei;

- recurentul consideră că pe probabilităţi şi înscrisuri contradictorii depuse de reclamant raportate şi la situaţia de fapt redată de mine prin întâmpinarea depusă, situaţia de fapt pe care am încercat s-o dovedesc şi prin încuviinţarea probatoriului solicitat, probatoriu la care instanţa de fond nici măcar nu face vrea referite de respingere, nu mi se poate atribui pe nedrept calitatea de colaborator al Securităţii.

1.4. Apărările formulate în cauză

Intimatul-reclamant Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

La rândul său, recurentul reclamant a depus răspuns la întâmpinare.

1.5. Procedura de soluţionare a recursului

În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs şi de comunicare a actelor de procedură între părţi, prin intermediul grefei instanţei, în conformitate cu dispoziţiile art. 486, art. 490 C. proc. civ.

Prin rezoluţia din 3 decembrie 2019 a completului învestit aleatoriu cu soluţionarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluţionarea recursului în şedinţă publică, la data de 6 aprilie 2022, cu citarea părţilor.

În faza procesuală a recursului nu au fost administrate probe noi.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentinţa recurată, prin prisma criticilor formulate, şi văzând dispoziţiile art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul nu este fondat şi urmează să il respingă pentru considerentele ce vor succede:

Este de observat că toate susţinerile din recursul pârâtului prin care se tinde la o reapreciere a probelor administrate, în vederea stabilirii unei situaţii de fapt diferite de cea stabilită în faţa instanţei de fond nu pot face obiect de analiză în recurs, întrucât toate acestea ţin de stabilirea situaţiei de fapt supusă judecăţii, şi nu de aplicarea legii, observându-se în acest sens că printr-o reapreciere a probatoriului în sensul dorit de recurent s-ar ajunge să se schimbe situaţia de fapt stabilită de instanţa de fond, ceea ce nu este permis în recurs.

În acest sens se reţine că, aşa cum reiese din art. 483, art. 488 C. proc. civ., scopul recursului este acela de a supune instanţei de recurs doar examinarea conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, ceea ce presupune realizarea doar a unui control de legalitate cu privire la hotărârea atacată, fără a se putea reaprecia starea de fapt stabilită de instanţa de fond, şi, în mod implicit, fără a se putea reanaliza probele întrucât reanalizarea probelor implică reanalizarea situaţiei de fapt.

Astfel, în motivarea recursului, recurentul-reclamant nu invocă critici de nelegalitate care să vizeze hotărârea atacată, aceasta făcând doar o prezentare a unor texte de lege şi acte normative,exprimându-şi nemulţumirea faţă de soluţia dată de instanţa de fond, fără a arăta care sunt argumentele juridice pentru care apreciază că instanţa a pronunţat o soluţie care nu este motivată şi care este dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, adică nu a criticat soluţia instanţei de fond sub aspectul considerentelor prezentate în cuprinsul sentinţei şi care au condus la soluţia contestată.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu încape nicio îndoială cu privire la faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti se constituie într-o fundamentală exigenţă, caracterul efectiv al accesului părţilor la justiţie şi al dreptului acestora la un proces echitabil impunând, în mod necesar, ca hotărârea să fie motivată îndeajuns de amplu, limpede şi convingător, astfel încât părţile să poată cunoaşte motivele de fapt şi/sau de drept care au format convingerea judecătorului şi în raport de care cererile sau apărările lor au fost admise ori, după caz, respinse.

În egală măsură, adecvata motivare a hotărârii judecătoreşti nu trebuie să însemne, întotdeauna, că instanţa este datoare a răspunde în mod direct fiecărui argument ori fiecărei afirmaţii făcute de părţi, esenţial fiind ca din considerentele hotărârii să rezulte - uneori şi implicit, însă îndeajuns de clar – care sunt raţiunile în raport de care instanţa s-a oprit la o anumită soluţie.

Altfel spus, esenţială este calitatea motivării, iar nu simpla înşiruire cantitativă de afirmaţii care, în logica judecăţii, nu îşi vădesc în concret necesitatea.

Aceasta este, de altfel, o teză afirmată de Înalta Curte şi prin alte decizii ale sale, recurenţii înşişi evocând decizia nr. 1954/30 mai 2014 prin care s-a statuat că motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism juridic ce are vocaţia a explica inteligibil hotărârea luată, fără însă ca aceasta să însemne un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, dar nici ignorarea lor, ci un răspuns la argumentele fundamentale, adică la acelea care, prin conţinutul lor, sunt în măsură să influenţeze soluţia.

Dintr-o asemenea perspectivă trebuie, aşadar, înţelese dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., care, cu referire la conţinutul hotărârii judecătoreşti impun în partea lor finală ca aceasta să cuprindă, în planul considerentelor, "(…) motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Astfel fiind, Înalta Curte are a observa, în prezentul proces, că nefondat susţine recurentul că hotărârea instanţei de fond este nelegală întrucât nu ar cuprinde motivele pe care se întemeiază; dimpotrivă, examinarea considerentelor pe care instanţa şi-a sprijinit soluţia trimite, cu îndestulătoare evidenţă, la concluzia că aceasta a expus îndeajuns de clar şi pertinent, totodată suficient şi adecvat, motivele care i-au fondat raţionamentul şi îi susţin soluţia.

Nu s-ar putea considera, precum afirmă recurentul, că motivarea ar fi fost realizată formal, iar nu efectiv, şi nici că instanţa ar fi uzat doar de afirmaţii generale, analiza consideratelor evidenţiind preocuparea curţii de apel a stabili prin raportare la probe elementele de fapt relevante şi de a aplica la acestea, în mod concret, dispoziţiile legale incidente.

Este de avut în vedere, sub acest aspect, că prima instanţă a analizat în mod corespunzător susţinerile reclamantului şi apărările pârâtului. Faptul că nu a interpretat argumentele invocate de recurentul-pârât în sensul propus de acesta referitor la conformitatea activităţilor acestuia cu legislaţia în vigoare la data desfăşurării lor nu înseamnă că sentinţa nu este suficient motivată. Din contră acesat are un grad îndeajuns de ridicat de concreteţe şi pertinenţă, neputându-se considera că aceasta se mărgineşte la aprecieri de ordin general sau prea vagi, echivalentă unei nemotivări.

Aserţiunile recurentului nu pot fi reţinute în condiţiile în care instanţa fondului a respectat principiul contradictorialităţii care îngăduie părţilor din proces să participe în mod activ şi egal la prezentarea, argumentarea şi dovedirea drepturilor lor în cursul desfăşurării procesului, mai precis să discute şi să combată susţinerile făcute de fiecare dintre ele şi să-şi exprime opinia asupra iniţiativelor instanţei în scopul stabilirii adevărului şi al pronunţării unei hotărâri legale şi temeinice.

Mai mult decât atât, este de remarcat că nici susţinerea recurentului cu privire la faptul că motivarea instanţei de fond nu ar conţine motivele pe care aceasta le-a avut în vedere şi, în nici un caz, nu se poate susţine instanţa d fond s-a raportat la "considerente contradictorii sau străine de natura cauzei.

Spunem că inspeţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei, instanţa de fond a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Înalta Curte ca instanţă de recurs, neavând ea însăşi dreptul de a le cenzura ori modifica, căci aceasta ar însemna să reaprecize probele administrate pentru a stabili o altă stare de fapt, ceea ce legea nu îi îngăduie. Controlul pe care instanţa de recurs îl poate exercita trebuie să se păstreze în limitele stabilite de art. 488 C. proc. civ., aceasta şi în condiţiile în care în recurs nu au fost înfăţişate, în limitele instituite de art. 492 C. proc. civ., probe noi care să conducă la reţinerea, în totul sau în parte, a unei alte stări de fapt decât aceea la care instanţa de apel s-a oprit.

Deşi în motivarea cererii de recurs recurentul a afirmat că nimic din apărările formulate prin întâmpinare şi notele de şedintă depuse la dosar nu a fost analizat de instanţa de fond, înţelege să critice modalitatea în care instanţa de judecată a reţinut situaţia de fapt raportat la probele ce au fost administrate în dosar, în realitate criticile tind la a-i solicita instanţei de recurs să conchidă că, în fapt, acestea nu a folosit metode abuzive, împotriva unui cetăţean care nu avea vreo vină prin manifestarea intenţiei de a părăsi teritoriul unui stat supus regimului comunist. Or, a-i cere Înaltei Curţi, ca instanţă de recurs, să tragă o asemenea concluzie înseamnă a-i pretinde să reaprecieze probele administrate în primă instanţă şi apel, ceea ce legea, aşa cum s-a precizat mai sus, nu permite.

Instanţa de control judiciar reţine că, din interpretarea textelor de lege aplicabile şi din înscrisurile existente la dosar, se poate observa că prin cererea introductivă la instanţă, intimatul-pârât Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii (CNSAS) a solicitat constatarea calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe pârâtul A., întemeindu-şi susţinerile pe dispoziţiile art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, anume colaborarea prin furnizare de informaţii.

Instanţa de fond, în urma deliberării, a admis cererea constatând că recurentul a fost colaborator al Securităţii în sensul art. 2 lit. b), prima teză, din O.U.G. nr. 24/2008.

Raportat la faptul că prima instanţă a constatat calitatea de colaborator în sensul art. 2 lit. b), prima teză, sentinţa atacată este legală şi temeinică.

Înalta Curte, în acord cu cele reţinute de instanţa de fond, consideră că, în cauză, sunt asigurate condiţiile impuse de legiuitor prin art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, pentru a se putea constata calitatea recurentului-pârât de "colaborator al Securităţii".

Din punctul de vedere al legiuitorului, în mod corect, prima instanţă a observat îndeplinirea ambelor condiţii necesare pentru reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii prin furnizare de informaţii. Prima condiţie, denunţarea unor atitudini sau activităţi potrivnice regimului comunist.

Astfel, aplicând în mod corect norma de drept material, instanţa fondului a analizat îndeplinirea cumulativă a condiţiilor impuse de aceasta prin raportare la probatoriul depus la dosar, respectiv nota informativă olografă semnată la data de 22.02.1973.

Referitor la argumentele recurentului prin care a invocat excepţia de nelegalitate a întregii operaţiuni de sesizare a instanţei, procedura prealabilă internă fiind lovită de nulitate absolută, este de remarcat că instanţa de fond a respins această excepţie în mod legal şi corect.

Faţă de susţinerile recurentului privitoare la probele solicitateprin întâmpinare de care prima instanţă nu ar fi tinut cont, acestea nu pot fi primite în condiţiile în care, din actele şi lucrările dosarului reiese că au fost administrate în cauză, instanţa făcând solicitarea ca pârâtul CNSAS să facă verificări şi să depună un punct de vedere cu privire la identificarea unor înscrisuri cu privire la C. şi D..

Ca atare, reclamantul CNSAS, a răspuns solicitării instanţei de fond că astfel: "în evidenţele noastre nu au fost identificate înregistrări cu privire la C.. În ceea ce priveşte pe D., în evidenţe există un număr de 44 de înregistrări pe acest nume, dar neavând datele de indentificare, nu putem stabili cu certitudine persoana".

Curtea de Apel Bucureşti a arătat prin sentinţa nr. 2160 din 05.07.2019 că - delaţiunile conţinute de nota informativă din data de 22.02.1973, furnizată de recurentul pârât Securităţii, se referă la atitudini potrivnice regimului comunist.

În egală măsură, Înalta Curte subliniază, astfel cum s-a arătat anterior, că situaţiile de excepţie în care furnizarea de informaţii nu trebuie considerată activitate de colaborare cu Securitatea sunt numai cele prevăzute expres de art. 2 lit. b) teza a II-a din O.U.G. nr. 24/2008, iar recurentul-pârât nu a indicat şi probat intervenirea unor astfel de împrejurări.

Contrar susţinerilor recurentului-pârât, Înalta Curte constată că în speţă este îndeplinită şi condiţia referitoare la vizarea îngrădirii drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului din cuprinsul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, întrucât recurentul-pârât putea şi trebuia să conştientizeze, că, prin furnizarea informaţiilor, asupra persoanelor denunţate exista riscul de a se desfăşura acţiuni de represalii din partea organelor statale.

De altfel, rezultă că recurentul-pârât era conştient de posibilele urmări ale faptelor sale asupra persoanelor denunţate că a menajat interesele lui RG întrucât nu a declarat în totalitate comentariile pe care le făcuse şi, mai mult de atât nu putea să o facă din moment ce ştia că numitul SE a fost martor în momentul în care RG a făcut acele reclamaţii, însă, tot recurentul admite că singura consecinţă a fost faptul că a fost avertizat de organele de Securitate.

Aşadar, din actele şi lucrările dosarului rezultă că, prin activităţile desfăşurate, de a dirija sursele informative în anturajul personal al persoanelor urmărite şi a obţine informaţii legate de opiniile lor personale, pârâtul-reclamant a îngrădit drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului reglementate şi garantate de legislaţia în vigoare la acea dată, respectiv dreptul la viaţa privată.

Este mai mult decât evident că pârâtul E. a participat efectiv la supravegherea informativă a numitului F., sens în care a audiat la 19.11.1988 două surse, «Ştefan» şi «Cristian», pentru a cunoaşte opiniile şi convingerile persoanei verificate în legătură cu intenţia acesteia de a părăsi teritoriul Republicii Socialiste România.

Aşa cum în mod corect a conchis judecătorul fondului, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a dovedit prin probele administrate că informaţiile furnizate serveau scopului notoriu al Securităţii, de a monitoriza cu atenţie orice atitudine negativă la adresa conducerii de partid şi de stat, cunoscut fiind faptul că regimul urmărea promovarea ideii că statul comunist era forma superioară de organizare politică şi socială, în care toate persoanele aveau un nivel de viaţă ridicat, iar meritul pentru această stare de fapt se datora în exclusivitate partidului, orice contestare a deciziilor politice reprezentând o atitudine potrivnică regimului totalitar comunist.

Comentariile negative legate de nivelul de trai reprezintă atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fiind de notorietate faptul că acei ani au fost guvernaţi de o politică restrictivă în toate domeniile, inclusiv în cel alimentar: "Penuria artificială organizată statal, reducerea dramatică a consumului de electricitate pentru uzul cetăţenilor, dar nu numai, justificarea pe baze fals ştiinţifice a unor politici deliberate de înfometare a populaţiei". […] "Obsesia lui G. şi a camarilei sale, izvorâtă înainte de toate dintr-o filozofie autarhică, de a achita, într-un interval foarte scurt, întreaga datorie externă (de peste 8 miliarde de dolari), a dus la deteriorarea accelerată a bazei tehnologice a economiei, a industriei turistice şi a condiţiilor de viaţă./…/Cozile interminabile, soldate întotdeauna cu rezultate incerte, au devenit viaţa de zi cu zi a cetăţenilor români." (Raport final – Comisia Prezidenţială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, 2006 – Bucureşti, f. x).

Faţă de toate cele ce preced, conchide Înalta Curte in sesnul că toate aceste acţiuni ale pârâtului, vizând punerea sub lupă a vieţii a celui supravegheat de Securitate, vizând urmărirea pentru opiniile sale, constituie activităţi prin care s-au suprimat ori îngrădit următoarele drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, consacrate legislativ în epocă astfel: - Dreptul la viaţă privată, consacrat în epocă în art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, potrivit căruia "Nimeni nu va fi supus la imixtiuni arbitrare în viaţa sa personală, în familia sa, în domiciliul lui sau în corespondenţa sa, nici la atingeri aduse onoarei şi reputaţiei sale. Orice persoană are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri".

III Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

În baza prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de pârâtul A. împotriva sentinţei civile nr. 2160 din 5 iulie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 6 aprilie 2022.