Moral damages quantification in insurance guarantee cases: exclusivity of internal procedural thresholds versus equitable judicial assessment

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată la data de 5.10.2018, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul FONDUL DE GARANTARE A ASIGURAŢILOR, solicitând:

- anularea Deciziei nr. 16762/10.09.2018 emisa de Fondul de Garantare a Asiguraţilor;

- obligarea pârâtului la emiterea unei noi decizii prin care să fie admisă cererea de plată a sumei de 450.000 RON, reprezentând despăgubiri materiale şi daune morale, după cum urmează: suma de 10.000 euro, echivalentul a 45.000 RON (1 euro=4,5 RON) cu titlu de daune materiale şi suma de 110.000 euro, echivalentul a 495.000 RON (1 euro=4,5 RON) cu titlu de daune morale, ca urmare a faptului că, la data de 18.09.2010, a fost accidentat din culpa exclusivă a numitului B., asigurat la S.C. C. S.A.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 1825 din 24 mai 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a respins excepţia nulităţii cererii ca neîntemeiată; a admis în parte cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor; a anulat Decizia nr. 16762/10.09.2018 emisă de pârât şi a obligat pe pârât să emită o altă decizie prin care să admită cererea de plată a reclamantului pentru suma de 140.335 RON, din care 335 RON daune materiale şi 140.000 RON daune morale.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva sentinţei civile nr. 1825 din 24 mai 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare a Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinţei recurate în ceea ce priveşte petitul de acordare a daunelor morale şi, rejudecând, respingerea în întregime a contestaţiei, ca nefondată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a susţinut că prin soluţia de admitere în parte a contestaţiei, de anulare în parte a deciziei atacate şi de stabilire a despăgubirilor, instanţa de judecată a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti.

Câtă vreme exercită un control de legalitate şi nu de oportunitate a actului administrativ, prin cuantificarea sumei, instanţa şi-a atribuit competenţe care erau date de legiuitor în competenţa autorităţii administrative.

Chiar dacă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicţie pentru instanţa de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speţă, această situaţie nu se regăseşte, instanţa stabilind criterii proprii şi procedând şi la individualizarea întinderii prejudiciului.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se bazează, respectiv nu cuprinde o expunere a situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, probe pe care să se construiască raţionamentul instanţei care se reflectă în considerentele hotărârii judecătoreşti.

Aşa cum rezultă din fila x a sentinţei, a fost încuviinţată pentru ambele părţi proba cu înscrisuri.

Astfel, în dovedirea pretenţiilor, reclamantul a depus în probaţiune, o serie de expertize medico-legale din care rezultă că a necesitat în vederea vindecării 80-85 de zile, leziuni ce nu i-au pus viaţa în primejdie şi care nu au determinat infirmitate post-traumatică, aspect faţă de care se reţine cu putere de lucru judecat că fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpă (leziunile nu depăşesc 90 de zile/nu s-a constatat infirmitatea victimei).

Totodată, concluziile suplimentului la raportul de expertiză medico-legală au primit valoare probatorie în dosarul nr. x/2012 al Judecătoriei Bistriţa, stând la baza pronunţării sentinţei penale nr. 950/2015, rămasă definitivă prin respingerea apelului formulat de C. prin Decizia Curţii de Apel Cluj nr. 17 septembrie 2015, sentinţă prin care a fost achitat inculpatul B..

În lipsa unor noi probe medico-legale administrate, Curtea de Apel Bucureşti a ignorat inclusiv autoritatea de lucru judecat de care se bucură considerentele sentinţei penale nr. 950/2015, iar motivele pe care şi-a întemeiat decizia de anulare a deciziei FGA sunt viciate şi contradictorii în lipsa reţinerii stării de fapt pe baza probatoriului administrat.

Tot referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul a susţinut, pe de o parte, că sentinţa instanţei de fond nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, iar pe de altă parte, că aceasta cuprinde motive contradictorii.

Astfel, la pronunţarea hotărârii, instanţa a dat valoare probatorie propriilor susţineri ale reclamantului, nedovedite, care a arătat că urmările accidentului rutier au fost unele mult mai grave decât reiese din concluziile raportului de expertiză medico-legală.

Pe de altă parte, tocmai în considerarea acelor urmări cu mult mai grave - agravarea diabetului, adoptarea unei alimentaţii speciale, agravarea tensiunii sângelui, efectele medicamentelor, imposibilitatea de a mai coordona activitatea societăţii unde este unic administrator - reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata unei sume mult mai mari cu titlu de daune materiale, solicitare pe care totuşi instanţa de fond a respins-o (reţinând ca nefiind dovedită).

De asemenea, a mai arătat recurentul că, deşi instanţa de fond a reţinut, asemenea recurentului - pârât, că reclamantul prezintă o serie de afecţiuni cronice care nu se afla în legătură cauzală cu producerea accidentului, a reţinut în acelaşi timp, că totuşi afecţiunile patologice - diabet, tensiune artezială alimentaţie au fost agravate de leziunile traumatice, considerente pe care recurentul le apreciază ca fiind contradictorii.

Recurentul – pârât, invocând şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. critică soluţia la care a ajuns judecătorul fondului, apreciind că instanţa de fond în mod greşit nu a ţinut seama de criteriile stabilite prin procedura adoptată prin decizia directorului general al FGA.

În fine, hotărârea instanţei de fond a fost criticată şi în ceea ce priveşte soluţia dată excepţiei nulităţii cererii de chemare în judecată, întemeiată pe prevederile art. 196 coroborat cu art. 194 C. proc. civ.

Recurentul a susţinut că, deşi reclamantul nu a prezentat nicio critică cu privire la criteriile avute în vedere de FGA la stabilirea daunelor morale, de ce acestea ar fi de natură să îl prejudicieze sau în ce constă vătămarea produsă, şi nici nu a arătat care norme legale ar fi fost încălcate, totuşi instanţa de fond a reţinut că motivele invocate de reclamant în cuprinsul cererii, în funcţie de care justifică acordarea daunelor morale, sunt critici aduse deciziei contestate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimatul - reclamant A. a depus întâmpinare la recursul formulat de recurentul - pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, solicitând respingerea acestuia ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

Astfel cum rezultă din practicaua prezentei decizii, la termenul de judecată din 11 ianuarie 2022, Înalta Curte a luat act de schimbarea cadrului procesual, ca urmare a decesului intimatului-reclamant şi de transmiterea calităţii procesuale către D..

II. Considerentele şi soluţia Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este fondat, urmând a fi admis în sensul şi pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Referitor la motivul de casare întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., apreciat de recurent ca fiind incident faţă de soluţia de anulare a deciziei atacate şi de stabilire a cuantumului despăgubirilor, deşi consecinţa anulării deciziei atacate ar fi trebuit să fie, în opinia recurentului, aceea a obligării pârâtului la reanalizarea cererii de plată, Înalta Curte apreciază că nu poate fi primit în raport cu prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, prevederi care nu au fost încălcate în cauză.

Astfel, nu se poate reţine depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, sintagmă prin care se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera activităţii autorităţii executive sau legislative, aşa cum a fost consacrată de Constituţie sau de o lege organică, ţinând cont că autoritatea publică pârâtă a analizat temeinicia pretenţiilor formulate prin cererea de plată a reclamantului, considerând că se impune admiterea acestora în parte.

Altfel spus, pârâtul a procedat la o examinare efectivă a cererii cu care a fost învestit de către reclamant, apreciind cu privire la cuantumul sumei solicitate drept despăgubiri.

Or, în aceste condiţii nu se poate susţine că prima instanţă a nesocotit prevederile art. 18 din Legea nr. 554/2004 care trasează coordonatele generale ale conţinutului hotărârii judecătoreşti pronunţate de instanţa de contencios administrativ, fără a trata în mod diferenţiat contenciosul obiectiv (de anulare) şi contenciosul subiectiv, caracterul de plină jurisdicţie al contenciosului administrativ subiectiv fiind consacrat de alin. (1) şi (2) ale acestui text de lege.

Astfel, în situaţia în care conduita nelegală a autorităţii produce o vătămare reclamantului, instanţa poate ordona măsuri pentru restabilirea dreptului sau a interesului legitim vătămat şi, în acest scop, poate să dea curs solicitării reclamantului, atunci când constată că sunt îndeplinite condiţiile legii, iar nu doar să oblige autoritatea să reevalueze cererea care i-a fost adresată.

O asemenea măsură se încadrează în soluţiile pe care instanţa de contencios administrativ este îndrituită să le pronunţe potrivit art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi nu poate fi calificată drept o ingerinţă în atribuţiile administraţiei publice, prin urmare, o interpretare contrară, astfel cum susţine recurentul, este de natură să lipsească de efectivitate mecanismul contenciosului administrativ.

Criticile subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. sunt nefondate.

În sensul normei citate, acest motiv de casare este incident atunci când hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei, echivalând astfel cu o nemotivare.

În dezvoltarea acestui motiv, recurentul a făcut trimitere la faptul că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau sunt contradictorii, apreciind că nu este prezentat un raţionament integrat, nefiind verificată legalitatea şi temeinicia susţinerilor sale.

Instanţa de control judiciar constată că judecătorul fondului a analizat în mod adecvat argumentele invocate şi probele administrate, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul care a fundamentat soluţia adoptată, hotărârea atacată nu este contradictorie şi nu conţine motive străine de natura cauzei, aşa încât respectă cerinţele prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Astfel, hotărârea atacată conţine motivele de fapt şi de drept care au determinat formarea convingerii instanţei şi au fost examinate efectiv toate problemele esenţiale ridicate de părţi, motivarea fiind clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar.

În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea dreptului omului şi a libertăţilor fundamentale include, printre altele, dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră relevante pentru soluţionarea cauzei lor. Acest drept poate fi considerat efectiv numai dacă observaţiile părţilor sunt într-adevăr "ascultate" adică examinate temeinic de către instanţa sesizată (Hotărârea din 19 aprilie 1994, Van de Hurk contra Olandei, par. 59).

Întărind cele menţionate în jurisprudenţa sa anterioară, Curtea Europeană a Drepturilor Omului statuează că exigenţa motivării hotărârilor judecătoreşti nu impune un răspuns detaliat la fiecare argument al reclamantului, însă ea presupune totuşi ca partea în cauză să se poată aştepta la un răspuns specific şi explicit cu privire la aspectele decisive ale procedurii în cauză (Hotărârea din 9 decembrie 1994, H. Balani contra Spaniei şi Ruiz Torija contra Spaniei).

Contrar susţinerilor recurentului, prima instanţă a explicitat aspectele analizate în ceea ce priveşte cuantumul despăgubirilor acordate, îndeplinindu-şi, prin considerentele sale punctuale şi concise, rolul bivalent de informare cu privire la motivele de înlăturare a criticilor invocate şi de mijloc prin care se dă posibilitatea exercitării controlului judiciar ulterior.

Faptul că recurentul nu împărtăşeşte raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia primei instanţe nu poate conduce la incidenţa în cauză a motivului de casare invocat.

Instanţa de control judiciar constată că sunt nefondate şi criticile care se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., potrivit cu care casarea hotărârii se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

În esenţă, criticile recurentului sunt centrate pe susţinerile conform cărora prima instanţă, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate, a încălcat prevederile legale incidente.

Înalta Curte reţine că în prezenta cauză, daunele materiale şi morale suferite de o persoană păgubită printr-un accident de circulaţie, cum este situaţia intimatului – reclamant, se raportează la dispoziţiile Legii nr. 213/2015, lege specială în domeniul plăţii despăgubirilor ca urmare a falimentului unui asigurător, precum şi la dispoziţiile din Norma ASF nr. 16/2015, privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule.

În caz de vătămare corporală, potrivit dispoziţiilor art. 49 pct. 1 lit. f) din Ordinul CSA 5/2010, daunele morale se acordă în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din România.

Prin Decizia Directorului General al FGA nr. 142/2016, s-au stabilit criterii determinante, pe praguri valorice raportate la consecinţele suferite de victimă.

Prima instanţă a considerat că nu este suficientă, în vederea reparării prejudiciului moral, referirea la dispoziţiile Deciziei nr. 142/2016.

În acord cu opinia exprimată de instanţa de fond, Înalta Curte reţine că judecătorul nu este obligat să ţină seama strict doar de aceste prevederi ale Deciziei nr. 142/2016, putând să aprecieze de la caz la caz, cuantumul daunelor morale şi să admită plata într-un cuantum majorat.

Astfel, în ceea ce priveşte daunele morale, Înalta Curte reţine că, în lipsa unor criterii legale sau a unor limite legale, stabilirea cuantumului acestora nu poate fi realizată prin raportare la parametri precişi/exacţi, astfel că determinarea acestui cuantum implică o marjă largă de apreciere a autorităţii învestite cu cererea ce poate fi analizată în concret doar prin raportare la nerespectarea caracterului proporţional al despăgubirilor acordate, în raport de consecinţele negative suferite în plan fizic şi psihic, precum şi de importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării.

Instanţa de control judiciar reţine că, într-adevăr, Fondul de Garantare a Asiguraţilor nu este un succesor în drepturi şi obligaţii al asigurătorilor, ci garantează în condiţiile şi limitele prevăzute de Legea nr. 213/2015 plata de indemnizaţii/despăgubiri rezultate din contractele de asigurare facultative şi obligatorii, încheiate, în condiţiile legii, în cazul falimentului unui asigurător, însă o atare concluzie nu înlătură aplicabilitatea prevederilor C. civ. cu privire la modalitatea de determinare a existenţei şi întinderii prejudiciilor cauzate persoanelor îndreptăţite să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit, ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă.

Aşadar, nu pot fi primite susţinerile recurentului, care a invocat procedura internă, fiind stabilite praguri valorice în funcţie de gravitatea vătămării şi numărul de zile de îngrijiri medicale, întrucât normele interne, reprezentate de Procedura de soluţionare pe cale amiabilă a pretenţiilor pecuniare (morale şi materiale) izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, aprobată prin Decizia nr. 142/26.05.2016, nu prevalează dispoziţiilor art. 1391 din C. civ.

O reglementare de tipul celei aprobate prin actele interne ale recurentului-pârât nu poate avea întâietate în raport cu o normă legală cu forţă juridică indiscutabil superioară, astfel, nivelurile prevăzute în Procedura invocată reprezintă cel mult repere orientative, nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporţionalitate a sumelor precizate în Anexe cu titlu de daune morale şi situaţiile concrete deduse analizei Fondului şi subsecvent instanţelor de judecată.

Prin urmare, în raport cu toate probele administrate, se reţine că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că o reparaţie corespunzătoare ar fi trebuit acordată luând în considerare prejudiciul efectiv suferit de reclamant, raportat la circumstanţele particulare a cauzei.

Însă, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei – aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie – o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei (intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate de persoana păgubită şi altele asemenea), deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Spre deosebire de daunele materiale, care se stabilesc pe baza probelor administrate, despăgubirile reprezentând daunele morale se determină prin evaluarea făcută de o instanţă de judecată, care trebuie să ţină seama de suferinţele fizice şi morale susceptibile, în mod rezonabil, că ar fi fost cauzate prin fapta săvârşită, dar şi de jurisprudenţa naţională în materie.

Aceste prejudicii morale se prezumă, ţinându-se seama de criteriile obiective expuse mai sus şi de valorile jurisprudenţiale, în funcţie de care, pe baza situaţiei de fapt determinate, instanţa poate realiza o evaluare a cuantumului daunelor morale ce reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral cauzat reclamantului.

Prin urmare, Înalta Curte apreciază că suma care se cuvine reclamantului este de 80.000 RON, calculată în raport de criteriile obiective determinate de instanţă.

În ceea ce priveşte practica judiciară, se constată, însă, că nu se constituie în singurul criteriu determinant în cuantificarea daunelor morale în litigiu pendinte, întrucât aceasta, până în acest moment, nu a trasat delimitări extrem de precise ale cuantumului despăgubirilor care se cuvin în funcţie de prejudiciul suferit.

Faţă de cele arătate, rezultă că instanţa de judecată este suverană în a-şi forma convingerea asupra chestiunilor deduse judecăţii, urmare a analizei judiciare specifice fiecărui caz în parte, în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate, dar ţinând seama şi de practica judiciară în materie.

În considerarea argumentelor expuse anterior, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va admite recursul declarat de recurentul – pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor, va casa sentinţa recurată în parte, în sensul reducerii cuantumul daunelor morale acordate reclamantului de la 140.000 RON la suma de 80.000 RON, menţinând în rest dispoziţiile sentinţei recurate.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., va obliga intimata-reclamantă la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON reprezentând taxa judiciară de timbru, către recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 1825 din 24 mai 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Reduce cuantumul daunelor morale acordate defunctului A. la 80.000 RON.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Obligă intimata-reclamantă D. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, către recurentul – pârât.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 ianuarie 2022.