Administrative review of moral damages: judicial discretion vs. internal fixed-rate compensation procedures in bodily injury claims

Şedinţa publică din data de 11 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/2018, la data de 01.10.2018, reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, obligarea acestuia la plata către reclamantă a sumei de 100.000 euro (echivalent în RON 450.000 RON la cursul B.N.R. de 4,50 RON/euro), reprezentând despăgubiri materiale şi morale urmare a accidentului rutier suferit de aceasta, produs din vina numitului B., petrecut în data de 10.11.2015 în jurul orelor 23:00, în Bucureşti, pe trecerea de pietoni de pe sos. Berceni la intersecţia cu bld. Metalurgiei, în timp ce conducea motocicleta marca x, cu nr. de înmatriculare x, motocicleta pentru care la acea dată era încheiată o poliţă de asigurare R.C.A. la S.C. C. S.A. nr. x. Reclamanta a cerut şi obligarea pârâtului la plata cheltuielilor pe care le va suporta reclamanta cu ocazia judecării prezentei pricini.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 112 din 15 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal a admis în parte cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor; a anulat art. 2 al Deciziei nr. 16886/11.09.2018; a obligat pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamanta şi pentru suma de 10.000 euro, în plus faţă de sumele stabilite prin art. 1 al deciziei nr. 16886/11.09.2018, reprezentând daune morale; a obligat pârâtul la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 50 RON.

3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs pârâtul Fondul de Garantare al Asiguraţilor, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinţei recurate şi, rejudecând, respingerea în totalitate a acţiunii, ca nefondată.

3.1. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., recurentul a arătat că atât timp cât instanţa exercită un control de legalitate şi nu de oportunitate a actului administrativ, prin cuantificarea sumei aceasta şi-a atribuit competenţe care erau date de legiuitor în competenţa autorităţii administrative, respectiv Comisiei Speciale din cadrul FGA.

Consecinţa anulării deciziei este aceea a obligării pârâtului FGA la reanalizarea cererii de plată, urmând a ţine cont de considerentele instanţei de judecată.

Chiar dacă dispoziţiile art. 18 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ consacră caracterul de plină jurisdicţie pentru instanţa de contencios administrativ, conferindu-i posibilitatea să reformeze decizia administrativă, aceasta poate avea loc doar în măsura în care eventuala obligare a pârâtului la reevaluarea situaţiei ar prezenta caracter exclusiv formal, lipsind litigiul de finalitatea sa firească.

Or, în speţă, această situaţie nu se regăseşte, instanţa stabilind criterii proprii şi procedând şi la individualizarea întinderii prejudiciului.

3.2. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul – pârât a susţinut că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se bazează, respectiv nu cuprinde o expunere a situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, probe pe care să se construiască raţionamentul instanţei care se reflecta în considerentele hotărârii judecătoreşti.

În şedinţa publica din data de 15.01.2019, reclamanta a renunţat la administrarea probei cu expertiza medico-legală, expertiza tehnică şi proba testimonială (aspect de altfel reţinut si de către instanţa de judecata-pag 5 a Sentinţei), fiind încuviinţată pentru ambele părţi proba cu înscrisuri.

Astfel, în dovedirea pretenţiilor, reclamanta a depus în probaţiune Ordonanţa de clasare din 04.07.2016 emisă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, din care rezultă că a necesitat în vederea vindecării 45-50 de zile, leziuni ce nu i-au pus viaţa în primejdie şi care nu au determinat slutire sau infirmitate post-traumatica, aspect faţă de care se reţine că fapta suspectului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de vătămare corporală din culpa (leziunile nu depăşesc 90 de zile/nu s-a constatat slutirea victimei).

Concluziile Ordonanţei de clasare se coroborează, respectiv au la baza concluziile raportului de expertiza medico-legală, din care rezultă că cicatricea este în zona păroasă. Astfel, nu pot fi primite susţinerile reclamantei privind angoasele că trebuie să poarte un batic permanent care să îi acopere cicatricea.

Instanţa de fond opune FGA că nu ar fi ţinut cont la stabilirea sumelor datorate cu titlu de daune morale de suferinţele psihice ale reclamantei legate de aspectul său exterior, dar ignoră concluziile raportului de expertiză medico-legală din care rezultă că "pentru evaluarea unui eventual prejudiciu estetic este necesară reexaminarea clinică medico-legală la un an de la data prezentei", raportul fiind emis 13.04.2016.

Ori, în măsura în care un asemenea prejudiciu estetic exista, reclamanta avea tot interesul ca în termenul stabilit de experţii medico-legali să se prezinte spre a fi reexaminată. În schimb, reclamanta a renunţat la proba cu completarea la raportul de expertiză.

Recurentul consideră că instanţa de fond a refuzat să verifice legalitatea şi temeinicia susţinerilor sale, respectiv incidenţa procedurii adoptate prin Decizia FGA nr. 142/2016, recurgerea la o procedură standardizată pentru a răspunde la cerinţa de legală constituire a rezervelor de daună.

Recurentul a mai invocat, referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., existenţa unor motive contradictorii, prin faptul că, pe de o parte, instanţa de fond a reţinut că pârâtul nu ar fi ţinut cont de toate consecinţele accidentului rutier, iar, pe de altă parte, că nu se acordă daunele materiale solicitate tocmai în considerarea faptului că nu s-a făcut dovada acelor consecinţe vătămătoare.

A mai susţinut recurentul că instanţa nu a criticat raportarea FGA la valorile adoptate prin Decizia nr. 142/2016, ci doar a arătat că acestea nu constituie criterii legale, instanţa nefiind obligată să ţină seama de ele, ceea ce înseamnă implicit că instanţa de fond a apreciat, asemenea recurentului - pârât, că existenţa unor criterii obiective în cuantificarea daunelor morale este una imperios necesară tocmai pentru a elimina potenţiale discriminări între creditorii de asigurare şi între tipurile şi gravitatea leziunilor. În esenţă, raţionamentul instanţei de fond a fost că raportarea la Procedură este corectă, însă cuantificarea daunelor morale a fost eronată.

3.3. În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a susţinut că a adoptat, prin Decizia Directorului General nr. 142/26.05.2016, procedura de soluţionare pe cale amiabila a pretenţiilor pecuniare izvorâte din cazuri de vătămări corporale sau decese, adoptând criterii proprii de determinare a unor praguri valorice, pentru a se evita săvârşirea unor discriminări într-un domeniu atât de sensibil, în care nu există criterii legale de individualizare a sumelor, cu atât mai mult cu cât FGA a fost însărcinat să gestioneze fonduri publice, care trebuie repartizate cu toată responsabilitatea pe care situaţia o impune.

Prin urmare, nu s-ar putea susţine că FGA ar fi stabilit în mod arbitrar si netransparent cuantumul daunelor morale, ci s-a raportat la valorile menţionate în Anexa 2 a Deciziei nr. 142/26.05.216, care reprezintă o procedură internă validată de lichidatorul judiciar al asigurătorului în faliment în analiza cererilor de creanţă formulate de creditori pentru înscrierea la masa credală.

Aşadar, nu se poate retine un eventual refuz nejustificat de acordare integrală a daunelor morale solicitate de reclamantă, având în vedere că dreptul de apreciere conferit de legiuitor în sarcina Comisiei Speciale din cadrul FGA (în lipsa criteriilor şi limitelor legale de stabilire a cuantumului daunelor morale) nu a fost exercitat discreţionar sau prin abuz/exces de putere, ci în baza unor reguli concrete, cu aplicabilitate generală, ce asigură respectarea unui tratament egal şi nediscriminatoriu faţă de orice victimă a unui accident rutier.

Mai mult, recurgerea la o procedură internă standardizată nu contravine vreunei prevederi legale şi nici nu este de natură a leza dreptul persoanei îndreptăţite de a primi daune morale, ci, dimpotrivă, are rolul de a asigura transparenţa în procesul adoptării soluţiei administrative, precum şi a unui tratament echitabil pentru potenţialii creditori de asigurare.

A mai arătat recurentul că nu este în măsură să facă aprecieri asupra timpului necesitat de reclamantă în vederea vindecării sau asupra timpului de vindecare anatomică, a timpului de incapacitate de muncă, a perioadei de vindecare funcţională, toate aceste aspecte intrând în atribuţiile exclusive a unităţilor medico-legale constituite conform legii.

În fine, a arătat că nu există criterii legale de determinare a sumelor datorate cu titlu de daune morale pentru vătămări corporale, deci nu există o lege ale cărei prevederi să le fi încălcat. Pentru emiterea deciziei contestate FGA a avut în vedere următoarele aspecte: reclamanta în vârsta de 45 de ani a necesitat spre vindecare 45-50 zile de îngrijiri medicale, raportat la diagnosticul: plaga contuză scalp regiune parietala dreapta cu decolare tegumentara, excoriaţii membru superior drept si ambii genunchi, fracturi costale, fracturi ram mandibular stâng; vindecarea s-a produs complet şi corect, fără constituirea de sechele morfo-funcţionale, reclamanta nefiind încadrată în grad de handicap; viaţa reclamantei nu i-a fost pusă în pericol de leziunile suferite; reclamanta nu prezintă incapacitate adaptativă conform înscrisurilor medicale; nu a fost afectată capacitatea de munca a reclamantei; nu prezintă infirmitate fizică/pierdere de organ/simţ; conform procesului-verbal - fisa dosar 165666, despăgubirea a fost cuantificată astfel: daune materiale: 156,12 RON şi daune morale: 15.000 RON = 50 x 300 RON/zi de îngrijire medicală.

Aşadar, trebuia respinsă ca nefondată contestaţia formulată de reclamantă în condiţiile în care instanţa poate anula în tot sau în parte actul doar în măsura în care ar considera că s-au încălcat într-un fel sau altul dispoziţiile legale incidente în materie şi nicidecum nu ar putea statua asupra sumelor datorate cu titlu de daune morale, căci astfel şi-ar atribui atribuţii care nu sunt specifice puterii judecătoreşti.

4. Apărările formulate de intimata-reclamantă

Prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului, ca nefondat şi menţinerea sentinţei instanţei de fond ca fiind legală şi temeinică.

II. Considerentele şi soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârât este fondat în limitele şi pentru considerentele următoare.

În ceea ce priveşte motivul de casare întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că este nefondat, întrucât instanţa de fond nu a depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti, posibilitatea formulării unei contestaţii împotriva deciziilor Fondului de Garantare a Asiguraţilor, cât şi competenţa instanţei de contencios administrativ de a se pronunţa asupra unei astfel de contestaţii, fiind prevăzute expres în dispoziţiile art. 13 alin. (5) din Legea nr. 213/2015, coroborat cu art. 19 din Legea nr. 503/2004.

Totodată, instanţa de recurs reţine şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, (…) poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale".

De asemenea, art. 4 alin. (1) din Legea nr. 213/2015 privind Fondul de garantare a asiguraţilor defineşte la lit. b) şi d) creditorul de asigurări şi despăgubirea ca fiind "persoană păgubită (în cazul asigurării de răspundere civilă) - persoana îndreptăţită să primească despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a producerii unui risc acoperit printr-un contract de asigurare de răspundere civilă", respectiv "suma pe care Fondul o plăteşte fiecărui creditor de asigurare al asigurătorului aflat în faliment, în limita plafonului de garantare şi în condiţiile prevăzute de prezenta lege".

Nu în ultimul rând, conform art. 18 din Legea nr. 554/2004:

"(1) Instanţa, soluţionând cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un act administrativ, să elibereze un alt înscris sau să efectueze o anumită operaţiune administrativă.

(2) Instanţa este competentă să se pronunţe, în afara situaţiilor prevăzute la art. 1 alin. (6), şi asupra legalităţii operaţiunilor administrative care au stat la baza emiterii actului supus judecăţii."

În esenţă, recurentul susţine că instanţa de fond prin admiterea în parte a contestaţiei, anularea în parte a deciziei atacate şi stabilirea de către aceasta a despăgubirilor şi-a atribuit competenţe care erau date de legiuitor în competenţa autorităţii administrative, respectiv Comisia Specială din cadrul Fondului de Garantare a Asiguraţilor.

Deşi subsumate acestui caz de casare, criticile expuse nu vizează, propriu-zis, depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, ci au în vedere, în realitate, concluzia la care a ajuns judecătorul cu ocazia aplicării dispoziţiilor art. 18 din Legea nr. 554/2004 şi ale art. 19 din Legea nr. 503/2004 cu privire la stabilirea şi obligarea recurentului – pârât la plata sumei solicitate ca despăgubire.

Cum din analiza deciziei F.G.A. atacate a reieşit că soluţionarea cererii de plată s-a făcut fără a fi avut în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului, consacrat de art. 1349 alin. (2) şi art. 1385 alin. (1) din C. civ., instanţa de fond a apreciat că în această situaţie revine în competenţa sa de plină jurisdicţie să soluţioneze toate aspectele litigioase, inclusiv prin stabilirea cuantumului daunelor morale ce pot fi acordate.

Prin urmare, faptul că prima instanţă, în raport cu circumstanţele cauzei, a apreciat relevantă în stabilirea cuantumului despăgubirilor morale criteriile privind consecinţele negative suferite de reclamantă, atât pe plan fizic cât şi pe plan psihic, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care intimatei-reclamante i-au fost afectate viaţa socială şi familială, criteriul echităţii care presupune existenţa unei corespondenţe între prejudiciul încercat şi dimensiunea despăgubirii nu poate conduce la concluzia că ar fi incident motivul de casare referitor la depăşirea atribuţiilor instanţei de judecată.

În ceea ce priveşte motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), acesta este, de asemenea, nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând, raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Astfel, în raport de elementele concrete ale speţei, respectiv numărul de zile de îngrijiri medicale necesitate de reclamantă spre vindecare conform certificatului medico-legal, leziunile suferite de acesta şi faptul că vindecarea s-a făcut fără constituirea de sechele morfo-funcţionale, instanţa de fond a procedat la individualizarea prejudiciului nepatrimonial de restrângere a posibilităţilor de viaţă familială şi socială ale reclamantului ca urmare a accidentului produs, în acord cu dispoziţiile art. 1391 C. civ., care statuează că în cazul vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea posibilităţilor de viaţă familială şi socială.

Aşadar, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată; Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţa de fond.

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanţă a pronunţat o hotărâre motivată şi nu există niciun element care indice caracterul arbitrar al modalităţii în care instanţa a aplicat legislaţia relevantă pentru faptele cauzei. De asemenea, constată că această motivare are o legătură logică cu argumentele dezvoltate de părţi, fiind respectate cerinţele unui proces echitabil.

Relativ la considerentele pretins contradictorii ale hotărârii primei instanţe, susţinerile recurentului nu se confirmă; expunerile instanţei de fond nu sunt contradictorii, iar nemulţumirile recurentului, cu privire la hotărârea primei instanţe, nu se pot traduce prin faptul că aceasta a utilizat o motivare contradictorie.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că acesta este fondat, însă doar pentru considerentele următoare.

Instanţa de control judiciar reţine că potrivit dispoziţiilor art. 50 pct. 1 din Norma ASF nr. 23/2014, "La stabilirea despăgubirilor în cazul vătămării corporale sau al decesului unor persoane, se au în vedere următoarele:

"1. în caz de vătămare corporală:

f) daunele morale: în conformitate cu legislaţia şi jurisprudenţa din Romania."

Astfel, în literatura de specialitate, dar şi în practica judecătorească s-a arătat că în absenţa unor criterii legale pe baza cărora să se poată realiza o cuantificare obiectivă a acestora, daunele morale sunt stabilite în raport cu consecinţele negative suferite de victima accidentului, importanţa valorilor lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori, intensitatea şi consecinţele traumei fizice şi psihice suferite ori în ce măsură a fost afectată situaţia familială, socială şi profesională.

Atât instanţele naţionale, cât şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului nu operează cu criterii de evaluare prestabilite, ci judecă în echitate, procedând la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, în funcţie de care se stabileşte întinderea reparaţiei pentru prejudiciul suferit, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuind să fie rezonabile, aprecierea şi cuantificarea acestora să fie justă şi echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real şi efectiv produs victimei şi suferite de aceasta, în aşa fel încât să nu se ajungă la o îmbogăţire fără just temei a celui îndreptăţit să pretindă şi să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

În raport de aceste dispoziţii legale şi de circumstanţele factuale concrete, instanţa de control judiciar constată că în mod corect judecătorul fondului a apreciat că este legală, doar în parte, decizia contestată de reclamantă, sub aspectul daunelor morale.

Constată Înalta Curte că, în ce priveşte cuantumul daunelor morale acordate de instanţa de fond, Înalta Curte reţine că, spre deosebire de prejudiciul material, a cărui întindere nu poate fi stabilită decât pe baza unui suport probator, în privinţa daunelor morale nu pot fi produse probe materiale în vederea cuantificării suferinţei pricinuite.

În mod evident, nu se poate pretinde că acordarea de despăgubiri morale, oricare ar fi cuantumul acestora, este în măsură să conducă la înlăturarea suferinţei produse intimatei-reclamante prin vătămările suferite. Ceea ce se intenţionează prin acordarea daunelor morale este în primul rând recunoaşterea caracterului vătămător al faptei, precum şi recunoaşterea faptului că aceasta a fost de natură a produce persoanelor vătămate suferinţe psihice/emoţionale imposibil de cuantificat.

Aşadar, scopul acordării daunelor morale este acela de a oferi o compensaţie persoanelor vătămate pentru pierderea suferită, fără a avea pretenţia însă ca despăgubirile morale să înlăture integral urmările faptei cauzatoare de prejudicii, acesta fiind motivul pentru care regulile de evaluare a cuantumului acestora este diferit de modalitatea de stabilire a daunelor materiale.

În jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în legătură cu repararea prejudiciilor morale s-au statuat următoarele: "Prejudiciul moral a fost definit ca orice atingere adusă uneia dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane şi care se manifestă prin suferinţa fizică sau/şi morală, pe care le resimte victima. Prejudiciile care alterează sănătatea şi imaginea fizică aduc atingere unora dintre prerogativele care constituie atributul personalităţii umane – dreptul la sănătate, integritate fizică şi psihică (art. 58 noul C. civ.) ca şi componente ale dreptului la viaţă apărat de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi trebuie să fie reparate. Caracterul suferinţelor trebuie privit în legătură cu particularităţile individuale ale persoanei prejudiciate, suferinţele morale (psihice) fiind frica, durerea, ruşinea, tristeţea, neliniştea, umilirea şi alte emoţii negative.

Fiind vorba de lezarea unor valori fără conţinut economic şi de protejarea unor drepturi care intră, ca element al vieţii private, în sfera art. 1 (dreptul la viaţă) din Convenţia europeană, dar şi de valori apărate de art. 22 din Constituţie şi art. 58 C. civ., existenţa prejudiciului este circumscrisă condiţiei aprecierii rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare a prejudiciului real şi efectiv produs victimei.

În ce priveşte cuantumul posibilelor despăgubiri acordate, nici sistemul legislativ românesc şi nici normele comunitare nu prevăd un mod concret de evaluare a daunelor morale, iar acest principiu, al reparării integrale a unui astfel de prejudiciu, nu poate avea decât un caracter estimativ, fapt explicabil în raport de natura neeconomică a respectivelor daune, imposibil de a fi echivalate bănesc. Ceea ce trebuie în concret evaluat nu este prejudiciul ca atare, ci doar despăgubirea ce vine să compenseze acest prejudiciu şi să aducă acea satisfacţie de ordin moral celui prejudiciat" (Secţia I civilă, decizia nr. 824 din 06 aprilie 2016).

Pornind de la premisa că instituţia reparării prejudiciului nepatrimonial este reglementată prin norme legale, reprezentate de prevederile art. 1391 C. civ., Înalta Curte subliniază faptul că o reglementare de tipul celei aprobat prin actele interne ale recurentei pârâte nu poate avea nicidecum întâietate în raport de o normă legală cu forţă juridică indiscutabil superioară.

Stabilirea cuantumului despăgubirilor nepatrimoniale este atributul exclusiv al judecătorului, în funcţie de cazul concret al speţei, care face obiectul judecăţii, acordarea acestora neputând fi supusă unor criterii prestabilite, cum ar fi de exemplu Decizia nr. 74/2018 emisă de recurentul-pârât.

De aceea, nivelurile prevăzute în Procedura invocată de recurentă reprezintă cel mult repere orientative dar nicidecum obligatorii, de natură a evita orice analiză de proporţionalitate a sumelor precizate cu titlu de daune morale şi situaţiile concrete deduse analizei FGA şi subsecvent instanţelor de judecată.

Corect a reţinut judecătorul fondului că recurentul a stabilit despăgubirile morale acordate reclamantei prin raportare la numărul de zile de îngrijiri medicale menţionate în certificatul medic-legal, fiind ignorate suferinţele fizice şi psihice suportate de reclamantă în momentul accidentului, cât şi ulterior, în urma intervenţiilor şi procedurilor medicale la care reclamanta a fost supusă.

Calculul efectuat de recurentul-pârât nu este opozabil instanţei de judecată deoarece acesta priveşte doar raporturile dintre părţile unui acord amiabil. În situaţia în care reclamanta este nemulţumită de cuantumul daunelor stabilite prin decizie administrativă, instanţele de judecată au obligaţia să se raporteze, în principiu, la jurisprudenţa incidentă, având în vedere că nu există dispoziţii legale în această materie.

Astfel cum s-a arătat anterior, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea daunelor morale, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Prin urmare, în contextul în care nici Legea nr. 213/2015, în temeiul căruia a fost formulată cererea de despăgubire către FGA, nu cuprinde nicio trimitere la eventuale repere pentru determinarea cuantumului prejudiciilor de natură nepatrimonială rămân aplicabile dispoziţiile art. 1391 C. civ. şi în considerarea acestora, atât FGA cât şi instanţele învestite ulterior cu contestaţiile celor nemulţumiţi de sumele acordate, au îndatorirea de a cerceta dacă suma pretinsă răspunde, în concret, exigenţei de a acoperi prejudiciul suferit de partea lezată prin evaluarea individuală a circumstanţelor particulare a fiecărui caz.

În speţă, procedând la evaluarea circumstanţelor cazului de faţă, Înalta Curte apreciază că, în privinţa cuantumului acordat reclamantei, suma de 5.000 Euro (în loc de 10.000 euro) cu titlu de daune morale este îndestulătoare pentru a indemniza prejudiciul suferit, în acest sens luând act de înscrisurile medicale din care rezultă gravitatea leziunilor suferite, precum şi de cele învederate de intimata-reclamantă, şi anume că a suferit consecinţe negative în plan familial, social şi psihic în urma accidentului rutier.

Pe cale de consecinţă, raportat la cele mai sus menţionate, Înalta Curte apreciază că se impune reducerea cuantumului daunelor morale la suma de 5.000 Euro, prin această reducere asigurându-se un anumit echilibru între prejudiciul moral produs şi despăgubirile acordate, în măsură să permită intimatei-reclamante atenuarea suferinţelor morale fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Pentru considerentele expuse, în temeiul disp. art. 496 C. proc. civ., coroborat cu disp. art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată şi completată, Înalta Curte va admite recursul recurentului-pârât, va casa în parte sentinţa recurată şi, rejudecând, va stabili cuantumul daunelor morale la suma de 5.000 euro, în plus faţă de sumele stabilite prin art. 1 al Deciziei nr. 16886/11.09.2018, menţinând restul dispoziţiilor sentinţei recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Fondul de Garantare a Asiguraţilor împotriva sentinţei civile nr. 112 din 15 ianuarie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal.

Casează în parte sentinţa recurată şi, rejudecând:

Obligă pârâtul să emită un act administrativ prin care să admită cererea de plată formulată de reclamantă şi pentru suma de 5.000 euro, în plus faţă de sumele stabilite prin art. 1 al deciziei nr. 16886/11.09.2018, reprezentând daune morale.

Menţine celelalte dispoziţii ale sentinţei recurate.

Obligă intimata-reclamantă A. la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 100 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru, către recurentul – pârât.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 11 ianuarie 2022.