Civilian contraventional liability of a football club for supporters' discriminatory chants and the non bis in idem exclusion of concurrent sporting disciplinary sanctions

Şedinţa publică din data de 21 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat anularea Hotărârii nr. 87/06.02.2019 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării şi obligarea C.N.C.D. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 520 din data de 01 octombrie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IX a contencios administrativ şi fiscal s-a admis cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.A., în contradictoriu cu pârâta Consiliul National pentru Combaterea Discriminării.

S-a dispus anularea Hotărârii C.N.C.D. 87/06.02.2019.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate circumscrise cazurilor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 8 din C. proc. civ.:

- în ceea ce priveşte aprecierea primei instanţe în sensul că un club de fotbal nu ar putea răspunde juridic contravenţional pentru fapta suporterilor, întrucât lipseşte un astfel de temei de drept, s-a arătat că O.G. nr. 137/2000 nu are ca scop juridic reglementarea răspunderii juridice în mod expres şi particular a subiecţilor activi concreţi ai faptelor de discriminare de natură contravenţională, astfel încât să stabilească o listă exhaustivă a acestora;

- aplicarea dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000, care reglementează formele de discriminare, natura contravenţională a comportamentelor discriminatorii în varii domenii sociale şi răspunderea contravenţională specifică se realizează prin raportarea explicită sau implicită, la dispoziţiile legislative speciale care reglementează, după caz, drepturi şi obligaţii specifice subiecţilor discriminărilor circumstanţiate litigiilor, în scopul identificării tuturor elementelor constitutive ale discriminării şi al stabilirii vinovăţiei subiectului activ al discriminării reclamate, circumscris obligaţiei acestuia corelative dreptului pretins încălcat al subiectului pasiv;

- din dispoziţiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 rezultă că subiect activ poate fi orice persoană fizică sau juridică, autor, coautor sau participant al faptei de discriminare materializată prin orice comportament manifestat în public;

- în speţă relevante sunt dispoziţiile art. 82 din Regulamentul disciplinar, dispoziţiile art. 56 pct. 4 lit. m), art. 57 pct. 4, art. 58 lit. q) din Regulamentul de Organizare a activităţii fotbalistice, precum şi dispoziţiile art. 5 alin. (1) şi art. 10 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 4/2008 privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive;

- potrivit dispoziţiilor regulamentare cu caracter normativ, dar şi celor legale, răspunderea pentru asigurarea măsurilor de ordine şi siguranţă în interiorul arenelor sportive revine organizatorului;

- intimata nu a dovedit în niciun moment că si-a îndeplinit astfel de obligaţii, de natura anunţurilor la staţia de amplificare cerând încetarea scandărilor discriminatorii, respectiv la evacuarea din stadion a spectatorilor implicaţi în astfel de fapte;

- intimata - reclamantă putea si trebuia să aibă un comportament activ de prevenire a efectelor discriminatoriii ale scandărilor care au condus la crearea atmosferei umilitoare si ofensatoare la adresa persoanelor de naţionalitate maghiară;

- o faptă ilicită poate să atragă un cumul de răspunderi juridice, în funcţie de efectele diferite create, autorul putând să răspundă contravenţional şi delictual civil, în măsura în care se poate stabili ca respectiva faptă a reprezentat o contravenţie şi, în plus, a cauzat prejudicii de ordin material sau moral. Ambele sancţiuni în ipoteza dată, contravenţională şi civilă delictual, au caracter pecuniar, dar fără să se poată face o echivalare a naturii juridice a acestora, astfel că nu se poate reţine încălcarea principiului non bis în idem;

S-a invocat şi jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie reprezentată de decizia nr. 3806/07.11.2006 şi de decizia nr. 2818/12.05.2021, ataşată prin notele de şedinţă depuse la data de 4 martie 2022.

S-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea acţiunii cu consecinţa menţinerii hotărârii atacate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata – reclamantă S.C. A. S.A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A susţinut intimata că normele cuprinse în Regulamentele Federaţiei Române de Fotbal (art. 57 pct. 4 şi art. 58 lit. q) din Regulamentul de Organizare a Activităţii Fotbalistice, instituie o răspundere disciplinară obiectivă derivată din principiul răspunderii stricte promovat de FIFA pentru prevenirea violenţelor şi comportamentelor nesportive cu ocazia meciurilor de fotbal.

Totodată, dispoziţiile din Legea nr. 4/2008, stabiliesc că se efectuează constatarea săvârşirii abaterii prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. r) din lege, de către poliţişti şi jandarmi, iar recurenta – pârâtă nu are atribuţii în aplicarea sancţiunii contravenţionale.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este întemeiat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

În fapt, prin Hotărârea pronunţată de Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării 87/06.02.2019, reclamanta S.C. A. S.A. a fost sancţionată cu amendă contravenţională în cuantum de 5000 de RON, pentru săvârşirea de către aceasta a contravenţiei prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare şi sancţionată de prevederile art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, reţinându-se că suporterii clubului reclamant, S.C. A. S.A., la data de 1.06.2018, cu ocazia unui meci de fotbal disputat pe terenul clubului reclamat, au scandat "afară, afară, cu ungurii din ţară" şi sub forma unui cântecel: "suntem români şi ne vom apăra/pământul, neamul şi istoria/ale, ale, ale, ale, să-ţi dăm la m... bozgore".

Potrivit art. 15 din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, constituie contravenţie, conform prezentei ordonanţe, dacă fapta nu intră sub incidenţa legii penale, orice comportament manifestat în public, având caracter de propagandă naţionalist-şovină, de instigare la ură rasială sau naţională, ori acel comportament care are ca scop sau vizează atingerea demnităţii ori crearea unei atmosfere de intimidare, ostile, degradante, umilitoare sau ofensatoare, îndreptat împotriva unei persoane, unui grup de persoane sau unei comunităţi şi legat de apartenenţa acestora la o anumită rasă, naţionalitate, etnie, religie, categorie socială sau la o categorie defavorizată ori de convingerile, sexul sau orientarea sexuală a acestuia.

Potrivit art. 26 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, contravenţiile prevăzute la art. 2 alin. (2), (4), (5) şi (7), art. 6 - 9, art. 10, art. 11 alin. (1), (3) şi (6), art. 12, 13, 14 şi 15 se sancţionează cu amendă de la 1.000 RON la 30.000 RON, dacă discriminarea vizează o persoană fizică, respectiv cu amendă de la 2.000 RON la 100.000 RON, dacă discriminarea vizează un grup de persoane sau o comunitate.

În prealabil analizei motivelor de recurs, Înalta Curte reţine că, deşi recurenta pârâtă şi-a întemeiat recursul şi pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., care vizează încălcarea unor norme de ordin procedural, din parcurgerea cererii de recurs se constată că nu a fost formulată nicio critică care să poată fi încadrată în acest caz de casare, calea de atac vizând încălcarea de către prima instanţă a dispoziţiilor de drept material cu privire la stabilirea răspunderii pentru săvârşirea contravenţiei prevăzute de art. 15 din O.G. nr. 137/2000 de către persoana juridică şi în condiţiile legii privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive şi a dispoziţiilor regulamentare.

Analizând din această perspectivă soluţia pronunţată curtea de apel, instanţa de control judiciar va constata că, în speţă se identifică un temei legal în baza căruia se poate stabili răspunderea juridică contravenţională a clubului organizator în cauză pentru fapta constând în neîndeplinirea obligaţiei de a preveni manifestările discriminatorii ale suporterilor cu ocazia organizării evenimentului sportiv respectiv, faptă ce a contribuit la crearea unei atmosfere ostile, intimidante, ofensatoare şi degradante la adresa persoanelor de etnie maghiară, cetăţeni ai româniei prin utilizarea termenului de "bozgor". (art. 2, alin. (1), coroborat cu art. 15 si art. 26, din O.G. nr. 137/2000).

Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 5 alin. (1) si art. 10 alin. (1) lit. r) din Legea nr. 4/2008:

"Răspunderea pentru asigurarea măsurilor de ordine şi siguranţă în interiorul arenelor sportive revine organizatorului, care poate încheia în acest sens contracte de prestări servicii, în condiţiile legii, cu societăţi specializate de protecţie şi pază sau, în lipsa acestora, cu poliţia locală.

Pentru organizarea şi desfăşurarea activităţii de asigurare a ordinii şi siguranţei spectatorilor în arena sportivă, organizatorul de competiţii sau de jocuri sportive are următoarele obligaţii:

r) să interzică afişarea în arena sportivă a simbolurilor, sloganurilor ori textelor cu conţinut obscen sau care incită la denigrarea ţării, la xenofobie, la ură naţională, rasială, de clasă ori religioasă, la discriminări de orice fel şi la violenţă, indiferent pe ce suport ar fi inscripţionate"

Înalta Curte reţine că dispoziţiile legale instituie o obligaţie în sarcina clubului organizator de a garanta terţilor că participanţii (suporterii prezenţi) prin actele şi faptele lor, nu le vor cauza prejudicii injuste de imagine.

De altfel, şi dispoziţiile art. 9 din Regulamentul disciplinar al F.R.F. instituie o răspundere a clubului pentru acţiunile sau comportamentul suporterilor proprii, indiferent dacă se află pe teren propriu, în deplasare sau pe teren neutru.

Pe de altă parte, dispoziţiile amintite din Legea nr. 4/2008, impun clubului organizator să iasă din pasivitate şi să se manifeste activ în sensul interzicerii scandărilor xenofobe, prin acţiuni concrete de natura anunţurilor la staţia de amplificare prin care să se ceară încetarea scandărilor discriminatorii, prin evacuarea din stadion a spectatorilor implicaţi în astfel de fapte, în scopul preîntâmpinării producerii unei atmosfere ostile, intimidante, ofensatoare şi degradante la adresa membrilor minorităţii maghiare din România, obligaţii neîndeplinite în speţă.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că faţă de reclamantă a fost angajată răspunderea juridică de tip contravenţional pentru fapta sa proprie, constând în neîndeplinirea obligaţiilor legale de prevenire a efectelor discriminatorii ale scandărilor suporterilor, hotărârea nr. 87/06.02.2019 emisă de pârâtul Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării fiind legală şi temeinică.

Referitor la apărările reclamatei privind încălcarea principiului juridic non bis in idem, raportat la aplicarea unei sancţiuni de către Comisia de Disciplină a Federaţiei Române de Fotbal pentru aceleaşi fapte, Înalta Curte reţine că principiul enunţat la articolul 50 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene nu se opune ca un stat membru să impună, pentru aceleaşi fapte, o sancţiune contravenţională şi o sancţiune referitoare la organizarea unor activităţi sportive, chiar dacă au ambele caracter pecuniar, în măsura în care prima sancţiune nu îmbracă un caracter penal, aspect care trebuie verificat de instanţa naţională.

De asemenea, trebuie reamintită explicaţia oferită de iniţiatorii Protocolului 7 la Convenţie, cu privire la sensul urmărit în adoptarea prevederii cuprinse în art. 4, care consacră, în planul CEDO, principiul non bis in idem.

Astfel, în raportul explicativ privind Protocolul 7 la Convenţie, la pct. 32, se precizează că art. 4 nu se aplică decât "procedurilor penale".

În privinţa naturii penale a procedurilor, Curtea a hotărât că doar calificarea juridică a procedurii în dreptul intern nu poate constitui singurul criteriu relevant pentru aplicabilitatea principiului non bis in idem din perspectiva art. 4 § 1 din Protocolul nr. 7, întrucât, în caz contrar, aplicarea acestei dispoziţii ar fi lăsată la aprecierea statelor contractante, existând riscul să se ajungă la rezultate incompatibile cu obiectul şi scopul Convenţiei [Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei (pct. 522) ].

Aceasta a precizat că sintagma "procedură penală", folosită în textul art. 4 din Protocolul nr. 7, trebuie să fie interpretată în lumina principiilor generale aplicabile expresiei "acuzaţie în materie penală" şi termenului "pedeapsă" care figurează la art. 6 şi, respectiv, la art. 7 din Convenţie.

Conform jurisprudenţei constante a Curţii, existenţa sau nu a unei "acuzaţii în materie penală" trebuie apreciată în funcţie de trei criterii, denumite în mod curent "criteriile Engel" [Engel şi alţii împotriva Ţărilor de Jos; Sergey Zolotukhin împotriva Rusiei, pct. 53].

Primul este încadrarea juridică a infracţiunii în dreptul intern; cel de-al doilea este însăşi natura infracţiunii; iar cel de-al treilea este gradul de severitate a sancţiunii pe care persoana în cauză riscă să o primească.

Astfel, în cauza A şi B împotriva Norvegiei (nr. 24130/11 şi 29758/11, 15 noiembrie 2016) Curtea a reţinut că art. 4 din Protocolul nr. 7 nu exclude desfăşurarea unor proceduri mixte, sub rezerva îndeplinirii anumitor condiţii. În special, statul pârât trebuie să demonstreze în mod convingător că cele două proceduri în cauză au fost suficient de strâns legate pe fond şi în timp. Printre elementele relevante de care se ţine seama pentru a stabili dacă există o legătură materială şi temporală "suficient de strânsă" se numără, în special, următoarele (pct. 132): "dacă diferitele proceduri urmăresc scopuri complementare şi, prin urmare, abordează, nu numai in abstracto, ci şi in concreto, aspecte diferite ale actului în cauză prejudiciabil societăţii; dacă natura mixtă a procedurilor în cauză este o consecinţă previzibilă, atât în drept, cât şi în practică, a aceluiaşi comportament incriminat (idem); dacă procedurile în cauză s-au desfăşurat astfel încât să se evite pe cât posibil orice suprapunere în colectarea şi aprecierea elementelor de probă, în special datorită unei interacţiuni adecvate între diferitele autorităţi competente, care să demonstreze că stabilirea faptelor efectuată în cadrul unei proceduri a fost preluată în cadrul celeilalte; şi mai ales dacă sancţiunea impusă în urma procedurii care a rămas definitivă mai întâi a fost luată în considerare în cadrul procedurii rămase definitive ulterior, astfel încât, în final, să nu i se impună persoanei în cauză o sarcină excesivă, acest risc fiind cel mai puţin probabil să survină în cazul în care există un mecanism de compensare menit să garanteze că ansamblul tuturor pedepselor pronunţate este proporţional."

Înalta Curte reţine că sancţiunea aplicată în temeiul dispoziţiilor O.G. nr. 137/2000 are o natură juridică distinctă faţă de o sancţiune disciplinar-sportivă (penalitate sportivă), aplicată pentru încălcarea regulamentului federaţiei.

Conform art. 42 alin. (9) lit. a) şi b) din Legea nr. 69/2000 ligile profesioniste organizează competiţia oficială profesionistă şi controlează şi exercită puterea disciplinară asupra membrilor săi, în limitele stabilite prin lege.

În temeiul art. 46 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 69/2000, Federaţia Română de Fotbal exercită autoritatea disciplinară în sport, conform statutului şi regulamentului, iar art. 54 alin. (2) din Regulamentul Disciplinar reglementează sancţiunea aplicării unei penalităţi sportive pentru scandările suporterilor, urmând ca spectatorilor identificaţi să li se interzică accesul pe stadion cel puţin 2 ani.

În cea ce priveşte aplicarea amenzii contravenţionale de către autoritatea pârâtă, se reţine că, prin Decizia nr. 1096/15.10.2008 pronunţată de Curtea Constituţională, s-a statuat că, potrivit dispoziţiilor art. 16 din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000, Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării îndeplineşte rolul de "garant al respectării şi aplicării principiului nediscriminării", iar potrivit dispoziţiilor art. 18 din acelaşi act normativ, "este responsabil cu aplicarea şi controlul respectării prevederilor prezentei legi în domeniul său de activitate".

Potrivit aceleiaşi decizii: "Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost conceput ca un organ al administraţiei publice centrale cu atribuţii în prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, prin supravegherea şi combaterea actelor sau faptelor de natură a încălca principiul constituţional fundamental al egalităţii în drepturi".

În concluzie, Înalta Curte statuează că, deşi reclamantei i-au fost impuse sancţiuni de către două autorităţi diferite, în cadrul unor proceduri diferite, faţă de considerentele expuse, nu se poate considera că procedura de sancţionare a faptei de discriminare reprezintă o repetare a procedurii de aplicare a unei sancţiuni disciplinar – sportive.

În realizarea rolului constituţional ce revine instanţei supreme de a asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii în primul rând prin promovarea unei jurisprudenţe unitare, ca modalitate de respectare a principiului securităţii juridice, prevăzut implicit în totalitatea articolelor Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, şi care constituie unul din elementele fundamentale ale statului de drept (CEDO, Decizia din 6 decembrie 2007, cererea nr. x/05, Beian împotriva României, §39), Înalta Curte aminteşte şi practica sa anterioară reprezentată de decizia nr. 2818/12 mai 2021, privind pe aceeaşi reclamantă, prin care s-a dat aceeaşi dezlegare problemei de drept din speţa dedusă judecăţii.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 Înalta Curte va admite recursul, va casa sentinţa atacată şi, în rejudecare, va respinge acţiunea ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării împotriva sentinţei civile nr. 520 din 1 octombrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal.

Casează sentinţa recurată, şi rejudecând:

Respinge acţiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.A. prin administrator judiciar B., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 21 martie 2022 .