Judicial Independence and Limits of Disciplinary Review: Exclusion of Legal Reasoning and Evidence Assessment from Judicial Inspection Competence

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 24.10.2019 pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea Rezoluţiei din 02 octombrie 2019 (nr. lucrare C19-3199), emise de către Inspectorul şef, prin care s-a respins plângerea formulată de reclamantă împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 2174/A din 04 iulie 2019 emise în dosarul nr. x – 2637; defiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. 2174/A din 04 iulie 2019 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 128/2020 din 28 februarie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, s-a respins plângerea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, ca neîntemeiată.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 128/2020 din 28 februarie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, a formulat recurs reclamanta A., solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond.

În motivarea recursului arată că sentinţa recurată este netemeinică şi nelegală, întrucât cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.. Consideră că sentinţa atacată este una tipizată, adaptată speţei, dar concepută pentru respingerea contestaţiilor formulate împotriva rezoluţiilor inspectorului - şef şi a rezoluţiilor de clasare ale Inspecţiei Judiciare.

Susţine că hotărârea recurată respectă doar condiţiile de formă, nu şi pe cele de fond; că prin sentinţa atacată, judecătorul trebuia să constate necunoaşterea ori nerespectarea de către trei magistraţi a unor norme elementare de drept procesual şi material.

Redând pasaje din cuprinsul hotărârii recurate, susţine că, în opinia sa, hotărârea cuprinde motive contradictorii, întrucât, deşi în aprecierea judecătorului, obiectul verificării disciplinare îl constituie raţionamentul logico - juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, reclamanta nu ar fi făcut dovada încălcării de către judecătorii învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. x/2014 a normelor de drept material sau procesual. În acest sens, arată că poate constitui obiect al verificării disciplinare încălcarea de către magistrat a normelor de drept material ori procesual.

Mai arată că, prin plângerea adresată Inspecţiei Judiciare, nu a formulat vreo obiecţiune cu privire la raţionamentul logico-juridic al magistraţilor care au instrumentat cauza, ci a afirmat că magistraţii au încălcat mai multe norme elementare de drept material şi procesual. Critică, sub acest aspect, faptul că judecătorul care a pronunţat sentinţa recurată a apreciat că nemulţumirea reclamantei se referă la încălcarea de către magistraţi a mai multor norme de drept material şi procesual, după cum urmează: art. 292 C. proc. civ., art. 858, 859, 860, 864, 920 şi următoarele din vechiul C. civ., art. 1040 - 1050, 1051 şi următoarele din noul C. civ., art. 237 alin. (2) pct. 1 şi 3, art. 194 lit. c) şi art. 204 C. proc. civ.

Apreciază că normele de drept anterior indicate nu lasă loc pentru interpretare şi nu pot face obiectul raţionamentului logico-juridic al judecătorului.

În acest sens, susţine că judecătorul trebuia să oblige partea care depune la dosar un înscris în copie, să aibă asupra sa originalul şi, la cerere, să îl prezinte instanţei, sub sancţiunea de a nu se ţine seama de înscris.

De asemenea, consideră că judecătorul trebuia să constate dacă un înscris îndeplineşte condiţiile legale pentru a putea fi considerat testament olograf, autentic sau mistic.

Critică faptul că judecătorul cauzei, fără a se referi la normele juridice invocate de către reclamantă, a susţinut că în speţă nu se pune problema încălcării unor norme de drept material sau procesual care să pună în discuţie valabilitatea actelor îndeplinite de către instanţă.

Consideră că judecătorul trebuia să arate în mod concret motivele pentru care exemplarul original al unui înscris nu trebuie prezentat judecătorului şi cele pentru care un act redactat la maşina de scris şi purtând o semnătură olografă, intitulat "contract testamentar" poate produce efectele unui testament.

Susţine că în dosarul nr. x/2014, magistraţii au validat două acte care se află la dosarul cauzei doar în copie, iar unuia dintre acestea i-au atribuit puterea unui testament, în baza căruia dreptul de proprietate asupra bunurilor care au făcut parte din masa succesorală a mamei recurentei au fost transmise altor persoane, provocându-i-se pagube importante.

Mai susţine că instanţa de fond nu a analizat dacă Inspecţia Judiciară a cercetat respectarea de către judecătorii care au soluţionat cauza (dosar nr. x/2014) a normelor de drept material şi procedural enumerate de către reclamantă, având posibilitatea să indice faptele şi împrejurările care trebuie lămurite, precum şi mijloacele de probă ce se impun a fi administrate pentru completarea verificărilor, cum ar fi efectuarea unei expertize grafologice.

În ceea ce priveşte argumentul primei instanţe în sensul că nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau de a realiza o apreciere proprie asupra modalităţii de aplicare a unor dispoziţii legale, recurenta-reclamantă susţine că nu a formulat o asemenea solicitare, ci a arătat că nu s-a depus originalul contractului testamentar, iar judecătorii au făcut abstracţie de prevederile art. 292 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte contractul de vânzare - cumpărare, consideră că trebuia să i se admită proba cu expertiza judiciară grafologică ori să i se respingă motivat această cerere.

Mai arată că în primă instanţă, intimatul-pârât a invocat faptul că prin Hotărârea CSM a secţiei pentru judecători nr. 9J din 2015, practica judiciară în domeniul disciplinar este în sensul că în sfera răspunderii disciplinare poate intra adoptarea unei decizii în afara oricăror prevederi procesuale sau pe baza unei erori macroscopice, pentru care un observator rezonabil nu poate găsi o justificare, aspect ce nu a fost reţinut în motivarea sentinţei recurate.

4. Apărările intimatei-pârâte

Intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat, apreciind că în mod corect a reţinut instanţa de fond că aspectele care au făcut obiectul sesizării adresate Inspecţiei Judiciare vizează probleme care ţin exclusiv de activitatea de judecată.

De asemenea, arată că pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de către judecător şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce nu este cazul în speţă.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu criticile formulate prin cererea de recurs, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanta A. a învestit instanţa de contencios administrativ şi fiscal cu o acţiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Inspecţia Judiciară, desfiinţarea Rezoluţiei din 02 octombrie 2019 (nr. lucrare C19-3199), emise de către Inspectorul şef, prin care s-a respins plângerea formulată de reclamantă împotriva Rezoluţiei de clasare nr. 2174/A din 04 iulie 2019 emise în dosarul nr. x – 2637; defiinţarea Rezoluţiei de clasare nr. 2174/A din 04 iulie 2019 şi trimiterea dosarului pentru completarea verificărilor.

Cu titlu preliminar, se constată că, deşi în cuprinsul cererii de recurs recurenta-reclamantă a indicat în mod expres doar motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., criticile expuse de recurentă se încadrează şi în ipoteza reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., motiv pentru care sentinţa atacată va fi analizată din perspectiva ambelor motive de nelegalitate.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă a invocat faptul că sentinţa recurată cuprinde motive contradictorii şi străine de natura cauzei, având în vedere că judecătorul fondului a apreciat că obiectul verificării disciplinare îl constituie raţionamentul logico - juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză şi că reclamanta nu ar fi făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual de către judecătorii învestiţi cu soluţionarea dosarului nr. x/2014

Lecturând considerentele sentinţei recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigenţele dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, prima instanţă a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii, nefiind evidenţiate motive contradictorii ori străine de natura cauzei.

De asemenea, recurenta-reclamantă a mai invocat faptul că hotărârea recurată respectă doar condiţiile de formă, nu şi pe cele de fond, fiind tipizată, adaptată speţei, dar concepută pentru respingerea contestaţiilor formulate împotriva rezoluţiilor inspectorului - şef şi a rezoluţiilor de clasare ale Inspecţiei Judiciare, precum şi faptul că prin sentinţa atacată, judecătorul trebuia să constate necunoaşterea ori nerespectarea de către trei magistraţi a unor norme elementare de drept procesual şi material.

Nici această susţinere nu este fondată, în condiţiile în care recurenta-reclamantă nu a arătat în ce sens hotărârea recurată este tipizată şi nici nu a făcut dovada vătămării ce i-a fost cauzată, având în vedere că potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ.: "Actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia".

Este adevărat că hotărârile judecătoreşti respectă anumite reguli şi tehnici de redactare, dar acestea vizează doar structura, nu şi conţinutul, care ţine cont de aspectele deduse judecăţii în fiecare cauză.

În speţă, se constată că judecătorul fondului a explicat soluţia pronunţată în dispozitiv, prin argumente de fapt şi de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri şi a explicat raţionamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii cererii de chemare în judecată.

În sensul dispoziţiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum şi a art. 6 parag. 1 din CEDO, motivele de fapt şi de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt şi de drept care au condus instanţa la adoptarea soluţiei din dispozitiv.

În susţinerea acestui motiv de casare recurenta-reclamantă îşi exprimă, de fapt, dezacordul cu privire la soluţia instanţei de fond, rezultând că nu poate împărtăşi modul în care aceasta a interpretat şi aplicat dispoziţiile legale incidente în cauză, astfel încât criticile formulate în cadrul acestui motiv de recurs se subsumează celui de-al doilea motiv invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, împrejurarea că recurenta-reclamantă nu este de acord cu soluţia pronunţată prin hotărârea recurată nu este de natură să conducă la concluzia încălcării dispoziţiilor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ.

Cu privire la criticile formulate prin cererea de recurs ce se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că şi acesta este nefondat.

Astfel, în recurs recurenta-reclamantă a susţinut că nu a formulat vreo obiecţiune cu privire la raţionamentul logico-juridic al magistraţilor care au instrumentat dosarul nr. x/2014, ci a afirmat că magistraţii au încălcat mai multe norme elementare de drept material şi procesual; că judecătorul trebuia să oblige partea care depune la dosar un înscris în copie, să aibă asupra sa originalul şi să-l prezinte instanţei; că judecătorul trebuia să constate dacă înscris îndeplineşte condiţiile legale pentru a putea fi considerat testament olograf, autentic sau mistic; că judecătorul cauzei a apreciat că nu se pune problema încălcării unor norme de drept material sau procesual care să pună în discuţie valabilitatea actelor îndeplinite de către instanţă; că instanţa de fond nu a analizat dacă Inspecţia Judiciară a cercetat respectarea de către judecătorii care au soluţionat cauza (în dosarul nr. x/2014) a normelor de drept material şi procedural enumerate de către reclamantă, având posibilitatea să indice faptele şi împrejurările care trebuie lămurite, precum şi mijloacele de probă ce se impun a fi administrate pentru completarea verificărilor, cum ar fi efectuarea unei expertize grafologice; că, în ceea ce priveşte contractul de vânzare - cumpărare, trebuia să se admită proba cu expertiza judiciară grafologică.

Preliminar, Înalta Curte reţine că, potrivit principiului independenţei judecătorilor, consacrat de art. 124 alin. (3) din Constituţia României, art. 2 alin. (3) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor şi art. 46 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, intimata-pârâtă Inspecţia Judiciară nu poate cenzura modul de interpretare şi aplicare a normelor de drept material sau procesual de către instanţa de judecată şi nici modul de interpretare a probelor administrate.

Soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti pot fi modificate doar prin exercitarea căilor de atac prevăzute de lege, aşa cum rezultă şi din dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată şi modificată.

Înalta Curte constată că prin cererea de recurs, recurenta-reclamantă a arătat că nu a criticat raţionamentul logico-juridic al judecătorului vizat de sesizarea disciplinară, dar criticile vizând modalitatea de interpretare a probelor şi a normelor de drept material şi procesual ori soluţia ce se impunea a fi dată intră tocmai în sfera raţionamentului logico-juridic al judecătorului, respectiv a activităţii de judecată.

Astfel cum în mod corect a reţinut judecătorul fondului, modalitatea de administrare a probelor, aprecierea şi coroborarea mijloacelor de probă, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, ce fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti, aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată neputând fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative care se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac ordinare şi, după caz, extraordinare prevăzute de lege.

De asemenea, tot în mod corect a reţinut instanţa de fond că în procedura verificărilor derulate conform Legii 317/2004, Inspecţia Judiciară nu poate realiza o reinterpretare a probatoriului stabilind veridicitatea unor înscrisuri utilizate în procedura de judecată sau de a realiza o apreciere proprie asupra modalităţii de aplicare a unor dispoziţii legale.

Inspecţia Judiciară, în urma verificărilor efectuate asupra aspectelor sesizate şi în limitele de competenţă conferite de lege, prin rezoluţia în litigiu a reţinut inexistenţa indiciilor care să conducă la săvârşirea de către magistratul verificat a abaterii sesizate.

Potrivit dispoziţiilor art. 97 din Legea 303/2004:

"(1) Orice persoană poate sesiza Consiliul Superior al Magistraturii, direct sau prin conducătorii instanţelor ori ai parchetelor, în legătură cu activitatea sau conduita necorespunzătoare a judecătorilor sau procurorilor, încălcarea obligaţiilor profesionale în raporturile cu justiţiabilii ori săvârşirea de către aceştia a unor abateri disciplinare.

(2) Exercitarea dreptului prevăzut la alin. (1) nu poate pune în discuţie soluţiile pronunţate prin hotărârile judecătoreşti, care sunt supuse căilor legale de atac".

Deci, verificările administrative nu pot implica cenzurarea unor raţionamente juridice de drept substanţial sau procedural. Modul de examinare a argumentelor, apărărilor sau susţinerilor părţii reclamante într-o anumită cauză excedează competenţelor Inspecţiei Judiciare, nefiind permis să se realizeze o reanalizare a cauzei sub aspectul legalităţii şi temeiniciei soluţiei pronunţate de instanţă.

Sub acest aspect, reţine Înalta Curte că, prin Decizia nr. 2 din 11 ianuarie 2012 a Curţii Constituţionale, instanţa de contencios constituţional a statuat cu privire la art. 99 lit. t) şi art. 991 din Legea nr. 303/2004 că acestea "nu privesc instituirea unui control asupra hotărârilor judecătoreşti, ci sancţionează judecătorul pentru o anumită conduită. Hotărârile pe care acesta le pronunţă sunt supuse căilor de atac prevăzute de lege" şi că "nu instituie o nouă cale de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti."

Prin urmare, obiectul verificării disciplinare nu-l poate constitui raţionamentul logico-juridic al magistratului chemat să instrumenteze o cauză, ci doar încălcarea cu intenţie a normelor de drept material ori procesual, cu scopul determinat de a vătăma o persoană sau doar de a accepta producerea unei asemenea consecinţe.

Recurenta-reclamantă nu a făcut dovada încălcării normelor de drept material sau procesual, criticile invocate prin sesizarea adresată Inspecţiei Judiciare vizând, în concret, operaţiunile de stabilire a situaţiei de fapt, de interpretare a normelor juridice şi de apreciere a probelor administrate în cauză, specifice activităţii de judecată şi care se subsumează raţionamentului logico-juridic al magistratului.

Cu alte cuvinte, interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale sunt operaţiuni specifice activităţii de judecată, care fac parte din raţionamentul logico-juridic în temeiul căruia se pronunţă soluţiile judecătoreşti.

În concluzie, aceste elemente esenţiale ale activităţii de judecată nu pot fi cenzurate în cadrul verificărilor administrative ce se efectuează de către Inspecţia Judiciară, ci sunt supuse analizei exclusiv în cadrul controlului judiciar, prin promovarea de către partea nemulţumită a căilor de atac prevăzute de lege, aspect avut în vedere corect de prima instanţă.

Prin urmare, pot intra în sfera răspunderii disciplinare numai acele încălcări ale normelor de drept material sau procesual care pun în discuţie însăşi valabilitatea actelor întocmite de judecător/procuror şi pentru care nu poate fi găsită o justificare legală, ceea ce, însă, nu este cazul în speţă.

În acest context, argumentele recurentei-reclamante vizează greşita administrare a probatoriului de către judecătorul vizat de sesizarea disciplinară şi tind, în realitate, la o reapreciere a materialului probator şi la o diferită aplicare a unor norme legale în cadrul indicat în care a fost implicat, cerere incompatibilă cu analiza instanţelor judecătoreşti şi cu cea a Inspecţiei Judiciare.

Atributul esenţial al activităţii de judecată îl reprezintă raţionamentul pe care magistratul îl face atunci când transpune în drept situaţia de fapt. Interpretarea normelor este o operaţiune raţională şi logică de determinare a înţelesului şi conţinutului acestora, iar coroborarea probelor reprezintă un proces intelectiv de evaluare a acestora, în urma căruia judecătorul stabileşte situaţia de fapt ce urmează să o încadreze în drept. În acest demers, judecătorul trebuie să decidă liber, fără nicio influenţă, presiune sau ameninţare, iar opinia pe care acesta şi-o formează nu poate fi cenzurată decât în căile de atac prevăzute de lege, nu şi în cadrul unei verificări disciplinare.

A admite altfel ar însemna, pe de o parte, a nesocoti principiul constituţional privind independenţa judecătorului, iar, pe de altă parte, a încălca dispoziţia constituţională potrivit căreia hotărârile judecătoreşti sunt supuse numai controlului judiciar.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 128/2020 din 28 februarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de A. împotriva sentinţei civile nr. 128/2020 din 28 februarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 17 martie 2022.