Inadmissibility of salary reclassification claims in administrative jurisdiction for failure to challenge specific administrative acts

Şedinţa publică din data de 17 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 05.02.2019 pe rolul Tribunalului Alba – secţia I civilă, reclamanţii A., B., C., D., E. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, reîncadrarea reclamanţilor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu data de 01.12.2015 şi obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii de plată şi până la data plăţii efective.

Prin sentinţa civilă nr. 599/2019 din 17.04.2019, Tribunalul Alba – secţia I civilă a admis excepţia necompetenţei teritoriale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureş.

Prin sentinţa civilă nr. 930/2019 din 09.07.2019, Tribunalul Mureş – secţia civilă a admis excepţia necompetenţei materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal.

2. Soluţia instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 711 din 1 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, ca inadmisibilă.

3. Cererea de recurs

Împotriva sentinţei civile nr. 711 din 1 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal au declarat recurs reclamanţii D., A., E., C. şi B., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1, 3 şi 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului Mureş, în baza motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 3 C. proc. civ., iar în subsidiar, modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii acţiunii, cu cheltuielile de judecată, în baza motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului critică respingerea ca inadmisibilă a cererii de chemare în judecată pentru motivul că nu ar fi demonstrat că s-au adresat în prealabil cu o cerere către ordonatorul de credite, din care să reiasă pretinsul refuz nejustificat al angajatorului cu privire la reîncadrarea salarială a procurorilor.

Consideră că prin hotărârea recurată s-au încălcat dispoziţiile ce vizează competenţa de ordine publică a altei instanţe, invocată în condiţiile legii, motiv de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., apreciind că sunt incidente dispoziţiile art. 129 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. referitoare la necompetenţa de ordine publică; art. 210 din Legea nr. 62/2011, potrivit cărora cererile referitoare la soluţionarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripţie îşi are domiciliul sau locul de muncă reclamantul; art. 1 din Codul muncii; art. 278 alin. (2) din Codul muncii, potrivit cărora normele Codului muncii se aplică şi raporturilor juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă.

Recurenţii-reclamanţi apreciază că, în raport cu acest motiv de casare (art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.), se impunea respingerea excepţiei necompetenţei materiale, având în vedere că acţiunea are ca obiect plata unor diferenţe salariale, fiind incidente dispoziţiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170-171, art. 266 şi art. 269 din Codul muncii şi vizează plata drepturilor salariale stabilite prin hotărâri judecătoreşti definitive anterioare.

Invocă Decizia nr. 23/29 iunie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale.

Susţin că prin acţiunea de faţă nu se contestă vreun act administrativ de stabilire a drepturilor salariale ori vreo hotărâre dată în soluţionarea contestaţiilor salariale pentru a fi atrasă competenţa specială prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII la Legea nr. 284/2010; că distincţia între salariul efectiv în plată şi reîncadrarea salarială a fost stabilită şi prin Decizia nr. 32/19 martie 2015 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie; că nu există alte dispoziţii speciale prin care să fie instituită competenţa materială a instanţelor de contencios administrativ; că potrivit art. 1 alin. (2) din Codul muncii, acest act normativ se aplică şi raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, în măsura în care acestea nu conţin dispoziţii speciale derogatorii, sens în care invocă şi considerentele Deciziei nr. 16/26.09.2016 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii, ce vizează interpretarea unor dispoziţii din Codul muncii şi din Legea nr. 188/1999.

De asemenea, consideră că nu sunt aplicabile în cauză nici dispoziţiile art. 10 din Legea nr. 554/2004, în raport cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. f) din acest act normativ, referitoare la definiţia contenciosului administrativ, şi nici în raport cu art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condiţiile în care obiectul acţiunii în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat. Or, reclamanţii nu au contestat un asemenea act, motiv pentru care consideră că litigiul de faţă nu are natura unui litigiu din materia contenciosului administrativ. Astfel, precizează că instanţa competentă material să soluţioneze litigiul este instanţa specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecăţii intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ. În acest sens, invocă Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., arată că instanţa ce a pronunţat hotărârea recurată nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, întrucât din completul de judecată nu au făcut parte asistenţii judiciari, conform art. 55 din Legea nr. 304/2004 şi art. 426 alin. (1) C. proc. civ.

În subsidiar, solicită modificarea sentinţei recurate în sensul admiterii cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată.

Menţionează că B. şi A. şi-au desfăşurat activitatea în cadrul Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş până la data de 31 iulie 2015, iar din data de 1 august 2015 îşi desfăşoară activitatea în cadrul D.N.A. - Serviciul Teritorial Târgu Mureş.

Arată că prin sentinţa civilă nr. 829/12.07.2018 pronunţată de Tribunalul Mureş în dosarul nr. x/2018, au fost obligaţi pârâţii să plătească reclamanţilor începând cu data de 09.04.2015 o indemnizaţie brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5% acordată conform O.G. nr. 13/2008, corespunzătoare unei valori de referinţă sectoriale de 440,54 RON, iar începând cu data de 01.12.2015 o indemnizaţie brută lunară, stabilită prin raportare la o valoare de referinţă sectorială de 405 RON, la care se adaugă o majorare de 8,5%, conform O.G. nr. 13/2008 şi procentul de 10% prevăzut de Legea nr. 293/2015, corespunzătoare unei valori de referinţă sectorială de 484,169 RON. Hotărârea a rămas definitivă prin neapelare.

De asemenea, prin sentinţa civilă nr. 1177/22.10.2018, pronunţată de Tribunalul Vâlcea în dosarul nr. x/2018, au fost obligaţi pârâţii Tribunalul Dolj şi Curtea de Apel Craiova să le plătească reclamanţilor, începând cu data de 16 aprilie 2015 şi până la 30 noiembrie 2015, diferenţele de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 440,154 RON şi venitul efectiv plătit şi, începând cu data de 1 decembrie 2015 şi până la zi, diferenţele de drepturi salariale dintre venitul calculat potrivit valorii de referinţă sectorială de 484,169 RON şi venitul efectiv plătit, drepturi actualizate cu indicele de inflaţie şi dobânda legală penalizatoare aferentă, până la data plăţii efective.

Susţin că la nivelul familiei ocupaţionale Justiţie există personal salarizat corespunzător unei valori de referinţă sectorială mai mare (de 440,154 RON, respectiv 484,169 RON) decât cea de 421,36 RON, respectiv 463,5 RON la care sunt calculate drepturile recurenţilor-reclamanţi.

Invocă Decizia nr. 794/2016 a Curţii Constituţionale şi pct. 8 din Ordinea de zi soluţionată a Şedinţei Plenului CSM din data de 15 mai 2018, prin care Consiliul Superior al Magistraturii, cu privire la Nota Direcţiei Resurse Umane şi Organizare nr. 9578/2018 şi în raport cu Decizia nr. 794/15.12.2016 a Curţii Constituţionale, a recomandat ordonatorilor de credite stabilirea unei valori de referinţă sectorială unică atât pentru magistraţi, cât şi pentru personalul auxiliar al instanţelor judecătoreşti.

Mai invocă Decizia nr. 36 din 4 iunie 2018, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept şi Decizia nr. 56 din 17 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2018 de către Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, recurenţii susţinând că începând cu data de 9.04.2015, personalul din cadrul familiei ocupaţionale "Justiţie" a beneficiat de hotărâri judecătoreşti prin care drepturile le-au fost calculate prin raportare la o valoare de referinţă sectorială mai mare.

Menţionează că aceste dispoziţii sunt aplicabile pentru anul 2015, conform art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 83/2014 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, la care se adaugă majorarea prevăzută prin Legea nr. 293/2015 din 25 noiembrie 2015, privind aprobarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 35/2015 pentru modificarea şi completarea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 83/2014, iar pentru anul 2016 sunt incidente dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi (2) din Ordonanţa de urgenţă nr. 57/2015. Acest din urmă act normativ a fost modificat prin O.U.G. nr. 20/2016, stabilind că începând cu 01.08.2016, personalul va fi salarizat la nivelul maxim al salariului de bază/indemnizaţiei de încadrare din cadrul instituţiei sau autorităţii publice respective, dacă îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.

Precizează că şi Legea cadru nr. 153/2017 din 28 iunie 2017 prevede la art. 38 că începând cu data de 1 iulie 2017 se menţine în plată, la nivelul acordat pentru luna iunie 2017 şi până la 31 decembrie 2017, cuantumul brut al salariilor de bază, soldelor de funcţie/salariilor de funcţie şi indemnizaţiilor de încadrare, precum şi cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor, primelor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare, care fac parte din salariul brut lunar, indemnizaţia brută de încadrare, solda lunară de care beneficiază personalul plătit din fonduri publice, în măsura în care personalul ocupă aceeaşi funcţie şi îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii. Mai mult, art. 38 alin. (3) din Legea cadru nr. 153/2017 prevede şi în anul 2018 şi 2019 păstrarea acestor drepturi, cărora li se aplică o majorare.

În ceea ce priveşte acordarea dobânzilor legale şi reactualizarea sumelor, invocă dispoziţiile art. 1535 din noul C. civ. şi art. 166 alin. (4) din Legea nr. 53/2003 privind Codul muncii, conform cărora au dreptul la obţinerea unei dezdăunări, derivate din neexecutarea obligaţiei la timp, constând în actualizarea cu indicele de inflaţie şi dobânzile legale, ca daune moratorii, conform O.G. nr. 13/2011.

4. Apărările intimatului

Intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, în nume propriu şi pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş a formulat întâmpinare, prin care invocă excepţia lipsei de obiect, având în vedere că în ceea ce îi priveşte pe reclamanţi a avut loc o recalculare a drepturilor salariale în raport cu o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

Precizează că, în acest sens, s-a emis de către ordonatorul principal de credite - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, decizia nr. 3206 din 29.11.2019, prin care li s-au stabilit salariile în raport cu o valoare de referinţă sectorială de 484,18 RON.

II. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată în raport cu motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

2.1. Argumentele de fapt şi de drept relevante.

Reclamanţii A., B., C., D., E. au învestit instanţa cu o acţiune prin care au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Direcţia Naţională Anticorupţie din cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş şi Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş, reîncadrarea reclamanţilor şi recalcularea indemnizaţiei de încadrare şi a celorlalte drepturi aferente, raportat la o valoare de referinţă sectorială în cuantum de 440,16 RON începând cu 09.04.2015, respectiv de 484,18 RON (cuantum ce cuprinde majorarea de 10% prevăzută de Legea nr. 293/2015) începând cu data de 01.12.2015 şi obligarea pârâţilor la plata pentru fiecare lună, până la recunoaşterea efectivă a dreptului, a diferenţei dintre venitul la care sunt îndreptăţiţi şi venitul efectiv plătit, sumă care va fi actualizată cu indicele de inflaţie, la care se va aplica dobânda legală penalizatoare, calculată de la data exigibilităţii fiecărei obligaţii lunare de plată şi până la data plăţii efective.

În urma declinărilor succesive, cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal, care prin sentinţa recurată a respins cererea de chemare în judecată, ca inadmisibilă.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că subsumat acestuia, recurenţii-reclamanţi au invocat faptul că instanţa ce a pronunţat hotărârea recurată nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale, întrucât completul nu a fost alcătuit cu participarea asistenţilor judiciari, conform art. 55 din Legea nr. 304/2004 şi art. 426 alin. (1) C. proc. civ.

Critica este nefondată, în condiţiile în care art. 55 din Legea nr. 304/2004 se referă la completele de judecată pentru soluţionarea în primă instanţă a cauzelor privind conflictele de muncă şi asigurări sociale, compune dintr-un judecător şi 2 asistenţi judiciari.

Or, sentinţa recurată a fost pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal, şi nu de un complet de conflicte de muncă şi asigurări sociale, care să necesite constituirea completului conform art. 55 din Legea nr. 304/2004.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal în urma admiterii de către Tribunalul Mureş – secţia civilă a excepţiei necompetenţei materiale şi declinării competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti prin sentinţa civilă nr. 930/2019 din 09.07.2019, iar Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal a apreciat că, prin modalitatea de formulare a cererii de chemare în judecată şi prin prezenţiile deduse judecăţii, acţiunea de faţă se încadrează în materia contenciosului administrativ.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ., Înalta Curte constată că, subsumat acestuia, recurenţii-reclamanţi au criticat soluţia dată de Tribunalul Mureş – secţia civilă prin sentinţa civilă nr. 930/2019 din 09.07.2019, prin care s-a admis excepţia necompetenţei materiale şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Curţii de Apel Bucureşti, secţia de contencios administrativ şi fiscal, apreciind că se impunea respingerea excepţiei necompetenţei materiale, având în vedere că acţiunea are ca obiect plata unor diferenţe salariale.

Înalta Curte constată că acest motiv de casare nu poate fi reţinut, în condiţiile în care soluţia de declinare a competenţei de soluţionare a cauzei nu vizează sentinţa recurată pentru a putea fi analizată de către instanţa de recurs, ci sentinţa Tribunalului Mureş – secţia civilă.

Or, sentinţa civilă nr. 930/2019 din 09.07.2019 a Tribunalului Mureş – secţia civilă este fără cale de atac, dispoziţiile acesteia intrând în puterea de lucru judecat.

Mai mult, recurenţii-reclamanţi nu şi-au manifestat în faţa Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal nemulţumirea cu privire la admiterea excepţiei de necompetenţă materială de către Tribunalul Mureş – secţia civilă, prin invocarea excepţiei de necompetenţă materială a instanţei de contencios administrativ.

Înalta Curte reţine că potrivit art. 130 alin. (2) C. proc. civ. "Necompetenţa materială şi teritorială de ordine publică trebuie invocată de părţi ori de către judecător la primul termen de judecată la care părţile sunt legal citate în faţa primei instanţe şi pot pune concluzii."

Prin urmare, întrucât recurenţii-reclamanţi nu au invocat necompetenţa materială în faţa Curţii de Apel Bucureşti la primul termen de judecată la care părţile au fost legal citate şi au putut pune concluzii, o asemenea critică nu poate fi ridicată în faţa instanţei de recurs.

Înalta Curte constată că tot nefondat este şi motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., întrucât prima instanţă, după stabilirea competenţei de soluţionare a cauzei în favoarea instanţei de contencios administrativ, respectiv a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, a reţinut în mod corect că reclamanţii au solicitat reîncadrarea, ceea ce presupune, în mod necesar, emiterea unor noi ordine de către ordonatorul principal de credite şi, prin urmare, în raport cu pretenţiile formulate, competenţa de soluţionare a cauzei aparţine instanţei de contencios administrativ.

De asemenea, prima instanţă a reţinut în mod corect că, deşi pretenţiile emise de către reclamanţi se circumscriu contenciosului administrativ, prin modul de formulare, cererea de chemare în judecată nu respectă condiţiile unei acţiuni în contencios administrativ, întrucât nu se solicită anularea unui act administrativ, nu se pretinde nesoluţionarea de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri şi nici nu se invocă refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri.

În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – Completul pentru soluţionarea recursurilor în interesul legii prin Decizia nr. 7/2018, prin care s-a statuat că: "59. Prin urmare, de esenţa contenciosului administrativ este fie existenţa unui act administrativ, a cărui anulare ori suspendare să se pretindă, fie nesoluţionarea, de către o autoritate publică, în termenul legal, a unei cereri ori refuzul nejustificat de a o rezolva, manifestări sau omisiuni ale autorităţii publice prin care subiectul care poate sesiza instanţa de contencios administrativ se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim".

Potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: "Orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluţionarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoaşterea dreptului pretins sau a interesului legitim şi repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât şi public".

De asemenea, potrivit dispoziţiilor art. 8 alin. (1) din acelaşi act normativ: "Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulţumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanţa de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate şi, eventual, reparaţii pentru daune morale. De asemenea se poate adresa instanţei de contencios administrativ şi cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluţionarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluţionare a unei cereri, precum şi prin refuzul de efectuare a unei anumite operaţiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim. Motivele invocate în cererea de anulare a actului nu sunt limitate la cele invocate prin plângerea prealabilă."

În speţă, instanţa de recurs reţine că recurenţii-reclamanţi nu au solicitat anularea actelor anterioare prin care li s-au stabilit drepturile salariale şi nici nu s-au adresat în prealabil angajatorului pentru obţinerea reîncadrării în raport cu un cuantum superior al valorii de referinţă sectorială faţă de cea care a stat la baza stabilirii drepturilor salariale ale acestora, pentru a putea fi calificat ca un refuz nejustificat de soluţionare a cererii.

De asemenea, în lipsa unei cereri prealabile adresate angajatorului, nu se poate vorbi de faptul că recurenţii-reclamanţi ar fi fost nemulţumiţi de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau că nu ar fi primit niciun răspuns în termenul prevăzut de lege.

Prin urmare, prima instanţă a reţinut în mod corect că acţiunea de faţă nu se respectă cerinţele unei acţiuni în contencios administrativ, nefiind admisibilă din această perspectivă.

În consecinţă, toate celelalte aspecte invocate prin cererea de recurs nu prezintă relevanţă în raport cu împrejurarea că cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanţi este inadmisibilă, în condiţiile în care nu se încadrează în cerinţele Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, legalitatea soluţiei pronunţate fiind confirmată de către instanţa de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea şi aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

De asemenea, în raport cu menţinerea de către instanţa de recurs a soluţiei instanţei de fond, nu se mai impune analizarea excepţiei lipsei de obiect a cererii de chemare în judecată, invocate de către intimatul-pârât Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Târgu Mureş, în nume propriu şi pentru Parchetul de pe lângă Tribunalul Mureş prin întâmpinare, având în vedere că aceasta vizează analiza pe fond a pretenţiilor deduse judecăţii, or, acţiunea a fost respinsă ca inadmisibilă, fără a se proceda la o cercetare a fondului cauzei.

2.2. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de D., A., E., C. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 711 din 1 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de D., A., E., C. şi B. împotriva sentinţei civile nr. 711 din 1 noiembrie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a (nouă) contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Soluţia va fi pusă la dispoziţia părţilor prin mijlocirea grefei instanţei.

Pronunţată astăzi, 17 martie 2022.