Appeal rejecting challenge to ICCJ panel composition rules dismissed as unfounded

Şedinţa publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.02.2019 sub nr. x/2019 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Colegiul de Conducere a solicitat, anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de Conducere al ICCJ în ceea ce priveşte compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secţiei penale a ICCJ, anularea dispoziţiilor art. 191 alin. (2) din Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie precum şi admiterea cererii de sesizare a Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

2. Sentinţa instanţei de fond

Prin sentinţa civilă nr. 201/CA din data de 18 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a hotărât următoarele:

"A respins acţiunile principală şi conexă ca nefondate.

În temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, a admis cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Colegiul de Conducere şi a dispus sesizarea Curţii Constituţionale cu soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în raport de dispoziţiile art. 1 par. 5, art. 16, art. 21, alin. (3), art. 73 alin. (3) lit. i) şi art. 126 alin. (4) din Constituţia României.".

3. Recursul exercitat în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 201/CA din data de 18 octombrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a declarat recurs reclamantul A. şi, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., a solicitat:

în principal

Admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate si trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanţei care a pronunţat hotărârea in temeiul art. 497 C. proc. civ.

în subsidiar

Admiterea recursului, casarea în tot a sentinţei atacate si rejudecând cauza să se dispună:

(i) Anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de Conducere al ICCJ (denumită în continuare "Hotărârea nr. 80/2017") în ceea ce priveşte compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secţiei penale a ICCJ;

(ii) Anularea dispoziţiilor art. 19 lit. a) indice 1 din Regulamentului privind organizarea şi funcţionarea administrativa a Înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie (denumit în continuare "Regulament");

(iii) Anularea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din Regulament.

În motivarea recursului s-a susţinut, în esenţă, că hotărârea instanţei de fond este nemotivată, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctul 6 din C. proc. civ., recurentul arătând, totodată, în subsidiar, că, în măsura în care instanţa va aprecia că cele susţinute nu se circumscriu motivului de casare mai sus indicat, atunci dispoziţiile articolului 488 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretate în lumina Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.

A susţinut recurentul că hotărârea primei instanţe este nemotivată deoarece lipseşte orice analiză a criticilor şi argumentelor aduse de acesta în cererea de chemare în judecată.

Hotărârea nu răspunde argumentelor recurentului-reclamant privind nelegalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a), indice 1 şi art. 32 alin. (1) din Regulament.

Un alt motiv de recurs invocat vizează încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul invocă nelegalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a), indice 1 şi art. 32 alin. (1) din Regulament, neconstituţionalitatea şi neconvenţionalitatea aceloraşi dispoziţii şi, pe ale de consecinţă, a Hotărârii nr. 80/2017, încălcarea dispoziţiilor art. 73 alin. (3), lit. l), a) art. 126 alin. (4) şi art. 1 alin. (5) din Constituţia României.

De asemenea, invocă încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 paragraful 1 CEDO, sub aspectul imparţialităţii instanţei, încălcarea dreptului de a fi judecat de o instanţă stabilită de lege, încălcarea dreptului de a fi judecat de o instanţă imparţială, încălcarea art. 16, alin. (1) din Constituţia României, a art. 11, alin. (1) şi (2), coroborat cu art. 20, prin raportare la art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 12 din Convenţie.

De asemenea, recurentul a susţinut că interpretarea potrivit căreia legiuitorul a delegat Colegiului de Conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie dreptul să reglementeze în materia compunerii şi constituirii completurilor de 3 judecători, este în vădită contradicţie cu textul legii fundamentale şi cu jurisprudenţa Curţii Constituţionale.

4. Apărările formulate de intimată

În cauză a fost depusă întâmpinare de către intimata-pârâtă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac promovate.

II. Considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Examinând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte că recursul nu este fondat, pentru considerentele care succed:

Reţine Înalta Curte că recurentul-reclamant s-a adresat instanţei de judecată cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de Conducere a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în ceea ce priveşte compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secţiei penale ale acestei instanţe, anularea dispoziţiilor art. 191, alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, precum şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţiile de neconstituţionalitate invocate.

În mod corect prima instanţă a respins acţiunea în ceea ce priveşte primele două capetele de cerere privind anularae hotărârii nr. 80/2017, respectiv anularea dispoziţiilor art. 191, alin. (2) din Regulament.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reaminteşte că, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmăreşte să supună Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din economia dispoziţiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu şi de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor şi reevaluarea situaţiei de fapt.

Totodată, trebuie subliniat şi faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanţă are plenitudine de apreciere în ceea ce priveşte probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunităţii administrării probelor în proces din perspectiva utilităţii, concludentei şi pertinenţei acestora, instanţa de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speţa de faţă prima instanţă a stabilit în mod complet situaţia de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este legal.

Recurentul-reclamant urmăreşte prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, cenzurarea modului în care prima instanţă a apreciat probele din dosar, o rejudecare a fondului.

Or în calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neputând repune în discuţie şi reanaliza probele administrate, cum urmăreşte în realitate recurentul.

De asemenea, prin calea de atac a recursului trebuie aduse critici concrete sentinţei care este supusă controlului, critici care trebuie să se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, pe lângă cerinţa încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanţei care a pronunţat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanţa de recurs.

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată care face obiectul dosarului nr. x/2019, reclamantul A. a învestit instanţa de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea, în parte, Hotărârii nr. 80/2017 a Colegiului de conducere al înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anularea dispoziţiilor art. 191 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrative a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie şi sesizarea Curţii Constituţionale a României cu excepţia de neconstituţionalitate a art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Ulterior, în dosarul nr. x/2019, acelaşi reclamant a solicitat instanţei anularea dispoziţiilor art. 19 lit. a)1 din Regulamentul privind organizarea şi funcţionarea administrativă a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, anularea dispoziţiilor art. 32 alin. (1) din acelaşi regulament, anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de Conducere al ÎCCJ (...) în ceea ce priveşte compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secţiei penale a ÎCCJ şi sesizarea Curţii Constituţionale cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Cele două cauze au fost conexate prin încheierea din data de 26.06.2019.

În mod corect prima instanţă a respins ca nefondate atât cererea principală, cât şi pe cea conexată.

Un prim motiv de recurs vizează nemotivarea hotărârii primei instanţe, mai exact faptul că judecătorul fondului nu a răspuns argumentelor sale privind nelegalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a)1 şi art. 32 din Regulament, încălcând, în concepţia recurentului, dispoziţiile articolului 6, paragraful 1 din Convenţie.

Motivarea hotărârii este o cerinţă esenţială a legii, prevăzută expres în art. 425 C. proc. civ. şi, în acelaşi timp, o garanţie a respectării dreptului părţilor la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi art. 21 alin. (3) din Constituţie.

Motivarea hotărârilor judecătoreşti este direct legată de preocupările procesului echitabil chiar dacă, din perspectiva CEDO, art. 6 nu o prevede în mod expres; această obligaţie permite de fapt menţinerea dreptului la apărare şi aprecierea gradului de proporţionalitate între sacrificiul impus drepturilor cetăţenilor şi imperativele de ordine publică.

Potrivit jurisprudenţei Curţii europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra României, Perez contra Franţei), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decât dacă observaţiile părţilor sunt ascultate, adică atent examinate de instanţa sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenţie implică în mod special în sarcina instanţei obligaţia de a examina efectiv mijloacele, argumentele şi ofertele de probă ale părţilor.

Potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenţia Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătoreşti, motivarea permite nu numai o mai bună înţelegere şi acceptare a hotărârii de către justiţiabil ci este mai ales o garanţie împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părţilor şi să precizeze elementele care îi justifică decizia şi o fac să fie conform legii, permiţând înţelegerea funcţionării justiţiei de către societate.

Obligaţia de motivare se impune întrucât permite, pe de o parte, să expună raţionamentul care a condus la dispozitivul hotărârii şi, pe de altă parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabilă pentru calitatea justiţiei şi constituie o protecţie împotriva arbitrariului, încurajând judecătorul să înţeleagă importanţa opiniei sale.

Calitatea unei motivări şi, implicit, respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

Judecătorul este obligat să motiveze soluţia data fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părţilor care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluţia este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument.

Înalta Curte nu poate să dea eficienţă criticilor recurentului privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt şi de drept expuse de recurentul-reclamant în cererea de chemare în judecată, instanţa având posibilitatea să le structureze în funcţie de problemele de drept deduse judecăţii şi să le răspundă prin considerente comune.

Exigenţa motivării hotărârii judecătoreşti este o garanţie a caracterului echitabil al procedurii şi împotriva arbitrariului instanţei, fiind reglementată, aşa cum s-a arătat mai sus, de dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor.

Transpunând dispoziţiile acestei norme în contextul afirmaţiilor recurentului, Înalta Curte apreciază că obligaţia instanţei de fond de a motiva sentinţa pe care a pronunţat-o priveşte, în esenţă, arătarea situaţiei de fapt pe care a reţinut-o şi a considerentelor de fapt şi de drept pentru care a pronunţat soluţia criticată în recurs, criterii legale pe care sentinţa recurată le îndeplineşte.

În jurisprudenţa sa constantă, instanţa supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, aceasta trebuind să fie clară, concisă şi concretă, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanţie pentru părţi în faţa eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum şi singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noţiunii de proces echitabil în condiţiile prevăzute de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului."

Se reţin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudenţa CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunţată în cauza Gheorghe Mocuţa contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deşi articolul 6§1 obligă instanţele să îşi motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Ţărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligaţia de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanţele trebuie să răspundă la argumentele esenţiale ale părţilor, dar măsura în care se aplică această obligaţie poate varia în funcţie de natura hotărârii şi, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanţelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Analizând maniera în care instanţa de fond şi-a îndeplinit obligaţia de a motiva hotărârea pronunţată, Înalta Curte reţine că, în raport de circumstanţele cauzei pendinte, hotărârea primei instanţe cuprinde argumentele pe care judecătorul fondului şi-a fundamentat soluţia pronunţată.

Din succesiunea acestora rezultând că prima instanţă a apreciat că Legea nr. 304/2004 prevede posibilitatea tragerii la sorţi a membrilor completurilor formate din 5 judecători, precum şi cea a completurilor penale formate cu judecători de la celalalte secţii, urmare a imposibilităţii formării completurilor cu judecătorii secţiei Penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, iar situaţia completului de 3 judecători care a pronunţat soluţia în cazul recurentului, nu poate fi asimilată acestor situaţii reglementate expres, motivat de argumentul de interpretare logică potrivit căruia, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă.

Având în vedere faptul că obligaţia de motivare a unei hotărâri judecătoreşti depinde, în principiu şi de natura şi complexitatea cauzei, de circumstanţele particulare ale acesteia, de apărările formulate şi coerenţa argumentelor invocate, prima instanţă şi-a structurat considerentele în funcţie de principalele critici formulate prin cererea de chemare în judecată şi apărările cuprinse în întâmpinări.

Nu poate fi imputabil primei instanţe faptul că nu a răspuns fiecărui argument invocat în susţinerea poziţiei părţilor deoarece s-a statuat în diverse rânduri, faptul că se poate răspunde printr-un considerent comun mai multor argumente care susţin aceeaşi idee.

Într-un astfel de context, instanţa de control judiciar apreciază că lipsa mai multor referiri exprese la prevederile art. 32 din Regulament (însuşi recurentul susţine că există o referire la acest text de lege), nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii atacate din perspectiva unei astfel de chestiuni de drept, câtă vreme concluzia primei instanţe este aceea a conformităţii hotărârii de colegiu şi dispoziţiei regulamentare cu norma cu forţă juridică superioară, rezultând cu claritate din argumentele expuse de judecătorul fondului, neputându-se aprecia că instanţa nu a trecut prin propriu filtru totalitatea argumentelor evocate.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerinţa existenţei unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanţiile unui proces echitabil şi ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispoziţiilor art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul se plânge, de fapt, de soluţia data cererii sale de chemare în judecată, susţinând că argumentele instanţei de fond " sunt cum nu se poate mai eronate".

În continuare reiterează motivele dezvoltate în cererea de chemare în judecată, fără însă a arăta care sunt normele de drept material pretins a fi fost încălcate de către prima instanţă prin soluţia pronunţată.

Susţine recurentul că, inculpat fiind, în dosarul nr. x/2008, aflat pe rolul secţiei penale a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a fost judecat, în apel, de un complet format din 3 judecători.

A formulat plângere prealabilă şi ulterior cerere de chemare în judecată, cu petitele mai sus menţionate.

Susţine recurentul că în mod greşit i-a fost respinsă cererea reţinându-se, în esenţă, de către instanţa de fond, că atât hotărârea Colegiului de conducere, cât şi dispoziţia regulamentară solicitate a fi anulate, îşi au corespondent în actul normativ cu forţă superioară, respectiv Legea nr. 304/2004, situaţie în care este respectat principiul subordonării actelor normative prevăzute de articolul 77 din Legea nr. 24/2000, astfel că, în aceste condiţii, criticile de nelegalitate formulate din perspectiva nerespectării regulilor privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, devin nefondate.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanţa de fond a concluzionat în sensul că situaţia specială în care se trag la sorţi completurile Înaltei curţi de Casaţie şi Justiţie este strict reglementată de lege, neputând fi extrapolată şi pentru alte situaţii.

În ceea ce priveşte argumentele privind încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, recurentul, aşa cum s-a arătat în precedent, reia cele consemnate în cererea de chemare în judecată şi anume: susţine nelegalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a) indice 1 şi art. 32 alin. (1) din Regulament, neconstituţionalitatea şi neconvenţionalitatea dispoziţiilor art. 19 lit. a), indice 1 şi art. 32 alin. (1) din Regulament şi, pe cale de consecinţă a hotărârii nr. 80/2017.

Recurentul nu aduce nicio critică concretă hotărârii instanţei de fond pentru a se putea realiza controlul asupra sentinţei recurate, arătând că nu este de acord cu argumentele prime instanţe.

Or, simplul fapt că soluţia la care s-a oprit prima instanţă nu este cea agreată de către recurent, nu constituie un temei pentru reformarea sentinţei, în lipsa unor motive care să se încadreze în dispoziţiile articolului 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate cele mai sus expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (6) şi (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 şi art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 201/CA din data de 18 octombrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 15 martie 2022.