Judicial determination of Securitate collaborator status based on voluntary provision of residence and information furnishing under OUG 24/2008

Şedinţa publică din data de 11 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1.1 Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal la data de 11 noiembrie 2019, reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a formulat acţiune în constatare prin care a solicitat ca, în baza documentelor existente la dosar, să se constate existenţa calităţii de colaborator al Securităţii în ceea ce îl priveşte pe dl. A..

1.2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 157 de la data de 9 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a fost admisă cererea formulată de reclamantul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, în contradictoriu cu pârâtul A. şi a fost constatată calitatea pârâtului de fost colaborator al Securităţii în sensul art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008.

1.3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei civile nr. 157 din 9 martie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IX-a de contencios administrativ şi fiscal a formulat recurs pârâtul A., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, din perspectiva motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ.

Fără a dezvolta separat cele două motive de recurs, recurentul-pârât a susţinut următoarele:

În mod greşit, prima instanţă a reţinut faptul că ar fi furnizat informaţii organelor de securitate, arătând că toate înscrisurile de la dosar sunt falsuri.

A precizat că în perioada fostului regim politic era membru al unui ansamblu folcloric de dans şi, în vederea participării la competiţii, se deplasa în afara ţării. În acest sens, la fiecare deplasare în străinătate organele de securitate îi puneau în vedere să semneze angajamente că nu va părăsi definitiv România.

A susţinut că nu a oferit nicio declaraţie d-lui B. pe care îl cunoştea ca fiind un membru al PCR şi nu a înlesnit activitatea de culege de informaţii prin punerea la dispoziţiei a locuinţei sale

Totodată, a susţinut că din înscrisurile de la dosarul cauzei nu rezultă că ar fi desfăşurat activităţi în calitate de colaborator al securităţii motiv pentru care se impune admiterea prezentei căi de atac şi casarea sentinţei civile atacate, care este expresia aplicării greşite a dispoziţiilor legale incidente în cauză.

1.4 Apărările formulate în cauză

Pârâtul Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea cererii de recurs, cu menţinerea sentinţei de la fondul cauzei ca fiind temeinică şi legală.

În dezvoltarea acestui punct de vedere a susţinut că din înscrisurile de la dosar rezultă că intimatul a desfăşurat activitatea de colaborator al securităţii prin punerea la dispoziţia organelor de securitate a unei locuinţe – casa conspirativă, în mod voluntar.

A precizat că sunt îndeplinite în speţa de faţă condiţiile de la art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, astfel că se impune respingerea recursului şi menţinerea soluţiei primei instanţe, nefiind identificare motive de reformare a sentinţei civile atacate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi asupra recursului

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate şi normele legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte îl apreciază a fi nefondat.

Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispoziţiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situaţiei de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părţilor şi punctul de vedere al instanţei faţă de fiecare argument relevant şi, nu în ultimul rând raţionamentul logico-juridic care a fundamentat soluţia adoptată. Aceste cerinţe legale sunt impuse de însăşi esenţa înfăptuirii justiţiei, iar forţa de convingere a unei hotărâri judecătoreşti rezidă din raţionamentul logico-juridic clar explicitat şi întemeiat pe considerente de drept.

Înalta Curte mai arată şi că, în acord cu dispoziţiile art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., revine judecătorului de fond sarcina ca, în soluţionarea cererii de chemare în judecată, să stabilească situaţia de fapt specifică procesului, iar în funcţie de aceasta să aplice normele juridice incidente.

Or, instanţa de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluţia din sentinţa recurată, iar Înalta Curte apreciază că sentinţa recurată respectă dispoziţiile art. 22 alin. (2) şi art. 425 C. proc. civ.. Astfel, prima instanţă a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluţiei pronunţate, fiind clare raţiunile avute în vedere de instanţă.

Analizând motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine, aşa cum rezultă şi din cuprinsul notei de constatare nr. x/18.04.2019, că dl. A., titular al dosarului nr. x (cota C.N.S.A.S.), a activat în calitate de colaborator al Securităţii în perioada 1981-1989. Acesta a fost recrutat în 1981 de I.J. Cluj, Serv. 2, în calitate de gazdă casă de întâlniri, fiind folosit şi pentru culegerea de informaţii. Ulterior, în anul 1985, în urma aportului informativ adus, sus-numitul a fost încadrat informator în mediul combinatului "Clujana" (dosar nr. x, voi. 1, f. x).

Conform raportului privind necesitatea şi scopul recrutării, intimatul -pârât a fost racolat iniţial în calitate de casă gazdă de întâlnire pentru a înlesni obţinerea de informaţii cu privire la fapte care ar putea aduce atingere securităţii statului.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte relevă faptul că raţiunea adoptării legislaţiei privind accesul la propriul dosar şi deconspirarea Securităţii, precum şi consecinţele hotărârilor judecătoreşti pronunţate în urma parcurgerii procedurilor prevăzute de O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 293/2008 sunt arătate chiar în preambulul O.U.G. nr. 24/2008, în sensul că "în perioada de dictatură comunistă, cuprinsă între 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, puterea comunistă a exercitat, în special prin organele securităţii statului, parte a poliţiei politice, o permanentă teroare împotriva cetăţenilor ţării, drepturilor şi libertăţilor lor fundamentale".

Rezultă aşadar, fără echivoc, că raţiunea adoptării acestui act normativ derivă din necesitatea cunoaşterii de către membri unei societăţi postcomuniste a fostului regim totalitar, depăşirii nivelului organizatoric, intelectual şi moral impus de un sistem caracterizat prin structuri şi moduri de gândire inadecvate, respectării drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, creării unei culturi politice autentice şi a unei societăţi civilizate, verificării a posteriori a comportamentului persoanelor care, în prezent, candidează pentru sau, după caz, ocupă demnităţi ori funcţii publice (aflându-se în situaţia de a fi garanţii Constituţiei şi ai democraţiei) sau deţin titluri care implică o dimensiune morală primordială, legea neavând un scop punitiv şi neinstituind o responsabilitate penală a celor în privinţa cărora se va constata că au fost lucrători sau colaboratori ai Securităţii.

În acest context, rolul instanţei judecătoreşti învestite cu soluţionarea unei acţiuni în constatarea calităţii de lucrător sau, după caz, colaborator al Securităţii, nu este acela de a stabili vinovăţii, de a individualiza şi de a aplica pedepse, nerealizând o justiţie retributivă, ci de a verifica, pe baza copiilor certificate de pe documentele aflate în arhiva C.N.S.A.S. precum şi a oricăror alte probe pertinente şi concludente, întrunirea cumulativă a condiţiilor prevăzute de lege pentru existenţa calităţii în discuţie, raţiunea legii şi rolul instanţei fiind în acord cu principiile stabilite atât prin Rezoluţia Adunării Parlamentare a Consiliului Europei nr. 1096/1996, cât şi prin jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ca expresie a celor mai înalte idei despre justiţie şi echitate (a se vedea hotărârea de Mare Cameră pronunţată la data de 16.03.2006 în cauza Zdanoka contra Letoniei; decizia de inadmisibilitate din 22.11.2001 în cauza Knauth contra Germaniei).

Cu alte cuvinte, prin reglementarea prevăzută de O.U.G. nr. 24/2008, legiuitorul a urmărit deconspirarea prin consemnarea publică a persoanelor care au participat la activitatea de poliţie politică comunistă, fără să promoveze răspunderea juridică a acestora şi fără să creeze premisele unei forme de răspundere colectivă pentru simpla participare la activitatea serviciilor de informaţii în condiţiile lipsei de vinovăţie şi a vreunei încălcări a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

Potrivit art. 2 lit. b) teza I din O.U.G. nr. 24/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 293/2008, prin colaborator al Securităţii se înţelege persoana care a furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii, prin care se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist şi care au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. (…) Colaborator al Securităţii este şi persoana care a înlesnit culegerea de informaţii de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziţia Securităţii a locuinţei sau a altui spaţiu pe care îl deţinea, precum şi cei care, având calitatea de rezidenţi ai Securităţii, coordonau activitatea informatorilor.

Aşadar, prima condiţie ce trebuie îndeplinită pentru a se constata că o persoană a avut calitatea de colaborator al Securităţii este aceea ca această persoană să fi furnizat informaţii, indiferent sub ce formă, precum note şi rapoarte scrise, relatări verbale consemnate de lucrătorii Securităţii.

A doua condiţie vizează calitatea informaţiei furnizate în sensul că prin aceste informaţii se denunţau activităţile sau atitudinile potrivnice regimului totalitar comunist, iar a treia condiţie se referă la efectele furnizării informaţiilor, în sensul că au vizat îngrădirea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Analiza se efectuează în fiecare caz în parte, iar neîndeplinirea cumulativă a celor trei condiţii prevăzute de art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, împiedică reţinerea calităţii de colaborator al Securităţii, însă, în speţă, pentru considerentele redate mai jos, Înalta Curte constată îndeplinite în cauză aceste condiţii.

În privinţa primei condiţii, rezultă din actele dosarului, respectiv din nota de constatare de la dosarului de fond, că intimatul – pârât a fost recrutat în anul 1981 în calitate de gazdă – casă de întâlniri, fiind folosit în scopul înlesnirii strângerii de informaţii.

Se constată astfel că prin notele date, pârâtul a furnizat o serie de informaţii prin care se denunţau activităţi sau atitudini potrivnice regimului totalitar comunist, fiind încadrat ca urmare a acestei activităţi ca informator al securităţi cu nr. de dosar activ x (clasat la data de 23.12.1991).

Dintre toate înscrisurile de la dosar prezintă relevanţă în cauză angajamentul pe care intimatul nu contestă că l-a încheiat cu fosta securitate de la data de 17.07.1985, document care atestă schimbarea calităţii titularului din gazdă în casă de întâlniri în informator.

În acest sens, pentru a putea încadra activitatea intimatului în cea de colaborator al securităţii-gazdă casă de întâlniri, urmează a fi avute în vedere disp. legale de la art. 2 lit. b) Teza IV din O.U.G. nr. 24/2008.

Legiuitorul în dispoziţia legală anterior amintită a făcut referire la drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, fără a statua ca acestea să fi fost garantate de legislaţia internă la momentul faptelor imputate.

Se poate aşadar considera că intimatul a dus atingere dreptului la viaţă privată a persoanei vizate de informarea sa, drept garantat de art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice din 16.12.1966, publicat în Buletinul Oficial al RSR din 20.11.1974 prin Decretul de ratificare nr. 212/31.10.1974.

Potrivit art. 49 pct. 2 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice, pentru fiecare stat care va ratifica sau adera la acesta, Pactul va intra în vigoare la 3 luni de la data depunerii instrumentului de ratificare la Secretariatul ONU. Aşadar pentru România Pactul a intrat în vigoare la 19.03.1975, documentul de ratificare fiind depus la data de 19.12.1974.

Prin urmare, chiar dacă prin Constituţia de la 1965, cu modificările aduse acesteia prin legile ulterioare, nu era prevăzută expres garantarea dreptului la viaţă privată, aceste garanţii erau oferite de Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice din 16.12.1966, act internaţional ratificat şi de Republica Socialistă România prin Decretul nr. 212/1974 şi în vigoare în RSR din 19.03.1975.

Pe de altă parte, trebuie menţionat că Declaraţia Universală a Drepturilor Omului a fost ratificată de România la 14 decembrie 1955, iar printre drepturile garantate de aceasta sunt drepturile civile - dreptul la viaţă, libertatea şi securitatea persoanei, libera circulaţie.

Or, îngrădirea dreptului în discuţie prin activităţile întreprinse de intimatul – pârât s-a realizat tocmai prin informările întocmite de acesta.

În acest context, în mod legal instanţa de fond a reţinut îndeplinirea cerinţelor prevăzute de dispoziţiile art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008, apreciind că activitatea intimatului - pârât se circumscrie ipotezei legale mai sus menţionate, având în vedere că locuinţa intimatului primise numele conspirativ C. iar, aşa cum rezultă din evidenţa recompenselor şi din chitanţele prezentate de recurent, acesta primise mai multe sume de bani pentru punerea la dispoziţie a casei sale.

Înalta Curte, mai reţine că pentru îndeplinirea condiţiei legale este suficientă aptitudinea denunţului intimatului de a produce consecinţe, iar nu existenţa unor consecinţe efective. Pe cale de consecinţă, expunerea persoanei denunţate unor posibile acte de verificare complexă din partea Securităţii reprezentă vizarea îngrădirii dreptului la viaţă privată.

Prin urmare, nesocotind interesele persoanei denunţate, intimatul a vizat îngrădirea dreptului la viaţă privată în privinţa al acesteia, atât timp cât a menţionat numele sub care erau cunoscute persoanele denunţate, locul unde îşi desfăşurau activitatea asigurându-se, astfel, că persoana denunţată urma, cel mai probabil, să facă obiectul unor investigaţii suplimentare ale Securităţii, ca rezultat al denunţului său.

Este exclus însă ca el să nu fi realizat faptul că, odată ce furniza o astfel de informaţie, asupra celor denunţaţi, cel mai probabil, să se desfăşoare acţiuni de investigare din partea Securităţii.

Or, aceste acţiuni de investigare presupuneau cel puţin încălcarea dreptului la viaţă privată (prevăzut de art. 17 din Pactul Internaţional privind Drepturile Civile şi Politice şi de art. 12 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului), prin căutarea şi obţinerea de noi informaţii despre persoanele denunţate, fără acordul acestora.

2. Temeiul legal al soluţiei din recurs

Pentru considerentele expuse, în temeiul dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ. raportate la dispoziţiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul împotriva sentinţei civile nr. 157 din 09 martie 2020, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-pârât A. împotriva sentinţei civile nr. 157 din 09 martie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti– secţia a IX-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 11 martie 2022.