Tax authority's precautionary seizure annulled for lack of specific exceptional-risk reasoning

Şedinţa publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursurilor de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu a solicitat anularea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/26.06.2019, suspendarea executării deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2019 până la pronunţarea definitivă a instanţei de fond şi obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 1890 din 24 iulie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis în parte acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

S-a anulat Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2019 întocmită de pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

A fost respinsă acţiunea în anulare formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A fost obligată pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu să plătească reclamantei suma de 2100 RON cheltuieli de judecată parţiale.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu în nume propriu şi, în numele, şi pentru pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, în baza mandatului de reprezentare nr. 375/08.07.2019, solicitând instanţei de control judiciar ca, în urma analizării si administrării probatoriului, prin decizia pe care o va pronunţa să dispună admiterea recursului, desfiinţarea sentinţei civile nr. 189/24.07.2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia si, pe cale de consecinţă, respingerea în tot a acţiunii formulate.

În drept s-a invocat cazul de casare prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., când hotărârea a fost data cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material.

Au arătat recurentele pârâte că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2019 a fost emisă în temeiul art. 213 alin. (2) si 4 din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

S-a arătat că legiuitorul nu a instituit în mod expres care sunt motivele pe care trebuie sa le cuprindă decizia de instituire de masuri asigurătorii, lăsând la aprecierea organelor fiscale motivarea acesteia, apreciind de la caz la caz motivele care conduc la dispunerea unor astfel de măsuri.

Mai mult decât atât, emitentul a motivat necesitatea dispunerii măsurilor asigurătorii, reţinând în cuprinsul deciziei faptul că disponibilul din conturile bancare este inferior obligaţiilor fiscale determinate de echipa de inspecţie fiscală, iar creanţele fiscale determinate conduc la diminuarea activului net al societăţii verificate, cu consecinţe asupra recuperării acestora.

Nu pot fi primite considerentele instanţei de fond, cu privire la faptul că nu ar exista o stare de pericol concretă si obiectivă, cum ar fi golirea conturilor societăţii.

În acest sens, în decizia atacată s-a precizat fără echivoc, faptul că disponibilul din conturile bancare este inferior obligaţiilor fiscale determinate, astfel încât singura măsură menită să asigure recuperarea creanţelor fiscale în astfel de situaţii o constituie luarea măsurilor asigurătorii.

Acestea sunt şi situaţiile avute în vedere de către legiuitor cu privire la cazurile în care pot fi instituite astfel de măsuri.

S-a apreciat că legiuitorul nici nu ar fi avut cum să instituie cu exactitate motivele pentru care se pot lua aceste măsuri, întrucât operatorii economici nu sunt toţi la fel, având obiecte de activitate diferite, un volum al activităţii diferit, perioadă de raportare si depunere a declaraţiilor fiscale diferite etc.

Astfel, este evident faptul ca, în situaţia în care s-ar trece, eventual, la procedura de executare silită si de valorificare a bunurilor reclamantei în vederea recuperării debitelor înregistrate faţă de bugetul general consolidat al statului, există pericolul ca sumele să nu mai poată fi recuperate, având în vedere posibilitatea efectivă de valorificare a acestora.

Criticile reclamantei sunt neîntemeiate faţă de temeiul de drept instituit de legiuitor, şi în raport de starea de fapt care a fost stabilită şi avută în vedere de organele fiscale la depunerea măsurilor asigurătorii.

S-a arătat că norma legală nu are un caracter imperativ, iar nulitatea care ar interveni în acest caz ar fi relativă, contestatoarea trebuind să dovedească vătămarea produsă prin decizia de instituire de măsuri asigurătorii, aceasta nefiind prezumată, ca în cazul nulităţii absolute. Din cele prezentate de reclamanta nu rezultă si nu se dovedeşte nicio vătămare produsă, ci se vorbeşte de o eventuală prejudiciere ce s-ar realiza în viitor dacă s-ar pune în executare măsurile asigurătorii.

A fost criticată soluţia instanţei de fond şi cu privire la obligarea pârâtei A.J.F.P. Sibiu la plata sumei de 2.100 RON către reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale, recurentele solicitând instanţei de control judiciar exonerarea de la plata acestei sume, întrucât actele administrativ fiscale au fost emise cu respectarea strictă a dispoziţiilor legale în materie fiscală, autoritatea nefiind în culpă, sau în situaţia exercitării drepturile procesuale cu rea credinţă.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, în principal ca lipsit de obiect sau de interes, iar, în subsidiar, ca nefondat.

A arătat intimata că prin decizia nr. 468/25.11.2019 emisă de către ANAF - Direcţia Regională de Soluţionare a Contestaţiilor a fost desfiinţată decizia de impunere nr. x/27.06.2019, dispunându-se refacerea inspecţiei fiscale.

S-a considerat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2019 nu mai produce efecte juridice, astfel că este lipsit de interes recursul formulat împotriva sentinţei civile nr. 189/24.07.2019 a Curţii de Apel Alba Iulia prin care a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asigurătorii.

În ceea ce priveşte fondul recursului, s-a arătat că, în mod judicios, instanţa a constatat că decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nu cuprinde motivele prin care să dezvolte cazurile excepţionale prevăzute de art. 213 din Codul de procedură fiscală şi care să justifice instituirea masurilor asigurătorii

Faptul ca disponibilul din conturile bancare este inferior obligaţiilor fiscale determinate de către echipa de inspecţie fiscală nu constituie o justificare a pericolului ca debitorul să se sustragă, să îşi ascundă, ori să-şi risipească patrimoniul.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată următoarele:

5.1. Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/26.06.2019 organul fiscal a dispus, în temeiul art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură Fiscală, măsuri asiguratorii sub forma sechestrului asigurător pentru bunuri mobile sau imobile, popriri asigurătorii asupra sumelor datorate debitorului de către terţi şi popriri asigurătorii asupra conturilor bancare.

Societatea reclamantă a făcut obiectul unei inspecţii fiscale parţiale, în urma căreia s-a stabilit estimativ că reclamanta datorează suma de 3.438.000 RON, constând în impozit pe profit în cuantum de 1.427.111 RON şi TVA în cuantum de 2.010.889 RON.

Instanţa de fond a reţinut că motivarea deciziei are la bază constările din Raportul de inspecţie fiscală, reconstituind în rezumat conţinutul acestuia cu privire la analiza documentelor financiar contabile ale reclamantei aferente perioadei marte 2014 - iunie 2017, iar în ceea ce priveşte pericolul de sustragere de la executare, în decizie se menţionează că există elemente care indică pericolul ca debitorul să se sustragă de la urmărire sau să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând considerabil colectarea, respectiv, disponibil din conturi bancare inferior obligaţiilor fiscale stabilite, un cuantum al creanţelor fiscale care determină diminuarea activului net al societăţii verificate.

A constatat curtea de apel că decizia atacată nu este motivată sub aspectul atitudinii de rea - credinţă a debitorului care încearcă să-şi sustragă scundă sau distrugă activele patrimoniale cu scopul de a zădărnici eforturile organelor fiscale de a executa creanţă fiscală.

În ceea ce o priveşte pe pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, curtea de apel a respins acţiunea ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

5.2. Analizând, cu precădere, în condiţiile art. 248 din C. proc. civ., excepţiile invocate de intimata – reclamantă prin întâmpinare, Înalta Curte constată că prin motivele de recurs, astfel cum au fost acestea redate la pct. 3 din prezenta hotărâre, nu s-a formulat nicio critică asupra soluţiei instanţei de fond privind admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Cum, prin nerecurare, sentinţa atacată a rămas definitivă sub acest aspect, recurenta - pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov nu are calitate procesuală în cauză, motiv pentru care, recursul acesteia care vizează fondul raportului juridic, respectiv legalitatea deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii, este lipsit de interes, urmând a fi respins, în consecinţă.

5.3. În ceea ce priveşte excepţiiile lipsei de obiect şi a lipsei de interes, invocate de intimata – reclamantă cu privire la recursul formulat de Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu (emitentul actului), în raport de împrejurarea că prin decizia nr. 468/25.11.2019 emisă de către ANAF - Direcţia Regională de Soluţionare a Contestaţiilor a fost desfiinţată decizia de impunere nr. x/27.06.2019, dispunându-se refacerea inspecţiei fiscale, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Elementul central al regimului juridic al actului administrativ îl reprezintă legalitatea, înţeleasă ca fiind conformarea acestuia cu legile şi actele administrativ cu forţă juridică superioară, astfel că, atâta vreme cât fiinţează actul administrativ, acesta se bucură de această prezumţie relativă, fiind însă supusă controlului principal de legalitate al instanţelor judecătoreşti.

Din această perspectivă, este recunoscut dreptul persoanei vătămate de a solicita anularea unui act administrativ, care, deşi şi-a atins scopul, în sensul că şi-a epuizat puterea juridică cu care a fost învestit, şi-a produs efectele, dând naştere unor raporturi juridice administrative, fiscale, astfel că interesul atacării acestuia subzistă.

Totodată, este evident nu poate fi vorba despre o lipsă de obiect, în condiţiile în care actul desfiinţat de organul de soluţionare a contestaţiei este decizia de impunere şi nu decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, verificarea legalităţii emiterii acesteia urmând a se realiza în raport de dispoziţiile art. 213 din Codul de procedură fiscală.

5.4. Motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8) C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, care se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este nefondat.

Având în vedere cuprinsul deciziei, instanţa de fond a constatat, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 207/2015, că decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asiguratorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reţinând generic existenţa pericolului ca reclamanta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea, precum şi faptul că pericolul trebuie să fie extrinsec faptelor controlate, în sensul de a rezulta din acţiuni/inacţiuni ale contribuabilului altele decât operaţiunile care au făcut obiectul controlului fiscal.

Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispoziţiile alineatelor precedente, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepţionale avute în vedere. Potrivit dispoziţiilor alin. (2), în cazuri excepţionale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Cazurile excepţionale sunt indicate de legiuitor, aşadar, ca fiind situaţiile când există pericol ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Simpla menţionare a acestor situaţii, indicate generic, nu constituie, însă, motivarea deciziei de instituie a măsurii asiguratorii, în sensul art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, prezentarea situaţiei de fapt care a condus la stabilirea obligaţiilor fiscale în sarcina contribuabilului, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestora, cuantumul creanţelor fiscale, nu sunt suficiente. Starea de pericol ar putea rezulta din activitatea ce a generat creanţele fiscale, însă în condiţiile în care din aceasta rezultă împrejurări relevante în acest sens, care să afecteze recuperarea obligaţiilor fiscale datorate de contribuabil şi care trebuie evidenţiate.

Pericolul avut în vedere de legiuitor nu este constituit, aşadar, de operaţiunile care au format obiectul controlului fiscal şi au determinat obligaţiile fiscale, de stabilirea acestora, întrucât, în această situaţie, orice inspecţie fiscală în urma căreia au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de plată ar fi însoţită de aplicarea unei măsuri asiguratorii. Or, nu aceasta este voinţa legiuitorului. Pericolul de sustragere, de ascundere ori risipire a patrimoniului, de natură să pericliteze ori să îngreuneze în mod considerabil colectarea, trebuie să rezulte din anumite elemente, împrejurări, acţiuni sau inacţiuni în acest sens.

Însă recurenta-pârâtă nu a argumentat în niciun fel un asemenea comportament al reclamantei şi nu a arătat care sunt acţiunile sau inacţiunile acesteia care ar putea dovedi intenţia de a se sustrage de la plata eventualelor obligaţii stabilite cu titlu definitiv în sarcina sa, ori de a-şi micşora patrimoniul în scopul zădărnicirii executării, apreciind doar că măsura se justifică prin vechimea şi cuantumul obligaţiilor, care depăşesc posibilitatea de plată a debitorului.

Constată Înalta Curte că actul administrativ contestat nu răspunde cerinţelor privind motivarea, nu indică niciun aspect, niciun indiciu rezonabil din care să rezulte concret starea de pericol la care fac referire dispoziţiile legale invocate, fiind corect raţionamentul primei instanţe privind faptul că nu sunt evidenţiate aspectele care fundamentează concluzia existenţei pericolului ca reclamanta să se sustragă de la obligaţia de plată, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul şi care a condus la anularea deciziei de instituire a măsurii asiguratorii.

Motivul de recurs privind cheltuielile de judecată este, de asemenea, nefondat. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 2.100 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru şi onorariu parţial de avocat. Obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată nu este condiţionată de constatarea relei credinţe.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată este justificată de existenţa culpei procesuale a celui care a pierdut procesul, iar faţă de admiterea acţiunii, instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul este obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fiind nefondată critica de aplicare greşită a acestora.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, este pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivele de recurs fiind nefondate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect cu privire la recursul formulat de recurenta – pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, va admite excepţia lipsei de interes a recursului formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov, urmând să respingă recursul acesteia ca lipsit de interes şi va respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia lipsei de interes şi excepţia lipsei de obiect invocată de intimata A. S.R.L. cu privire la recursul formulat de recurenta – pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu.

Admite excepţia lipsei de interes a recursului formulat de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov.

Respinge recursul formulat de recurenta - pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei nr. 189/2020 din 24 iulie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca lipsit de interes.

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Sibiu împotriva sentinţei nr. 189/2020 din 24 iulie 2019 a Curţii de Apel Alba Iulia – secţia de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 martie 2022.