Precautionary garnishment annulled for lack of factual reasoning; tax authority’s appeal rejected, costs awarded.

Şedinţa publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea înregistrată pe rolul Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, sub nr. x/20.06.2019, reclamanta A. a solicitat anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2019 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 184/CA din 9 octombrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, s-a admis acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi şi Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa.

S-a dispus anularea Deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2019, emisă de DGRFP Galaţi - AJFP Constanţa.

A fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâta criticând-o pentru următoarele motive de nelegalitate:

- instanţa de fond a făcut o greşită aplicare a dispoziţiilor art. 213 din Codul de procedură fiscală, în ceea ce priveşte condiţiile instituirii măsurilor asiguratorii;

- s-a invocat de către organul fiscal starea de pasivitate, manifestată prin neachitarea la termenul scadent a obligaţiilor bugetare, precum şi demersurile întreprinse de organul de executare silită din cadrul A.J.F.P. Constanţa pentru recuperarea acestor sume de bani;

- debitorul B. S.R.L. nu deţine bunuri mobile sau imobile şi venituri urmăribile pentru a asigura stingerea obligaţiilor;

- măsura este justificată şi de vechimea şi întinderea obligaţiilor fiscale;

- este dovedit pericolul sustragerii de la plata obligaţiilor la bugetul general consolidat, prin ascunderea sau risipirea patrimoniului;

- instanţa de fond a apreciat greşit faptul că nu se verifică aceste motive considerate de organul fiscal ca având caracter excepţional, iar concluziile privind nemotivarea actului administrativ nu pot fi luate în considerare, deoarece reclamanta nu poate fi absolvită de obligaţiile legale pe care la avea în calitate de asociat al B. S.R.L.;

- dispoziţiile art. 213 alin. (2) din Codul de procedură fiscală nu condiţionează aplicarea măsurilor asiguratorii de existenţa unor acţiuni certe de risipire sau de sustragere a patrimoniului;

- referitor la capătul de cerere privind cheltuielile de judecată, s-a arătat că nu a fost dovedită reaua – credinţă şi nici condiţia ca procesul să se fi soluţionat în mod irevocabil.

Pentru aceste motive, s-a solicitat admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi respingerea contestaţiei ca neîntemeiate.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Interpretând si aplicând corect dispoziţiile legale incidente, având în vedere probatoriul administrat în cauza, instanţa de fond a reţinut că nu este îndeplinită cerinţa prevăzută de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, pentru a se putea dispune instituirea măsurii asigurătorii.

În mod corect, instanţa de fond a reţinut că simpla iniţiere a procedurii de atragere a răspunderii solidare nu justifică, prin ea însăşi, luarea măsurilor asiguratorii, câtă vreme nu se face dovada că ar exista pericolul ca debitorul să se afle într-una din situaţiile reglementate de art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015

Întrucât organul emitent nu a înţeles să indice motivele de fapt concrete care au stat la baza emiterii deciziei si nici nu s-a făcut vreo referire la condiţiile necesar a fi îndeplinite pentru luarea masurilor-asigurătorii, instanţa de fond a reţinut că decizia contestată nu este motivată în fapt, în sensul că, în cuprinsul său nu sunt indicate împrejurările de fapt stabilite de organul fiscal pe bază de probe, din care să rezulte că ar exista un caz excepţional, materializat în pericolul ca reclamanta să se sustragă, să ascundă sau să risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea unor eventuale creanţe fiscale pretins datorate.

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/23.05.2019 pârâta a dispus, în temeiul art. 213 alin. (2) şi (4) din Legea nr. 207/2015, instituirea măsurilor asigurătorii – poprire asiguratorie asupra disponibilităţilor băneşti din conturile bancare aparţinând reclamantei A. – până la concurenţa sumelor stabilite prin procesul – verbal de declarare a stării de insolvabilitate nr. x/05.03.2019 emis pentru debitorul B. S.R.L., respectiv 10.736.155 RON. Organul fiscal a motivat măsura prin aceea că există pericolul ca reclamanta să se sustragă de la urmărire, sau să-şi ascundă ori să-şi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea obligaţiilor fiscale restante ale debitorului B. S.R.L. Constanţa.

Întrucât debitorul B. S.R.L. a fost declarat insolvabil potrivit procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/25.08.2014 şi procesului-verbal de insolvabilitate nr. x/05.03.2019, măsurile de executare au încetat.

Organul fiscal a arătat că în perioada 16.08.2007 – 4.07.2013, d-na A. a avut calitatea de asociat al societăţii B. S.R.L. Constanţa pentru obligaţii fiscale în sumă de 10.736.155 RON; că pentru B. S.R.L. a fost întocmit de către AJFP Constanţa – Activitate de Inspecţie fiscală Raportul de Inspecţie Fiscală nr. x din 23.06.2015 (cu perioada avizată şi verificată 01.01.2012 – 31.12.2014), în urma căruia au fost stabilite în sarcina B. S.R.L., prin Decizia de impunere nr. x/23.06.2015, obligaţii fiscale suplimentare de plată în sumă totală de 10.735.155 RON; că debitorul B. S.R.L. este declarat inactiv din data de 20.06.2014; şi că, în vederea recuperării obligaţiilor fiscale ale debitorului B. S.R.L., s-a procedat la declanşarea procedurii de atragere a răspunderii solidare persoanelor prevăzute la art. 25 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală.

Organul fiscal a motivat actul administrativ emis prin aceea că, întrucât societatea debitoare nu deţine bunuri mobile şi/sau imobile în patrimoniu şi nici venituri urmăribile, pentru a asigura stingerea obligaţiilor fiscale, ţinând cont de prevederile cap. X, pct. 10.1, 10.2 din Ordinul nr. 127/2014, se consideră oportună instituirea măsurilor asigurătorii asupra bunurilor şi veniturilor asociatului A., un motiv avut în vedere fiind şi vechimea şi cuantumul obligaţiilor fiscale, care excedează posibilităţile de plată ale debitorului, determinând pericolul semnificativ ca datoriile să nu fie achitate.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, care se referă la încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, este nefondat.

Recurenta a invocat faptul că Inspecţia Fiscală a indicat în mod clar motivele dispunerii măsurilor, având în vedere cele constatate, evidenţiate în concret în motivarea deciziei de instituire a măsurilor asigurătorii, respectiv că există pericolul ca debitoarea să se sustragă sau să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea sumelor reprezentând prejudiciu estimat.

Având în vedere cuprinsul deciziei, instanţa de fond a constatat, cu aplicarea corectă a dispoziţiilor art. 213 alin. (2) şi (5) din Legea nr. 207/2015, că decizia supusă analizei nu cuprinde în concret motivele care au dus la instituirea măsurilor asiguratorii, ci se rezumă la reiterarea prevederilor art. 213 alin. (2) din Legea nr. 207/2015, reţinând generic existenţa pericolului prevăzut de textul de lege, precum şi faptul că îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor fiscale nu justifică, prin ea însăşi, instituirea măsurilor asiguratorii, ci se impune în mod distinct a fi dovedită condiţia existenţei pericolului privind sustragerea de la plata obligaţiei fiscale.

Obligativitatea motivării deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii este prevăzută imperativ de art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală, iar în raport de dispoziţiile alineatelor precedente, motivarea trebuie să se refere la cazurile excepţionale avute în vedere. Potrivit dispoziţiilor alin. (2), în cazuri excepţionale se dispun măsuri asigurătorii sub forma popririi asigurătorii şi sechestrului asigurător asupra bunurilor mobile şi/sau imobile proprietatea debitorului, precum şi asupra veniturilor acestuia, respectiv în situaţia în care există pericolul ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Cazurile excepţionale sunt indicate de legiuitor, aşadar, ca fiind situaţiile când există pericol ca acesta să se sustragă, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, periclitând sau îngreunând în mod considerabil colectarea.

Simpla menţionare a acestor situaţii, indicate generic de legiuitor, nu constituie, însă, motivarea deciziei de instituie a măsurii asiguratorii, în sensul art. 213 alin. (5) din Codul de procedură fiscală. De asemenea, prezentarea situaţiei de fapt care a condus la stabilirea obligaţiilor fiscale în sarcina contribuabilului, constatarea neîndeplinirii sau îndeplinirii necorespunzătoare a acestora, cuantumul şi vechimea creanţelor fiscale, nu sunt suficiente.

Starea de pericol ar putea rezulta din activitatea ce a generat creanţele fiscale, însă în condiţiile în care din aceasta rezultă împrejurări relevante în acest sens, care să afecteze recuperarea obligaţiilor fiscale datorate de contribuabil, acestea trebuie evidenţiate.

Pericolul avut în vedere de legiuitor nu este constituit, aşadar, de operaţiunile care au format obiectul controlului fiscal şi au determinat obligaţiile fiscale, de stabilirea acestora, întrucât, în această situaţie, orice inspecţie fiscală în urma căreia au fost stabilite obligaţii fiscale suplimentare de plată ar fi însoţită de aplicarea unei măsuri asiguratorii. Or, nu aceasta este voinţa legiuitorului. Pericolul de sustragere, de ascundere ori risipire a patrimoniului, de natură să pericliteze ori să îngreuneze în mod considerabil colectarea, trebuie să rezulte din anumite elemente, împrejurări, acţiuni sau inacţiuni în acest sens.

Constată Înalta Curte că recurenta-pârâtă nu a argumentat în niciun fel un asemenea comportament al reclamantei şi nu a arătat care sunt acţiunile sau inacţiunile acesteia care ar putea dovedi intenţia de a se sustrage de la plata eventualelor obligaţii stabilite cu titlu definitiv în sarcina sa ori de a-şi micşora patrimoniul în scopul zădărnicirii executării, apreciind doar că măsura se justifică prin vechimea şi cuantumul obligaţiilor, care depăşesc posibilitatea de plată a debitorului.

În actul contestat recurenta – pârâtă vorbeşte despre o "oportunitate" a instituirii măsurilor asiguratorii, noţiune care vine în contradicţie cu dispoziţiile art. 213 alin. (2) Codul de procedură fiscală, care impun dovedirea unei stări de pericol.

Constată astfel Înalta Curte că actul administrativ contestat nu răspunde cerinţelor privind motivarea, nu indică niciun aspect, niciun indiciu rezonabil din care să rezulte concret starea de pericol la care fac referire dispoziţiile legale invocate, fiind corect raţionamentul primei instanţe privind faptul că nu sunt evidenţiate aspectele care fundamentează concluzia existenţei pericolului ca reclamanta să se sustragă de la obligaţia de plată, să îşi ascundă ori să îşi risipească patrimoniul, şi care a condus la anularea deciziei de instituire a măsurii asiguratorii.

Motivul de recurs privind cheltuielile de judecată este, de asemenea, nefondat. Pârâta a fost obligată să plătească reclamantei suma de 50 de RON cheltuieli de judecată, reprezentând taxă judiciară de timbru. Opţiunea legiuitorului nu a fost în sensul condiţionării obligaţiei de plată a cheltuielilor de judecată de constatarea relei credinţe, a comportării neglijente sau a exercitării abuzive a drepturilor procesuale de către partea în sarcina căreia a fost stabilită obligaţia de plată a cheltuielilor de judecată şi nici de soluţionarea definitivă a litigiului.

Obligarea la plata cheltuielilor de judecată este justificată de existenţa culpei procesuale a celui care a pierdut procesul, iar faţă de admiterea acţiunii, instanţa de fond a aplicat corect dispoziţiile art. 453 din C. proc. civ., potrivit cărora partea care pierde procesul este obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată, fiind nefondată critica de aplicare greşită a acestora.

Pentru aceste motive, Înalta Curte constată că sentinţa recurată, prin care a fost admisă acţiunea formulată de reclamantă şi a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii, este pronunţată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, motivele de recurs fiind nefondate.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Galaţi prin Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Constanţa împotriva sentinţei civile nr. 184/CA din 9 octombrie 2019 a Curţii de Apel Constanţa – secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 martie 2022.