Fiscal liability of company administrator for insolvency: Burden of proving bad faith and causal link under special delictual liability regime

Şedinţa publică din data de 8 martie 2022

Asupra recursului de faţă;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1. Obiectul acţiunii deduse judecăţii

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22.06.2018, sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalul Teleorman – secţia Conflicte de Muncă Asigurări Sociale şi declinată către Curtea de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscale, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Serviciul Fiscal Municipal Roşiorii de Vede, solicitând instanţei anularea deciziei nr. 106/03.07.2017 emisă de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi anularea deciziei nr. 29103/31.03.2017 emisă de Serviciul Fiscal al Municipiului Roşiori de Vede.

2. Hotărârea primei instanţe

Prin sentinţa civilă nr. 2312 din 24 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal s-a respins excepţia tardivităţii, invocată de pârâte, ca neîntemeiată.

S-a admis acţiunea privind pe reclamanta A. în contradictoriu cu pârâţii Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti şi Serviciul Fiscal Municipal Roşiorii de Vede.

S-a anulat decizia nr. 106/03.07.2017 emisă de Direcţia Generală a Finanţelor Publice Ploieşti şi decizia nr. 29107/31.03.2017 emisă de Serviciul Fiscal Roşiori de Vede.

3. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva sentinţei menţionate la pct. 2 a formulat recurs pârâta, arătând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază (caz de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.).

S-a susţinut că judecătorul primei instanţe nu a stabilit situaţia de fapt şi nu a indicat nicio normă juridică pe care se întemeiază soluţia de anulare a actelor administrative fiscale litigioase, ci s-a limitat să preia din conţinutul acţiunii şi al apărărilor formulate în cauză, fără a analiza temeinicia acestor afirmaţii raportat la setul de înscrisuri depuse.

Instanţa a constatat nelegalitatea deciziei de angajare a răspunderii solidare şi a actelor care stau la baza acesteia, fără a preciza care dintre aceste acte sunt ilegale, fără a le identifica în mod concret şi distinct.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a arătat că hotărârea a fost dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material cu referire la art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) şi art. 26 din Codul de procedură fiscală, republicat, cu modificările şi completările ulterioare

Motivele de fapt arătate în cuprinsul deciziei şi condiţia privitoare la reaua-credinţă, în aplicarea art. 25 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, se concretizează în faptul că administratorul, avea obligaţia ca în termen de maximum 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă să solicite instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei.

Organele de executare au solicitat relaţii la instituţiile abilitate şi au făcut cercetări la sediul şi locurile cunoscute ale debitorului în vederea identificării de valori şi bunuri urmăribile. Întrucât nu au fost identificate valori şi bunuri urmăribile şi au rămas obligaţii fiscale neachitate, fiind creat un dezechilibru între activele şi pasivele debitorului, a fost declarată starea de insolvabilitate a debitorului.

A fost de asemenea consultat portalul instanţelor de judecată şi buletinul procedurilor de insolvenţă, constatându-se că nu a fost cerută deschiderea procedurii insolvenţei de către administrator.

Intimata reclamantă, deşi a depus în continuare declaraţii cu obligaţii de plată către bugetul de stat şi a contestat actele fiscale emise de organele fiscale, nu a efectuat nici măcar o plată către bugetul consolidat al statului, în condiţiile în care sumele cuprinse în declaraţiile depuse erau certe.

De asemenea, s-a invocat faptul că debitul pentru care a fost angajată răspunderea este foarte mare, respectiv 1.778.779 RON.

Contrar celor reţinute de Curtea de Apel Bucureşti, organul fiscal emitent al deciziei de angajare a răspunderii solidare a indicat, în clar şi concret, atât motivele de fapt cât şi pe cele de drept în emiterea actului administrativ, îndeplinind întocmai procedura impusă de Codul de procedură fiscală.

În ceea ce priveşte reaua-credinţă a reclamantei, s-a arătat că, deşi dispoziţiile Codului de procedură fiscală nu definesc noţiunea, acest concept, moral şi juridic, trebuie raportat la limbajul comun, ca fiind sinonim cu o atitudine incorectă şi rău intenţionată în raport de principiile binelui, cinstei, corectitudinii.

Gestionarea deficitară a resurselor societăţii, corelată cu neplata obligaţiilor fiscale, precum şi faptul că nu s-au indicat de către reclamantă împrejurări de natură să circumstanţieze comportamentul administratorului, duc la concluzia că reaua credinţă este îndeplinită.

Pentru aceste motive s-a solicitat admiterea recursului şi modificarea sentinţei atacate, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.

4. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare prin care a solicitat, în principal anularea recursului (excepţie respinsă în şedinţă publică), iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

A susţinut intimata -reclamantă că angajarea răspunderii solidare a administratorului presupune dovedirea relei credinţe (fapt nedovedit), care în cauza de faţă nu se prezumă.

S-a invocat pasivitatea organelor administrativ – fiscale care, în calitate de creditor, aveau posibilitatea de a solicita deschiderea procedurii insolvenţei în condiţiile Legii nr. 85/2014.

Raportat la aceste considerente, instanţa de fond a motivat pe larg hotărârea şi a pronunţat o soluţie legală şi temeinică

5. Soluţia instanţei de recurs

Analizând actele şi lucrările dosarului, precum şi sentinţa recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Argumente de fapt şi de drept relevante

Prin decizia de angajare a răspunderii solidare nr. x/31.03.2017 Serviciul Fiscal Municipal Roşiori de Vede a dispus angajarea răspunderii solidare a reclamantei A., în temeiul art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Legea nr. 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, în vederea realizării creanţelor fiscale în sumă de 1.778.779 RON.

În motivarea acestei decizii s-a reţinut că reprezentantul legal al societăţii S.C. B. S.R.L. a dat dovadă de rea-credinţă, în sensul că nu a depus în termen situaţiile financiare prevăzute de legea contabilităţii nr. 82/1991, cu modificările şi completările ulterioare, ultima declaraţie fiscală depusă fiind aferentă lunii 25.03.2013, ultima plată către bugetul general consolidat fiind efectuată în 2013.

Creanţa în sumă de 1.778.779 RON provine din declaraţiile fiscale depuse de societate şi din deciziile de calcul accesorii cu termene scadente până la data intrării în insolvabilitate.

S-a reţinut că s-au întreprins măsuri de executare silită, şi că această creanţă este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 60 de zile, că valoarea acesteia este superioară valorii prag instituită de art. 5 pct. 20 din legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, rezultând astfel starea iminentă de insolvenţă, astfel că reprezentantul legal era obligat să solicite deschiderea procedurii insolvenţei, conform art. 66 al actului normativ menţionat.

Împotriva deciziei nr. 29107/2017, reclamanta a formulat contestaţie, ce a fost respinsă prin decizia nr. 106/03.07.2017 de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti.

Răspunderea solidară a reclamantei a fost angajată de către organul fiscal emitent în condiţiile art. 25 alin. (2) lit. c) şi d) din Codul Procedură Fiscală, texte care prevăd drept subiecţi ai aceste forme speciale de răspundere civilă delictuală pe:

"administratorii care, în perioada exercitării mandatului, cu rea-credinţă, nu şi-au îndeplinit obligaţia legală de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei, pentru obligaţiile fiscale aferente perioadei respective şi rămase neachitate la data declarării stării de insolvabilitate;

Şi pe "administratorii sau orice alte persoane care, cu rea credinţă, au determinat nedeclararea şi/sau neachitarea la scadentă a obligaţiilor fiscale".

Recurenta –pârâtă a invocat, drept un prim temei de casare, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., susţinând că hotărârea atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ori cuprinde motive contradictorii.

Din perspectiva acestor critici, reţine Înalta Curte că cerinţa motivării adecvate a unei hotărâri judecătoreşti nu trebuie confundată cu obligaţia de a răspunde tuturor argumentelor prezentate de părţi în vederea susţinerii temeiurilor de fapt şi de drept pe care se întemeiază solicitările părţilor litigante, fiind suficient ca aceste argumente să fie tratate grupat, în analiza aspectelor relevante care fundamentează poziţia procesuală a părţilor.

O hotărâre motivată corespunzător, astfel încât să fie posibilă exercitarea controlului judiciar asupra sa şi să ofere toate garanţiile unui proces echitabil, cu respectarea prevederilor art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi ale art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, nu poate fi atinsă de un viciu de nelegalitate rezultat din lipsa unui răspuns la fiecare argument cuprins în cererile părţilor, cât timp raţionamentul logico-juridic s-a format cu luarea în considerare a acestor argumente, chiar şi în condiţiile în care nu s-a referit expres la fiecare dintre ele.

În privinţa lipsei motivelor pe care se întemeiază sentinţa recurată, este evident că o astfel de critică are un caracter neîntemeiat, instanţa făcând o analiză a cauzei atât prin prisma obligaţiei organului fiscal de motivare a actului administrativ, cât şi prin verificarea în concret a condiţiilor atragerii răspunderii solidare, raportat la cele două încadrări reţinute de organul fiscal.

Prin urmare, Înalta Curte reţine caracterul nefondat al recursului, în privinţa criticilor întemeiate pe motivul de casare reglementat de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

În ceea ce priveşte motivele de recurs întemeiate pe cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reţine că organul fiscal a stabilit răspunderea solidară a administratorului pentru neîndeplinirea obligaţiei legale de a cere instanţei competente deschiderea procedurii insolvenţei şi pentru nedepunerea declaraţiilor fiscale şi a situaţiilor financiare la termenele legale şi, prin aceasta, determinarea, cu rea-credinţă, a neachitării la scadenţă a obligaţiilor fiscale ale societăţii.

Răspunderea administratorului pentru faptele ilicite prevăzute de art. 25 alin. (2) din Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală, respectiv o răspundere specială pentru fapta (ilicită) proprie, care împrumută cele mai multe din caracteristicile răspunderii civile delictuale.

Răspunderea administratorilor pentru insolvabilitatea societăţii comerciale este o răspundere civilă delictuală, ceea ce înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale acestei răspunderi stabilite prin art. 1357 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa), condiţii care au în această situaţie unele conotaţii speciale. Pe de altă parte, răspunderea instituită prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală este o răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, o răspundere ce are o natură subiectivă, administratorul răspunzând doar pentru (in)acţiunile proprii, respectiv pentru modul în care şi-a exercitat atribuţiile de administrator al societăţii.

Caracterul special al răspunderii reglementată de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală constă, în primul rând, în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor considerate ilicite (lit. a) – e). Totodată, faptele limitativ enumerate de art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societăţii, deci prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită şi prejudiciu. Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu/insolvabilitate, din analiza art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, reiese că pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite şi starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate. În acest context, în reglementarea art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală, răspunderea administratorilor/asociaţilor nu devine automat operantă în toate cazurile când pasivul social sau o parte a acestuia nu poate fi acoperit, ci numai atunci când se face dovada că administratorii/asociaţii au cauzat starea de insolvabilitate a societăţii prin săvârşirea culpabilă a vreuneia dintre faptele expres şi limitativ enumerate la art. 25 alin. (2) lit. a)-e), iar prejudiciul a rezultat direct din fapta/faptele culpabilă/e săvârşită/e, respectiv săvârşirea acestor fapte să fi determinat ajungerea persoanei juridice în stare de insolvabilitate.

Prin dispoziţiile art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală nu este instituită o prezumţie legală de răspundere, ci s-a prevăzut doar posibilitatea atragerii răspunderii, în baza dovezilor care să conducă la concluzia că, prin faptele enumerate de lege, s-a provocat/cauzat ajungerea societăţii/debitorului în stare de insolvabilitate. În cazul răspunderii reglementate de norma fiscală vinovăţia administratorului trebuie să existe şi trebuie dovedită, împreună cu îndeplinirea celorlalte condiţii cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, culpa administratorului nefiind prezumată în temeiul art. 1082 C. civ., aplicabil doar răspunderii contractuale.

Principiul prezumării bunei credinţe, consacrat de art. 14 din C. civ., având drept corolar faptul că cel care doreşte răsturnarea acestei prezumţii legale şi relative are sarcina de a dovedi reaua-credinţă, este aplicabil şi în materie fiscală, fiind consacrat inclusiv prin normă specială de art. 12 Codul de procedură fiscală, astfel că buna credinţă a contribuabilului se prezumă până când organul fiscal dovedeşte contrariul. Prin urmare, reaua credinţă trebuie nu doar afirmată, ci şi dovedită.

Din textul art. 25 alin. (2) Codul de procedură fiscală reiese că, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârşite cu rea credinţă, astfel că vinovăţia administratorului trebuie să îmbrace forma intenţiei directe, prin săvârşirea cu rea-credinţă a faptelor prevăzute de art. 25 alin. (2) Codul Procedură Fiscală. Simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s-a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inacţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei-credinţe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acţionat cu rea-credinţă şi în scopul de a produce insolvabilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare sau deciziile inadecvate pentru evoluţia financiară a societăţii nu pot fi asimilate relei-credinţe.

În cauză, organul fiscal susţine reaua-credinţă pe care o prezumă din chiar săvârşirea faptelor ilicite expres prevăzute de lege şi raportat exclusiv la cuantumul însemnat al creanţei.

Cu privire la obligaţia prevăzută la art. 25 alin. (2) lit. c) din Codul Procedură Fiscală, Înalta Curte reţine că pe parcursul anilor 2015-2016, recurenta – reclamantă a solicitat organului fiscal să regularizeze plăţile şi obligaţiile, prin corectarea erorilor din fişa pe plătitor, ţinând cont de decizia nr. 812/2014 prin care comisia de contestaţii din cadrul DGRFP Ploieşti a anulat decizia de impunere nr. x/30.03.2008 şi de sentinţa civilă nr. 998/2014 pronunţată de Judecătoria Roşiorii de Vede în dosarul nr. x/2013 prin care s-a constatat intervenţia prescripţiei obligaţiilor fiscale.

În măsura în care organul fiscal nu a procedat in acest sens, în mod corect prima instanţă a constatat că nu se poate reţine reaua – credinţă a reclamantei, în condiţiile în care reclamanta nici măcar nu cunoştea întinderea obligaţiilor fiscale.

Aşa cum s-a arătat, împrejurarea că obligaţiile fiscale nu au fost achitate, nu este de natură a dovedi reaua-credinţă a intimatei, organul fiscal stabilind îndeplinirea exigenţelor legii în baza unei prezumţii nesusţinute de normele juridice potrivit căreia neachitarea sau nedeclararea obligaţiilor fiscale este întotdeauna făcută cu rea-credinţă. Persistenţa unor obligaţii fiscale de plată nu este suficientă pentru angajarea răspunderii, organul fiscal având sarcina de a identifica precis manoperele neconforme imputabile administratorului şi să dovedească modalitatea concretă, actul fraudulos prin care acesta a provocat starea de insolvabilitate a societăţii.

6. Temeiul legal al soluţiei adoptate în recurs

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinţei prin prisma dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 sau 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul dispoziţiilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările şi completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Teleorman în nume propriu şi pentru Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Ploieşti împotriva sentinţei civile nr. 2312 din 24 septembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti – secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunţată prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 8 martie 2022.