Civil liability for faulty EU Directive transposition: limits of res judicata effect from criminal proceedings

Şedinţa publică din data de 5 mai 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la 16 februarie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava, solicitând instanţei obligarea acestora, în solidar, la plata unor despăgubiri, în cuantum de 1.832,22 RON/zi începând din 2 iunie 2014 şi până la data plăţii efective, ca urmare a pronunţării unei hotărâri judecătoreşti definitive, reprezentând despăgubiri pentru prejudiciul suferit ca urmare a emiterii şi aplicării măsurilor asiguratorii nelegale, anulate în prezent, faţă de fosta societate B. S.R.L., conform deciziilor de instituire de măsuri asiguratorii din 2 iunie 2014, respectiv 6 august 2014. A mai solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Urmare a pronunţării deciziei nr. 1904 din 23 noiembrie 2017 de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, în soluţionarea conflictului de competenţă intervenit între Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal şi Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, s-a stabilit competenţa de judecare a litigiului în favoarea acestei din urmă instanţe, unde s-a format dosarul nr. x/2017.

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la 23 iunie 2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava, solicitând instanţei să constate răspunderea civilă delictuală a acestora faţă de reclamant, în calitate de asociat şi administrator al S.C. B. S.R.L., precum şi obligarea acestora, în solidar, la repararea prejudiciului moral cauzat, constând în plata unor despăgubiri cu titlu de daune morale, în cuantum de 2.936.515 RON; obligarea pârâţilor la publicarea pe site-ul ANAF şi al Ministerului Finanţelor Publice a minutei hotărârii definitive pronunţate în cauză; obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Tribunalul Bucureşti, secţia a IV- a civilă, învestit în dosarul nr. x/2018 cu soluţionarea cauzei urmare a declinării de competenţă, a admis, prin încheierea din 18 iunie 2018, cererea de conexare a cauzei la dosarul nr. x/2017 al Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi a dispus înaintarea dosarului nr. x/2018 la dosarul nr. x/2017, completul F5.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 2519 din 6 decembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiate, cererile de chemare în judecată conexe, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Regională Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie

Prin decizia civilă nr. 957 A din 11 iunie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a declarat recurs împotriva deciziei instanţei de apel, formulând următoarele critici:

Astfel, a arătat că în considerentele deciziei atacate instanţa de apel a reţinut că, raportat la încheierea penală nr. 35/P din 9 februarie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bacău, există o prezumţie absolută de lucru judecat în ceea ce priveşte faptul că transpunerea Directivelor nr. 6/71/CE şi nr. 2008/104/CE nu s-a realizat în legislaţia naţională, în mod corelat şi potrivit scopului acestor acte normative europene.

A susţinut că instanţa de apel a reţinut efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, apreciind că sunt obligatorii pentru părţile din procedura de faţă considerentele decizorii ale încheierii penale anterior menţionate, care se impun, în speţă, cu putere de lucru judecat absolută întrucât explică dispozitivul hotărârii definitive şi se reflectă în acesta, iar în procesul anterior au fost implicate părţile din prezentul dosar, aspectele tranşate opunându-se acestora fără a mai putea fi contrazise în alt proces, prin altă probă.

Or, curtea de apel a interpretat şi aplicat greşit normele incidente, întrucât identitatea între cele două cauze nu există, astfel cum este impusă de dispoziţiile art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

În prezentul dosar, calitatea de intimat reclamant revine lui A., cea de intimat pârât Administraţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Direcţiei Regionale Antifraudă Fiscală nr. 1 Suceava, în timp ce Statul Român prin Ministerul Finanţelor deţine calitatea de recurent pârât, iar, în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bacău, A. a deţinut calitatea de intimat, alături de B. S.R.L. Bacău, petentă fiind Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău.

În privinţa necesităţii identităţii de cauză, prezentul litigiu este întemeiat pe dispoziţiile Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ şi fiscal, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi pe cele ale C. proc. civ. şi C. civ., iar, în dosarul nr. x/2015, temeiul de drept este reprezentat de dispoziţiile art. 341 alin. (6) lit. a) C. proc. pen.

Referitor la condiţia vizând existenţa identităţii de obiect, acesta este reprezentat de solicitarea reclamantului de acordare a unor despăgubiri materiale, precum şi de atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, cu consecinţa obligării acestora la repararea prejudiciului moral cauzat, în timp ce obiectul dosarului nr. x/2015 are în vedere plângerea formulată de organul fiscal împotriva soluţiei de neurmărire/netrimitere în judecată a lui A..

A subliniat recurentul că, şi în ipoteza în care s-ar admite raţionamentul instanţei de apel cu privire la puterea de lucru judecat, din analiza încheierii nr. 35/P din 9 februarie 2016, pronunţate de Tribunalul Bacău, secţia penală, reiese că puterea de lucru judecat constă în faptul că, prin încheierea menţionată, s-a dispus respingerea, ca nefondată, a plângerii formulate de Agenţia Naţională de Administrare Fiscală - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi -Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău împotriva ordonanţei nr. 502/P.2014 din 9 septembrie 2015 a Prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău şi a ordonanţei nr. 218 din 11 februarie 2015 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, aspect necontestat în apelul formulat.

În acest context, concluzia instanţei de apel, potrivit căreia, prin considerentele cuprinse în încheierea penală referitoare la plângerea formulată împotriva unei soluţii de neurmărire/netrimitere în judecată a reclamantului există putere de lucru judecat absolută prin prisma analizei legalităţii unor acte normative prin care s-au transpus Directivele nr. 6/71/CE şi nr. 2008/104/CE, reprezintă o încălcare a normelor de drept material, respectiv a dispoziţiilor art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel a nesocotit argumentul invocat prin motivele de apel, potrivit căruia legiuitorul a atribuit Curţii Constituţionale competenţa materială de soluţionare a acţiunilor prin care se solicită controlul judecătoresc al legilor şi instanţelor de contencios administrativ competenţa de soluţionare a acţiunilor în anulare a unor acte normative.

A considera că o instanţă competentă în materie penală poate analiza din punct de vedere al legalităţii modul de transpunere a unor directive prin acte normative a căror analiză a fost atribuită, în mod expres, Curţii Constituţionale şi instanţelor de contencios administrativ, reprezintă o încălcare a art. 146-157, art. 108, coroborat cu art. 126 alin. (6) din Constituţia României, precum şi a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Referitor la considerentul instanţei de apel, potrivit căruia nu are relevanţă faptul că un alt minister a avut rolul asigurării unei corecte transpuneri a directivelor în discuţie, câtă vreme titularul obligaţiei de transpunere în legislaţia internă a directivelor este Statul Român a cărei reprezentare se asigură exclusiv de către Ministerul Finanţelor, recurentul a invocat dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) pct. 2 şi art. 4 alin. (1) pct. 36 din H.G. nr. 81/2020 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.

A susţinut că armonizarea legislaţiei naţionale cu cerinţele legislaţiei Uniunii Europene, în domeniul muncii, precum şi reprezentarea în faţa instanţelor de judecată, în problemele din domeniile de activitate specifice, sunt atribute ce revin Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale. În acest context, prin analiza dispoziţiilor art. 223 C. civ. într-o manieră restrictivă, instanţa de apel a ajuns la concluzia greşită, conform căreia doar Ministerul de Finanţe este instituţia competentă să asigure reprezentarea statului în ceea ce priveşte obligaţia de transpunere în legislaţia internă a unor acte emise de instituţii europene.

Instanţa de apel a reţinut culpa fără prevedere ca formă de vinovăţie a Statului Român, în sensul că acesta nu a prevăzut rezultatul transpunerii incorecte a actelor Uniunii Europene, deşi trebuia să îl prevadă. A considerat că statul, ca persoană responsabilă, răspunde pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârşită de altă persoană, ci în condiţiile legii, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, răspunderea sa fiind angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv.

Deşi a reţinut că Statul Român nu a prevăzut rezultatul transpunerii incorecte a actelor Uniunii Europene, cu toate că trebuia să îl prevadă, instanţa de apel nu a arătat în ce constă rezultatul incorect şi care este proiecţia pe care statul ar fi trebuit să o asigure, limitându-se la simple afirmaţii, lipsite de o analiză juridică obiectivă din care să reiasă raţiunea în susţinerea culpei fără prevedere.

Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de apel.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 24 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursul şi a fixat termen de judecată la 5 mai 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reţine, astfel cum s-a stabilit prin regulatorul de competenţă pronunţat în dosarul nr. x/2018, că situaţia de fapt afirmată prin cele două cereri de chemare în judecată conexe impune examinarea întrunirii condiţiilor răspunderii civile delictuale în persoana fiecărui pârât, a cărui conduită ilicită ar fi cauzat un prejudiciu reclamantului.

Relativ la situaţia de fapt, tribunalul a constatat că, prin decizia nr. x/SV/02.06.2014 emisă de ANAF – Direcţia Generală Antifraudă Fiscală – Direcţia Regională 1 Suceava a fost luată măsura asiguratorie a popririi asupra conturilor B. S.R.L. deţinute la unităţile bancare până la concurenţa sumei de 1.532.675 RON, sumă determinată ca fiind echivalentul prejudiciului încercat de stat urmare a faptei imputate societăţii comerciale de a nu fi reţinut şi de a nu fi virat contribuţii sociale individuale obligatorii şi a impozitului pe venituri salariale.

Prin sentinţa civilă nr. 2251/08.04.2015, Judecătoria Bacău a admis în parte contestaţia la executare promovată împotriva deciziei de instituire a măsurilor asiguratorii amintite, a anulat decizia contestată şi toate actele de executare întocmite în baza acesteia şi a dispus restituirea sumelor reţinute prin poprire. Apelul împotriva sentinţei nr. 2251/08.04.2015 a fost respins ca nefondat prin decizia nr. 750/15.09.2015 pronunţată de Tribunalul Bacău.

Prin decizia nr. x/SV/06.08.2014 emisă de ANAF – Direcţia Generală Antifraudă Fiscală – Direcţia Regională 1 Suceava a fost luată măsura asiguratorie a popririi asupra conturilor B. S.R.L. deţinute la C. S.A. până la concurenţa sumei de 1.403.840 RON, sumă stabilită ca fiind echivalentul prejudiciului încercat de stat ca urmare a săvârşirii de către aceeaşi societate comercială a unei fapte cu acelaşi conţinut ilicit ca cea reţinută în precedent.

Prin sentinţa civilă nr. 6829/25.05.2015, pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, a fost admisă contestaţia la executare promovată de B. S.R.L. şi a fost anulată decizia de instituire a măsurilor asiguratorii nr. x/06.08.2014. Prin decizia nr. 813A/19.02.2016 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – secţia a IV-a civilă a fost respins apelul declarat împotriva sentinţei nr. 6829/25.05.2015, ca nefondat.

Tribunalul a mai constatat că, în perioada proximă luării măsurilor asiguratorii, Direcţia Generală Antifraudă Fiscală a sesizat şi organele de urmărire penală în vederea cercetării B. S.R.L., administrată de reclamantul A., sub aspectul săvârşirii infracţiunii de evaziune fiscală. Urmărirea penală a fost începută in rem în data de 11.09.2014.

Prin ordonanţa din data de 09.09.2015 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău, dată în dosarul nr. x/2014, s-a dispus clasarea cauzei, Ministerul Public însuşindu-şi argumentele prezentate în referatul întocmit de IPJ Bacău privitoare la neclaritatea dispoziţiilor H.G. nr. 1256/2011 şi ale Legii nr. 344/2006 prin raportare la finalitatea urmărită de Directivele nr. 6/71/CE şi nr. 2008/104/CE, dar şi împrejurarea că fapta de evaziune fiscală a fost dezincriminată.

Prin ordonanţa din data de 26.10.2015 dată de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău a fost respinsă plângerea formulată împotriva ordonanţei din data de 09.09.2015, iar prin încheierea penală nr. 35/P/09.02.2016 a judecătorului de cameră preliminară a fost respinsă plângerea împotriva celor două ordonanţe, ca nefondată.

De asemenea, instanţa de fond a reţinut că începând cu data de 18.09.2014, B. S.R.L. şi-a întrerupt activitatea. Înainte de soluţionarea, chiar în primă instanţă, a contestaţiilor la executare menţionate, precum şi înainte de soluţia de clasare dată în dosarul penal, care privea cercetarea faptei de evaziune fiscală, respectiv la 26.01.2015, B. S.R.L. a formulat o cerere de radiere a societăţii, care a fost admisă prin rezoluţia nr. 11570/30.01.2015 a ORC de pe lângă Tribunalul Bucureşti. Începând cu data de 30.01.2015, societatea comercială nu mai există ca subiect de drept.

Având în vedere situaţia de fapt mai sus expusă, la adoptarea soluţiei tribunalul a reţinut, cu referire la pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, "considerentele încheierii penale nr. 35/P/09.02.2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bacău, potrivit cu care transpunerea Directivelor nr. 6/71/CE şi nr. 2008/104/CE nu s-a realizat în legislaţia naţională în mod corelat şi potrivit scopului acestor acte normative europene". De asemenea, a apreciat că, "Contrar apărărilor pârâtului, în cauza de faţă cadrul normativ intern prezenta neclarităţi de natură a-l pune pe destinatarul acestuia în ipostaza de a nu-şi putea plia comportamentul fiscal pe prevederile legale necorelate (în domeniul dreptului muncii şi respectiv fiscal), nefiind deficitar modul de aplicare a unor prevederi legale (prin ipoteză clare)". Ca atare, a constatat că, alături de ceilalţi pârâţi, şi pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, "se face vinovat de săvârşirea faptei imputate acestuia, forma de vinovăţie fiind culpa fără prevedere".

Cu toate acestea, tribunalul a apreciat că "reclamantul nu a probat că prejudiciul afirmat ca fiind cauzat de acest pârât s-ar localiza în patrimoniul său, fapta imputată Statului Român de a fi transpus în mod eronat/incomplet Directivele UE neproducând în situaţia patrimonială a reclamantului nicio schimbare, acesta nefiind lezat patrimonial".

Referitor la daunele morale, asupra cărora poartă dosarul nr. x/2018, conexat, tribunalul a avut în vedere componenţa prejudiciului afirmat ca fiind cauzat, respectiv faptul că prin acţiunea coroborată a pârâţilor reclamantului i-a fost lezată demnitatea şi onoarea în faţa propriilor salariaţi şi în genere în societate, întrucât a deţinut funcţia de administrator al B. S.R.L., "acuzată" de evaziune fiscală şi prin asocierea sa cu această societate prevederile s-ar fi creat o imagine de persoană cu moralitate îndoielnică.

Tribunalul a considerat că, "deşi demnitatea şi onoarea sunt drepturi cu conţinut nepatrimonial protejate prin art. 72 şi art. 73 C. civ. şi garantate chiar la nivel constituţional, în cauza de faţă nu se identifică o legătură de cauzalitate directă între transpunerea incorectă a directivelor europene de către pârâtul Statul Român şi prejudiciul astfel descris de reclamant. Prin urmare, răspunderea acestui pârât nu poate fi atrasă în aprecierea instanţei faţă de reclamant, fapta sa fiind cel mult un factor favorizant, iar nu o condiţie sine qua non în antecedenţa cauzală a prejudiciului astfel descris".

Împotriva sentinţei primei instanţe a formulat apel pârâtul Statul Român, prin Ministrul Finanţelor, solicitând păstrarea soluţiei pronunţate, însă înlocuirea unora dintre considerentele sentinţei (respectiv paragrafele 20, 21 şi 29), redate anterior, cu cele ale instanţei de control judiciar.

Instanţa de apel a respins cale de atac exercitată în cauză, reţinând că prima instanţă nu a realizat, ea însăşi, o analiză proprie a transpunerii în mod corect sau nu a Directivelor nr. 6/71/CE şi nr. 2008/104/CE în legislaţia internă, ci că a dat eficienţă prezumţiei absolute a lucrului judecat, prin raportare la soluţia şi considerentele cuprinse în încheierea penală nr. 35/P/09.02.2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bacău în dosarul nr. x/2015.

A arătat că, în cauză, considerente decizorii ale încheierii penale nr. 35/P/09.02.2016, în baza cărora s-a pronunţat soluţia de respingere a plângerii penale formulate împotriva ordonanţei nr. 502/P/2014 din 9.09.2015 a Prim procurorului Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău şi împotriva ordonanţei nr. 218/II/2/2015 din 26.10.2015 a procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, sunt obligatorii pentru părţile din procedura de faţă şi se impun în prezentul litigiu cu putere de lucru judecat absolută întrucât explică dispozitivul hotărârii definitive şi se reflectă în acesta. Puterea de lucru judecat este absolută întrucât în procesul anterior au fost implicate părţile din litigiul de faţă, aspectele tranşate opunându-se acestora fără a mai putea fi contrazise ulterior, într-un alt proces, prin vreo altă probă. Chestiunea în litigiu este aceeaşi, respectiv modalitatea de transpunere în legislaţia internă a Directivelor nr. 6/71/CE şi nr. 2008/104/CE. A subliniat că Tribunalului Bacău, prin încheierea amintită, definitivă, a constatat, în esenţă, că transpunerea directivelor s-a realizat defectuos, legislaţia internă fiind caracterizată de o lipsă de previzibilitate şi necorelare.

Cu referire la faptul că instanţa de fond ar fi aplicat greşit raţionamentul în ceea ce priveşte reţinerea faptei ilicite de transpunere neclară a celor două directive în sarcina Statului Român prin Ministerul Finanţelor, neraportându-se la dispoziţiile H.G. nr. 34/2009, instanţa de apel a arătat că titularul obligaţiei de transpunere în legislaţia internă a directivelor este Statul Român şi că Ministerul Finanţelor este doar cel care reprezintă Statul Român, în raport de prevederile art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009.

În ceea ce priveşte forma de vinovăţie stabilită de prima instanţă, aceea a culpei fără prevedere, curtea a apreciat corecte considerentele tribunalului.

A subliniat că, în speţă, nu se poate reţine o răspundere obiectivă a pârâtului, întrucât cererea de chemare în judecată nu s-a fundamentat pe prejudicii cauzate prin acte administrative interne nelegale. Fapta ilicită imputată este transpunerea defectuoasă, în legislaţia internă, a unor acte normative din dreptul derivat al instituţiilor Uniunii Europene, iar titularul obligaţiei de transpunere a directivelor în discuţie este Statul Român. Or, faţă de datele speţei, conform art. 16 alin. (3) C. civ., în mod corect prima instanţă a reţinut forma de vinovăţiei a culpei fără prevedere, ce reiese întocmai din acţiunile Statului Român prin autorităţile sale administrative, întrucât nu a prevăzut rezultatul transpunerii incorecte a actelor Uniunii Europene, deşi trebuia să îl prevadă.

Totodată, curtea a constatat că nu se poate susţine că Statul Român prin Ministerul Finanţelor nu are nicio vinovăţie pe motiv că nu el este emitentul actelor normative. Independent de emitent, titularul obligaţiei de transpunere în mod corect a directivelor este Statul Român, reprezentat în judecată, conform art. 3 alin. (1) pct. 81 din H.G. nr. 34/2009, de Ministerul Finanţelor. Acesta răspunde pentru toate acţiunile întreprinse de instituţiile publice care funcţionează sub autoritatea sa, în acord cu prevederile art. 11 din Constituţia României.

Sub un prim aspect, recurentul a invocat aplicarea greşită a art. 431 alin. (1) C. proc. civ., învederând că în mod greşit instanţa de apel a avut în vedere prezumţia absolută de lucru judecat raportat la încheierea penală nr. 35/P din 9 februarie 2016, pronunţată de judecătorul de cameră preliminară în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bacău, în ceea ce priveşte faptul că transpunerea Directivelor nr. 6/71/CE şi nr. 2008/104/CE nu s-a realizat în legislaţia naţională, în mod corelat şi potrivit scopului acestor acte normative europene.

Recurentul a făcut trimitere la reţinerea greşită a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, în sensul că instanţa de apel a apreciat că sunt obligatorii pentru părţile din procedura de faţă considerentele decizorii ale încheierii penale anterior menţionate, care se impun, în speţă, întrucât explică dispozitivul hotărârii definitive şi se reflectă în acesta. Totodată, a susţinut şi faptul că instanţa de apel a interpretat şi aplicat greşit normele incidente, deoarece identitatea între cele două cauze nu există, astfel cum este impusă de art. 431 alin. (1) C. proc. civ.

Acest motiv de recurs se subsumează dispoziţiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., care prevăd casarea unei hotărâri când, prin aceasta, instanţa a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii.

Critica este fondată.

Astfel, Înalta Curte reţine că, autoritatea de lucru judecat este reglementată în art. 430 C. proc. civ., astfel:,,(1) Hotărârea judecătorească ce soluţionează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepţii procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunţare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranşată. (2) Autoritatea de lucru judecat priveşte dispozitivul, precum şi considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. (3) Hotărârea judecătorească prin care se ia o măsură provizorie nu are autoritate de lucru judecat asupra fondului. (4) Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie. (5) Hotărârea atacată cu contestaţia în anulare sau revizuire îşi păstrează autoritatea de lucru judecat până ce va fi înlocuită cu o altă hotărâre".

Înalta Curte constată, totodată, că, potrivit art. 431 alin. (2) C. proc. civ., "Oricare dintre părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă".

Cu titlu teoretic, instanţa de recurs reţine că principiul autorităţii de lucru judecat presupune, în ideea asigurării stabilităţii raporturilor juridice, că o chestiune litigioasă, odată tranşată de instanţă, să nu mai poată fi adusă înaintea judecăţii, iar, pe de altă parte, că ceea ce a stabilit o primă instanţă să nu fie contrazis prin hotărârea unei instanţe ulterioare.

Autoritatea de lucru judecat nu se manifestă doar sub forma excepţiei procesuale (non bis in idem), ci şi sub forma prezumţiei de lucru judecat, altfel spus, a efectului pozitiv al lucrului judecat.

Potrivit prezumţiei lucrului judecat, o hotărâre definitivă exprimă realitatea raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur), neputându-se primi vreo dovadă contrară, faţă de caracterul absolut al prezumţiei. Această manifestare procesuală, de prezumţie, se constituie într-un mijloc de probă de natură să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, venind să justifice modalitatea în care au fost dezlegate anterior anumite aspecte litigioase în cadrul acestor raporturi, fără posibilitatea de a se statua diferit.

Aşadar, prezumţia efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat are la bază regula că o hotărâre judecătorească definitivă nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre; spre deosebire de excepţia autorităţii de lucru judecat (efectul negativ), efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune diversitate de acţiuni şi identitate de chestiuni.

Astfel cum rezultă din textul art. 430 alin. (2) C. proc. civ., autoritatea de lucru judecat este prevăzută în mod expres ca ataşându-se şi considerentelor hotărârii, nu doar a celor decisive, care susţin dispozitivul, ci şi considerentelor decizorii. În acest mod legiuitorul a consacrat în mod explicit, in terminis, pe plan normativ şi efectul pozitiv al lucrului judecat prin care o chestiune litigioasă, dedusă judecăţii în mod incidental şi dezlegată în cadrul unui proces, a cărei rezolvare nu se va regăsi în dispozitivul hotărârii, este înzestrată cu autoritate de lucru judecat, ceea ce înseamnă că nu va putea fi nesocotită, contrazisă într-un litigiu ulterior, întrucât ceea ce s-a judecat este presupus a exprima adevărul raporturilor juridice dintre părţi (res iudicata pro veritate habetur).

Într-o astfel de situaţie, efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat presupune existenţa unui proces în desfăşurare, în cadrul căruia se impun ca un "dat" dezlegările anterioare ale instanţei, spre deosebire de efectul negativ, reglementat de art. 431 alin. (1) C. proc. civ., care opreşte o nouă judecată în fond (bis de eadem re ne sit actio), doar dacă există tripla identitate de elemente (părţi, obiect, cauză). Prin urmare, în cazul efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, care valorifică aspecte dezlegate anterior de instanţă, care doar au legătură cu ceea ce se deduce ulterior judecăţii, nu se cere în mod necesar existenţa unei triple identităţi de acţiune (obiect, cauză, părţi).

În situaţia dedusă judecăţii, instanţa de apel a apreciat că din considerentele încheierii penale nr. 35/P/09.02.2016 pronunţată de judecătorul de cameră preliminară din cadrul Tribunalului Bacău rezultă că transpunerea Directivelor nr. 6/71/CE şi nr. 2008/104/CE nu s-a realizat în legislaţia naţională în mod corelat şi potrivit scopului acestor acte normative europene, valorificând astfel efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat. De asemenea, a reţinut că, în cazul de faţă cadrul normativ intern prezenta neclarităţi de natură a-l pune pe destinatarul acestuia în ipostaza de a nu-şi putea plia comportamentul fiscal pe prevederile legale necorelate, nefiind deficitar modul de aplicare a unor prevederi legale. În acest context, a concluzionat că recurentul se face vinovat de săvârşirea faptei imputate acestuia, forma de vinovăţie fiind culpa fără prevedere.

În speţă, soluţionând cauza penală prin încheierea penală nr. 35/P din 9 februarie 2016, pronunţată în dosarul nr. x/2015 al Tribunalului Bacău, judecătorul de cameră preliminară a reţinut că, "în interpretarea remuneraţiei în dreptul comunitar conform Directivei 6/71/CE transpusă în dreptul intern prin Legea nr. 344/2006 este relevantă interpretarea dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene în hotărârea din 12.02.2015 în cauza C-396/13, în sensul că alocaţiile specifice detaşării, ca elemente de salarizare sunt considerate parte a salariului minim în contextul condiţiilor de muncă şi încadrare în muncă prevăzute de art. 3 din directivă şi că o astfel de diurnă trebuie calificată drept alocaţie specifică detaşării, cu consecinţe pe plan fiscal, în dreptul intern, fiind supuse impozitului pe venituri din salarii şi contribuţii speciale, însă aceste argumente sunt lipsite de orice relevanţă în speţă, în condiţiile în care agentul constatator apreciază că munca temporară nu este asimilată delegării sau detaşării şi nici nu există reglementări exprese în lege sau alte acte normative în acest sens".

Înalta Curte observă, astfel, că, în concret, instanţa penală nu a examinat în ce măsură Statul Român este vinovat de transpunerea greşită a Directivelor nr. 6/71/CE şi nr. 2008/104/CE în legislaţia naţională pentru ca instanţa de apel să poată da valoare efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat, astfel cum a procedat. Considerentul avut în vedere de judecătorul de cameră preliminară nu este unul decisiv, pentru că nu a stat la baza soluţiei adoptate, respectiv la respingerea plângerii împotriva ordonanţei din data de 09.09.2015 emisă de Prim procurorul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bacău şi a ordonanţei din data de 26.10.2015 dată de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, ca nefondată, motivul respingerii plângerii fiind acela al dezincriminării infracţiunii de evaziune fiscală. Totodată, acest considerent, ca de altfel toate celelalte, nu este unul decizoriu, care rezultă din hotărâre, întrucât nu stabileşte vreo faptă ilicită de natură a atrage răspunderea recurentului, care să fie valorificat în litigiul pendinte.

Mai trebuie reţinut că, potrivit art. 28 C. proc. pen., "Hotărârea definitivă a instanţei penale are autoritate de lucru judecat în faţa instanţei civile care judecă acţiunea civilă, cu privire la existenţa faptei şi a persoanei care a săvârşit-o. Instanţa civilă nu este legată de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penal în ceea ce priveşte existenţa prejudiciului ori a vinovăţiei autorului faptei ilicite".

Drept consecinţă, Înalta Curte constată că din niciun considerent al hotărârii penale, luată ca punct de reper al puterii de lucru judecat, nu reiese vinovăţia recurentului în sensul reţinut de instanţa de apel, pentru a face aplicabile dispoziţiile art. 431 C. proc. civ.

În acest context, Înalta Curte apreciază, astfel, că instanţa de apel şi-a fundamentat soluţia în mod greşit, reţinând efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, caz în care, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se impune casarea hotărârii recurate, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare instanţei de apel, care urmează a se pronunţa, în limitele deduse judecăţii prin cererea de apel, în raport de dezlegările în drept ale instanţei de recurs, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În condiţiile în care instanţa de apel a considerat că, în speţă, autoritatea de lucru judecat trebuie reţinută din perspectiva manifestării procesuale de prezumţie, mijloc de probă, aptă să demonstreze ceva în legătură cu raporturile juridice dintre părţi, fără a examina manifestarea sa de excepţie procesuală, cu caracter extinctiv, de natură să oprească a doua judecată, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analiza criticilor legate de inexistenţa identităţii de părţi, obiect şi cauză, astfel formulate de către recurent.

Recurentul a mai arătat că instanţa de apel a nesocotit argumentul invocat prin motivele de apel, potrivit căruia o instanţă competentă în materie penală nu poate analiza, din perspectiva legalităţii, modul de transpunere a unor directive prin acte normative a căror analiză a fost atribuită, în mod expres, Curţii Constituţionale şi instanţelor de contencios administrativ, ceea ce reprezintă o încălcare a art. 146-157, art. 108, coroborat cu art. 126 alin. (6) din Constituţia României, precum şi a Legii nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Înalta Curte reţine că instanţa de apel a apreciat, cu referire la acest argument al reclamantului, că "într-o astfel de situaţie, în care este incidentă puterea de lucru judecat absolută – efect al unei hotărâri judecătoreşti, în plan probator, ce implică faptul că respectivele considerente decizorii nu mai pot fi contrazise într-un nou litigiu ulterior – prima instanţă nu mai putea efectua ea însăşi verificări sub aspectul transpunerii directivelor în discuţie. Prin urmare, argumentele apelantului din cererea de apel în sensul că normele interne prin care s-au transpus directivele în discuţie nu au fost examinate pe calea controlului constituţional – de către Curtea Constituţională a României – sau pe calea controlului legal – de către instanţele de contencios administrativ şi fiscal – nu sunt pertinente în speţa de faţă".

Or, din această perspectivă nu se poate reţine că instanţa de apel nu s-a pronunţat, astfel încât să fie incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., conform cărora casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Înalta Curte constată că instanţa de apel a expus, în considerentele deciziei recurate, motivele de fapt şi de drept pe care şi-a întemeiat soluţia, arătând atât argumentele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor, în acord cu dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Cât priveşte considerentul instanţei de apel potrivit căruia nu are relevanţă faptul că un alt minister a avut rolul asigurării unei corecte transpuneri a directivelor în discuţie, câtă vreme titularul obligaţiei de transpunere în legislaţia internă a directivelor este Statul Român a cărei reprezentare se asigură exclusiv de către Ministerul Finanţelor, recurentul a invocat dispoziţiile art. 223 alin. (1) C. civ., art. 1 alin. (1), art. 3 alin. (1) pct. 2 şi art. 4 alin. (1) pct. 36 din H.G. nr. 81/2020, susţinând că în acest domeniu atributele revin Ministerului Muncii şi Protecţiei Sociale.

Înalta Curte reţine că obiectul litigiului de faţă este răspunderea civilă delictuală, reclamantul imputându-i Statului Român, prin cererile introductive de instanţă, fapta ilicită constând în transpunerea incorectă şi neclară a unor acte emise de instituţii ale Uniunii Europene, pentru care a justificat calitatea procesual pasivă a pârâtului prin raportare la prevederile art. 3 alin. (1) din H.G. nr. 34/2009.

Pentru a examina această chestiune pe fond, este necesar ca, prealabil, să se constate existenţa unei fapte ilicite, or, faţă de considerentele expuse anterior, se observă că instanţa de recurs a înlăturat argumentele instanţei de apel cu privire la efectele hotărârii penale de care se prevalează intimatul, în raport de care a fost afirmată existenţa faptei ilicite săvârşite de stat. Ca atare, nu se impune a cenzura, la acest moment procedural, decizia pronunţată în apel din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cu privire la aplicarea greşită a legii de către curte în privinţa autorităţii statale considerate autor al faptei ilicite.

S-a mai criticat faptul că instanţa de apel a reţinut culpa fără prevedere ca formă de vinovăţie a Statului Român, în sensul că acesta nu a prevăzut rezultatul transpunerii incorecte a actelor Uniunii Europene, deşi trebuia să îl prevadă. Cu toate acestea, curtea nu a arătat în ce constă rezultatul incorect şi care este proiecţia pe care statul ar fi trebuit să o asigure, limitându-se la simple afirmaţii, lipsite de o analiză juridică obiectivă din care să reiasă raţiunea în susţinerea culpei fără prevedere.

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că, prin decizia recurată, s-a reţinut că, "faţă de datele speţei, în mod corect a reţinut prima instanţă forma de vinovăţiei a culpei fără prevedere, ce reiese întocmai din acţiunile Statului Român prin autorităţile sale administrative. Culpa fără prevedere reprezintă faptul că Statul Român nu a prevăzut rezultatul transpunerii incorecte a actelor Uniunii Europene deşi trebuia să îl prevadă. Această vinovăţie reiese întocmai din acţiunile Statului Român de a nu transpune în mod corect (în mod coerent, previzibil şi corelat) Directivele nr. 6/71/CE şi nr. 2008/104/CE".

În cauză, forma de vinovăţie a fost determinată de instanţa de fond prin raportare la considerentele încheierii penale, astfel cum s-a arătat mai sus, element al răspunderii civile delictuale despre care instanţa de recurs a apreciat că nu este îndeplinit în cauză. În consecinţă, Înalta Curte apreciază că este inutilă verificarea, în recurs, a chestiunilor legate de întrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, împotriva deciziei civile nr. 957 A din 11 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 5 mai 2022.