Pre-emption rights for leased state-confiscated property: validity of lease and "free of encumbrances" exception to public auction

Şedinţa publică din data de 04 mai 2022

Asupra recursului civil de faţă, constată următoarele:

A. Primul ciclu procesual

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti la data de 13 mai 2015, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia sectorului 1 a Finanţelor Publice şi B., să se constate valabilitatea contractului de închiriere încheiat între reclamantă şi Compania de Cercetări Aplicative şi Investiţii S.A., la data de 1 septembrie 2007, astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x din 27 martie 2009, nr. 2 din 1 august 2011, nr. 2 bis din 31 august 2012 şi nr. 3 din 9 octombrie 2012, la data de 8 august 2014, precum şi dreptul de preempţiune al reclamantei la cumpărarea bunului imobil ce reprezintă spaţiul închiriat potrivit dispoziţiilor contractului de închiriere, la preţul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1299 din 4 noiembrie 2015, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a hotărât după cum urmează:

A respins, ca neîntemeiată, excepţia inadmisibilităţii acţiunii, invocată de pârâţii Administraţia sectorului 1 a Finanţelor Publice, Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

A respins, ca neîntemeiată, excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Administraţia Sectorului 1 a Finanţelor Publice, Direcţia Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

A admis acţiunea formulată de reclamantă în contradictoriu cu pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, Administraţia sectorului 1 a Finanţelor Publice şi B..

A constatat valabilitatea la data de 8 august 2014 a contractului de închiriere încheiat la data de 1 septembrie 2007 între reclamantă şi pârâta S.C. Compania de Cercetări Aplicative şi Investiţii S.A., astfel cum a fost modificat prin actele adiţionale nr. x din 27 martie 2009, nr. 2 din 1 august 2011, nr. 2 bis din 31 august 2012 şi nr. 3 din 9 octombrie 2012.

A constatat dreptul de preemţiune al reclamantei la cumpărarea imobilului ce reprezintă spaţiul închiriat potrivit contractului de închiriere menţionat, la preţul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, potrivit art. 22 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007.

A obligat pe pârâţi la plata către reclamantă a sumei de 200 RON cheltuieli de judecată, constând în taxa judiciară de timbru.

3. Decizia pronunţată în apel de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 983A din 21 decembrie 2016, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a hotărât după cum urmează:

A respins excepţia inadmisibilităţii apelurilor, ca nefondată.

A admis apelul declarat de pârâta Administraţia sector 1 Bucureşti a Finanţelor Publice reprezentată de Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva sentinţei tribunalului, pe care a schimbat-o, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a acestei pârâte şi a respins acţiunea reclamantei în contradictoriu cu ea.

A admis apelurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti împotriva aceleiaşi sentinţe şi, în consecinţă, a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a ANAF pe capătul de cerere în constatarea valabilităţii contractului de închiriere.

A menţinut respingerea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive pe capătul de cerere în constatarea dreptului de preemţiune.

A anulat sentinţa de fond şi a trimis cauza Tribunalului Bucureşti, secţia a Vi-a civilă.

4. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia nr. 485 din 22 februarie 2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia a II-a civilă a admis recursurile declarate de reclamantă şi de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice împotriva deciziei curţii de apel, pe care a casat-o şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

B. Al doilea ciclu procesual

5. Decizia pronunţată în rejudecarea apelului de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 121 A din 30 ianuarie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelurile împotriva sentinţei tribunalului, în considerarea motivului de apel privind competenţa materială funcţională a primei instanţe, pe care a anulat-o şi a trimis cauza spre competentă soluţionare în primă instanţă Tribunalului Bucureşti, secţia a VI-a civilă.

6. Decizia pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie

Prin decizia civilă nr. 36 din 15 ianuarie 2020, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanta A. S.A. împotriva deciziei nr. 121 A din 30 ianuarie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a casat decizia atacată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi curţi de apel pentru continuarea judecăţii.

C. Al treilea ciclu procesual

7. Decizia pronunţată în a doua rejudecare a apelului de Curtea de Apel Bucureşti

Prin decizia civilă nr. 235 A din 18 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a hotărât după cum urmează:

A respins, ca nefondate, apelurile declarate împotriva sentinţei civile nr. 1299 din 04.11.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, de către pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti.

A admis apelul declarat de pârâta Administraţia sectorului 1 a Finanţelor publice, prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, a schimbat, în parte, sentinţa apelată, în sensul că a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei Administraţia Sectorului 1 a Finanţelor Publice şi a respins cererea în contradictoriu cu aceasta ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

A păstrat celelalte dispoziţii ale sentinţei.

8. Recursul declarat în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 235 A din 18 februarie 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, au formulat recurs Statul Român prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

8.1. Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, pct. 7 şi pct. 8 din C. proc. civ., pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor a solicitat, în principal, constatarea nulităţii deciziei curţii de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecarea apelului, prin raportare la art. 488 pct. 7 şi, în subsidiar, în raport de art. 488 pct. 8, modificarea deciziei curţii de apel, în sensul admiterii apelului exercitat de pârâtul Statul român prin Ministerul Finanţelor, cu consecinţa respingerii cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că, deşi a invocat excepţia absolută şi peremptorie a autorităţii de lucru judecat provizorie în raport de dezlegarea dată de Curtea de Apel Bucureşti prin decizia civilă nr. 1182/2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, vizând un litigiu similar purtat între aceleaşi părţi, totuşi instanţa de apel nu a analizat aceste aspecte.

În opinia recurentului, decizia atacată este nulă prin raportare la prevederile art. 425 lit. b) şi art. 176 alin. (2) din C. proc. civ.

A mai arătat recurentul că, în respectarea prevederilor art. 6 alin. (1) şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., dar şi în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului referitoare la dreptul la un proces echitabil, se impunea ca instanţa de apel să realizeze o judecată efectivă a cererilor şi apărărilor pe care le-a formulat fiecare dintre părţi. Or, hotărârea recurată nu este motivată, astfel că se impune constatarea nulităţii acesteia, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare, pentru respectarea dreptului la un proces echitabil.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul a susţinut că, aşa cum reiese din conţinutul încheierii din 21 ianuarie 2021, pronunţată de instanţa de apel, în temeiul art. 430 alin. (1) şi alin. (2) şi art. 432 C. proc. civ., Statul Român prin Ministerul Finanţelor a invocat excepţia absolută şi peremptorie a autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 888/2014 şi excepţia autorităţii de lucru judecat provizorie, în condiţiile art. 430 alin. (4) din C. proc. civ., în raport de dezlegarea dată de Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia nr. 1182/2019, pronunţată în dosarul nr. x/2015, vizând un litigiu similar, purtat între aceleaşi părţi litigante. Cu toate acestea, instanţa de apel nu s-a pronunţat cu privire la aceste excepţii, apreciind în mod greşit că reprezintă simple apărări de fond pe care le-a apreciat ca fiind neîntemeiate.

În continuare, recurentul a arătat că instanţa penală a dispus confiscarea imobilului liber de orice sarcini, iar potrivit considerentelor aceleiaşi instanţe, nu este permisă încheierea între particulari a unor acte de dispoziţie având ca obiect produse ale infracţiunii, cu consecinţa posibilităţii constatării nulităţii absolute a acestora.

În acest context, în opinia recurentului, în mod greşit curtea de apel a apreciat că instanţa penală nu a avut în vedere sancţionarea cu nulitatea absolută a contractului de locaţiune, reţinând că s-ar fi referit exclusiv la ipotecile de care era grevat imobilul, iar nu şi la sarcina impusă de existenţa contractului de locaţiune.

Or, o astfel de interpretare este nelegală, întrucât trimiterile instanţei penale la ipotecă, ca sarcină impusă unui bun, a fost una exemplificativă, fără a limita însă la aceasta, categoria actelor pe care le-a sancţionat cu nulitatea absolută, efectele hotărârii penale extinzându-se asupra tuturor actelor care, prin natura lor, reprezintă sarcini asupra imobilelor, produs al infracţiunii. A reţine contrariul ar presupune ca bunul să intre în patrimoniul statului, cu sarcina asigurării folosinţei acestuia locatarului.

Reiese, aşadar, că printre actele lovite de nulitate absolută se enumeră şi contractul de locaţiune, aspect care se opune cu autoritate de lucru judecat în prezenta cauză, astfel cum a reţinut, de altfel, Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015.

A mai susţinut recurentul că, în mod greşit instanţele de fond au reţinut că dezlegarea dată prin decizia nr. 538/2020, definitivă, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, se impune în prezenta cauză pentru identitate de raţionament, câtă vreme prin această decizie instanţa supremă nu a analizat existenţa/inexistenţa autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 888/2014, ci a examinat excepţia autorităţii de lucru judecat în raport de decizia penală nr. 85/2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, în dosarul nr. x/2012.

Ca atare, dezlegarea dată prin considerentele deciziei nr. 538/2020 nu are nicio înrâurire în cauza pendinte, instanţa de apel înlăturând greşit excepţia autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 888/2014, apreciind că această chestiune ar fi fost deja analizată şi soluţionată de instanţa supremă în dosarul nr. x/2017.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a arătat că, acordând prevalenţă aplicării dispoziţiilor art. 1182 din C. civ., în detrimentul Legii nr. 7/1996, ca lege specială, curtea de apel a încălcat principiul specialia generalibus derogant, reţinând opozabilitatea faţă de terţi a contractului de locaţiune.

Astfel, pentru a se realiza obiectivul publicităţii imobiliare şi, implicit, al asigurării opozabilităţii faţă de terţi a actelor şi faptelor juridice referitoare la imobilele aflate îm acelaşi teritoriu administrativ, acestea trebuie înscrise în cartea funciară. Prevederile Legii nr. 7/1996 sunt aplicabile şi contractelor de locaţiune încheiate pe o durată mai mare de 5 ani, cum este cazul în speţă, aceasta reprezentând o derogare faţă de prevederile generale ale C. civ.

Sub un alt aspect criticat, recurentul a susţinut că au fost încălcate dispoziţiile deciziei penale nr. 888/2014 şi prevederile art. 1264 alin. (1) şi art. 22 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007.

Astfel, în mod greşit instanţa de apel a apreciat că nu a fost sancţionat cu nulitatea absolută contractul de locaţiune şi că acesta poate fi considerat un contract de închiriere în vigoare, în accepţiunea prevederilor art. 22 alin. (8).

În aplicarea prevederilor art. 1254 alin. (1) din C. civ., la data pronunţării deciziei penale nr. 888/2014, contractul de locaţiune a fost desfiinţat retroactiv.

Niciuna dintre părţi nu a contestat valabilitatea contractului de locaţiune la data încheierii lui şi nici faptul că acesta se afla în desfăşurare la momentul pronunţării deciziei penale.

Ceea ce se contestă în cauză este valabilitatea contractului de locaţiune la data de 08.08.2014. Chiar dacă primul capăt de cerere al acţiunii este reprezentat de constatarea valabilităţii contractului la 08.08.2014, având în vedere că prin cel de-al doilea capăt de cerere se solicită constatarea dreptului de preempţiune la cumpărarea imobilului, conform prevederilor art. 22 alin. (8) din Normele metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007, în realitate instanţa este chemată să statueze cu privire la valabilitatea contractului de locaţiune la data pronunţării deciziei penale, 08.08.2014.

Or, a conchis recurentul, având în vedere că prin pronunţarea deciziei penale nr. 888 din 08.08.2014, contractul de locaţiune a fost sancţionat cu nulitatea absolută, dar şi în raport de prevederile art. 1254 alin. (1) din C. civ., reiese că nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art. 22 alin. (8) şi, ca atare, constatarea dreptului de preempţiune al reclamantei la cumpărarea imobilului este nelegală.

8.2. Recursul pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare.

În dezvoltarea motivului de casare, recurenta-pârâtă a susţinut că pricina nu poate fi soluţionată cu ignorarea deciziei penale nr. 888 din 08.08.2014, în temeiul căreia imobilul în litigiu a trecut în proprietatea Statului Român, liber de orice sarcini. Astfel, în mod greşit instanţa de apel a reţinut că locaţiunea încheiată, reprezentând o sarcină, nu poate fi opusă în scopul recunoaşterii unui drept de preempţiune, devenind fără relevanţă analiza valabilităţii contractului la data confiscării imobilului.

Împrejurarea că la momentul confiscării imobilul a trecut în proprietatea Statului român, liber de orice sarcină, este confirmată de cele două hotărâri penale pronunţate în cauză. Prin urmare, începând cu data de 08.08.2014, data pronunţării deciziei penale de confiscare, contractul de închiriere încheiat cu privire la imobilul în litigiu nu şi-a mai produs efectele, în sensul că sumele de bani reprezentând chiria nu au mai fost plătite şi nici încasate, contractul fiind desfiinţat, Statul român devenind titularul dreptului de proprietate asupra imobilului cu privire la care poate să îşi exercite toate prerogativele ce îi revin în această calitate.

Ca atare, Statul Român este îndrituit să analizeze dacă, în cauză, sunt incidente prevederile art. 22 lit. d) şi art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor Metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007.

Cum la data intrării în proprietatea privată a statului, cu privire la imobilul în litigiu nu era încheiat un contract de locaţiune valabil, în opinia recurentei, reiese că nu sunt incidente prevederile 22 alin. (8) precitate.

De asemenea, potrivit dispoziţiilor din cuprinsul hotărârii penale de confiscare, Statului Român i-a revenit şi obligaţia de valorificare a imobilului, în acord cu normele şi procedurile instituite de H.G. nr. 731/2007.

Prin admiterea cererii de chemare în judecată a reclamantei, instanţele au împiedicat Statul Român în valorificarea imobilului prin intermediul licitaţiei publice, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 22.

Or, recunoaşterea în favoarea reclamantei a unui drept de preempţiune, prin vânzarea către aceasta a imobilului în litigiu la un preţ fix, rezultat în urma evaluării, reprezintă o limitare a drepturilor proprietarului în sensul reducerii posibilităţii acestuia de a obţine o valoare cât mai mare, în vederea recuperării prejudiciului stabilit de instanţa penală.

Pe de altă parte, contractul de închiriere în discuţie nu întruneşte condiţiile de valabilitate pentru a naşte în patrimoniul reclamantei un drept de preempţiune la cumpărare. Simpla valabilitate a contractului între părţile contractante nu este suficientă, ci este necesar ca respectivul contract să fie opozabil terţilor, în speţă, Statului Român, părţile având obligaţia respectării prevederilor art. 20 din C. civ. şi art. 21 alin. (1) şi art. 23 lit. c) din Legea nr. 7/1996, obligaţie pe care părţile contractante nu au înţeles să o îndeplinească. Prin urmare, devin incidente prevederile art. 22 din C. civ. şi, pe cale de consecinţă, nu sunt întrunite condiţiile art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007.

8.3. Recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., pârâta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare, în vederea respingerii cererii de chemare în judecată.

În argumentarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8, recurenta-pârâtă a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 3 alin. (1) din Legea nr. 216/2016 dar şi a O.G. nr. 14/2007 privind acordarea dreptului la preempţiune.

În dezvoltarea acestui motiv, recurenta a arătat că, în mod nelegal, instanţa de apel a respins excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, din perspectiva obiectului cererii de chemare în judecată care vizează constatarea valabilităţii contractului de închiriere şi existenţa unui drept de preempţiune care poate fi realizată doar în contradictoriu cu proprietarul imobilului, Statul Român, iar nu cu organul însărcinat cu valorificarea acestuia.

Imobilul care face obiectul contractului de închiriere a cărui valabilitate a fost solicitată a fi constatată a făcut obiectul confiscării în temeiul deciziei penale nr. 888 din 08.08.2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, bunul intrând în domeniul privat al statului.

În cauză, reclamanta a pretins un drept de preempţiune la cumpărarea imobilului în discuţie, invocând o serie de acte normative.

Cu privire la bunurile confiscate sau sechestrate prin decizia penală anterior menţionată, Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a avut atribuţii exclusiv cu privire la identificarea acestora şi aplicarea măsurilor asiguratorii, având totodată atribuţii în executarea silită în vederea recuperării prejudiciului, fără ca aceste atribuţii să îi recunoască sau să îi confere calitatea de proprietar asupra bunurilor respective, inclusiv asupra imobilului în litigiu.

Prin urmare, recurenta nu are competenţe în domeniul proprietăţii private a Statului român şi, ca atare, nu poate justifica calitate procesuală pasivă în prezenta cauză, prin raportare la prevederile art. 36 din C. proc. civ., neexistând o identitate între subiectul raportului dedus judecăţii şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală.

De altfel, în exercitarea atribuţiilor conferite prin lege, recurenta nu acţionează în nume propriu, ci în numele proprietarului.

În continuare, recurenta a susţinut că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a normelor de drept material prin recunoaşterea în favoarea reclamantei a dreptului de preempţiune la cumpărarea imobilului în litigiu, eludând astfel hotărârea penală pronunţată în cauză.

Ca afect al hotărârii penale, bunurile confiscate au trecut în proprietatea statului, libere de orice sarcini, inclusiv de contractul de închiriere, fiind în atribuţiile instanţei de apel civile de a verifica condiţiile de valabilitate ale contractului de închiriere prin raportare la ansamblul materialului probator existent la dosarul penal care a condus la soluţia de confiscare, inclusiv în a cerceta în ce măsură contractul de închiriere este opozabil noului proprietar al bunului.

Din conţinutul deciziei penale anterior menţionate dar şi al deciziei penale nr. 85 din 21.01.2016, prin care a fost soluţionată contestaţia la executare care explică sensul noţiunii "liber de sarcini", reiese, în opinia recurentei, că la momentul trecerii bunurilor în proprietatea privată a statului, acestea erau libere de sarcini, reţinându-se că achiziţionarea acestora a fost efectuată din bani proveniţi din infracţiunile deduse judecăţii, figurând în proprietatea C. S.A., confiscarea fiind dispusă în temeiul prevederilor art. 112 alin. (1) lit. e) C. pen. şi art. 112 alin. (6) din acelaşi cod, reţinându-se că bunurile dobândite de către persoana condamnată D., prin săvârşirea infracţiunilor de spălare de bani figurau, în mod formal, în patrimoniul C. S.A. precum şi în cel al Companiei de Cercetări Aplicative şi Investiţii S.A., beneficiarul final şi real fiind D..

Aşadar, a susţinut recurenta, sensul noţiunii "liber de sarcini" este mult mai larg decât în civil, prin aceasta înţelegându-se înlăturarea oricărei restrângeri adusă exerciţiului dreptului de proprietate sau transmisiune a unor astfel de atribute, prin acte consimţite de inculpatul D. sau de societăţile comerciale controlate de acesta sau de membrii familiei acestuia.

În viziunea instanţei penale care a dispus măsura confiscării, excepţiile vizând ocrotirea terţilor care au dobândit cu bună credinţă bunuri ce reprezintă produsul infracţiunii se impun a fi analizate de judecătorii interni cu luarea în considerare a paragrafului 11 din Preambulul Directivei 2014/42/UE a Parlamentului European şi a Consiliului din 03 iulie 2014 privind îngheţarea şi confiscarea instrumentelor şi produselor infracţiunilor săvârşite în interiorul Uniunii Europene, potrivit căruia confiscarea de la terţi ar trebui să fie posibilă cel puţin în cazurile în care terţii ştiau sau trebuiau să ştie că scopul transferului sau al achiziţionării era evitarea confiscării.

Potrivit reţinerilor instanţelor penale, orice drepturi pe care un terţ le-ar pretinde sau reclama asupra bunurilor confiscate, chiar şi în temeiul unor contracte valabile, nu sunt opozabile noului proprietar al bunurilor, respectiv Statului român, care preia bunurile libere de orice sarcini. În acest context, nu pot fi primite reţinerile curţii de apel potrivit cărora această interpretare ar goli de conţinut normele procedurii de valorificare.

A mai susţinut recurenta că, potrivit deciziilor penale, având în vedere că bunurile au fost obţinute de fiicele condamnatului, cu titlu gratuit, s-a reţinut că acest aspect a întărit ideea că ele nu au intrat cu bună credinţă în posesia bunurilor transmise prin contractul de donaţie.

Or, a admite faptul că a rămas în vigoare contractul de închiriere presupune o modificare a dispoziţiilor exprese prevăzute în decizia penală nr. 888 din 08.08.2014, referitoare la dobândirea bunului imobil prin alte căi decât cele legale.

Sub un alt aspect criticat, recurenta a susţinut că hotărârea recurată a fost pronunţată cu aplicarea şi interpretarea greşită a normelor de drept material în sensul în care, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că înregistrarea la organele fiscale a contractului de închiriere îl face opozabil faţă de terţi, în contextul în care demersul de înregistrare la organele fiscale nu are efect opozabilitatea contractelor, ci este efectuat în scopul stabilirii impozitului datorat de contribuabil pentru venitul realizat din cedarea folosinţei bunurilor.

În argumentarea criticii privind aplicarea şi interpretarea greşită de către instanţa de apel a prevederilor art. 3 din Legea nr. 216/2016, pârâta a învederat că în ceea ce priveşte imobilul în litigiu, procedura de valorificare nu a fost demarată, reclamanta contestând componenţa comisiei privind evaluarea bunului. Prin urmare, cum imobilul în discuţie nu a făcut obiectul unei licitaţii, reclamanta nu poate să invoce vreun drept de preempţiune care se naşte doar dacă bunul este scos la vânzare.

9. Apărările formulate în cauză

Recurenta pârâtă Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a depus întâmpinare prin care a solicitat admiterea recursurilor declarate de ceilalţi pârâţi.

În susţinerea poziţiei sale procesuale, a arătat că orice drepturi pe care un terţ le-ar pretinde sau reclama asupra bunurilor confiscate, chiar şi în temeiul unor contracte valabile, nu sunt opozabile noului proprietar, respectiv Statului Român, care, aşa cum rezultă din hotărârea penală, preia bunurile libere de orice sarcini.

Totodată, susţine că nu poate fi vorba de un drept de preemţiune atâta timp cât bunul imobil a fost trecut în proprietatea statului liber de orice sarcini, iar intimata nu are calitatea de deţinător al bunurilor imobile în sensul O.G. nr. 14/2007, iar în raport de noua situaţie juridică a imobilului, aceasta are calitatea de terţ.

Intimata reclamantă A. S.A a depus întâmpinare la recursurile declarate de pârâţi, prin care a solicitat respingerea căilor de atac, ca neîntemeiate.

În ceea ce priveşte recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor, intimata a susţinut că primul motiv de recurs este neîntemeiat, având în vedere că, pe de o parte, instanţa de apel a precizat că excepţia autorităţii de lucru judecat nu este o veritabilă excepţie, astfel că va fi avută în vedere drept argument în susţinerea motivelor de apel, reţinând ulterior că nu există autoritate de lucru judecat în raport de decizia civilă nr. 1182/2019, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, întrucât este pronunţată în contradictoriu cu o altă parte şi vizează un alt contract de închiriere decât cel din prezenta cauză.

Pe de altă parte, instanţa de apel a analizat toate aspectele invocate de Statul Român, răspunzând tuturor motivelor, în bloc, nefiind obligată să analizeze separat fiecare argument în parte.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, intimata se apără arătând că nu sunt îndeplinite condiţiile autorităţii de lucru judecat, neexistând identitate de obiect şi de părţi între cele două litigii.

Totodată, prin decizia penală nr. 888/08.08.2014, instanţa nu a dispus nicio măsură cu privire la contractul de închiriere, iar sancţionarea de către o instanţă penală a unui contract cu nulitatea absolută nu poate avea loc prin instituirea unor prezumţii deduse din considerentele hotărârii sau din adoptarea unor măsuri penale de siguranţă. În acest sens, noţiunea "liber de orice sarcini" subliniază, în opinia intimatei, faptul că noul titular la dreptului de proprietate nu este ţinut de actele juridice încheiate cu vechiul proprietar, bunurile fiind reintroduse în circuitul civil "curate", însă nu ca urmare a constatării nulităţii absolute.

Cu referire la ultimul motiv de recurs, intimata arată că principiul specialia generalibus derogant nu este aplicabil în speţă în raport de obiectul cererii de chemare în judecată, instanţa de apel reţinând corect că nu este relevantă soarta contractului de închiriere faţă de Statul Român, ci interesează soarta contractului în raport de vechiul titular al dreptului de proprietate.

Sintagma "liber de orice sarcini" utilizată în cuprinsul deciziei penale are în vedere doar acele drepturi care se constituie în sarcini, dar născute anterior pronunţării deciziei, şi nu eventuale drepturi care se nasc ulterior sau tocmai ca urmare a pronunţării acestei decizii.

Or, dreptul de preemţiune al intimatei s-a născut ca urmare a pronunţării soluţiei de confiscare şi de trecere a bunului imobil în proprietatea Statului Român.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, intimata a invocat aceleaşi argumente, având în vedere că motivele de recurs sunt identice.

În ceea ce priveşte recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, intimata s-a apărat arătând că această pârâtă are atribuţii directe în procedura de valorificare a imobilului, fiind instituţia care se ocupă cu realizarea tuturor demersurilor pentru organizarea licitaţiilor publice şi notificarea în vederea exercitării dreptului de preemţiune, astfel că are calitate procesuală în cauză, cum în mod corect a reţinut instanţa de apel.

Cu referire la efectele deciziei penale asupra contractului de închiriere şi dreptului de preemţiune al intimatei, aceasta a argumentat legalitatea hotărârii atacate, reiterând aceleaşi apărări expuse în cele ce preced.

10. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 02 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală şi a acordat termen de judecată la data de 04 mai 2022, pentru soluţionare pe fond a acestora.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Recursul pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 7 şi 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 6, 7 şi 8, recurentul-pârât a invocat, în esenţă:

- omisiunea analizării excepţiei autorităţii de lucru judecat provizorie a deciziei nr. 1182/2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, vizând un litigiu similar purtat între aceleaşi părţi şi soluţionat în sensul respingerii acţiunii;

- încălcarea efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a deciziei penale nr. 888/2014 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti (prin care s-a dispus confiscarea specială a imobilului litigios), mai exact a considerentelor prin care s-a reţinut nulitatea absolută a contractului de locaţiune;

- reţinerea greşită a autorităţii de lucru judecat a deciziei civile nr. 538/2020 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2017, care tranşează, în realitate, efectele deciziei penale nr. 85A/2016 pronunţate în contestaţia la executare având ca obiect lămurirea deciziei penale nr. 888/2014;

- reţinerea greşită a opozabilităţii contractului de închiriere, rezultat al încălcării principiului specialia generalibus derogant, cu referire la raportul dintre dispoziţiile art. 23 pct. C lit. a) din Legea nr. 7/1996 şi art. 1182 din C. civ. de la 1864;

- încălcarea dispoziţiilor art. 1254 alin. (1) din C. civ. şi art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007, prin reţinerea eronată a existenţei unui "contract de închiriere în vigoare", în accepţiunea normei juridice, în condiţiile în care respectivul contract a fost desfiinţat retroactiv prin efectul nulităţii absolute, odată cu pronunţarea deciziei prin care s-a dispus confiscarea imobilului liber de orice sarcini.

Recursul pârâtei Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă:

- nesocotirea statuărilor din deciziile penale nr. 888/2014 şi 85A/2016 potrivit cu care contractul de închiriere reprezintă o sarcină, ale cărei efecte nu s-au mai produs, conform art. 1819 din C. civ., începând cu data confiscării imobilului, trecut în proprietatea privată a statului negrevat şi neafectat de obligaţii juridice, astfel că în mod greşit s-a reţinut incidenţa dispoziţiilor art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007;

- ignorarea obligaţiilor legale instituite în sarcina organelor fiscale ale statului, pentru punerea în executare a hotărârii penale de confiscare, prin valorificarea imobilului la licitaţie publică, iar nu prin vânzarea către reclamantă la un preţ fix rezultat în urma evaluării;

- încălcarea dispoziţiilor legale referitoare la opozabilitatea faţă de terţi, reglementate de art. 20 alin. (1) şi art. 22 din C. civ. şi de art. 21 alin. (1) şi art. 23 lit. C) din Legea nr. 7/1996, cu consecinţa recunoaşterii greşite a dreptului de preempţiune al reclamantei la cumpărarea imobilului.

Recursul pârâtei Agenţia Naţională de Administrare Fiscală a fost întemeiat pe motivul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Prin criticile concrete de nelegalitate, încadrabile în motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8, recurenta-pârâtă a invocat, în esenţă:

- respingerea nelegală a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, rezultat al aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 şi art. 36 din C. proc. civ., câtă vreme nu este proprietarul bunului suspus procedurii de valorificare;

- nesocotirea deciziei penale nr. 888/2014 prin care s-a dispus confiscarea imobilului şi trecerea, liber de orice sarcini, în proprietatea statului care se bucură astfel de plenitudinea dreptului de proprietate, precum şi a deciziei nr. 85A/2016 în considerentele căreia a fost explicitată noţiunea de "liber de orice sarcini";

- reţinerea greşită a opozabilităţii faţă de terţi a contractului, deşi registrele autorităţilor fiscale nu sunt registre publice, ci au relevanţă doar în privinţa impozitării, nu şi a publicităţii;

- încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 216/2016, prin aplicarea greşită a prevederilor O.G. nr. 14/2007, în condiţiile în care procedura de valorificare nu a fost începută, întrucât reclamanta a contestat componenţa comisiei de evaluare a bunului.

Se cuvine precizat că raţiuni care ţin de nevoia abordării unitare a motivelor comune de nelegalitate expuse în cele trei recursuri impun examinarea grupată a criticilor formulate, în raport de problemele de drept deduse judecăţii în prezenta cale de atac.

Prealabil examinării propriu-zise a criticilor de nelegalitate, Înalta Curte are a observa că demersul judiciar, astfel cum a fost configurat prin elementele cererii de chemare în judecată şi supus judecăţii instanţelor de fond, are ca obiect acţiunea în constatarea valabilităţii - la data de 08.08.2014 - a contractului de închiriere încheiat între reclamanta A. S.A. şi pârâta Compania de Cercetări Aplicative şi Investiţii S.A. la data de 01.09.2007 (modificat prin acte adiţionale ulterioare), precum şi constatarea dreptului de preempţiune al reclamantei la cumpărarea bunului imobil închiriat, în conformitate cu dispoziţiile art. 22 alin. (8) din H.G. nr. 731/2007.

Situaţia de fapt reţinută de prima instanţă şi confirmată de instanţa de apel, care iese din sfera controlului de legalitate îngăduit instanţei de recurs şi care, de altfel, nici nu a fost contestată în etapele procesuale anterioare, relevă, într-o succintă prezentare, următoarele aspecte:

La data de 08.08.2014, când a fost pronunţată hotărârea penală definitivă prin care s-a dispus confiscarea specială a imobilului litigios şi trecerea acestuia în patrimoniul statului liber de orice sarcini, reclamanta A. S.A. era titulara unui contract de închiriere valabil încheiat şi aflat în derulare la acea dată, fără a fi intervenit vreunul dintre cazurile de terminare a contractului prevăzute de art. 16 din această convenţie.

Obiectul contractului de închiriere îl reprezintă imobilul situat în Bucureşti, Şoseaua Bucureşti-Ploieşti nr. 25-27, compus din teren în suprafaţă de 4.184,41 mp, pe care se află o parcare auto şi o construcţie S+P+E, având o suprafaţă construită la sol de 1.986,25 mp şi o suprafaţă utilă desfăşurată de 3.424,23 mp, intabulat în CF nr. x a Sectorului 1, cu număr cadastral x. Prin actul adiţional nr. x/01.08.2011 la contractul de închiriere s-a modificat sintagma "spaţiul de închiriat", care înseamnă o suprafaţă totală de 1.770,93 mp.

Durata contractului a fost prelungită succesiv prin acte adiţionale la contract, ultima oară până la data de 01.08.2016, potrivit actului nr. 02 bis/31.08.2012.

Statul Român prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti a intabulat dreptul de proprietate asupra imobilului confiscat, la data de 23.09.2014, dată de la care, în calitate de proprietar, putea demara procedura de valorificare a bunurilor confiscate.

Reclamanta s-a adresat instituţiilor statului abilitate să valorifice imobilul închiriat (la datele de 23.12.2014, 02.02.2015, 05.03.2015, 10.03.2015, 09.04.2015, 20.04.2015 şi 08.05.2015), cu solicitarea de a i se permite derularea în continuare a contractului de închiriere, precum şi de a exercita oferta de cumpărare în termen de 30 de zile de la data comunicării rezultatului evaluării, cereri ce nu au primit niciun răspuns.

În litigiul de faţă nu s-a dovedit că procedura de valorificare a bunurilor confiscate, astfel cum a fost demarată în temeiul O.G. nr. 14/2007, s-ar fi finalizat cu consecinţa nevalorificării bunului prin licitaţie publică.

Înalta Curte reţine, aşadar, că dreptul de preempţiune afirmat de reclamantă intră în domeniul de reglementare al legislaţiei speciale din materia procedurii de valorificare a bunului imobil intrat, prin confiscare în procesul penal, în proprietatea privată a statului.

Imobilul asupra căruia se solicită recunoaşterea unui atare drept a intrat "în patrimoniul statului liber de orice sarcini" prin efectul măsurii de siguranţă a confiscării speciale dispuse în baza art. 112 alin. (1) lit. e) şi alin. (6) din C. pen., prin decizia penală nr. 888/08.08.2014, definitivă, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2012.

Din perspectiva legii civile aplicabile în planul raporturilor de drept substanţial, Înalta Curte reţine, similar instanţelor de fond, faptul că litigiul pendinte este guvernat în privinţa contractului de închiriere (încheiere, interpretare, efecte, executare şi încetare) de normele generale ale C. civ. de la 1864, în vigoare la data încheierii actului juridic (01.09.2007), potrivit principiilor neretroactivităţii legii civile şi al ultraactivităţii legii vechi ca excepţie de la aplicarea imediată a legii civile noi, consacrate de art. 1 din C. civ. de la 1864, art. 6 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 287/2019 privind C. civ. şi art. 3 şi 102 din Legea de punere în aplicare nr. 71/2011.

Pe de altă parte, în raport de data pronunţării hotărârii penale definitive (08.08.2014), regimul juridic al efectelor măsurii de confiscare specială în privinţa drepturilor subiective civile ce interesează procesul de faţă (îndeosebi dreptul de preempţiune al chiriaşului la cumpărarea imobilului confiscat) este supus dispoziţiilor speciale ale O.G. nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului şi ale H.G. nr. 731/2007 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a O.G. nr. 14/2007 (în continuare, Normele metodologice), ambele în forma în vigoare la data de 08.08.2014, potrivit regulii tempus regit actum.

Astfel, potrivit art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007, "Bunurile de orice fel intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică în condiţiile prezentei ordonanţe de către Ministerul Finanţelor Publice prin organele de valorificare abilitate.", iar conform art. 2 lit. a) din acelaşi act normativ, "În înţelesul prezentei ordonanţe, termenii şi expresiile de mai jos au următoarele semnificaţii: a) organe de valorificare - Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti, administraţiile judeţene ale finanţelor publice şi administraţiile finanţelor publice ale sectoarelor municipiului Bucureşti şi alte structuri ale Ministerului Finanţelor Publice, stabilite prin ordin al ministrului finanţelor publice, pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului aflate pe teritoriul României, precum şi structurile de specialitate cu atribuţii în acest sens din cadrul Ministerului Afacerilor Externe, pentru bunurile intrate în proprietatea privată a statului, care nu se află pe teritoriul României".

De asemenea, potrivit art. 1 lit. a) din Normele metodologice "În condiţiile Ordonanţei Guvernului nr. 14/2007 pentru reglementarea modului şi condiţiilor de valorificare a bunurilor intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului, denumită în continuare ordonanţă, se valorifică următoarele bunuri, dacă prin legi speciale nu se dispune altfel: a) bunurile confiscate sau intrate în proprietatea privată a statului în temeiul legii, al hotărârilor judecătoreşti definitive şi irevocabile sau al deciziilor organelor împuternicite să dispună confiscarea, dacă deciziile, respectiv procesele-verbale sau alte acte prin care s-a dispus confiscarea, nu au fost contestate în termenul legal sau au fost contestate şi contestaţia a fost respinsă prin hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă".

Totodată, dispoziţiile art. 22 din Normele metodologice reglementează valorificarea bunurilor imobile după cum urmează:

"(1) Bunurile imobile intrate, potrivit legii, în proprietatea privată a statului se valorifică numai prin licitaţie publică.

(2) Fac excepţie de la prevederile alin. (1): (...) d) bunurile imobile pentru care exista un contract de închiriere în vigoare în momentul intrării acestora în proprietatea privată a statului. (...)

(8) Bunurile imobile intrate în proprietatea privată a statului, pentru care la data intrării în proprietatea privată a statului exista un contract de închiriere în vigoare, pot fi valorificate prin vânzarea directă către chiriaşi, dacă oferă cel puţin preţul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, în termen de 30 de zile de la data notificării în acest sens de către organele de valorificare, şi achită integral suma în termen de 60 de zile de la data depunerii ofertei de cumpărare.

(9) În cazul în care chiriaşii aflaţi în situaţia prevăzută la alin. (8) nu îşi exprimă oferta de cumpărare sau nu achită suma datorată în termenele precizate la alin. (8), se procedează la valorificarea bunurilor prin licitaţie publică. În acest caz, termenul prevăzut la alin. (2) lit. b) curge de la data la care se trece la valorificarea prin licitaţie publică."

Rezultă cu evidentă că dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Normele metodologice consacră licitaţia publică drept regulă generală în materie de valorificare a bunului imobil intrat, prin confiscare dispusă în cadrul procesului penal, în proprietatea privată a statului.

Prin excepţie de la regula valorificării prin licitaţie publică, legiuitorul a reglementat în conţinutul alin. (8) al aceluiaşi articol, modalitatea vânzării directe către chiriaş, în condiţii şi termene anume prescrise de lege.

Sfera de aplicabilitate, sub aspectul destinatarilor normei şi a bunurilor vizate de aceasta, evidenţiază faptul că dispoziţiile legale de excepţie şi derogatorii înscrise în art. 22 alin. (8) sunt edictate în beneficiul chiriaşului care deţine un "contract de închiriere în vigoare" la data intrării imobilului în proprietatea privată a statului.

Aşadar, legea recunoaşte în favoarea chiriaşului unui imobil confiscat prin hotărâre penală definitivă, un drept de preempţiune la cumpărarea bunului, la preţul stabilit de comisia de evaluare pe baza raportului de expertiză tehnică sau de evaluare, exercitabil înlăuntrul unor termene legale caracterizate de celeritate, evident dacă este îndeplinită condiţia din ipoteza normei juridice, anume aceea ca preemptorul să fie titularul unui contract de închiriere valabil şi în curs de executare.

Controversa esenţială din litigiul pendinte este circumscrisă îndeplinirii/neîndeplinirii cerinţei din ipoteza normei, referitoare la existenta unui contract de închiriere în vigoare, care să permită aplicarea dispoziţiei acesteia, în sensul recunoaşterii dreptului de preempţiune al chiriaşului la cumpărarea imobilului confiscat şi supus valorificării prin organele abilitate.

Chestiunea litigioasă a fost tranşată în mod corect de către instanţele de fond, care au reţinut deplin legal argumentul că reclamanta era titulara unui contract de închiriere valabil încheiat şi aflat în curs de executare, aşadar "în vigoare" în accepţiunea textului de lege, la data de 08.08.2014, când imobilul a fost confiscat prin hotărâre penală definitivă şi trecut în patrimoniul statului liber de orice sarcini.

A. Principalele critici de nelegalitate, comune celor trei recursuri declarate, examinate din perspectiva tezelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 7 şi 8 din C. proc. civ., sunt axate pe ideea nesocotirii de către instanţele de fond a incidenţei unor pretinse cauze de ineficacitate (nulitatea sau inopozabilitatea faţă de terţi) a contractului de închiriere, ca sancţiuni de drept civil, ori a unei cauze de încetare a locaţiunii prin desfiinţarea titlului locatorului, reprezentând cauze existente la momentul confiscării şi trecerii imobilului în proprietatea privată a statului, justificate de sintagma "liber de orice sarcini" cuprinsă în dispozitivul deciziei penale şi explicitată în considerentele acesteia.

Criticile sunt nefondate.

Astfel, printr-o primă critică de nelegalitate, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a considerentelor deciziei penale nr. 888/2014 prin care s-a reţinut nulitatea absolută a contractului de închiriere, astfel că aplicarea în cauză a principiului retroactivităţii efectelor nulităţii impune concluzia inexistenţei unui contract de închiriere la momentul intrării în patrimoniul statului.

Înalta Curte are a observa că dispozitivul hotărârii penale se referă la măsura de siguranţă a confiscării speciale, ca sancţiune de drept penal, în cadrul rezolvării acţiunii penale, fără a cuprinde şi vreo dispoziţie de anulare a contractului de închiriere în discuţie.

Pe de altă parte, soarta contractului de închiriere, sub aspectul valabilităţii actului juridic ori al existenţei vreunei cauze de nulitate, nu a făcut nici obiectul expres al examinării şi statuării pe cale incidentală, în cuprinsul considerentelor hotărârii penale de confiscare, astfel că nu poate fi reţinută existenţa vreunei tranşări jurisdicţionale a acestei chestiuni litigioase în faţa instanţei penale, în cadrul raţionamentului juridic care a condus la măsura confiscării speciale şi trecerii bunului în patrimoniul statului liber de orice sarcini.

Mai mult decât atât, reclamanta nu a fost parte în procesul penal, iar prin decizia penală nr. 85A/25.01.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a II-a penală în dosarul nr. x/2012, a fost respinsă ca nefondată contestaţia la executare formulată de petenta ANAF – Administraţia Finanţelor Publice a Sectorului 1 Bucureşti, având ca obiect lămurirea dispozitivului deciziei penale nr. 888/2014, sub aspectul sintagmei "liber de orice sarcini".

Or, distinct de împrejurarea că soluţia din contestaţia la executare a fost pronunţată de un complet de apel (compus din 2 judecători), iar considerentele au fost redactate cu opinia concurentă a unuia dintre membrii completului, se cuvine subliniat şi faptul că partea din considerente redactată de celălalt judecător, care excede motivării comune expuse ca sprijinind în mod necesar soluţia de respingere a cererii de lămurire dispozitiv, se referă totuşi la încetarea de drept a contractului de locaţiune, nu şi la desfiinţarea cu efect retroactiv a acestuia, astfel că nici în raport cu considerentele deciziei nr. 51A/2016 nu ar putea fi primită susţinerea recurenţilor referitoare la efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat în procesul penal, pretins a fi fost nesocotit în litigiul civil pendinte, prin ignorarea chestiunii nulităţii contractului tranşate jurisdicţional definitiv.

Astfel fiind, nu poate fi reţinută o încălcare a principiului autorităţii de lucru judecat a penalului asupra civilului consacrat de art. 28 alin. (1) teza I din C. proc. pen., după cum nu poate fi primită nici susţinerea recurenţilor că s-ar fi nesocotit efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat a considerentelor deciziilor penale nr. 888/2014 şi 85A/2016, efect ataşat în virtutea unei pretinse dezlegări jurisdicţionale definitive a chestiunii nulităţii contractului de locaţiune litigios, nefiind în consecinţă încălcate dispoziţiile art. 430 alin. (2) şi art. 431 alin. (2) din C. proc. civ. cu referire la art. 2 alin. (2) al aceluiaşi cod.

Drept urmare, în mod corect a argumentat instanţa de apel că, trecând peste diferenţa terminologică şi de conţinut între "sarcină" şi "contract de locaţiune", interpretarea afirmată de pârâţi ar goli, practic, de conţinut normele procedurii de valorificare a bunurilor imobile confiscate, fiind evident că legiuitorul nu a asimilat noţiunii de "liber de orice sarcini" şi contractul de închiriere, întrucât într-o asemenea situaţie nu ar mai fi reglementat procedura de valorificare cu recunoaşterea pentru chiriaş a dreptului de preemţiune. Ca atare, apar nerelevante fragmentele redate de către aceştia din cuprinsul deciziei penale nr. 888/2014, ce au în vedere situaţia sarcinilor de tipul ipotecii care ar afecta imobilul confiscat, nefiind extinsă aprecierea şi asupra contractelor de închiriere.

Luând în examinare cea de-a doua cauză de ineficacitate a contractului de închiriere susţinută prin memoriile de recurs, anume inopozabilitatea actului juridic, este de observat că logica argumentativă propusă de recurenţi se sprijină pe pretinsa nerespectare a condiţiilor de formă cerute pentru opozabilitatea faţă de terţi, reglementate de noul C. civ. (art. 20 alin. (1) şi art. 22) şi de Legea nr. 7/1996 (art. 21 alin. (1) şi art. 23 pct. C lit. a), pe nesocotirea principiului de drept specialia generalibus derogant cu referire la raportul dintre Legea nr. 7/1996 şi C. civ. de la 1864, precum şi pe reţinerea greşită a regimului de registru public, în înţelesul art. 1182 din C. civ. de la 1864, a registrelor autorităţilor fiscale în care a fost înscris contractul de închiriere.

Cu referire la primul aspect criticat, fiind în discuţie regimul juridic al efectelor contractului de locaţiune, legea generală aplicabilă raportului de drept substanţial este C. civ. de la 1864, iar nu noul C. civ., din raţiuni expuse deja în cele ce preced.

Cu referire la pretinsa încălcare a principiului de drept specialia generalibus derogant, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a luat în considerare raportul lege specială - lege generală şi a rezolvat corect concursul între normele de drept, fiind de observat faptul că Legea nr. 7/1996 are, într-adevăr, un caracter special, nu însă şi derogator de la dreptul comun în materia formalităţilor de publicitate faţă de terţi a contractului de locaţiune.

Astfel, instanţa de apel a reţinut corect opozabilitatea faţă de terţi a contractului de închiriere cu dată certă, întemeindu-se pe dispoziţiile generale ale art. 1182 din C. civ. de la 1864 potrivit cu care înscrisul sub semnătură privată este opozabil terţilor din ziua în care s-a înscris într-un registru public, precum şi pe împrejurarea de fapt că acesta a fost făcut public prin înscrierea la oficiul registrului comerţului şi la administraţia financiară.

Cu privire la incidenţa dispoziţiilor Legii nr. 7/1996, în mod judicios a observat instanţa de apel faptul că obligativitatea notării în cartea funciară a contractului de închiriere se referă la obligaţia noului proprietar de a respecta locaţiunea existentă, în condiţiile menţionării în cartea funciară.

Ca atare, împrejurarea că legea specială prevede înscrierea în cartea funciară a contractului de locaţiune nu are semnificaţia înlăturării aplicabilităţii normei generale, întrucât Legea nr. 7/1996 reglementează doar o nouă modalitate prin care se realizează opozabilitatea faţă de terţi a contractului de locaţiune, fără însă a conţine nicio prevedere expresă care să suprime efectul opozabilităţii faţă a terţi a actului sub semnătură privată înscris într-un alt tip de registru public.

În contextul expus, se vădeşte a fi nefondată şi cea din urmă critică subsumată motivului de recurs în analiză, câtă vreme înscrierea contractului de închiriere la registrul comerţului şi la organul fiscal satisface, în chip suficient şi adecvat, cerinţa de formă pentru opozabilitate faţă de terţi referitoare la înscrierea actului într-un registru public, impusă de art. 1182.

În continuare, luând în examinare critica de nelegalitate circumscrisă cauzei de încetare a locaţiunii prin desfiinţarea titlului locatorului, conform art. 1819 din nodul C. civ., Înalta Curte reţine că în mod corect a fost înlăturată aplicabilitatea în speţă a dispoziţiilor legale precitate, în raport de data încheierii contractului.

Este de remarcat şi faptul că, afirmând existenţa la data de 08.08.2014 a unui caz de încetare de drept a locaţiunii, ceea ce în mod raţional nu poate avea ca situaţie premisă decât existenţa unui contract (valabil) aflat în derulate, susţinerile recurenţilor nu fac decât să augmenteze concluzia existenţei unui contract valabil aflat în curs de executare (aşadar "în vigoare", în accepţiunea art. 22 alin. (8) din Normele metodologice), iar nicidecum nu suprimă atributul de a fi "în vigoare", cerut imperativ de textul de lege pentru recunoaşterea unui drept de preempţiune în beneficiul titularului respectivului contract de închiriere.

De altfel, prezintă relevanţă, mutatis mutandis, şi statuările de principiu cuprinse în considerentele cu valoare decizorie, de la paragrafele 114-117, ale deciziei HP nr. 1/2020 (hotărârea prealabilă vizând dezlegarea unor chestiuni de drept circumscrise valorificării în procedura insolvenţei a unor bunuri ale debitorului asupra cărora s-au instituit măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale/extinse).

Aceasta întrucât, sintagma "bun liber de sarcini" (sarcini în enumerarea cărora nu este inclusă şi locaţiunea) a fost explicitată în legătură cu consecinţele produse după înstrăinarea/dobândirea valabilă a bunului, în condiţiile în care, în litigiul pendinte, interesează doar situaţia juridică a bunului de la data intrării, prin confiscare, în patrimoniul statului, în sensul existenţei unui contract de închiriere valabil, aflat în curs de executare.

B. Motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., invocat de recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, prin care s-a susţinut încălcarea dispoziţiilor art. 3 din Legea nr. 216/2016 privind stabilirea destinaţiei unor bunuri imobile confiscate - printr-o aplicare greşită a O.G. nr. 14/2007 -, este nefondat.

Concluzia se impune întrucât, intră în domeniul de reglementare al acestei legi speciale bunuri imobile confiscate, în privinţa cărora procedura de valorificare prin licitaţie publică, prevăzută de O.G. nr. 14/2007, nu s-a finalizat cu adjudecarea bunului, iar în litigiul pendinte imobilul confiscat "nu a făcut obiectul niciunei licitaţii" după cum se menţionează în chiar memoriul de recurs, dreptul litigios fiind afirmat în legătură cu valorificarea prin modalitatea de excepţie a vânzării directe către chiriaşul preemptor.

C. Nefondat, de asemenea, este şi motivul de recurs invocat de recurenta Agenţia Naţională de Administrare Fiscală, examinat din perspectiva tezelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 8 din C. proc. civ., prin care s-a susţinut respingerea nelegală a excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, rezultat al aplicării greşite a dispoziţiilor art. 1 alin. (1) din O.G. nr. 14/2007 şi art. 36 din C. proc. civ., câtă vreme nu este proprietarul bunului suspus procedurii de valorificare.

Astfel, în mod corect a argumentat instanţa de apel identitatea cerută de art. 36 din C. proc. civ., dintre această pârâtă şi unul dintre subiecţii pasivi din raportul juridic litigios, întemeindu-se pe dispoziţiile art. 1 alin. (1) şi art. 2 din O.G. nr. 14/2007, corelate cu cele ale art. 1 şi art. 9 alin. (1) din H.G. nr. 520/2013 privind organizarea şi funcţionarea Agenţiei Naţionale de Administrare Fiscală şi Ordinul nr. 2753 al Preşedintelui ANAF, cu motivarea că valorificarea unor asemenea bunuri intrate în proprietatea statului se face de către ANAF prin unităţile subordonate acesteia, ca organe de valorificare, astfel că reclamanta are interesul să se constate valabilitatea contractului şi, deci, posibilitatea de invocare a dreptului de preemţiune, chiar în procedura de valorificare a imobilului confiscat.

Ca atare, instanţa de apel nu a reţinut legitimarea procesuală pasivă în considerarea calităţii de proprietar al imobilului, cum pretinde fără temei recurenta, ci raportându-se la calitatea de organ abilitat cu atribuţii în procedura de valorificare.

D. Examinând, în continuare, din perspectiva tezelor de casare prevăzute de art. 488 pct. 5 şi 7 din C. proc. civ., motivul de recurs invocat de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, prin care s-a susţinut încălcarea de către instanţa de apel a efectului pozitiv al autorităţii de lucru judecat a celor două decizii definitive pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia a II-a civilă, nr. 538/05.03.2020 (dosarul nr. x/2017) şi, respectiv, nr. 2095/13.10.2021 (dosarul nr. x/2015), mai exact reţinerea greşită a unui atare efect procesual ataşat primei decizii (prin care s-a menţinut soluţia de admitere a unei acţiunii similare) şi, corelativ, ignorarea efectului pozitiv evident al celei de-a doua decizii (prin care s-a menţinut soluţia de respingere a unei acţiunii similare).

Din unghiul de analiză circumscris autorităţii de lucru judecat, pretins nesocotite, recurentul supune controlului de legalitate critici care vizează efectele a două hotărâri definitive cuprinzând soluţii diametral opuse – prima fiindu-i potrivnică, iar secunda fiindu-i favorabilă recurentului – pronunţate în litigii asemănătoare, având acelaşi tip de obiect şi urmărind recunoaşterea aceluiaşi tip de drept de preempţiune instituit de art. 22 alin. (8) din Normele metodologice, izvorât din procedura de valorificare a unor bunuri imobile intrate în proprietatea privată a statului libere de orice sarcini, prin efectul confiscării speciale dispuse prin decizia penală nr. 888/2014.

Este locul aici a aminti că autoritatea de lucru judecat reprezintă, necontestat, principalul efect procesual al unei hotărâri judecătoreşti definitive. Fiind expresia puterii judecătorului de a tranşa litigiile, o hotărâre judecătorească definitivă are forţa, recunoscută de lege, de a se opune redeschiderii ulterioare a aceleiaşi judecăţi şi reluării verificărilor jurisprudenţiale asupra aspectelor tranşate, asigurând astfel stabilitatea şi securitatea raporturilor juridice.

Articolul 431 alin. (2) din C. proc. civ. consacră efectul pozitiv al autorităţii de lucru judecat, pentru partea care a câştigat procesul, în sensul că aceasta se poate prevala într-o nouă judecată de dreptul recunoscut prin hotărârea care se bucură de autoritate de lucru judecat, fără ca partea adversă sau instanţa să mai poată lua în discuţie existenţa dreptului.

Funcţiunea lucrului judecat priveşte atât dispozitivul, cât şi considerentele hotărârii judecătoreşti, fiind vorba, potrivit art. 430 alin. (2) din acelaşi cod, atât de considerentele decisive, cele care constituie fundamentul hotărârii, explicaţia soluţiei din dispozitiv, cât şi de considerentele decizorii, care conţin o soluţie asupra unei chestiuni litigioase supuse dezbaterii în cursul procesului, tranşând aspecte ale litigiului care, datorită modalităţii în care sunt supuse dezbaterii, nu-şi pot găsi rezolvarea în conţinutul dispozitivului decât într-o manieră indirectă.

Contrar susţinerilor recurentului, Înalta Curte reţine că hotărârea favorabilă acestuia (decizia nr. 2095/2021) nu putea avea ataşat un atare efect procesual în raport cu litigiul pendinte, care să fi fost ignorat nepermis de către instanţa de apel, întrucât nu a existat identitate de părţi litigante (în dosarul nr. x/2015 figurând o altă reclamantă - E.), iar pe de altă parte, deşi problematica de drept este asemănătoare, totuşi cele două litigii au ca premisă circumstanţe facturale diferite, izvorâte din contracte de închiriere distincte.

Cât priveşte hotărârea potrivnică recurentului (decizia nr. 538/2020), Înalta Curte are a observa, contrar susţinerilor din memoriul de recurs, faptul că raţionamentul juridic care sprijină în mod necesar soluţia instanţei de apel nu a fost nicidecum construit în jurul efectului de lucru judecat în procesul anterior, astfel încât se vădeşte a fi nefondată şi această critică de nelegalitate.

În realitate, motivul de recurs aduce în discuţie o pretinsă afectare a dreptului părţilor la un proces echitabil, în componenta care vizează imperativul unei jurisprudenţe unitare.

Din acest unghi de analiză, Înalta Curte are a observa, ab initio, că în sistemul de drept românesc jurisprudenţa nu constituie izvor de drept, instanţele judecătoreşti nefiind ţinute de soluţiile pronunţate anterior de alte instanţe. Hotărârile judecătoreşti au aplicabilitate numai la speţă, efectele lor neputând fi extinse la cauze similare cu care instanţele au fost învestite.

În acest context trebuie menţionat că, în jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat în mod constant că divergenţele de jurisprudenţă constituie, prin natura lor, consecinţa inerentă a oricărui sistem judiciar care se bazează pe un ansamblu de instanţe de fond, având competenţă în raza lor teritorială (cu titlu de exemplu hotărârile pronunţate în cauzele Zelca c. României, Albu c. României, Ioan Radu şi alţii c. României).

Aşadar, jurisprudenţa nu poate fi privită ca fiind unul dintre izvoarele de drept, chiar dacă judecătorul are un rol activ prin interpretarea legii, o adaptează noilor situaţii de fapt, suplineşte omisiunea legislativă, spre a nu determina o denegare de dreptate, întrucât puterea creatoare de drept revine numai autorităţilor publice învestite cu aceasta prin Constituţie.

În egală măsură însă, Înalta Curte notează faptul că luarea în considerare a unei hotărâri, care a tranşat definitiv o problemă de drept, este în concordanţă cu principiile jurisprudenţiale degajate din jurisprudenţa Curţii Europene (cu titlu de exemplu, cauzele Gută Tudor Teodorescu c. României, Beian c. României, Pilot Service c. României, S.C. Uzinexport S.A. c. României, Brezovec c. Croaţiei, Vinci-7 şi alţii c. Serbiei).

Astfel cum s-a reţinut în mod constant în jurisprudenţa instanţei europene de contencios al drepturilor omului, noţiunea de proces echitabil presupune că dezlegările definitive date problemelor de drept în litigii anterioare, dar identice sub aspectul chestiunilor de drept soluţionate, au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare, deoarece s-ar încălca principiul securităţii raporturilor juridice, cu consecinţa generării incertitudinii jurisprudenţiale şi a reducerii încrederii în sistemul judiciar.

Aceasta întrucât, dezlegarea asupra unei probleme de drept dată printr-o hotărâre definitivă este de natură să clarifice din acel moment respectiva problemă, creând speranţa legitimă că ea nu va mai fi negată de o altă instanţă de judecată într-o procedură ulterioară.

În lumina acestor considerente cu valoare generală, se cuvine subliniat faptul că, în speţă, deşi divergenţa de jurisprudenţă (în chestiunea de drept litigioasă asemănătoare) s-a ivit în activitatea celei mai înalte instanţe din România, învestită tocmai cu rolul constituţional de unificare a jurisprudenţei, totuşi incoerenţa practicii, identificată la nivelul unei singure hotărâri diametral opuse (decizia nr. 2095/2021), nu poate avea semnificaţia unei divergenţe "profunde şi persistente în timp" care să conducă la concluzia afectării în substanţa lui a dreptului părţilor la un proces echitabil garantat de art. 6 din Convenţie şi art. 6 din C. proc. civ.. Jurisprudenţa CEDO însăşi acceptă că statele au nevoie de un oarecare interval de timp pentru a realiza unificarea practicii (cu titlu de exemplu, hotărârile pronunţate în cauzele Paul Schwarzkopf şi Thomas c. Republica Ceho, Perez Arias c. Spania).

De altfel, motivul de recurs a fost invocat de pârâtul Statul Român, iar instanţa europeană de contencios al drepturilor omului a subliniat consecvent obligaţia pentru statele contractante de a-şi organiza sistemul judiciar astfel încât să evite jurisprudenţa divergentă.

E. În fine, în strânsă legătură cu analiza motivelor de recurs evocate anterior, Înalta Curte apreciază că este, de asemenea, nefondată şi critica invocată de recurentul Statul Român prin Ministerul Finanţelor, vizând omisiunea analizării excepţiei autorităţii de lucru judecat provizorie a deciziei nr. 1182/2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti în dosarul nr. x/2015, subsumată tezei de casare prevăzute de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Contrar susţinerilor recurentului, curtea de apel a examinat şi a răspuns motivat cu privire la aspectul invocat de către acesta, menţionându-se în chiar debutul considerentelor propriu-zise, faptul că excepţia autorităţii de lucru judecat provizorie reprezintă în realitate un argument în susţinerea motivelor de apel, fiind analizată odată cu fondul căii de atac.

Mai mult decât atât, nefiind reţinută autoritatea de lucru judecat a deciziei nr. 2095/2021, astfel cum s-a argumentat în cele ce preced, a fortiori, nu poate fi primită nici critica recurentului referitoare la o pretinsă nesocotire a autorităţii de lucru judecat provizorie a deciziei nr. 1182/2019 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, definitivă prin decizia instanţei supreme, anterior evocată.

În consecinţă, şi acest ultim motiv de recurs este nefondat.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că hotărârea recurată a fost pronunţată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, va respinge recursurile declarate de pârâţi, ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii Statul Român, prin Ministerul Finanţelor, Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Bucureşti şi Agenţia Naţională de Administrare Fiscală împotriva deciziei civile nr. 235 A din 18 februarie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 04 mai 2022.