Posthumous child's moral damages and presumption of prejudice under Art. 1391(2) Civil Code in traffic accident compensation

Şedinţa publică din data de 14 aprilie 2022

Asupra recursului, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 13 martie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, au solicitat obligarea pârâtului la plata daunelor morale şi materiale, conform dispoziţiilor art. 37 alin. (2) din Norma nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, daune morale pentru prejudiciul provocat prin moartea lui H. în cuantum de 600.000 RON fiecare pentru A., mama lui H., G., soţia în fapt, H. şi I., fii lui H., câte 300.000 RON, pentru fiecare dintre reclamanţii, B., C., D., E., F., în calitate de surori sau fraţi ai lui H., şi 200.000 RON pentru reclamantul J. pentru propria vătămare corporală.

Obligarea pârâtului la daune materiale în cuantum de 211 RON către reclamantul J., reprezentate de cheltuielile efectuate de către acesta cu medicamentele şi tratamentele făcute cu prilejul evenimentului rutier.

Obligarea la plata de penalităţi de întârziere în cuantum de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere, conform dispoziţiilor art. 38 din Normele privind asigurarea obligatorie de răspundere RCA pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule numărul 23/06.11.2014, valabile şi în vigoare la momentul producerii accidentului - 19.08.2016.

În drept, reclamanţii au precizat că îşi întemeiază cererea şi pe dispoziţiile art. 1387 şi art. 1391 alin. (1) şi (2) C. civ.

Prin încheierea din 20 martie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a II-a contencios administrativ şi fiscal a admis excepţia necompetenţei funcţionale şi a trimis dosarul spre repartizare unei Secţii civile din cadrul Tribunalului Bucureşti.

Cererea a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă sub dosar nr. x/2018.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bucureşti:

Prin sentinţa civilă nr. 445 din 12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., în contradictoriu cu pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii.

A fost obligat pârâtul la plata următoarelor sume cu titlu de daune morale:

- către reclamanta A. suma de 60.000 RON;

- către reclamanţii C., B., E. şi F. suma de 30.000 RON fiecare;

- către reclamanta G. suma de 100.000 RON, în calitate de reprezentant legal al minorului H.;

- către reclamantul J. suma de 40.000 RON.

A fost respinsă în rest acţiunea ca nefondată.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă:

Prin decizia nr. 1512A din 6 noiembrie 2020, Curtea de Apel Bucureşti a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelantul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii împotriva sentinţei civile nr. 445 din 12 martie 2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

A admis apelul formulat de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. şi a schimat în parte sentinţa apelată, în sensul că a obligat pe pârâtul Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii să plătească reclamantei G. suma de 15.000 RON, cu titlu de daune morale.

A menţinut în rest sentinţa apelată.

A respins, ca neîntemeiată, cererea apelanţilor-reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată (contravaloare test paternitate).

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 1512A din 6 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă, reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. au declarat recurs.

Prin cererea de recurs întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeaşi instanţă de apel. Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel vizează în esenţa următoarele aspecte recurenţii-reclamanţi au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei civile recurate şi trimiterea cauzei spre rejudecare către aceeaşi instanţă de apel, invocând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte maniera în care instanţa a motivat acordarea daunelor morale către reclamanta G., deşi se porneşte de la premise corecte, se ajunge la o soluţie contradictorie, acordându-se în concret o sumă infimă. Detaliile situaţiei de fapt reţinute corect de către instanţă trebuiau să conducă la o soluţie de admitere şi acordarea unor despăgubiri rezonabile celui vătămat.

Referitor la motivarea soluţiei de neacordare a daunelor morale reclamantului I., în ciuda probării condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale şi a dovedirii relaţiei de rudenie care îl îndreptăţeşte pe acest reclamant la compensarea prejudiciului suferit, instanţa de apel îi respinge cererea.

Consecinţele erorii primei instanţe, astfel cum a fost descrisă în motivele de apel, nu au fost înlăturate, ci doar pretextul menţinerii lor a fost schimbat. Deşi instanţa de apel a reţinut că în mod greşit tribunalul a exclus minorul din calitatea acestuia de persoană prejudiciată din cauza faptului că certificatul său de naştere nu îl menţionează ca tată pe defunctul H., nu îi acordă despăgubiri pentru că nu a dezvoltat legături afective cu tatăl său. Absurdul juridic al situaţiei din prima instanţă, în sensul că i se impută unui decedat că nu şi-a recunoscut fiul la o zi după decesul său, se transferă în faza de apel în sfera emoţională. Chiar Curtea a recunoscut această situaţie, dar nu îi dă eficienţă, creând o nouă contradicţie între motive şi dispozitivul deciziei. Se poate considera discriminatorie măsura de a-i acorda doar unuia dintre fii posibilitatea de a-şi continua evoluţia şi educaţia într-o manieră similară celei în care l-ar fi avut pe tată alături.

În mod greşit, instanţa a îmbinat două teze diferite ale art. 1391 alin. (2) C. civ., prima prezumând existenţa prejudiciului descendentului, iar cealaltă presupunând dovedirea în condiţii particulare a vătămării.

O motivare succintă a concluziei instanţei pornind şi de la premise greşite echivalează cu o nemotivare a înlăturării recurentului-reclamant I. din sfera beneficiarilor de despăgubiri morale.

Instanţa de apel trebuia să facă aplicarea dispoziţiilor art. 36 C. civ. privind capacitatea de folosinţă: "Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu", concluzionând legal şi temeinic faptul că orice drept se naşte în patrimoniul nou-născutului, în speţă dreptul personal la despăgubiri.

În ceea ce priveşte motivarea privind neacordarea de daune morale reclamantului D., menţinerea cuantumului daunelor acordate reclamanţilor A., B., F., C., E., H., victime indirecte, respectiv victimei directe J., recurenţii-reclamanţi arată că instanţa de apel şi-a însuşit pur şi simplu hotărârea instanţei inferioare, calificând judecata în prima instanţă ca fiind corectă. Or, misiunea instanţei de apel este de a rejudeca fondul, de a-şi forma o opinie proprie în baza unor probe administrate nemijlocit.

Unica probă admisă în calea devolutivă a fost cea cu înscrisuri atât pentru apelanţii cât şi pentru intimată. Din această cauză victimele s-au aflat în imposibilitatea de a dovedi caracterul grav al prejudiciului suferit.

Ideea reţinerii unei culpe concurente a fost preluată fără cenzură, deşi instanţa de apel trebuia să reexamineze aspectele de fapt, dar şi de drept incidente în speţă. Teza susţinută de pârâtă, potrivit căreia victimele şi-ar fi asumat, în mod conştient, riscul producerii unor consecinţe vătămătoare asupra stării sale de sănătate, este vădit falsă şi neconformă cu reglementările legale din dreptul comunitar sau din dreptul naţional şi, ca atare, aceasta nu poate fi primită. Reţinerea unei culpe în sarcina victimei, raportat la aşa zisul consimţământ, este una nelegală şi încalcă flagrant normele de drept material, dar şi principiile statuate în Constituţia României, şi anume principiul inviolabilităţii şi indisponibilităţii corpului uman.

În dreptul intern, normele incidente în cauză, dar şi doctrina şi practica nu admit faptul că, victima este prezumată a fi acceptat riscul de a muri.

Astfel, dispoziţiile art. 1355 alin. (3) din C. civ. reglementează această situaţie, în vederea unei interpretări corecte, în sensul că: "răspunderea pentru prejudiciile cauzate integrităţii fizice sau psihice ori sănătăţii nu poate fi înlăturată ori diminuată decât în condiţiile legii". Interdicţia statuată în dispoziţiile art. 1355 alin. (3) C. civ., se corelează cu dispoziţiile legii fundamentale şi cu prevederile C. civ. în materia drepturilor inerente persoanei fizice – art. 64 şi art. 66.

În legea specială nu se prevede în niciun articol exonerarea asigurătorului în situaţia dată, ba din contră în directivele europene în materie 103/CE/2009 se interzice efectiv exonerarea asigurătorului pe acest motiv – se prevede foarte clar faptul că excluderea pasagerilor de la acordarea daunelor pe motiv că s-ar fi urcat într-o maşină cu un şofer aflat sub influenţa băuturilor alcoolice este nelegală.

Un ultim motiv de recurs se referă la motivarea deciziei instanţei de fond referitor la principiul disponibilităţii, recurenţii-reclamanţi apreciind că este greşită şi insuficientă reţinerea instanţei de apel asupra faptului că prima instanţă nu ar fi încălcat principiul disponibilităţii. Deşi instanţa de apel a identificat corect dispoziţiile art. 9 alin. (2) C. proc. civ. potrivit cărora "Obiectul şi limitele procesului sunt stabilite prin cererile şi apărările părţilor", a ajuns la o concluzie care aduce grave atingeri acestui principiu.

Instanţa este obligată să se pronunţe doar asupra a ceea ce i s-a cerut şi în limitele a ceea ce i s-a cerut de către părţi. Chiar instanţa de apel a reţinut faptul că abia în etapa dezbaterilor din apel şi în concluziile scrise din aceeaşi fază procesuală pârâta a revenit asupra poziţiei sale şi a cerut respingerea acţiunii. Faţă de momentul în care s-a revenit asupra poziţiei, solicită să se aibă în vedere că prima instanţă nu avea posibilitatea de a lua cunoştinţă de această schimbare de abordare, ce nu exista la momentul la care sentinţa s-a pronunţat.

Cu privire la neacordarea cheltuielilor de judecată constând în contravaloarea testului de paternitate, recurenţii-reclamanţi arată că instanţa trebuie să fi considerat util înscrisul din moment ce a admis suplimentarea probatoriului cunoscându-i conţinutul, fiind un înscris depus cu multe zile înaintea termenului la care s-au solicitat cheltuielile de judecată. În privinţa valorii sale probatorii, solicită să se observe şi ultimul paragraf al paginii 27 din hotărârea recurată.

În drept, au fost indicate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nu au fost identificate motive de ordine publică, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ.

10. Apărările părţilor:

La 14 mai 2021 intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a depus la dosar întâmpinare, comunicată, solicitând să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

La 8 iunie 2021 recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât.

5. Apărările formulate în cauză şi procedura de filtru:

La 14 mai 2021 intimatul-pârât Biroul Asigurătorilor de Autovehicule din România – Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii a depus la dosar întâmpinare, comunicată, solicitând să se constate nulitatea recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., în ceea ce priveşte primul motiv de recurs, iar în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

La 8 iunie 2021 recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinare, solicitând, în esenţă, respingerea apărărilor formulate de intimatul-pârât.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor.

Prin încheierea din 17 martie 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanţii A., B., C., D., E., F., G., H., I. şi J. împotriva deciziei civile nr. 1512A din 6 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a civilă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., invocate de reclamanţi în cererea de recurs, şi la motivele de recurs invocate în ceea ce priveste motivarea privind neacordarea de daune morale reclamantului I., Înalta Curte reţine următoarele: Motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă. Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, la criticile invocate de recurentul reclamant I. prin reprezentant legal (mama) G., Înalta Curte reţine ca instanţa de apel a motivat insuficient soluţia adoptată în condiţiile în care deşi se reţine că "potrivit testului de paternitate, administrat cu titlu de înscris probator în faza procesuală a apelului, a rezultat o probabilitate de 98% ca acest minor să fie copilul victimei H.", totuşi instanţa de apel constată că "nu poate fi reţinută existenţa unui prejudiciu moral încercat de copilul victimei, născut ulterior decesului presupusului său tată."

În acest sens s-a mai reţinut că, acest minor s-a născut prematur, după decesul victimei H., astfel că, în atare situaţie, nu se poate identifica existenţa unui prejudiciu moral în persoana nou născutului, care nu şi-a cunoscut tatăl (presupusul tată), nu a avut stabilită nicio relaţie de afectivitate cu acesta. Curtea nu neagă că astfel de sentimente de dragoste s-ar fi născut între părinte şi copil, însă atât timp cât copilul s-a născut după decesul presupusului tată, nu poate fi apreciată producerea unui suferinţe în persoana nou născutului, care să justifice acordarea daunelor morale,,. Cum în cauză, potrivit testului de paternitate, administrat cu titlu de înscris probator în faza procesuală a apelului, a rezultat o probabilitate de 98% ca minorul I. să fie copilul victimei H., Înalta Curte reţine că acţiunea în stabilirea paternităţii din afara căsătoriei aparţine copilului şi se porneşte în numele lui de către mamă, sau de către reprezentantul lui legal, art. 425 alin. (1) C. civ.., iar potrivit alin. (3) al art. 425 C. civ., . acţiunea în stabilirea paternităţii poate fi pornită şi împotriva moştenitorilor pretinsului tată".

Înalta Curte având în vedere şi dispoziţiile art. 1391 alin. (2) C. civ. care instituie, în materia reparării prejudiciului nepatrimonial cauzat de durerea încercată prin moartea victimei prezumţia existenţei unui asemenea prejudiciu în situaţia ascendenţilor, descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului defunctului, în aflarea adevărului obiectiv, reţine că instanţa de apel avea obligaţia în temeiul art. 22 C. proc. civ., de a solicita atât explicaţii cât şi administrarea unor probe cu privire la împrejurările de drept ce ar fi putut determina promovarea unei acţiunii în stabilirea filiaţiei minorului născut după decesul victimei, cu atât mai mult cu cât acordarea de daune morale minorului a fost justificată de faptul că acesta va fi lipsit pentru totdeauna de prezenţa şi ocrotirea tatălui său, neexistând vreo posibilitate de remediere a acestei pierderi.

Or, reţinerea instanţei de apel în ce priveşte soluţia adoptată faţă de reclamantul minor I., în sensul ca "atât timp cât copilul s-a născut după decesul presupusului tată, nu poate fi apreciată producerea unui suferinţe în persoana nou născutului", echivalează cu o nemotivare în raport de dispoziţiile art. 425 lit. b) C. proc. civ., situaţie în care fiind incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează a casa în parte decizia recurată în ceea ce priveşte soluţia ce vizează acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantul minor I. prin reprezentant legal G., cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

În rejudecare, instanţa urmează a dispune administrarea unui probatoriu complet în vederea stabilirii existenţei sau inexistenţei adevăratelor raporturi de rudenie dintre minor şi victimă, precum şi în ce priveşte prejudiciul moral solicitat şi susţinut prin motivele de apel. În ceea ce priveşte criticile recurenţilor A., B., C., E., F., G., H., D. şi J. legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile enunţate din perspectiva următoarelor considerente. În motivarea soluţiei ce îi vizează pe reclamanţii A., B., C., E., F., G., H., D. şi J., instanţa de apel în mod legal şi corect a reţinut "că potrivit art. 50 pct. 1 lit. f) şi pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014 privind asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule (act normativ aplicabil speţei faţă de data accidentului rutier soldat cu deces şi vătămări corporale, 19.08.2016), daunele morale se stabilesc potrivit legislaţiei şi jurisprudenţei din România".

"În materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor, respectiv că problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi demnitatea, onoarea), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, legătura de rudenie existentă între reclamanţi şi cel decedat şi relaţia concretă existentă în cadrul familiei, intensitatea suferinţei, modalitatea în care fiecare dintre cei apropiaţi au perceput efectele vătămătoare şi respectiv, influenţarea vieţii acestora în urma producerii tragicului eveniment, luându-se în considerare atât gradul de interiorizare a efectelor vătămătoare cauzate de decesul celui apropiat şi eventualele traume psihice, cât şi ecoul social al pierderii suferite, toate acestea putând determina schimbări în viaţa reclamanţilor, iar sumele de bani solicitate în cauză putându-le oferi satisfacţii compensatorii de natură a le alina suferinţele reţinute.

Pe de altă parte, chiar dacă sumele ce pot fi acordate în asemenea cazuri nu înlătură suferinţa pricinuită de pierderea unei persoane apropiate, trebuie avut în vedere la stabilirea cuantumului despăgubirilor, că finalitatea compensatorie a acestora nu se poate atinge nici prin acordarea unor sume de bani excesive comparativ cu condiţiile de viaţă ale victimelor şi cu nivelul de trai existent în acest stat, astfel încât "reparaţia" bănească să nu conducă la o îmbogăţire fără just temei a beneficiarilor".

În motivarea soluţiei ce vizează apelul reclamanţilor A., B., C., E., F., G., H., I. şi J. instanţa de apel a reţinut "că prin mărimea ei, suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie, într-adevăr, să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure. Aşadar, instanţa de judecată trebuie să stabilească un anumit echilibru intre prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care să atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă, în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporţionalităţii daunei cu despăgubirea acordată. Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia".

"Calculându-se valoarea medie de despăgubiri acordată la nivelul Curţilor de Apel din România, pentru rudele de gradul I ale persoanei decedate, precum şi pentru frate/soră şi soţ supravieţuitor, au rezultat potrivit ghidului menţionat, următoarele valori: pentru copilul minor, urmare a decesului părintelui său - 51.324 RON (echivalent a circa 11.405 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron); pentru frate/soră - 29.912 RON (echivalent a circa 6.647 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron), părinte (mama/tată), urmare a decesului fiului lor - 75.097 RON (echivalent a circa 16.688 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron); pentru decesul soţului/soţiei - 52.510 RON (echivalent a circa 11.668 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron).

Aplicând toate aceste considerente cazului particular dedus judecăţii, s-a apreciat că în algoritmul de stabilire a cuantumului efectiv al despăgubirilor cuvenite, se vor avea în vedere ca bază de plecare, sumele stabilite potrivit Ghidului pentru soluţionarea daunelor morale, anterior menţionat, bază impusă în mod obligatoriu de dispoziţiile art. 50 pct. 1 şi pct. 2 din Norma ASF nr 23/2014, care trimit la legislaţia şi jurisprudenţa în materie, Ghidul realizând o amplă analiză a jurisprudenţei şi concluzionând asupra unei medii a despăgubirilor acordate de instanţele naţionale.

De asemenea, nu trebuie omis faptul că, în acelaşi algoritm, este incident şi elementul culpă a victimelor, cum corect a reţinut şi prima instanţă, relativ la contextul în care victima H. şi pasagerul vătămat J. şi-au asumat riscul de a se urca într-un autoturism condus de o persoană aflată sub influenţa băuturilor alcoolice, împreună cu care au consumat băuturi alcoolice, (consumul de băuturi alcoolice şi alcoolemia conducătorului auto şi a pasagerilor a fost menţionată în rapoartele medico legale şi în buletinul de analiză toxicologică indicate de prima instanţă). Or, raportat la acest aspect, Curtea apreciază că tribunalul în mod corect a cuantificat la un procent de 50% vina victimelor şi 50% cea a autorului accidentului rutier, în producerea întinderii concrete a prejudiciului, critica apelanţilor reclamanţi cu privire la această chestiune fiind nefondată".

De asemenea, Înalta Curte constată că instanţa de apel în argumentarea soluţiei ce vizează apelul reclamanţilor A., B., C., E., F., G., H., D. şi J. a avut, în vedere şi prevederile art. 28 alin. (1)-(2) din Norma ASF nr. 23/2014 care prevăd: "(1) În situaţia în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă - culpa comună. În astfel de situaţii întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă. (2) În situaţia în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului.

Reţinând aşadar distincţia dintre culpa în producerea accidentului şi culpa în producerea urmărilor grave ale accidentului (deces şi vătămare corporală), Curtea consideră că procentul de 50% reţinut de prima instanţă a fost unul just, pentru conducătorul auto şi pentru pasagerii H. şi J., aceştia din urmă având aşadar o culpă concurentă la producerea urmărilor accidentului cu privire la viaţa, respectiv integritatea corporală a pasagerilor. De altfel, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, într-o decizie de speţă similară, a reţinut astfel " (…) împrejurarea că numiţii (…) au consumat băuturi alcoolice, au căzut de acord asupra deplasării într-un vehicul, (…) neînmatriculat în circulaţie, (…) a condus la concluzia că toţi aceştia şi-au asumat riscul producerii unui eveniment rutier. Cu atât mai mult cu cât toţi cunoşteau că (…) consumase băuturi alcoolice, ştiau cantitatea de alcool consumată, aşa încât trebuiau şi puteau realiza urmările care s-ar fi putut produce în cazul conducerii unui vehicul de către o persoană aflată sub influenţa alcoolului. În aceste condiţii, acceptarea deplasării într-un vehicul, cunoscându-se starea de ebrietatea a celui care va conduce, precum şi îndemnarea reciprocă la un asemenea act, conduc la o culpă exclusivă, pentru consecinţele produse, asupra persoanelor care au contribuit la aducerea la îndeplinire a actelor materiale în urma cărora s-a produs rezultatul", astfel că "nici unul dintre reclamanţi nu se poate pretinde victimă prejudiciată moral, având în vedere asumarea în integralitate a riscului producerii unui accident cu consecinţe deosebit de grave" (Decizia civilă nr. 1222/10.04.2014 ÎCCJ secţia I civilă, dosar nr. x/2011, aflată în copie la filele x şi urm dosar tribunal)".

"Prin urmare, în mod just a reţinut tribunalul că, fiind acceptată deplasarea într-un vehicul (neînmatriculat, adaugă Curtea), cunoscându-se starea de ebrietate a celui care conducea autovehiculul, cu care au consumat băuturi alcoolice (pasagerii H. şi J.) aceste împrejurări conduc la reţinerea unei culpe concurente, pentru consecinţele produse asupra persoanelor care au contribuit la aducerea la îndeplinire a actelor materiale în urma cărora s-a produs rezultatul, astfel că nici unul dintre reclamanţi nu se poate pretinde victima prejudiciată exclusiv de conducătorul autovehiculului, având în vedere asumarea în integralitate a riscului producerii unui accident cu consecinţe deosebit de grave de către ruda lor, numitul H., respectiv de către reclamantul J., ambii pasageri în acelaşi autoturism".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte constată că instanţa de apel si-a argumentat soluţia adoptată în ceea ce îl priveşte pe reclamantul D. reţinând că "în mod just tribunalul a dat eficienţă juridică cauzei exoneratoare de răspundere constând în consimţământul victimei şi a respins pretenţiile acestuia deduse judecăţii. Astfel, corect s-a observat că acest reclamant era proprietarul autoturismului condus de către numitul K. şi neasigurat RCA.

Potrivit art. 61 alin. (3) din Legea 136/1995, aplicabilă litigiului, "fondul de protecţie a victimelor străzii este destinat plăţilor de despăgubiri pentru vătămări corporale sau decese, dacă autorul a rămas neidentificat, respectiv plăţilor de despăgubiri pentru avarierea ori distrugerea de bunuri şi vătămări corporale sau decese, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, a fost neasigurat". Prin art. 36 alin. (6) din O.U.G. nr. 54/2016, Fondul de protecţie a victimelor străzii a fost preluată, ca structură proprie, a BAAR, pârâtul în cauză.

Prin urmare, conform dispoziţiilor legale redate, destinaţia plăţilor efectuate de către pârâtul BAAR priveşte între altele şi despăgubirile pentru avarierea ori distrugerea de bunuri şi vătămări corporale sau decese, dacă vehiculul, respectiv tramvaiul, a fost neasigurat – cum este cazul în speţă. Corect a observat însă prima instanţă, că din materialul probator administrat în cauză a rezultat faptul că autoturismul marca x, cu nr. de înmatriculare x a fost încredinţat de către reclamantul D. conducătorului auto K., ştiind că acest autovehicul nu era asigurat, aflându-se, de altfel, împreuna cu acesta şi fratele său, H., în autoturism, de la domiciliul său până în cartierul Precizia – Sacele (declaraţia data în cursul u.p. fila x).

Or, în atare situaţie, reclamantul D. nu poate pretinde despăgubiri, în temeiul disp. art. 61 alin. (3) din Legea 136/1995, în condiţiile în care s-a urcat în autoturismul proprietatea sa, condus de către o altă persoană, căreia i l-a încredinţat în acest sens şi, împreună cu care consumaseră alcool, ştiind că autoturismul său nu este asigurat RCA. Concluzia are ca bază regula potrivit căreia, în anumite situaţii, cum este cea din speţă, când în ciuda faptului că se cauzează un prejudiciu unei persoane, autorul nu răspunde pentru fapta sa proprie şi, pe cale de consecinţă nu poate fi ţinut să repare prejudiciul, întrucât se constată existenţa unei împrejurări care înlătură caracterul ilicit al faptei, respectiv consimţământul proprietarului autoturismului participant la o faptă cu consecinţe deosebit de grave, pe care şi le-a asumat în cunoştinţă de cauză. este vorba despre cauza exoneratoare de răspundere constând în consimţământul victimei.

A pretinde contrariul înseamnă a acceptat teza că proprietarul autoturismului nu cunoştea lipsa asigurării RCA, ceea ce este greu de admis. Aşadar, corect a conchis prima instanţă în sensul că, atât timp cât caracterul ilicit al faptei a fost înlăturat prin consimţământul său, în privinţa reclamantului D. nu sunt întrunite condiţiile angajării răspunderii civile delictuale.

În acelaşi sens al motivării soluţiei adoptate, instanţa de apel a mai reţinut că "nu trebuie omisă nici prevederea art. 32 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 potrivit căreia nu pot beneficia de despăgubiri persoanele care au urcat de bunăvoie în vehiculul condus de către persoana vinovată pentru producerea accidentului, dacă se dovedeşte că acestea ştiau că pentru vehiculul respectiv nu era în vigoare un contract RCA. Or, cum mai sus s-a expus, apelantul reclamant D. era proprietarul autoturismului încredinţat spre a fi condus altei persoane, astfel că se poate presupune în mod rezonabil că avea cunoştinţă de faptul că acesta nu era asigurat RCA.

Revenind la cuantumul daunelor morale acordate de prima instanţă reclamanţilor (mai puţin reclamantului D.), Curtea reţine că nu se impune diminuare acestora (cum a pretins apelantul pârât BAAR), dar nici majorarea acestora.

Văzând valoarea medie de despăgubiri acordată la nivelul Curţilor de Apel din România, pentru rudele de gradul I ale persoanei decedate, precum şi pentru frate/soră şi soţ supravieţuitor, potrivit Ghidului sus menţionat, respectiv valorile: pentru copilul minor, urmare a decesului părintelui său - 51.324 RON (echivalent a circa 11.405 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron); pentru frate/soră - 29.912 RON (echivalent a circa 6.647 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron), părinte (mama/tată), urmare a decesului fiului lor - 75.097 RON (echivalent a circa 16.688 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron); pentru decesul soţului/soţiei - 52.510 RON (echivalent a circa 11.668 Euro, la cursul valutar 1 Eur/4,5 Ron), Curtea apreciază ca fiind juste şi în acord cu legislaţia (privind procentul în cazul culpei concurente) şi jurisprudenţa instanţelor naţionale (valorificată în Ghidul indicat) sumele acordate de tribunal cu titlu de daune morale reclamanţilor: A., mamă – 60.000 RON; B., C., E., F., fraţi şi surori – câte 30.000 RON fiecare; H., fiu minor, prin reprezentant legal G. – 100.000 RON";

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel a argumentat/motivat soluţia şi în ceea ce priveşte situaţia apelantului reclamant J., pasager vătămat, reţinând că "acelaşi Ghid prevede că media despăgubirilor acordate cu titlu de daune morale în caz de vătămare corporală, având ca şi criteriu ziua de îngrijire medicală, este de 344 RON/zi, cu diferenţierea următoare: mai puţin de 60 de zile, media a fost de 474 RON/zi, peste 60 de zile de îngrijiri, media a fost de 301 RON/zi. În cauză, Curtea apreciază justă evaluarea tribunalului şi cu privire la această parte în raport de următoarele elemente: leziunile suferite, care, deşi nu i-au pus în primejdie viaţa, au necesitat pentru vindecare aproximativ 70-80 zile îngrijiri medicale; culpa concurentă a acestuia; pe parcursul spitalizării si, ulterior, în perioada recuperării, reclamantul a suferit o restrângere considerabila a posibilităţilor de viaţa familiaăa şi socială. Aplicând suma maximă de 474 RON/zi (deşi au fost necesare peste 60 de zile de îngrijiri medicale), rezultă 474x80=37.920 RON, tribunalul acordând cu titlu de daune morale suma de 40.000 RON. Prin urmare, Curtea apreciază că nu se impune majorarea sumei, dar nici diminuarea acesteia, văzând situaţia personală a acestuia, intervenţiile medicale la care a fost supus, suferinţa pricinuită, calitatea vieţii în perioada apropiată accidentului".

Înalta Curte mai constată că instanţa de apel şi-a motivat soluţia adoptată şi în ceea ce priveşte prejudiciul moral încercat în nume propriu de apelanta reclamantă G., în calitate de concubină a victimei H., mama copiilor acestuia – H., reţinând ca "în mod eronat prima instanţă nu i-a recunoscut calitatea de persoană prejudiciată în cauză., …., această parte a avut o relaţie de afectivitate cu victima H., a dat naştere la doi copii ai acestuia (cu probabilitate de 98% pentru minorul I.), astfel că nu poate fi exclusă suferinţa acesteia în urma decesului victimei H....., cu care avea o relaţie stabila fiind acceptata şi de familia victimei..."

Că, "în măsura în care se dovedeşte o relaţie de convieţuire stabilă, notorie, similară în fapt cu cea rezultată din căsătorie, poziţia juridică a concubinului, în materia acordării daunelor pentru deces, se apropie de cea a soţului, beneficiind, pe calea unei prezumţii judecătoreşti, de o extindere pe cale de interpretare a prezumţiei de prejudiciu moral, instituită de art. 1.391 alin. (2) C. civ. În consecinţă, Curtea apreciază că un cuantum al despăgubirilor de 15.000 RON, cu titlu de daune morale, respectă cerinţa rezonabilităţii, proporţionalităţii despăgubirii în raport de toate datele particulare ale speţei. (potrivit Ghidului amintit, pentru soţul supravieţuitor este prevăzută o medie a despăgubirii de 52.510 RON, apelanta reclamantă nefiind însă soţia victimei)".

Instanţa de apel în motivarea/argumentarea soluţiei adoptate a mai reţinut că, în ceea ce priveşte "critica apelanţilor reclamanţi privind nesocotirea de către tribunal a prevederilor art. 49 pct. 2 lit. d) din ordinul CSA nr. 14/2011 a fost găsită nefondată. Ordinul CSA nr. 14/2011 a fost abrogat prin Norma ASF nr. 23/2014, iar dispoziţia art. 49 a fost reluată la art. 50 pct. 2 lit. d) din Norma ASF nr. 23/2014, dispoziţie avută în vedere de Curte mai sus. De altfel, cele două dispoziţii au acelaşi conţinut şi se referă la determinarea daunelor morale pe baza legislaţiei şi a jurisprudenţei naţionale. Or, Curtea a arătat mai sus că aceste baze legale au fost avute în vedere şi au reprezentat temeiul juridic al cuantumului daunelor morale acordate de tribunal şi menţinute de Curte".

Înalta Curte mai reţine că, în motivarea soluţiei adoptate în ceea ce priveşte cererea apelanţilor reclamanţi de acordare a cheltuielilor de judecată reprezentând contravaloarea testului de paternitate, test depus ca înscris probator în faza apelului, instanţa de apel a reţinut că în condiţiile în care "proba a fost administrată de apelanţii reclamanţi care au apreciat util cauzei acest înscris, însă valoarea probatorie a acestuia nu a contribuit la soluţionarea apelului – art. 255 alin. (1) C. proc. civ., că această cheltuială nu poate fi pusă în sarcina apelantului pârât BAAR, fiind opţiunea apelanţilor reclamanţi în depunerea acestui înscris la dosar".

Din perspectiva celor expuse, precum şi în condiţiile în care reclamanţii au formulat o singura cerere de recurs, şi cum în cauză este incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., doar în ce priveşte soluţia adoptată faţă de recurentul reclamant minor I. prin reprezentant legal mama sa G., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (2) C. proc. civ., urmează a casa în parte decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, numai în ceea ce priveşte soluţia ce vizează acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantul I. prin reprezentant legal G., fiind menţinute celelalte dispoziţii ale deciziei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanţii C., G., B., F., E., I. şi H. prin reprezentant legal G., A., D. şi J. împotriva deciziei civile nr. 1512A din 6 noiembrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează în parte decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel, numai în ceea ce priveşte soluţia ce vizează acţiunea în despăgubiri formulată de reclamantul I. prin reprezentant legal G..

Menţine celelalte dispoziţii ale deciziei.

Obligă pe recurenţii-reclamanţi la plata sumei de 3.000 RON către intimatul-pârât Biroul de Autovehicule din România – Direcţia Fondul de Protecţie a Victimelor Străzii, cu titlu de cheltuieli de judecată parţiale.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi 14 aprilie 2022.