Liability of local officials for fictitious investment payments and limits of heir's succession liability in civil damage claims

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Corabia la data de 27.08.2014, sub nr. x/2014, Unitatea Administrativ-Teritorială Corabia, reprezentată prin primar A., a chemat în judecată pe pârâţii B., C. şi D., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să fie obligaţi pârâţii în solidar la plata către bugetul local a sumei de 439.994 RON, reprezentând prejudiciul adus patrimoniului oraşului Corabia.

La data de 03.10.2014, pârâtul B. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii, invocând în acest sens, în principal, prescripţia dreptului material la acţiune, iar, în subsidiar, netemeinicia cererii.

La data de 10.10.1014 a formulat întâmpinare în cauză şi pârâtul C., care a invocat, pe cale de excepţie, lipsa calităţii procesuale pasive a acestuia şi prescripţia dreptului material la acţiune, iar, pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.

Aceleaşi apărări au fost formulate, la data de 13.10.2014, prin întâmpinare şi din partea pârâtului D..

Prin sentinţa nr. 1374 din 11 decembrie 2014, Judecătoria Corabia a admis excepţia necompetentei sale materiale şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei civile formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia, prin primar, în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., în favoarea Tribunalului Olt.

Cauza a fost înregistrată pe rolul secţiei I civile a Tribunalului Olt, sub nr. x/2014, la data de 21.01.2015.

Prin încheierea nr. 9 din 26 martie 2015 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepţia necompetenţei secţiei I civile şi s-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei a II-a civilă şi de contencios administrativ şi fiscal.

Prin sentinţa nr. 407 din 9 iunie 2015 pronunţată de Tribunalul Olt, secţia a II-a civilă, de contencios administrativ şi fiscal în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepţia necompetenţei funcţionale a secţiei a II a civilă, de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Olt. S-a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea secţiei I civile a Tribunalului Olt. S-a constatat ivit conflictul negativ de competenţă şi s-a dispus trimiterea cauzei la Curtea de Apel Craiova, secţia de contencios administrativ şi fiscal în vederea pronunţării unui regulator de competenţă.

Conflictul de competenţă a fost înregistrat pe rolul acestei instanţe la data de 22.06.2015, sub nr. x/2015.

Prin sentinţa nr. 295 din 24 iunie 2015, Curtea de Apel Craiova a stabilit competenţa de soluţionare a cauzei având ca obiect cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., în favoarea Tribunalului Olt, secţia I civilă.

Cauza s-a reînregistrat pe rolul Tribunalului Olt, secţia I civilă sub nr. x/2014.

Tribunalul Olt – secţia I civilă, prin sentinţa civilă nr. 992 din 8 octombrie 2015, a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, invocată de pârâţii B., C. şi D., a respins cererea formulată de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia, ca prescrisă.

Prin decizia civilă nr. 1898 din 24 martie 2016, Curtea de Apel Craiova a admis apelul formulat de reclamantă, a anulat sentinţa de mai sus şi a trimis cauza spre rejudecare.

Cauza a fost reînregistrată pe rolul Tribunalului Olt sub acelaşi număr.

La data de 23 septembrie 2016, urmare a dispoziţiilor deciziei de casare nr. 1898/24.03.2016 a Curţii de Apel Craiova, precum şi a încheierii de şedinţă din data de 12 septembrie 2016, reclamanta a depus la dosar precizări la acţiune, în sensul că a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat pârâtul B. la plata sumei de 342.717,75 RON, din care 136.717,75 RON reprezintă plăţi efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale privind obiectivul de investiţii "bloc P6", la care se adaugă suma de 206.000 RON reprezentând reevaluare active corporale în curs "bloc P6" în anul 2013; să fie obligat pârâtul C. la plata sumei de 94.251,87 RON reprezentând plăţi efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale privind obiectivul de investiţii "bloc P6"; să fie obligat pârâtul D. la plata sumei de 91.755,01 RON reprezentând situaţii de lucrări întocmite la obiectivul de investiţii "bloc P6" în lunile octombrie 2000 – suma de 20.520,24 RON, noiembrie 2000 – suma de 31.890,92 RON şi decembrie 2000 – suma de 39.343,85 RON, conform documentelor contabile anexate.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 102 din 13 februarie 2017, Tribunalul Olt – secţia I civilă a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii C. şi D.; a respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâţi şi a admis acţiunea formulată reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia, în contradictoriu cu pârâţii B., C., şi D., fiind obligaţi pârâţii în solidar la plata sumei de 439.994 RON, reprezentând prejudiciu adus patrimoniului oraşului Corabia.

Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii B., C. şi D., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.

3. Deciziile pronunţate în apel:

Prin decizia civilă nr. 1969 din 5 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, s-au admis apelurile formulate de pârâţii B., C., D. împotriva sentinţei civile nr. 102 din 13 februarie 2017, pronunţată de Tribunalul Olt – secţia I civilă în dosarul nr. x/2014, în contradictoriu cu intimata reclamantă Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia; s-a anulat sentinţa şi s-a dispus rejudecarea pe fond a cauzei.

Prin decizia civilă nr. 243 din 29 ianuarie 2019, pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2014, s-a admis excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune cu privire la pârâţii C. şi E., ca moştenitor al lui B., şi s-a respins excepţia prescripţiei în ceea ce îl priveşte pe pârâtul D.; s-a respins, ca prescrisă, acţiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâţii B. decedat, moştenitor fiind E. şi C.; s-a respins acţiunea formulată de reclamantă împotriva pârâtului D., ca neîntemeiată.

4. Deciziile pronunţate în recurs:

Prin decizia nr. 3178 din 25 septembrie 2018, pronunţată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a respins, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia împotriva deciziei nr. 1969 din 5 septembrie 2017, pronunţată de Curtea de Apel Craiova – secţia I civilă în dosarul nr. x/2014.

Prin decizia nr. 760 din 17 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2019 s-a admis recursul declarat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia împotriva deciziei nr. 243 din 29 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Craiova, s-a casat decizia şi s-a trimis cauza spre rejudecare la aceeaşi Curte de apel.

5. În rejudecare, prin decizia nr. 116 din 28 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, s-a admis în parte acţiunea formulată şi precizată la data de 23 septembrie 2016 de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia, împotriva pârâtului E., moştenitor legal al pârâtului decedat B. şi a fost obligat pârâtul E. la plata către reclamantă, doar în limita activului succesoral dobândit, a sumei de 136.717,75 RON, reprezentând despăgubiri. S-a admis acţiunea formulată şi precizată la data de 23 septembrie 2016 împotriva pârâtului C. şi a fost obligat acesta la plata către reclamantă a sumei de 94.251,87 RON, reprezentând despăgubiri. S-a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată împotriva pârâtului D..

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei ultime hotărâri au declarat recurs reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia şi pârâtul C..

6.1. În cuprinsul memoriului de recurs, reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.:

- Instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile legale privind reevaluarea bunurilor din patrimoniul instituţiilor publice, cu precădere a celor din O.G. nr. 81/2003, cu modificările şi completările ulterioare, motivând soluţia de respingere a acţiunii pentru diferenţa de 209.024,38 RON prin faptul că suma ar fi echivalentul unei evaluări scriptice, o valoare de inventar a unor bunuri ce nu există fizic, concluzionând că această sumă nu are caracter cert.

Astfel, invocă dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 14 din O.G. nr. 81/2013 şi arată că evidenţierea în contabilitate a diferenţei de reevaluare este o obligaţie a instituţiei publice, respectiv a reclamantei, iar suma de 209.024,38 RON are caracter cert raportat la textele legale anterior menţionate.

- Soluţia privind limitarea obligaţiei de plată a pârâtului E. la activul succesoral dobândit de pe urma autorului B. este eronată, rezultat al nesocotirii şi aplicării greşite a normelor de drept material. Invocă dispoziţiile art. 1114 alin. (1), art. 1125 şi art. 1126 C. civ. şi arată că pârâtul E., în calitate de fiu al defunctului B., este moştenitor sezinar, iar transmiterea moştenirii se face de drept la data decesului autorului său. Mai arată că pârâtul avea posibilitatea să ceară, conform art. 1115-1116 C. civ., întocmirea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, cu ocazia dezbaterii succesiunii, însă nu a formulat o solicitare în acest sens, dobândind atât activul, cât şi pasivul succesoral.

Arată că valoarea de 39.343,83 RON, reţinută pentru autoturismul x, ca activ succesoral al defunctului B., nu este susţinută de vreun mijloc de probă.

- Motivarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată împotriva pârâtului D. este contradictorie având în vedere că instanţa de apel reţine, pe de o parte, că pentru aceeaşi sumă a fost deja stabilită răspunderea civilă delictuală a pârâţilor B. şi C., prejudiciul fiind acoperit, ceea ce echivalează cu acceptarea existenţei răspunderii civile delictuale a pârâtului D., iar, pe de altă parte, constată că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale pentru acest pârât.

Instanţa de apel a nesocotit şi dispoziţiile art. 1349 C. civ. care îl obligă pe pârâtul D. la repararea integrală a prejudiciului, deşi reţine că obiectivul de investiţii nu există şi că acest pârât a întocmit situaţiile de lucrări ce au stat la baza plăţilor nelegal efectuate. Învederează că aceste plăţi nu pot fi disjunse de situaţiile de lucrări fictive întrucât niciun document de plată nu poate fi întocmit fără a fi însoţit de documente justificative ale executării lucrărilor, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998 şi art. 50 alin. (6) din O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice locale.

În concluzie, solicită admiterea recursului, casarea, în parte, a deciziei recurate şi modificarea acesteia în sensul admiterii cererii de chemare în judecată şi obligării pârâţilor şi la plata sumei de 209.024,38 RON, reprezentând diferenţa dintre suma de 439.994 RON, solicitată prin cererea de chemare în judecată, şi suma de 230.969,62 RON, pentru care a fost admisă acţiunea; admiterea acţiunii împotriva pârâtului E., în calitate de moştenitor al pârâtului decedat B., şi obligarea acestuia la plata sumei către reclamantă fără limitarea plăţii la limita activului succesoral dobândit; admiterea acţiunii şi împotriva pârâtului D..

6.2. În cuprinsul memoriului de recurs, pârâtul C. a formulat următoarele critici, întemeiate pe dispoziţiile art. 488 pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ.:

- Decizia atacată încalcă principiile contradictorialităţii, dreptului la apărare şi la un proces echitabil, în condiţiile în care argumentele reţinute în considerente sunt rezultatul unei analize selective, parţiale a înscrisurilor din dosar. Arată că motivarea instanţei de apel se limitează la considerente de ordin teoretic vizând răspunderea civilă delictuală, la care se adaugă analiza şi interpretarea actelor administrative reprezentate de Nota de constatare din 11 aprilie 2014 şi Decizia nr. 14/2014 emise de Camera de Conturi Olt, fiind excluse de la analiză şi motivare înscrisuri esenţiale.

Ca atare, decizia instanţei de apel încalcă dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi pe cele ale art. 22 din acelaşi act normativ, fiind nelegal ca hotărârea pronunţată să fie fondată pe o analiză abstractă, bazată pe înscrisuri inopozabile pârâtului C., analiză ce nu se coroborează cu toate înscrisurile din dosar şi cu apărările acestei părţi.

Învederează că încălcarea dispoziţiilor anterior menţionate rezultă din faptul că, în rejudecare, în urma casării totale a deciziei nr. 243 din 29 ianuarie 2019, instanţa de apel nu motivează de ce niciun alt înscris, în afara actelor Curţii de Conturi, nu poate fi avut în vedere, nici respingerea probei testimoniale propuse de C., nici neluarea în considerare a obiectivelor propuse de acesta pentru expertiza financiar contabilă şi nici lipsa de relevanţă a raportului de expertiză în specialitatea evaluări bunuri mobile.

- Decizia atacată încalcă dispoziţiile deciziei de casare nr. 760 din 17 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, care a indicat drept temei legal al analizei prevederile art. 26 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 189/1998, art. 19 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 45/2003, art. 23 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 273/2006, în timp ce instanţa de apel a avut în vedere dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998 şi art. 23 alin. (2) lit. c), cu) referire la art. 2 pct. 43 din Legea nr. 273/2006.

Or, raportarea la aceste norme a condus la încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ. şi a oferit oportunitatea instanţei de apel să analizeze îndeplinirea cumulativă a condiţiilor angajării răspunderii civile delictuale în mod formal şi prin luarea în considerare doar a celor două acte administrative cărora, în mod nelegal, le-a conferit rolul şi efectele unei hotărâri judecătoreşti. Arată că înscrisurile reţinute de instanţă nu pot avea acest rol şi efecte, nu pot demonstra existenţa şi întinderea prejudiciului şi nu pot fi raportate exclusiv la primari (ce nu se puteau substitui atribuţiilor şi competenţelor aparatului de specialitate al primarului). Mai arată că aceste înscrisuri nu sunt opozabile recurentului, nu scuteşte pe reclamantă de sarcina probei şi nu exonerează instanţa de apel de motivarea îndeplinirii condiţiilor răspunderii civile delictuale.

- Susţine că instanţa supremă a constatat în decizia de casare că momentul de la care începe să curgă termenul de prescripţie este cel a încheierii actelor de control de către Camera de Conturi Olt, respectiv anul 2014, însă aceasta nu echivalează cu statuarea potrivit căreia, în rejudecare, singurele înscrisuri ce urmau a fi analizate, care ar fi suficiente, pertinente şi concludente în angajarea răspunderii civile delictuale sunt cele la care s-a raportat Înalta Curte în privinţa termenului de prescripţie.

Precizează că, în considerentele deciziei atacate, s-a reţinut că Nota de control din 2005 întocmită de auditorul intern al Primăriei, care relevă constatarea lipsei nejustificate din custodia societăţii de construcţii a unor materiale plătite de reclamantă, evidenţiază un prejudiciu generat de conduita defectuoasă a societăţii de construcţii, iar nu conduita primarilor care au efectuat plăţile respective, în calitate de reprezentanţi ai primăriei. Învederează că, în raport de cele reţinute, instanţa de apel avea obligaţia să clarifice aceste aspecte, să le coroboreze cu înscrisurile din care rezultă obligaţia de plată şi temeiul acesteia, să stabilească ce reprezenta plata la momentul efectuării ei, dacă existau documente justificative şi dacă se puteau reţine fapta ilicită şi prejudiciul la acel moment.

- Decizia atacată conţine considerente contradictorii, în urma cărora instanţa de apel concluzionează îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în privinţa pârâtului C..

În acest sens, arată că, în cazul acestui pârât, se reţine faptul că nu s-a făcut dovada executării şi achitării lucrărilor în derularea contractului încheiat cu S.C. Construcţii S.A., aspect necontestat de reclamantă şi contrar documentelor din dosar (contract lucrări, facturi, devize, situaţii de lucrări, ordine de plată), în timp ce în cazul intimatului D. se acceptă şi se motivează implicit că lucrările în valoare de 91.775,01 RON sunt efectuate pentru realizarea obiectivului de investiţii, însă acesta nu are nicio culpă, din moment ce plăţile au fost efectuate de B., în calitate de primar şi C., în calitate de viceprimar.

Mai arată că instanţa de apel a constatat că, în sarcina pârâtului D., nu se poate reţine obligaţia legală de a asigura integritatea patrimoniului reclamantei cu privire la un bun imobil care nu are existenţă faptică şi care, în mod real, nu poate face parte din patrimoniul acesteia, realizând o analiză în raport de temeiurile indicate în decizia de casare, însă nu a avut în vedere acelaşi argument în cazul lui C. şi a efectuat o examinare prin prisma altor temeiuri de drept.

- Instanţa de apel a analizat şi interpretat parţial raportul de expertiză contabilă, a omis să analizeze raportul de expertiză tehnică în specialitatea evaluări bunuri mobile economice pentru ca prejudiciul să fie imputat doar lui B. şi C., iar, în stabilirea şi întinderea prejudiciului, în mod nelegal, nu a avut în vedere materialele de construcţii achiziţionate pentru realizarea obiectivului de investiţii. Apreciază că decizia instanţei de apel nu cuprinde motivele pe care se sprijină, în condiţiile în care prin raportul de expertiză tehnică în specialitatea evaluări bunuri mobile economice se constată că aceste materiale de construcţii au fost depozitate la S.C. Construcţii S.A..

Decizia instanţei de apel este nelegală deoarece prejudiciul imputat nu are caracter cert, sens în care arată că valoarea materialelor de construcţii şi lucrările de terasament săpătură nu au fost luate în calcul la stabilirea şi întinderea prejudiciului la data întocmirii procesului-verbal de inventariere din 11 aprilie 2014 şi nici valoarea acestora actualizată de la 31 decembrie 2020, nefiind luate în considerare nici documentele justificative referitoare la existenţa situaţiilor de lucrări, listelor de materiale şi cantităţi, studii de fezabilitate, proiectare, contravaloare lucrări executate.

Apreciază că singurul eventual prejudiciu era reprezentat de valoarea materialelor achiziţionate şi date în custodie S.C. Construcţii S.A. Corabia în anul 2003, precum şi valoarea acestora, raportată la cantităţile existente în anul 2014, prejudiciu care, de altfel, a fost solicitat a fi reparat prin cererea de chemare în judecată, pe care instanţa de apel avea obligaţia să o analizeze în limitele cu care a fost învestită.

Întrucât contractul de donaţie ce avea ca obiect terenul pe care trebuia să se realizeze investiţia a fost anulat prin sentinţa nr. 274 din 9 mai 2005 a Tribunalului Olt, raţionamentul instanţei de apel este nelegal, din moment ce, pe de o parte, în acest context nu se poate reţine pentru perioada 2000-2005 existenţa unor plăţi nejustificate, în vederea realizării obiectivului de investiţii, existând o speranţă legitimă de realizare a acestuia în funcţie de alocările bugetare, iar, pe de altă parte, este imoral să răspundă doi primari pentru această investiţie demarată, dar nerealizată, în circumstanţele expuse, în condiţiile în care nerealizarea acesteia se datorează S.C. Construcţii S.A. Corabia, societate care a intrat în faliment şi a dispus şi de bunurile aflate în custodie, pe care reprezentanţii reclamantei de la acel moment le-au achitat cu bună credinţă având în vedere existenţa lor faptică şi scriptică, precum şi dorinţa de a finaliza investiţia.

Cele menţionate sunt confirmate de nota de constatare NR. 5797/14.04.2005, notă în temeiul căreia s-a formulat plângerea penală soluţionată prin ordonanţa din 26.09.2006 pronunţată în dosarul nr. x/2005, ordonanţă din care rezultă faptele ilicite şi autorii lor, cât şi prejudiciul real creat reclamantei, şi care nu a fost niciodată comunicată în vederea contestării ei, aşa cum rezultă din adresa nr. x/19.04.2017, cât şi din adresa anexată de serviciul buget-finanţe-contabilitate din cadrul aparatului de specialitate al reclamantei în vederea formulării răspunsului la relaţiile solicitate de instanţa de apel. Din acestea rezultă, pe lângă persoanele care şi-au însuşit în vederea decontării situaţiile de lucrări, şi următoarele "Prin anularea contractului de donaţie din dosarul nr. x/2004 Oraşul Corabia a pierdut pe lângă teren şi investiţia realizată, de unde şi existenţa prejudiciului. În anul 2008 Oraşul Corabia a făcut demersurile necesare pentru declararea utilităţii publice de interes local, acţiune care a rămas nefinalizată".

În aceste circumstanţe, nerespectarea obligaţiilor contractuale de către S.C. Construcţii S.A. Corabia nu se poate transforma în răspundere civilă delictuală, răspundere care să fie angajată în sarcina recurentului-pârât C., din moment ce, la momentul efectuării plăţilor, acestea aveau temei şi s-au efectuat în baza unor documente justificative.

- Instanţa de apel a pronunţat decizia cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material în contextul în care motivarea angajării răspunderii civile delictuale trebuie să se facă în mod distinct pentru fiecare calitate, perioadă şi normă de drept material în vigoare la momentul săvârşirii fiecărei pretinse fapte ilicite. Instanţa de apel realizează această distincţie, în mod formal, în considerente, contrar înscrisurilor existente la dosar şi rapoartelor de expertiză efectuate în cauză. Susţine că aceste probe nu au fost analizate de instanţă, care a aplicat norme de drept material la o situaţie de fapt străină de natura cauzei.

Susţine că s-a reţinut nelegal incidenţa dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998 şi art. 23 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2006, cu referire la art. 2 pct. 43 din acelaşi act normativ întrucât, din moment ce se reţine că recurentul C., în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar, nu avea calitatea de ordonator de credite, normele de drept încălcate, în măsură să atragă răspunderea civilă delictuală, nu sunt cele avute în vedere de instanţa de apel, angajarea răspunderii putând fi antrenată, eventual, în baza unui alt temei, cu atât mai mult cu cât instanţa supremă în decizia de casare a indicat ca, în rejudecare, să se stabilească dacă există sau nu fapte ilicite, în raport de obligaţiile impuse ordonatorilor de credite. Mai arată că aplicarea dispoziţiilor de drept material, prevăzute de art. 23 alin. 1it. c din Legea nr. 273/2006, cu referire la art. 2 pct. 43 din acelaşi act normativ, reţinute de instanţa de apel în configurarea faptei ilicite şi angajarea răspunderii, încalcă principiul neretroactivităţii legii şi principiul tempus regit actum. Dispoziţiile art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998 au fost reţinute greşit întrucât acestea fac referire la atribuţiile ordonatorului de credite şi fazele execuţiei bugetare ce au fost efectuate de compartimentele de specialitate ale reclamantei, nu de către pârâtul C.. Învederează că nu poate fi reţinută o faptă ilicită în sarcina recurentului având în vedere, pe de o parte, că dispoziţiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 189/1998 prevăd efectuarea cheltuielilor din credite bugetare aprobate în buget numai cu viza prealabilă a controlului financiar preventiv intern, iar inexistenţa acestei vize nu s-a constatat în speţă, iar, pe de altă parte, că facturile însuşite la plată de ordonatorul de credite, primar B., au la bază situaţii de lucrări verificate şi însuşite de responsabilul cu investiţiile şi dirigintele de şantier. Mai solicită a fi avut în vedere că, în perioada 2000-2004, investiţia se afla în derulare, S.C. Construcţii S.A. Corabia nu se afla în faliment şi nu avea anulat contractul de donaţie cu privire la teren.

- Decizia instanţei de apel este nelegală şi în raport de perioada 23 iunie 2004-19 iunie 2008, în care recurentul a avut calitatea de primar şi ordonator de credite. Solicită a fi avute în vedere argumentele invocate cu privire lipsa indicării, în concret, a normelor de drept material aplicabile, raportat la calităţile şi perioadele în care recurentul a deţinut calitatea de primar şi viceprimar, precum şi faptul că pentru cheltuielile în cuantum de 32.840,78 RON a existat temei contractual, au fost însuşite de reclamantă, situaţie în care nu există culpă şi prejudiciu, fiind exclusă angajarea răspunderii civile delictuale.

S-a reţinut greşit că existenţa unor documente justificative (contractul de execuţie cu S.C. Construcţii S.A. Corabia, facturile emise de F. S.A. Slatina, efectuarea plăţilor în baza hotărârilor Consiliului Local nr. 6/2000 şi nr. 48/2000) nu îl exonerează pe recurent de îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de primar, respectiv acelea de a verifica realitatea şi legalitatea acestor cheltuieli, precum şi dacă bunurile au fost livrate/prestate, sarcină ce îi revenea conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998. În acest sens, arată că bunurile şi serviciile a căror contravaloare a fost achitată au fost livrate/prestate, aspect dovedit prin înscrisurile depuse la dosar şi confirmat de raportul de expertiză contabilă, iar hotărârile Consiliului Local, alături de alte documente au reprezentat temeiul plăţilor efectuate.

7. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimatul E. a invocat excepţia nulităţii recursului formulat de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia, susţinând că aspectele invocate în cuprinsul cererii de recurs, care îl vizează pe acest intimat, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.. Pe fond, a solicitat respingerea recursului reclamantei, ca nefondat, şi admiterea recursului pârâtului C..

La rândul său, prin întâmpinare, recurentul C. a solicitat admiterea, în parte, a recursului reclamantei, cât priveşte admiterea acţiunii şi împotriva pârâtului D.. A depus răspuns la întâmpinarea formulată de intimatul D..

Prin întâmpinare, intimatul D. a solicitat respingerea ambelor recursuri, ca nefondate.

8. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 martie 2022, completul de filtru a admis în principiu recursurile şi a fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Cu referire la recursul formulat de reclamantă, Înalta Curte reţine următoarele:

- Printr-o primă critică s-a invocat aplicarea greşită a dispoziţiile art. 2 alin. (1) şi art. 14 din O.G. nr. 81/2013, întrucât, în opinia recurentei reclamante, evidenţierea în contabilitate a diferenţei de reevaluare este o obligaţie a instituţiei publice reclamante, iar suma de 209.024,38 RON are caracter cert raportat la textele legale menţionate. Ca atare, soluţia de respingere a acţiunii pentru această diferenţă, prin faptul că suma ar fi echivalentul unei evaluări scriptice, o valoare de inventar a unor bunuri ce nu există fizic, este eronată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 81/2013 privind reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, "Instituţiile publice, indiferent de sursa de finanţare a cheltuielilor şi de subordonare, vor inventaria şi vor reevalua activele fixe corporale şi activele fixe corporale în curs, aflate în patrimoniul lor la data de 30 septembrie 2003, astfel încât rezultatele reevaluării să fie cuprinse în bilanţul contabil întocmit la 31 decembrie 2003".

Conform art. 14 din acelaşi act normativ, "Instituţiile publice au obligaţia să evidenţieze în contabilitate diferenţele din reevaluare, amortizarea activelor fixe corporale şi necorporale, precum şi sumele rezultate din valorificarea activelor fixe corporale scoase din funcţiune".

Se impune a se reţine că, prin cererea introductivă de instanţă, astfel cum a fost precizată la data de 23.09.2016, reclamanta a chemat în judecată pe cei trei pârâţi solicitând obligarea acestora la acoperirea prejudiciului pe care aceştia l-au produs în calitatea lor de primari ai Oraşului Corabia, constând în plăţi efectuate pentru edificarea imobilului bloc P6, imputându-li-se îndeplinirea defectuoasă a obligaţiilor ce le reveneau în calitate de ordonatori principali de credite, de a asigura buna administrare a valorilor şi bunurilor din patrimoniul unităţii reclamante. Reclamanta a individualizat răspunderea ce revine fiecăruia dintre pârâţi, pentru faptele săvârşite în timpul mandatelor, în calitate de primar, respectiv de viceprimar pentru C., temeiul juridic al cererii fiind răspunderea civilă delictuală.

Astfel, reclamanta a solicitat obligarea pârâtului B. la plata sumei de 342.717,75 RON, din care 136.717,75 RON reprezintă plăţi efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale privind obiectivul de investiţii "bloc P6", la care se adaugă suma de 206.000 RON reprezentând reevaluare active corporale în curs "bloc P6" în anul 2013, a pârâtului C. la plata sumei de 94.251,87 RON reprezentând plăţi efectuate cu încălcarea dispoziţiilor legale privind obiectivul de investiţii "bloc P6" şi a pârâtului D. la plata sumei de 91.755,01 RON reprezentând situaţii de lucrări întocmite la obiectivul de investiţii "bloc P6" în lunile octombrie 2000 – suma de 20.520,24 RON, noiembrie 2000 – suma de 31.890,92 RON şi decembrie 2000 – suma de 39.343,85 RON, conform documentelor contabile anexate.

Evaluând probatoriul administrat în cauză, instanţa de apel, prin decizia nr. 116 din 28 aprilie 2021, a admis în parte acţiunea formulată şi precizată împotriva pârâtului E., moştenitor legal al pârâtului decedat B. şi a obligat pe pârâtul E. la plata către reclamantă, doar în limita activului succesoral dobândit, a sumei de 136.717,75 RON, reprezentând despăgubiri, a admis acţiunea formulată şi precizată împotriva pârâtului C. şi a obligat pe acesta la plata către reclamantă a sumei de 94.251,87 RON, reprezentând despăgubiri, şi a respins, ca neîntemeiată, acţiunea formulată împotriva pârâtului D..

Cu privire la suma contestată, se observă că aceasta a fost imputată pârâtului E., în calitatea acestuia de moştenitor legal al pârâtului decedat B., şi reprezintă o reevaluare a activelor corporale în curs "bloc P6" în anul 2013.

Referitor la această sumă, instanţa de apel a reţinut că este menţionată în lista de investiţii în curs de execuţie cont 231 la 31.12.2014 şi în situaţia anexă 23, conform celor indicate de reclamantă prin răspunsul din data de 02.12.2020, însă reprezintă o actualizare scriptică a bunului imobil în evidenţa contabilă a UAT Corabia, astfel că nu poate fi primită susţinerea că reprezintă un prejudiciu efectiv, atâta timp cât constituie doar valoarea de inventar a unor bunuri ce nu există fizic.

În înţelesul O.G. nr. 81/2003, prin active fixe corporale în curs se înţelege "active fixe corporale neterminate până la sfârşitul perioadei, evaluate la costul de achiziţie, respectiv la costul de producţie", iar, prin reevaluare, "operaţiunea de actualizare a valorii contabile a activelor fixe corporale aflate în patrimoniul instituţiilor publice", ceea ce implică raportarea la un activ fix existent, nefinalizat, care, în situaţia de faţă, priveşte un bun imobil care, în realitate, nu există - obiectivul de investiţii "bloc P6".

Înalta Curte, raportat la fapta ilicită reproşată pârâtului decedat E., respectiv efectuarea de plăţi cu încălcarea dispoziţiilor legale privind obiectivul de investiţii "bloc P6", constată că în mod corect instanţa de apel a apreciat că prejudiciul în suma de 206.000 RON nu are un caracter cert, fiind vorba de o evaluare scriptică, efectuată în temeiul art. 2 alin. (1) şi art. 14 din O.G. nr. 81/2013, însă în legătură cu un obiectiv de investiţii care nu există, aşadar de o sumă neplătită de către instituţie reclamantă, care să poată fi imputată acestui pârât.

Or, obligaţiile instituite de legiuitor prin textele de lege pretins greşit a fi aplicate se referă la inventarierea şi reevaluarea activelor fixe corporale şi a activelor fixe corporale în curs, aflate în patrimoniul recurentei reclamante la data de 30 septembrie 2003, evidenţierea în contabilitate a diferenţelor din reevaluare, amortizarea activelor fixe corporale şi necorporale, precum şi sumele rezultate din valorificarea activelor fixe corporale scoase din funcţiune. Chiar din titulatura acestui act normativ rezultă că obiectul său de reglementare vizează reevaluarea şi amortizarea activelor fixe aflate în patrimoniul instituţiilor publice, iar nu al celor inexistente.

Neîndeplinirea acestor obligaţii poate reprezenta o abatere financiar-contabilă, abatere care nu a produs în concret, în speţa de faţă, un prejudiciu, aşa cum a fost expus acesta de către recurenta reclamantă, de natură a atrage aplicarea art. 998-999 C. civ.

Prin urmare, motivul de recurs astfel formulat nu se subsumează dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- Prin cea de-a doua critică recurenta reclamantă a susţinut nesocotirea şi aplicarea greşită a dispoziţiilor art. 1114 alin. (1), art. 1125 şi art. 1126 C. civ. şi a afirmat că pârâtul E., în calitate de fiu al defunctului B., este moştenitor sezinar, iar transmiterea moştenirii se face de drept la data decesului autorului său, precum şi că acesta avea posibilitatea să ceară, conform art. 1115-1116 C. civ., întocmirea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, cu ocazia dezbaterii succesiunii, însă nu a formulat o solicitare în acest sens, dobândind atât activul, cât şi pasivul succesoral. A mai arătat că valoarea de 39.343,83 RON, reţinută pentru autoturismul x, ca activ succesoral al defunctului B., nu este susţinută de vreun mijloc de probă.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 1114 alin. (1) C. civ., "Acceptarea consolidează transmisiunea moştenirii realizată de plin drept la data decesului", iar, conform art. 1125 şi art. 1126 din acelaşi act normativ, "Pe lângă stăpânirea de fapt exercitată asupra patrimoniului succesoral, sezina le conferă moştenitorilor sezinari şi dreptul de a administra acest patrimoniu şi de a exercita drepturile şi acţiunile defunctului", "Sunt moştenitori sezinari soţul supravieţuitor, descendenţii şi ascendenţii privilegiaţi".

Din interpretarea acestor norme legale rezultă că efectul acceptării succesiunii constă în consolidarea transmisiunii moştenirii realizate de plin drept la data deschiderii moştenirii, indiferent de momentul în care s-a realizat acceptarea în cadrul termenului de opţiune stabilit de lege. De la data deschiderii succesiunii, chiar dacă nu au fost trimişi în posesie, moştenitorii sezinari sunt îndreptăţiţi să ia în stăpânire de fapt şi să administreze bunurile succesorale, fără a avea dreptul de dispoziţie asupra acestora, deoarece bunurile au fost preluate în interesul moştenirii, precum şi să exercite drepturile şi acţiunile patrimoniale dobândite prin moştenire, fără a avea nevoie de atestarea prealabilă a calităţii de moştenitor.

În speţă, prin decizia recurată nu s-a contestat calitatea pârâtului E. de moştenitor sezinar al defunctului B., nici faptul că, în acest fel, acesta, potrivit legii, era îndreptăţit, pe lângă a intra în stăpânirea de fapt a bunurilor succesorale, să le şi administreze, respectiv să exercite drepturile şi acţiunile patrimoniale care le privesc.

Instanţa de apel a considerat că, raportat la dispoziţiile art. 1114 alin. (2) C. civ., prejudiciul pentru care este ţinut să răspundă pârâtul B., decedat în cursul judecăţii, reprezintă o datorie a moştenirii şi va fi suportat de moştenitorul său legal, pârâtul E., acesta din urmă fiind obligat să acopere acest prejudiciu doar în limita bunurilor dobândite de la autorul său prin moştenire, adică în limita activului succesoral. A reţinut că E. are calitatea de moştenitor legal, în baza certificatului de moştenitor nr. x/28.03.2018, că acestuia i-a revenit întreaga masă succesorală compusă dintr-un singur bun, un autoturism marca x, înscris care nu a fost contestat de părţile în litigiu.

Potrivit textului de lege reţinut în considerentele deciziei recurate, "Moştenitorii legali şi legatarii universali sau cu titlu universal răspund pentru datoriile şi sarcinile moştenirii numai cu bunurile din patrimoniul succesoral, proporţional cu cota fiecăruia".

Prin această normă juridică, legiuitorul a statuat că operează o separare de patrimonii, efect care implică urmărirea de către creditorii moştenirii doar a activului succesoral, implicit imposibilitatea lor de a se îndrepta asupra activului înainte de plata pasivului succesiunii.

Recurenta reclamantă a susţinut că intimatul pârât E. avea posibilitatea să ceară, conform art. 1115-1116 C. civ., întocmirea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, cu ocazia dezbaterii succesiunii, însă nu a formulat o solicitare în acest sens, dobândind atât activul, cât şi pasivul succesoral.

Or, instanţa de apel nu a stabilit în sens contrar celor susţinute de către recurenta reclamantă, ci a arătat că prejudiciul datorat de autorul pârâtului E., respectiv pasivul succesoral, va fi acoperit doar în limita activului succesoral.

Neîntocmirea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral în condiţiile art. 1115-1116 C. civ. nu poate conduce la înlăturarea dispoziţiilor art. 1114 alin. (2) din acelaşi act normativ, o astfel de procedură nefiind prevăzută sub sancţiunea confuziunii de patrimonii şi imputarea pasivului succesoral asupra patrimoniului propriu al succesibilului. De altfel, alin. (1) al art. 1115 C. civ. prevede că succesibilii, creditorii moştenirii şi orice persoană interesată pot cere notarului competent să dispună efectuarea unui inventar al bunurilor din patrimoniul succesoral, ceea ce sugerează ideea caracterului facultativ al inventarului, care, în sens contrar, ar paraliza caracterul obligatoriu dedus din interpretarea art. 1114 alin. (2) C. civ. impus de efectele acceptării moştenirii. Dispoziţiile invocate de către recurenta reclamantă au caracter supletiv (pot) şi vizează stabilirea exactă a patrimoniului succesoral, respectiv dacă bunurile în cauză se află în posesia sau mâna altor persoane decât succesibili sau dacă apartenenţa acestor bunuri la patrimonial succesoral este contestată.

Însă, în speţă, aceste dispoziţii legale nu sunt incidente raportat la întinderea răspunderii moştenitorului acceptant, astfel că Înalta Curte va respinge această critică, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ca nefondată.

Cât priveşte lipsa unor dovezi privind valoarea de 39.343,83 RON reţinută pentru autoturismul x, ca activ succesoral al defunctului B., Înalta Curte constată că această susţinere se raportează la modalitatea de stabilire a situaţiei de fapt, împrejurare ce nu poate fi cenzurată de instanţa de recurs, care examinează, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., doar motivele de nelegalitate arătate cu referire la hotărârea recurată, iar nu motivele de netemeinicie ale acesteia.

- Recurenta reclamantă a arătat că motivarea soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată formulată împotriva pârâtului D. este contradictorie, întrucât instanţa de apel reţine, pe de o parte, că pentru aceeaşi sumă a fost deja stabilită răspunderea civilă delictuală a pârâţilor B. şi C., prejudiciul fiind acoperit, ceea ce echivalează cu acceptarea existenţei răspunderii civile delictuale a pârâtului D., iar, pe de altă parte, constată că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale pentru acest pârât.

Această critică, ce urmează a fi supusă examinării din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu este fondată.

În cauză, instanţa de apel a analizat îndeplinirea condiţiilor de angajare a răspunderii civile delictuale pentru fiecare dintre pârâţii chemaţi în judecată, reţinând întrunirea acestora în persoana pârâtului (decedat) B. (care, în calitate de ordonator de credite, în temeiul unui contractul de executare lucrări, a dispus efectuarea mai multor plăţi nelegale către constructor şi alte persoane juridice), prejudiciul fiind stabilit la suma de 136.717,75 RON, precum şi în persoana pârâtului C. (care, în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar, deşi nu îi fusese delegată atribuţia de ordonator de credite, a semnat mai multe ordine de plată nelegale, în vederea realizării unui obiectiv de investiţii ce nu a fost în realitate realizat, iar, în perioada 2004-2008, cât a ocupat funcţia de primar, în calitate de ordonator de credite, în temeiul unui contract de executare a dispus efectuarea mai multor plăţi pentru obiectivul de investiţii nerealizat), pentru un prejudiciu de 94.251,87 RON.

În privinţa pârâtului D., curtea a constatat că fapta ilicită imputată acestuia este reprezentată de nerespectarea obligaţiei legale de a asigura integritatea bunurilor aflate în administrarea unităţii administrativ teritoriale, pe durata exercitării mandatului de primar, obligaţie impusă prin prevederile art. 26 alin. (1) din Legea nr. 273/2006, care, însă, nu poate fi reţinută în condiţiile în care se raportează la un bun imobil ce nu avea o existenţă faptică şi care în mod real nu putea face parte din patrimoniul unităţii administrativ teritoriale.

Totodată, instanţa de apel, a mai constatat, potrivit concluziilor raportului de expertiză tehnică specialitatea contabilitate, că, în calitate de primar, pe durata mandatului său, pârâtul D. nu a efectuat plăţi pentru obiectivul de investiţii "bloc P6", că, în calitate de reprezentant al S.C. Costrucţii S.A. Corabia, acelaşi pârât a întocmit situaţii de lucrări pentru obiectivul de investiţii în perioada octombrie- decembrie 2000, a căror valoare însumată a fost de 91.755,01 RON, plăţile fiind dispuse de pârâtul B., în calitate de primar, respectiv de pârâtul C., în calitate de viceprimar, precum şi faptul că o parte din aceste sume au fost imputate de reclamantă şi celorlalţi doi pârâţi, respectiv 39.343,83 RON pârâtului B. şi 52.411 RON pârâtului C..

În raport de această situaţie de fapt, curtea a considerat că, în condiţiile în care acest prejudiciu a fost imputat şi pârâţilor B. şi C., fiind reţinută răspunderea civilă delictuală a acestor pârâţi, nu mai este îndeplinită condiţia existenţei prejudiciului cert în patrimoniul reclamantei, acest prejudiciu fiind acoperit prin angajarea răspunderii civile delictuale a fiecăruia dintre pârâţii B. şi C..

Or, aceste considerente nu sunt contradictorii, instanţa de apel având în vedere că pârâtul D. nu a făcut niciun fel de plăţi, nu a săvârşit vreo faptă ilicită, aşadar nu a prejudiciat partea reclamantă în aceleaşi condiţii în care au acţionat ceilalţi doi pârâţi. De asemenea, a observat că nu poate identifica un prejudiciu cert, în patrimoniul reclamantei, cauzat de acest pârât, acesta regăsindu-se, în realitate, conform expertizei efectuate în cauză, în prejudiciul imputat pârâţilor B. şi C..

Recurenta reclamantă a criticat şi nesocotirea dispoziţiile art. 1349 C. civ., în raport de care pârâtul D. ar trebui obligat la repararea integrală a prejudiciului cauzat unităţii administrativ-teritoriale.

Înalta Curte, în raport de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va înlătura această critică, constatând că faţă de acest pârât nu s-a reţinut a fi întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale. Numai în măsura în care se proba existenţa unei fapte ilicite săvârşite cu vinovăţie de către acest pârât, a unui prejudiciu creat de această parte, precum şi existenţa legăturii de cauzalitate între fapta păgubitoare şi prejudiciu, în cauză erau incidente prevederile art. 1349 şi următoarele C. civ.

II.2. În legătură cu recursul formulat de pârâtul C., Înalta Curte reţine următoarele:

- Printr-o primă critică formulată, recurentul pârât a arătat că prin decizia recurată au fost încălcate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., text de lege care prevede că hotărârea va cuprinde "... b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor", sancţiunea aplicabilă în acest context fiind cea reglementată de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În concret, recurentul pârât este nemulţumit de modalitatea în care instanţa de apel a procedat la interpretarea probatoriului administrat, învederând că argumentele reţinute în considerente sunt rezultatul unei analize abstracte, selective, parţiale a actelor din dosar (Nota de constatare din 11 aprilie 2014 şi Decizia nr. 14/2014 emise de Camera de Conturi Olt), fiind excluse de la examinare înscrisuri esenţiale. De asemenea, susţine că, în urma casării totale a deciziei nr. 243 din 29 ianuarie 2019, instanţa de apel nu motivează de ce niciun alt înscris, în afara actelor Curţii de Conturi, nu poate fi avut în vedere, nici respingerea probei testimoniale propuse de C., nici neluarea în considerare a obiectivelor propuse de acesta pentru expertiza financiar contabilă şi nici lipsa de relevanţă a raportului de expertiză în specialitatea evaluări bunuri mobile.

În opinia acestuia, nerespectarea dispoziţiilor anterior menţionate încalcă principiile contradictorialităţii, dreptului la apărare şi la un proces echitabil.

Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., recursul este o cale extraordinară de atac ce poate fi exercitată numai în cazurile strict şi limitativ prevăzute de lege, cât priveşte nelegalitatea deciziei atacate, fără a putea fi antamate prin aceasta chestiuni de netemeinicie, legate de interpretarea dovezilor din dosar.

Aşadar, în recurs, contrar celor pretinse de către recurentul pârât, nu mai pot fi invocate motive care să vizeze modalitatea în care instanţele de fond au administrat ori au interpretat probele din dosar, care să se refere la reproduceri ale stării de fapt, ale istoricului cauzei, ale raporturilor dintre părţi ori care să tindă la o reapreciere a probaţiunii, instanţa de recurs fiind ţinută să se raporteze strict la starea de fapt deja stabilită şi obligată de a se abţine de la orice reanalizare a probelor deja administrate.

Totodată, Înalta Curte constată că recurentul pârât invocă încălcarea art. 22 C. proc. civ., privind rolul judecătorului în aflarea adevărului, precum şi a principiilor contradictorialităţii, dreptului la apărare şi la un proces echitabil, însă din aceeaşi perspectivă, a aprecierii eronate a probatoriului administrat, critică incompatibilă cu structura actuală a recursului.

Înalta Curte nu poate reţine, cu referire la art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nemotivarea deciziei recurate, implicit a încheierilor premergătoare pronunţării soluţiei atacate, în speţă fiind respectate dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., anterior citate.

Astfel, prin încheierea din 3 noiembrie 2020, instanţa de apel a respins motivat cererea pârâtului C. privind administrarea probei testimoniale, iar, ulterior, prin încheierea din 12 ianuarie 2021, a încuviinţat obiectivele pentru cele două expertize dispuse în cauză, punându-le anterior în discuţia contradictorie a părţilor în litigiu.

De asemenea, Înalta Curte observă că, în cauză, în rejudecare, au fost administrate probe suplimentare, respectiv înscrisuri, solicitate reclamantei UAT Corabia, proba cu expertiză tehnică specialitatea contabilitate şi specialitatea evaluare bunuri mobile. La solicitarea instanţei, Curtea de Conturi a României- Camera de Conturi Olt a înaintat la dosar procesul-verbal de constatare nr. x/11.04.2014 şi anexele acestuia.

În ceea ce-l priveşte pe pârâtul C., curtea a reţinut că acestuia i se impută un prejudiciu în cuantum de 94.251,87 RON, din care 61.411,09 RON reprezentând plăţi dispuse în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar şi 32.840,78 RON reprezentând plăţi dispuse în perioada 2004-2008, când a îndeplinit funcţia de primar.

A constatat, din concluziile raportului de expertiză specialitatea contabilitate întocmit în cauză, că pârâtul C., în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar, deşi nu îi fusese delegată atribuţia de ordonator de credite, a semnat mai multe ordine de plată, în vederea realizării obiectivului de investiţii Bloc P6, obiectiv ce nu a fost în realitate realizat. Aceste plăţi au avut un cuantum total de 61.411,09 RON, fiind repartizate astfel contravaloare lucrări (OP 574/2000 şi OP 796/2000), garanţie lucrări (OP5 73/2000 şi OP 797/2000), proiectare (OP 756/2002, OP 1194/2002, OP 433/2004).

A mai reţinut că acesta, în perioada 23.06.2004-19.06.2008, cât a ocupat funcţia de primar, în calitate de ordonator de credite, în temeiul contractului de executare depus la dosar, a dispus efectuarea mai multor plăţi pentru obiectivul de investiţii Bloc P6, în cuantum total de 32.840,78 RON reprezentând contravaloare studiu fezabilitate (OP 482/2008, OP 483/2008), cheltuieli de proiectare (OP 97/2005 şi OP 944/2006). Prin nota de constatare din data de 11.04.2014, respectiv decizia nr. 14/2014, Curtea de Conturi a constatat nelegalitatea acestor plăţi, aspect observat şi de instanţă, în condiţiile în care din nota de constatare din 24.03.2014 reiese că obiectivul de investiţii în vederea realizării căruia au fost efectuate aceste cheltuieli nu există în realitate, plăţile fiind făcute în considerarea unor lucrări fictive, ce nu au fost realizate.

Ca atare, raportat la această situaţie de fapt, argumentată prin prisma probaţiunii administrate, instanţa de apel a reţinut în ce constă fapta ilicită ce i se impută recurentului pârât, precum şi celelalte condiţii ale răspunderii civile delictuale.

Instanţa de apel a mai reţinut că, deşi prin procesul-verbal de constatare din data de 11.04.2014, întocmit de o comisie de inventariere constituită în baza dispoziţiei Primarului oraşului Corabia, s-a constatat existenţa unor materiale de construcţie (oţel beton, uşi de debara), despre care se susţine că au fost achiziţionate pentru obiectivul de investiţii Bloc P6, precum şi a execuţiei unor lucrări de săpături pe terenul pe care a fost aprobată realizarea obiectivului de investiţii, teren ce în prezent aparţine unei alte persoane juridice, acest aspect nu prezintă importanţă cât timp nu s-a făcut dovada că lucrările sunt executate în derularea contractului încheiat cu S.C. Construcţii S.A. în vederea realizării acelui obiectiv, şi că respectivele bunuri sunt cele achiziţionate prin plăţile imputate pârâţilor, în condiţiile în care nu există documente contabile care să ateste identitatea dintre aceste bunuri şi cele date în custodie către S.C. Construcţii S.A. în anul 2003, şi preluate parţial de la custode în anul 2005.

Or, prin acest considerent, instanţa de apel a statuat implicit asupra relevanţei raportului de expertiză în specialitatea evaluări bunuri mobile.

Prin urmare, din această perspectivă, nu se poate imputa instanţei devolutive nemotivarea hotărârii pronunţate în apel, aspect de natură să atragă casarea deciziei atacate. Curtea a reţinut şi a înlăturat susţinerile părţilor şi a explicat de o manieră convingătoare raţionamentul juridic pe care l-a adoptat, care explică şi justifică dispozitivul şi în raport de care poate fi realizat controlul judiciar. De altfel, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv al tuturor argumentelor aduse de parte – dar nici ignorarea lor, ci un răspuns al celor fundamentale, al acelora care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia.

- S-a contestat de către recurentul pârât nerespectarea de către instanţa de trimitere a dezlegărilor date prin decizia de casare nr. 760 din 17 martie 2020, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, cu referire la temeiul de drept ce trebuie examinat în rejudecare.

Înalta Curte reţine că, prin decizia nr. 760 din 17 martie 2020, dezlegând elemente ale judecăţii legate de prescripţia dreptului material la acţiune şi de nelămurirea deplină a situaţiei de fapt astfel cum ea a fost dedusă judecăţii, în ceea ce îl priveşte pe pârâtul D., instanţa de recurs a apreciat că se impune, cu ocazia rejudecării, întrucât nu s-a intrat în cercetarea fondului, a se stabili dacă există sau nu faptele ilicite astfel cum ele au fost descrise de reclamantă prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea precizatoare depusă la data de 23.09.2016, în raport de obligaţiile impuse ordonatorilor de credite prin art. 26 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 189/1998, art. 19 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 45/2003 şi art. 23 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 273/2006, şi totodată a se stabili dacă prejudiciul pretins a fi reparat există şi are întinderea pe care reclamanta a afirmat-o.

Acest alineat al deciziei de casare nu se referă însă la o problemă de drept soluţionată, obligatorie pentru instanţa care judecă fondul, în sensul dispoziţiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ., în raport de care instanţa de trimitere să nu poată da o altă dezlegare, întrucât, aşa cum s-a arătat anterior, ceea ce s-a supus judecăţii în recurs a vizat problema prescripţiei dreptului material la acţiune şi nelămurirea situaţiei de fapt cât priveşte pe pârâtul D..

Prin prezenta decizie, în limitele învestirii, ale devoluţiei specifice apelului şi ale deciziei de casare, instanţa de apel a constatat că au fost încălcate de către pârâtul C., în calitatea sa primar, dispoziţiile art. 29 alin. (1) Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice, respectiv dispoziţiile art. 23 alin. (2) lit. c) Legea nr. 273/2006, cu referire la art. 2 pct. 43, norme legale ce prevăd obligaţia directă a ordonatorului de credit (primarul) de a verifica ordonanţarea cheltuielilor angajate (art. 2 pct. 43 Legea nr. 273/2006), în aceasta constând fapta ilicită ce i se impută.

Înalta Curte observă că, prin cererea de chemare în judecată şi prin cererea precizatoare depusă la data de 23.09.2016, reclamanta a învederat că cei trei pârâţi, în calitate de primari, au exercitat calitatea de ordonator principal de credite, iar, în această calitate acestora le revine răspunderea pentru integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe care o conduc, potrivit art. 26 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 189/1998, prevedere legală preluată de art. 19 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 45/2003 şi art. 23 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 273/2006.

De asemenea, reclamanta a invocat faptul că, conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998, "Efectuarea cheltuielilor bugetare se face numai pe bază de documente justificative, care să confirme angajamentele contractuale sau din convenţii, primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, executarea de lucrări, plata salariilor şi a altor drepturi băneşti, plata obligaţiilor bugetare, precum şi a altor obligaţii".

Or, prin decizia atacată s-a constatat nelegalitatea plăţilor efectuate de recurentul pârât, în condiţiile în care obiectivul de investiţii în vederea realizării căruia au fost făcute aceste cheltuieli nu există în realitate, plăţile fiind pentru lucrări fictive, ce nu au fost realizate. Astfel, instanţa a apreciat, în aplicarea la datele speţei a dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998, că au fost încălcate de către pârâtul C., în calitatea sa de primar, dispoziţiile legale care prevăd obligaţia directă a ordonatorului de credit (primarul) de a verifica ordonanţarea cheltuielilor angajate (art. 2 pct. 43 Legea nr. 273/2006), în aceasta constând fapta ilicită ce i se impută, respectiv că sumele de bani plătite din bugetul unităţii administrativ-teritoriale prin ordinele de plată semnate de acest pârât în calitate de viceprimar, respectiv primar, atestă diminuarea patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale, în condiţiile în care lucrările nu au fost executate, serviciile nu au fost prestate.

Prin urmare, în speţă nu se regăseşte situaţia premisă reglementată de dispoziţiile art. 501 C. proc. civ., care să implice sancţiunea casării deciziei recurate.

Raportat la aceste considerente, urmează a fi înlăturate şi susţinerile recurentului pârât în sensul că valorificarea doar a Notei de constatare din 11.04.2014 şi a Deciziei nr. 14/2014 a Camerei de Conturi Olt a angajat răspunderea sa civilă delictuală dintr-o perspectivă eminamente financiar-contabilă, în temeiul unor pretinse abateri de natură strict contabilă, care s-ar fi putut reţine doar celor din aparatul de specialitate al primarului.

- S-a susţinut că, în considerentele deciziei atacate, s-a reţinut că Nota de control din 2005 întocmită de auditorul intern al Primăriei, care relevă constatarea lipsei nejustificate din custodia societăţii de construcţii a unor materiale plătite de reclamantă, evidenţiază un prejudiciu generat de conduita defectuoasă a societăţii de construcţii, iar nu conduita primarilor care au efectuat plăţile respective, în calitate de reprezentanţi ai primăriei. Or, în raport de cele reţinute, instanţa de apel avea obligaţia să clarifice aceste aspecte, să le coroboreze cu înscrisurile din care rezultă obligaţia de plată şi temeiul acesteia, să stabilească ce reprezenta plata la momentul efectuării ei, dacă existau documente justificative şi dacă se puteau reţine fapta ilicită şi prejudiciul la acel moment.

Înalta Curte nu va primi această critică, întrucât, pe de o parte, priveşte nemulţumirea părţii recurente faţă de aspectele de netemeinicie reţinute de instanţa de apel, iar, pe de altă parte, contestarea situaţiei de fapt, împrejurare care nu mai poate face obiectul cererii de recurs, care, potrivit art. 488 alin. (1) C. proc. civ., trebuie să vizeze aspecte de nelegalitate.

- S-a afirmat că hotărârea atacată conţine considerente contradictorii, în urma cărora instanţa de apel concluzionează îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale în privinţa recurentului pârât, făcând trimitere la argumentele instanţei de apel expuse atât în legătură cu fapta ilicită imputată acestuia, cât şi în persoana pârâtului D..

Înalta Curte reţine că pasajele redate în cuprinsul cererii de recurs de către recurentul pârât nu cuprind afirmaţii contradictorii, astfel încât să fie incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., dar şi faptul că, fiind dedusă judecăţii o cerere privind recuperarea prejudiciului divizat valoric prin efectul cererii precizatoare depusă la data de 23.09.2016, fundamentată pe o răspundere individuală, acţiunea a fost examinată corespunzător acestei divizări, în raport de fapta ilicită imputată fiecăruia dintre pârâţi şi de situaţia de fapt ce a rezultat din probatoriul administrat în legătură cu activitatea desfăşurată de fiecare dintre cei aceştia.

- Recurentul pârât a mai susţinut că instanţa de apel a analizat şi interpretat parţial raportul de expertiză contabilă, a omis să analizeze raportul de expertiză tehnică în specialitatea evaluări bunuri mobile economice, iar, în stabilirea şi întinderea prejudiciului, în mod nelegal, nu a avut în vedere materialele de construcţii achiziţionate pentru realizarea obiectivului de investiţii. A învederat, totodată, că valoarea materialelor de construcţii şi lucrările de terasament săpătură nu au fost luate în calcul la stabilirea şi întinderea prejudiciului la data întocmirii procesului-verbal de inventariere din 11 aprilie 2014 şi nici valoarea acestora actualizată de la 31 decembrie 2020. A învederat că, întrucât contractul de donaţie ce avea ca obiect terenul pe care trebuia să se realizeze investiţia a fost anulat prin sentinţa nr. 274 din 9 mai 2005 a Tribunalului Olt, nu se poate reţine pentru perioada 2000-2005 existenţa unor plăţi nejustificate. În opinia recurentului, cele menţionate sunt confirmate de nota de constatare nr. x/14.04.2005, în temeiul căreia s-a formulat plângerea penală soluţionată prin ordonanţa din 26.09.2006 pronunţată în dosarul nr. x/2005, ordonanţă din care rezultă faptele ilicite şi autorii lor, cât şi prejudiciul real creat reclamantei, aşa încât, în aceste circumstanţe, nerespectarea obligaţiilor contractuale de către S.C. Construcţii S.A. Corabia nu se poate transforma în răspundere civilă delictuală, răspundere care să fie angajată în sarcina recurentului-pârât.

Înalta Curte observă că recurentul pârât contestă în mod direct situaţia de fapt dedusă judecăţii stabilită de instanţa de apel, aşadar este nemulţumit de motivarea curţii, ceea ce nu echivalează însă cu nemotivarea hotărârii.

Împrejurarea conform căreia instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea pretinsă de către recurentul pârât nu se subsumează criteriilor instituite de art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de care se poate reclama absenţa motivării ori aspectele din hotărâre afectate de acest viciu. Prin urmare, nemulţumirile formulate în aceşti termeni nu pot fi cercetate în cadrul motivului de casare afirmat.

De fapt, prin invocarea viciului de nemotivare a hotărârii, recurentul pârât încearcă o reanalizare, din perspectiva sa, a probelor administrate, or, în cadrul controlului de legalitate a hotărârii atacate, părţilor nu li se mai recunoaşte, la fel ca în apel, dreptul de a-şi exprima nemulţumirea faţă de modul de interpretare a probelor, deoarece calea de atac a recursului nu are caracter devolutiv, care să permită reanalizarea situaţiei de fapt ori reaprecierea probatoriului. Controlul judiciar în recurs este limitat de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. doar la criticile de nelegalitate, nu şi la cele de netemeinicie.

- Printr-o altă critică formulată, recurentul pârât a invocat aplicarea greşită a dispoziţiilor de drept material la situaţia de fapt dedusă judecăţii. Acesta a învederat că instanţa de apel nu a indicat, în concret, care prevedere legală este incidentă raportat la calităţile şi perioadele în care recurentul a deţinut funcţiile de primar şi viceprimar, astfel că aplicabilitatea lor este imposibil de stabilit. Or), în) opinia acestei părţi, motivarea angajării răspunderii civile delictuale trebuie să se facă în mod distinct pentru fiecare calitate, perioadă şi normă de drept material în vigoare la momentul săvârşirii fiecărei pretinse fapte ilicite.

Înalta Curte constată că, în privinţa pârâtului C., curtea a reţinut că acestuia i se impută un prejudiciu în cuantum de 94.251,87 RON, din care 61.411,09 RON reprezentând plăţi dispuse în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar şi 32.840,78 RON reprezentând plăţi dispuse în perioada 2004-2008, când a îndeplinit funcţia de primar.

Instanţa de apel a arătat că, din concluziile raportului de expertiză specialitatea contabilitate întocmit în cauză, rezultă că acest pârât, în perioada 2000-2004, în calitate de viceprimar, deşi nu îi fusese delegată atribuţia de ordonator de credite, a semnat mai multe ordine de plată, în vederea realizării obiectivului de investiţii Bloc P6, obiectiv ce nu a fost în realitate realizat. Aceste plăţi au avut un cuantum total de 61.411,09 RON, fiind repartizate astfel contravaloare lucrări (OP 574/2000 şi OP 796/2000), garanţie lucrări (OP5 73/2000 şi OP 797/2000), proiectare (OP 756/2002, OP 1194/2002, OP 433/2004).

În perioada 23.06.2004-19.06.2008, cât a ocupat funcţia de primar, în calitate de ordonator de credite, în temeiul contractului de executare lucrări de construcţie montaj Bloc locuinţe sociale P6 încheiat la data de 17.10.2000 cu S.C. Construcţii S.A., a dispus efectuarea mai multor plăţi pentru obiectivul de investiţii Bloc P6, în cuantum total de 32.840,78 RON reprezentând contravaloare studiu fezabilitate (OP 482/2008, OP 483/2008), cheltuieli de proiectare (OP 97/2005 şi OP 944/2006).

Relativ la toate aceste plăţi, prin nota de constatare din data de 11.04.2014, respectiv decizia nr. 14/2014, Curtea de Conturi a constatat nelegalitatea acestora, aspect reţinut şi de instanţa de apel, în condiţiile în care din nota de constatare din 24.03.2014 reiese că obiectivul de investiţii în vederea realizării căruia au fost efectuate aceste cheltuieli nu există în realitate, plăţile fiind făcute în considerarea unor lucrări fictive, ce nu au fost realizate.

Raportat la această situaţie de fapt, instanţa de apel a apreciat că au fost încălcate de către pârâtul C., în calitatea sa primar, dispoziţiile art. 29 alin. (1) Legea nr. 189/1998, ale art. 23 alin. (2) lit. c) Legea nr. 273/2006, cu referire la art. 2 pct. 43, dispoziţii legale ce prevăd obligaţia directă a ordonatorului de credit (primarul) de a verifica ordonanţarea cheltuielilor angajate, în aceasta constând fapta ilicită ce i se impută. De asemenea, în calitate de viceprimar a semnat ordine de plată, deşi nu avea calitatea de ordonator de credite, aceasta revenindu-i exclusiv primarului, neputând fi delegată conform art. 46 alin. (1) teza ultimă din Legea nr. 61/1991 şi art. 70 alin. (3) Legea nr. 215/2001.

Prin urmare, nu pot fi primite susţinerile recurentului pârât, în considerentele hotărârii fiind relevate, pentru perioadele distincte indicate în cererea de recurs, atât aspectele de fapt (prin trimiterea directă la probele administrate, valorificate de către expert, respectiv ordine de plată şi sumele aferente pentru contravaloare lucrări, garanţie lucrări, proiectare, studiu fezabilitate, cheltuieli de proiectare), cât şi cele în drept de natură a face aplicabile dispoziţiile art. 1357 şi următoarele C. civ.. Ca atare, nu sunt incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

S-a mai susţinut că instanţa de apel a reţinut nelegal incidenţa dispoziţiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998 şi art. 23 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 273/2006, cu referire la art. 2 pct. 43 din acelaşi act normativ pentru perioada 2000-2004, în condiţiile în care recurentul pârât a îndeplinit funcţia de viceprimar, cu atât mai mult cu cât instanţa supremă în decizia de casare a indicat ca, în rejudecare, să se stabilească dacă există sau nu fapte ilicite, în raport de obligaţiile impuse ordonatorilor de credite.

Din această perspectivă, Înalta Curte observă că instanţa de apel a aplicat prevederile indicate de recurentul pârât cu referire la perioada în care acesta a avut calitatea de primar, în raport de care s-a identificat fapta ilicită şi angajarea răspunderii acestuia.

Instanţa de apel a avut în vedere atât dispoziţiile din Legea nr. 189/1998, cât şi pe cele din Legea nr. 273/2006, care reglementează atribuţiile ordonatorilor principali de credite ai bugetelor locale, aşadar ale primarilor, respectiv responsabilităţile acestora.

Legea nr. 189/1998 privind finanţele publice locale a fost abrogată prin O.U.G. nr. 45/2003 privind finanţele publice locale aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 108/2004, cu modificările şi completările ulterioare, act normativ înlocuit de Legea nr. 273/2006 privind finanţele publice locale prin art. 86 alin. (2) ("Pe data intrării în vigoare a prezentei legi se abrogă Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 45/2003 privind finanţele publice locale, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 431 din 19 ianuarie 2003, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 108/2004, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi orice alte dispoziţii contrare.)

Fiind vorba de acte normative succesive în materia finanţelor publice locale, aplicate în raport de data săvârşirii faptelor ilicite imputate recurentului pârât, Înalta Curte constată că instanţa de apel nu a încălcat principiul neretroactivităţii legii ori principiul tempus regit actum, astfel cum susţine recurentul pârât, sens în care nu se poate reţine incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Aşa cum s-a arătat în considerentele ce preced, recurentul pârât, în calitate de primar, a exercitat calitatea de ordonator principal de credite, iar, în această calitate îi revenea răspunderea pentru integritatea bunurilor aflate în proprietatea sau în administrarea instituţiei pe care o conducea, potrivit art. 26 alin. (1) pct. 4 din Legea nr. 189/1998, prevedere legală preluată de art. 19 alin. (2) lit. d) din O.U.G. nr. 45/2003 şi art. 23 alin. (2) lit. d) din Legea nr. 273/2006.

Totodată, potrivit art. 29 alin. (1) Legea nr. 189/1998, ale art. 23 alin. (2) lit. c) Legea nr. 273/2006, cu referire la art. 2 pct. 43, obligaţia directă a ordonatorului de credit (primarul) era aceea de a verifica ordonanţarea cheltuielilor angajate, în aceasta constând fapta ilicită ce i se impută recurentului pârât. Sumele de bani plătite din bugetul unităţii administrativ-teritoriale prin ordinele de plată semnate de acest recurent pârât reprezintă o cheltuială bugetară ce confirmă diminuarea patrimoniului unităţii administrativ-teritoriale determinată de aceste plăţi, în condiţiile în care lucrările nu au fost executate, serviciile nu au fost prestate.

Sunt lipsite de relevanţă, în acest context, susţinerile din recurs, în sensul că efectuarea cheltuielilor din credite bugetare aprobate în buget se fac numai cu viza prealabilă a controlului financiar preventiv intern, iar inexistenţa acestei vize nu s-a constatat în speţă, că facturile însuşite la plată de ordonatorul de credite, primar B., au la bază situaţii de lucrări verificate şi însuşite de responsabilul cu investiţiile şi dirigintele de şantier, respectiv că, în perioada 2000-2004, investiţia se afla în derulare, iar S.C. Construcţii S.A. Corabia nu se afla în faliment şi nu avea anulat contractul de donaţie cu privire la teren, fiind vorba de împrejurări de fapt care nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

- A mai arătat recurentul pârât că s-a reţinut greşit că existenţa unor documente justificative (contractul de execuţie cu S.C. Construcţii S.A. Corabia, facturile emise de F. S.A. Slatina, efectuarea plăţilor în baza hotărârilor Consiliului Local nr. 6/2000 şi nr. 48/2000) nu îl exonerează de îndeplinirea obligaţiilor ce îi reveneau în calitate de primar, respectiv acelea de a verifica realitatea şi legalitatea acestor cheltuieli, precum şi dacă bunurile au fost livrate/prestate, sarcină ce îi revenea conform art. 29 alin. (1) din Legea nr. 189/1998.

În realitate, invocă acesta, bunurile şi serviciile a căror contravaloare a fost achitată au fost livrate/prestate, aspect dovedit prin înscrisurile depuse la dosar şi confirmat de raportul de expertiză contabilă, iar hotărârile Consiliului Local, alături de alte documente au reprezentat temeiul plăţilor efectuate.

Înalta Curte reţine că toate aceste afirmaţii tind la reaprecierea situaţiei de fapt, or, aşa cum s-a arătat anterior, această împrejurare nu poate fi examinată în recurs, fiind vorba de aspecte legate de netemeinicia deciziei recurate.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, conform art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 116 din 28 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta Unitatea Administrativ-Teritorială Oraşul Corabia şi de pârâtul C. împotriva deciziei nr. 116 din 28 aprilie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 aprilie 2022.