Prescription of statutory construction inspection fees: separate accrual and distinct limitation periods for quota payments under Laws 50/1991 and 10/1995

Şedinţa publică din data de 7 aprilie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2016 la data de 23 decembrie 2016, reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii –ISC Bucureşti a chemat în judecată pe pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţa să fie obligat acesta din urmă la plata sumei totale de 3.572.028,06 RON, reprezentând cote legale şi penalităţi de întârziere, pentru cele 5 obiective de investiţii realizate pe raza judeţului Teleorman, precum şi la plata cheltuielilor de judecată.

La data de 28.04.2018, pârâtul a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune, solicitând admiterea acesteia. 2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 282 din 14 iunie 2018, Tribunalul Teleorman a respins excepţia prescripţiei invocată de pârât, a admis acţiunea formulată de reclamantul Inspectoratul de Stat în Construcţii – ISC Bucureşti, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman şi a obligat pârâtul Consiliul Judeţean Teleorman prin Preşedinte să achite reclamantului suma de 3.572.028,06 RON.

3. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 883 din 28 mai 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins apelul formulat de apelantul-pârât Judeţul Teleorman prin Consiliul Judeţean Teleorman, împotriva sentinţei civile nr. 282 din 14 iunie 2018, pronunţate de Tribunalul Teleorman, în contradictoriu cu intimatul-reclamant Inspectoratul de Stat în Construcţii – ISC Bucureşti, şi cererea apelantului privind acordarea de cheltuieli de judecată în apel, ca nefondate.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Prin recursul formulat în termen legal, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman a precizat că sunt incidente speţei dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991 privind autorizarea executării lucrărilor de construcţii, art. 40 din Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, art. 3 alin. (10) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 198/2004 privind unele măsuri prealabile lucrărilor de construcţie de drumuri de interes naţional, judeţean şi local, modificată şi completată de Legea nr. 184/2008, iar instanţa de apel a interpretat eronat raportul juridic dedus judecăţii, cu consecinţa aplicării greşite a legii.

Referitor la soluţia privind excepţia prescripţiei dreptului de a mai solicita plata eventualelor sume datorate, recurentul a susţinut că instanţa de apel a înlăturat din materialul probator înscrisuri ce nu susţin raţionamentul acesteia, fără a motiva în acest sens, şi a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 2503 C. civ. şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, reţinute în cauză.

A arătat că, deşi expertiza contabilă a fost dispusă de către instanţa de apel, aceasta a înlăturat punctul de vedere al apelantului din 3 februarie 2020 şi punctul de vedere faţă de obiecţiunile formulate de intimat la raportul de expertiză din 12 mai 2021, conturându-şi convingerea fără a ţine cont de toate actele din dosar şi încercând să adapteze probele la raţionamentul expus în hotărâre.

A mai arătat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. 2503 C. civ. şi ale art. 12 din Decretul nr. 167/1958, în susţinerea concluziei potrivit căreia cotele procentuale sunt datorate de către investitori pentru un obiectiv de investiţii privit prin prisma finalităţii sale ca un întreg, ca un tot unitar, întrucât art. 2503 C. civ. prevede că prestaţiile succesive se consideră un tot unitar doar dacă rezultă din lege sau convenţie, aspect ce nu este susţinut de textele incidente (art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995), iar între părţi nu există o convenţie în acest sens.

Astfel, art. 30 din Legea nr. 50/1991 stabileşte că investitorii suportă cota de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate (valoare ce este evidenţiată în autorizaţia de construire) o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor. De asemenea, această cotă de 0,1% se datorează şi cu privire la diferenţa rezultată din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor.

Art. 40 din Legea nr. 10/1995 statuează că investitorii vor vira lunar o cotă de 0,7% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit autorizaţii de construire, iar virarea sumelor se face eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor.

Or, din coroborarea textelor de lege reţinute de instanţă (art. 2503 C. civ. şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958) şi textele de lege aplicabile speţei (art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995), rezultă o fractură în raţionamentul instanţei de apel.

Pentru cota de 0,1% legea stabileşte ca moment al plăţii acesteia data ordinului de începere a lucrărilor şi se calculează la suma/valoarea investiţiei reţinută în autorizaţia de construire. Un al doilea moment al calculării acestei cote este cu privire la finalizarea lucrărilor când se percepe această cotă doar cu privire la diferenţa de suma rezultată din actualizarea lucrărilor (valoarea investiţiei din procesul-verbal de recepţie finală - valoarea investiţiei din autorizaţia de construire = diferenţa de sumă din actualizarea lucrărilor). Astfel, se identifică pentru calcularea prescripţiei două momente, respectiv începerea lucrărilor şi finalizarea lucrărilor pentru diferenţa rezultată (diferenţă ce poate fi pozitivă sau negativă).

Cota de 0,7% se virează lunar, eşalonat în funcţie de plata prestaţiilor, adică atunci când se fac plăţi către executant se achită şi această cotă către reclamant, cota calculându-se la valoarea plăţii/facturii achitate de către investitor. Prin urmare, această cotă se datorează la momentul plăţii fiecărei facturi de către investitor.

Ca atare, în mod eronat instanţa de apel insistă în motivarea privind respingerea excepţiei că cele două cote trebuie privite şi luate ca un tot unitar, ceea ce are consecinţe asupra aplicării termenului de prescripţie, însă soluţia curţii este contrazisă chiar de textele legale incidente în speţă, aşa cum s-a arătat mai sus.

Mai mult decât atât, în cauză, instanţa de apel a reţinut greşit că, până la momentul recepţionării, creanţa nu are caracter cert, în sensul art. 663 C. proc. civ., având în vedere că obiectul, câtimea ei nu este determinată, nefiind cunoscută întinderea bazei în raport de care ea se stabileşte.

Or, potrivit art. 663 alin. (3) C. proc. civ., coroborat cu art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995, creanţa are caracter lichid, fiind determinată, cota de 0,1% calculându-se în funcţie de valoarea lucrării declarată în autorizaţia de construire, fiind aşadar determinată, iar cota de 0,7% în funcţie de suma ce se plăteşte lunar de investitor executantului, ceea ce face ca această sumă să fie determinată.

Recurentul a învederat că în speţă, instanţa de apel a înlăturat concluziile raportului de expertiză şi, totodată, nu a avut în vedere toate probele din dosar, cu referire la fişa de calcul întocmită de intimat din care reiese că sumele pretinse sunt prescrise, iar zilele de întârziere au fost calculate de la data emiterii ordinului de începere a lucrărilor, nu de la recepţia finală, cum s-a susţinut ulterior.

Aplicarea greşită a termenelor de prescripţie rezultă şi din faptul că instanţa de apel reţine că cele două cote, de 01% şi 0,7%, sunt accesorii ale sumelor investite. Contrar celor reţinute de curte, recurentul a afirmat că cele două cote sunt obligaţii principale la care legea prevede calcularea de penalităţi de întârziere, astfel cum rezultă din art. 30 din Legea nr. 50/1991 şi art. 40 din Legea nr. 10/1995 conform cărora, pentru cotele menţionate, se calculează penalităţi de întârziere, penalitatea de întârziere fiind obligaţia fiscală accesorie reprezentând sancţiunea pentru neachitarea la scadenţă de către debitor a obligaţiilor fiscale principale, potrivit Codului de procedură fiscală. Astfel, cota de 0,1% şi cota de 0,7%, sunt obligaţii principale la care legea prevede calcularea de penalităţi de întârziere, ceea ce face ca acestea să nu fie accesorii la sumele investite, aşa cum reţine instanţa de apel. Aceste cote reprezintă sume de sine stătătoare/principale, calculate şi percepute la numite termene, conform legii.

Recurentul a mai susţinut că instanţa de apel a considerat greşit că nu sunt aplicabile speţei prevederile Legii nr. 198/2004, modificată şi completată de Legea nr. 184/2008, invocând dispoziţiile art. 1, art. 3 alin. (10), art. 2 alin. (2) din actul normativ anterior menţionat, precum şi art. 5 din O.G. nr. 43/1997. A arătat că Legea nr. 198/2004 stabileşte cadrul legal cu privire la pregătirea lucrărilor de construire a drumurilor de interes naţional, judeţean şi local, scopul acesteia fiind de a înlesni acţiunile autorităţilor cu privire la executarea lucrărilor de construire a drumurilor.

În cauză, curtea a acordat o importanţă excesivă interpretării literare a textelor invocate anterior şi a pierdut din vedere scopul legii, acela de a ajuta autorităţile centrale şi/sau locale să asigure o infrastructură rutieră fiabilă. În acest sens, a învederat că au fost efectuate investiţii de anvergură în lucrările executate la cele cinci tronsoane de drum judeţean, ceea ce nu poate să ducă decât la dezvoltarea infrastructurii rutiere, chiar dacă lucrările respective au purtat denumirea marginală de reabilitare.

Cu referire la înscrisuri din dosar, a arătat că, în acest context, a purtat corespondenţă cu Ministerul Transporturilor şi Infrastructurii, precum şi cu intimatul, din care rezultă că a depus toate diligenţele în vederea lămuririi aspectelor privind plata celor două cote, însă instituţiile centrale care ar fi putut lămuri situaţia nu au analizat concret situaţia de fapt.

Pentru toate obiectivele de investiţii de interes judeţean, Consiliul Judeţean Teleorman a făcut demersuri şi a solicitat puncte de vedere la instituţiile abilitate cu privire la plata taxelor ce se impuneau la acel moment. De exemplu, prin adresa nr. x/21.09.2010, Inspectoratul de Stat în Construcţii a precizat că, potrivit prevederilor art. 3, alin. (10) din Legea nr. 198/2004, "proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor şi Infrastructurii sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local sunt scutite de plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare". Prin aceeaşi adresă se precizează că "obligaţia investitorilor de a vira cele două cote se face în funcţie de sursa de finanţare a proiectelor".

În cauză, nu a fost depusă întâmpinare.

5. Procedura de filtru:

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie la 23 decembrie 2021 şi a fost repartizat aleatoriu Completului de filtru nr. 8, astfel cum reiese din Fişa ECRIS.

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 martie 2022 completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman, împotriva deciziei nr. 883 din 28 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie şi a fixat termen de judecată la 7 aprilie 2022, în şedinţă publică, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cauză, recurentul a formulat critici în ceea ce priveşte soluţia asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune şi legate de aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 3 alin. (10) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, în sensul că lucrările pe care le-a efectuat sunt scutite de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 şi în Legea nr. 50/1991.

În legătură cu prima critică formulată, Înalta Curte constată că recurentul a făcut trimitere la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., învederând, pe de o parte, că instanţa de apel a înlăturat din materialul probator înscrisuri ce nu susţin raţionamentul acesteia, fără a motiva în acest sens, şi, pe de altă parte, că aceeaşi instanţă a făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 2503 C. civ. şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, reţinute în cauză, prin raportare la dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, art. 40 din Legea nr. 10/1995 şi art. 663 alin. (3) C. proc. civ., respectiv la principiul accesorium sequitur principale.

Cu referire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care vizează unul dintre cazurile de casare a hotărârii atunci când aceasta "nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", Înalta Curte reţine că recurentul a invocat existenţa unui raţionament juridic greşit, în sensul că instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize contabile, probă pe care ulterior a înlăturat-o fără vreo argumentare în acest sens, respectiv că aceasta a înlăturat punctul său de vedere din 3 februarie 2020 şi cel exprimat în legătură cu obiecţiunile formulate de intimat la raportul de expertiză din 12 mai 2021, aşadar a susţinut nemotivarea sub acest aspect a deciziei recurate.

În speţă, se poate observa că instanţa de control judiciar a argumentat soluţia pronunţată în apel în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei şi de dispoziţiile legale pe care le-a considerat a fi incidente în cauză, iar, din această perspectivă, motivul de casare invocat nu poate fi primit, decizia recurată fiind redactată în concordanţă cu exigenţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Curtea a analizat cererea dedusă judecăţii având în vedere probele administrate, a indicat considerentele de fapt şi de drept în temeiul cărora şi-a format convingerea, dezvoltând un raţionament judiciar în consonanţă cu soluţia pronunţată.

Or, motivarea unei hotărâri trebuie înţeleasă ca un silogism logic, de natură a explica inteligibil hotărârea luată, ceea ce nu înseamnă un răspuns exhaustiv la toate argumentele aduse de parte, ci un răspuns la cele fundamentale, care sunt susceptibile, prin conţinutul lor, să influenţeze soluţia. De asemenea, nu este necesar ca, în economia considerentelor, instanţa să răspundă în mod punctual fiecărui argument, acestea putând fi grupate în funcţie de teza căreia i se subscriu pentru a fi dezvoltat un raţionament unic. Prin urmare, înlăturarea unei apărări contrare situaţiei de fapt nu presupune respingerea fiecărui argument în parte dacă acesta nu corespunde situaţiei reţinute.

În concret, instanţa de apel a reţinut că, în temeiul considerentelor expuse "care circumscriu metodele de interpretare raţională, sistematică şi teleologică a normelor juridice reprezentate de art. 30 din Legea nr. 50/1991, cât şi art. 40 din Legea nr. 10/1995 analizate", "rezultă că dreptul material la acţiune aferent acestor cote se naşte la momentul recepţionării terminării lucrărilor de construire, astfel încât din perspectiva expusă şi conturată de elementele evidenţiate anterior, ansamblul argumentelor prezentate atât de către apelantul pârât în cadrul apelului declarat, în cadrul punctului de vedere scris faţă de obiecţiunile formulate de intimat la raportul de expertiză sau susţinute verbal în apel, cât şi de domnul expert în cadrul raportului de expertiză completat cu răspunsul la obiecţiuni, nu este considerat întemeiat de către prezenta instanţă de judecată, fiind astfel înlăturat".

În acest context, împrejurarea că recurentul nu este de acord cu motivarea instanţei de apel nu echivalează cu nemotivarea hotărârii şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează greşita interpretare a dispoziţiilor legale relevante în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii, Înalta Curte are în vedere că, potrivit art. 30 din Legea nr. 50/1991 (în forma în vigoare pentru perioada supusă judecăţii de faţă): "(1) Cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii se suportă de către investitori, în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, cu excepţia celor prevăzute la art. 3 lit. b) şi a) lăcaşurilor de cult. (2) Virarea sumelor stabilite conform dispoziţiilor alin. (1) se face în contul inspectoratelor teritoriale în construcţii, judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti, după caz, o dată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, astfel cum se prevede la art. 7 alin. (8). Întârzierea la plată a cotei prevăzute la alin. (1) se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată. Disponibilităţile la finele anului din veniturile extrabugetare se reportează în anul următor şi au aceeaşi destinaţie. (3) Cota stabilită la alin. (1) se aplică şi diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face o dată cu recepţia la terminarea lucrărilor".

De asemenea, conform art. 40 din Legea nr. 10/1995 (în forma în vigoare la aceiaşi dată de referinţă menţionată): "Investitorii sau proprietarii vor vira lunar către Inspectoratul de Stat în Construcţii - I.S.C. din subordinea Ministerului Lucrărilor Publice, Transporturilor şi Locuinţei o sumă echivalentă cu o cotă de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 şi pentru care se emit, în condiţiile legii, autorizaţii de construire, cu excepţia proprietarilor, persoane fizice, care execută lucrări de consolidare şi reparaţii la locuinţele din proprietate. Calculul şi virarea sumelor respective se fac eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor. (…) Întârzierile la plată a cotelor de către investitor sau proprietar, prevăzute la alin. (1), se penalizează cu 0,15% pe zi de întârziere, fără a se depăşi suma datorată".

În cauză, instanţa de apel, raportat la dispoziţiile citate anterior, precum şi la prevederile art. 2523, art. 2503 alin. (3) C. civ., art. 663 alin. (3) C. proc. civ. şi art. 12 din Decretul nr. 167/1958, a considerat că obligaţia de plată a cotei de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, stabilită de art. 30 din Legea nr. 50/1991 se naşte la data terminării lucrărilor, şi anume la momentul încheierii proceselor-verbale de recepţie din datele de 24.06.2011, 21.11.2011, 17.07.2013, 25.10.2013 şi 11.06.2014, iar obligaţia de plată a cotei de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor, statuată de art. 40 din Legea nr. 10/1995, se naşte tot la data finalizării lucrărilor.

În argumentarea acestei concluzii, Curtea a reţinut că astfel cum sunt reglementate cele două obligaţii fiscale menţionate, fiecare dintre ele are un caracter unitar, integrat, cotele procentuale respective fiind datorate de către investitori pentru un obiectiv de investiţii privit prin prisma finalităţii sale ca un întreg, ca un tot unitar. Dat fiind principiul juridic accesorium sequitur principale – accesoriul urmează regimul principalul, acelaşi atribut juridic îl va dobândi atunci şi cota legală impusă în raport de un obiectiv unitar şi aceasta chiar dacă – potrivit normelor juridice enunţate, părţi din ea pot fi plătite şi anterior definitivării sale, astfel cum prevăd normele juridice analizate.

În opinia instanţei de apel, creanţa aferentă (fiecărei) acestei cote – părţi nu are un caracter lichid decât din momentul recepţionării terminării lucrărilor de construire (moment reglementat de altfel şi în cuprinsul art. 30 din Legea nr. 50/1991), întrucât doar atunci se cunoaşte valoarea (totală, deci finală, certă) a lucrărilor autorizate (în raport de care se stabileşte cota de 0,1%), respectiv a cheltuielilor pentru executarea construcţiilor şi a lucrărilor prevăzute la art. 2 din Legea nr. 10/1995 (în raport de care se determină cota de 0,7%).

Până la acest moment al recepţionării, creanţa nu are un caracter lichid (în sensul art. 663 C. proc. civ.), întrucât obiectul, câtimea ei nu sunt determinate, nefiind cunoscută întinderea bazei în raport de care ea se stabileşte, se calculează şi aceasta chiar dacă părţi din datorie pot fi plătite şi anterior acestui moment.

Curtea a făcut trimitere la dispoziţiile art. 2503 C. civ., "Prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii", şi a constatat că, inclusiv din perspectiva art. 12 al Decretului nr. 167/1958, soluţia adoptată de legiuitor fiind aceeaşi, norma juridică este aplicabilă doar în cazul obligaţiilor cu executare succesivă, adică ori de câte ori debitorul este ţinut la prestaţii succesive (chirii, arenzi, dobânzi, ratele de rentă viageră, etc.), indiferent de izvorul obligaţiei, nefiind însă cazul cotelor în discuţie a căror plată nu este prevăzută de legiuitor a fi efectuată prin prestaţii succesive, periodice, constante.

Înalta Curte reţine însă că raţionamentul instanţei de apel este greşit.

Astfel, în cadrul art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991, forma în vigoare pentru perioada supusă judecăţii de faţă, sunt prevăzute două momente pentru naşterea a două obligaţii diferite de virare a sumei reprezentând cheltuielile pentru controlul statului în amenajarea teritoriului, urbanism şi autorizarea executării lucrărilor de construcţii în valoare echivalentă cu o cotă de 0,1% din valoarea lucrărilor autorizate, şi anume odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, respectiv odată cu recepţia la terminarea lucrărilor, acesta din urmă doar pentru diferenţele rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate. Textele de lege invocate stabilesc, aşadar, momente diferite de plată pentru sume diferite şi, de asemenea, penalităţi pentru întârzierea la plată a sumelor datorate, calculate în mod distinct.

Creanţa constând în cota de 0,1%, calculată la valoarea lucrărilor autorizate se percepe, conform art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, odată cu transmiterea înştiinţării privind data începerii lucrărilor, iar aceeaşi cotă procentuală se aplică, distinct, diferenţelor rezultate din actualizarea valorii lucrărilor autorizate, care se face odată cu recepţia, la terminarea lucrărilor.

Examinând cele două alineate ale art. 30 din Legea nr. 50/1991, reiese că doar suma ce rezultă din actualizarea valorii lucrărilor poate fi solicitată începând din acest moment, nu şi aceea care se stabileşte prin raportare la valoarea construcţiei din autorizaţie, în privinţa căreia momentul de început al naşterii sale trebuie plasat la data transmiterii înştiinţării privind data începerii lucrărilor.

În acest caz, creanţele astfel determinate cât priveşte conţinutul şi termenul de la care se percep sunt lichide, în sensul art. 663 alin. (3) C. proc. civ., fiind stabilite în concret prin raportare fie la valoarea construcţiei, conform menţiunilor din autorizaţia de construcţie în cazul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 50/1991, fie la valoarea actualizată de la recepţia lucrărilor, şi anume la momentul regularizării sumelor datorate de către investitori, astfel cum se prevede în alin. (3) al aceluiaşi text de lege. În caz contrar, legiuitorul nu ar fi făcut distincţie între cele două momente, ci s-ar fi raportat la data încheierii procesului-verbal de recepţie finală.

În acest context, în mod greşit instanţa de apel a constatat că, în cauză, caracterul lichid al creanţei se definitivează atunci când valorile totale în raport de care creanţa se stabileşte devin certe şi cunoscute.

Înalta Curte mai reţine că, potrivit art. 2503 C. civ., intitulat "Prescripţia dreptului la acţiune privind drepturile accesorii", "(1) Odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind drepturile accesorii, afară de cazul în care prin lege s-ar dispune altfel. (2) În cazul în care un debitor este obligat la prestaţii succesive, dreptul la acţiune cu privire la fiecare dintre aceste prestaţii se stinge printr-o prescripţie deosebită, chiar dacă debitorul continuă să execute una sau alta dintre prestaţiile datorate. (3) Dispoziţiile alin. (2) nu sunt aplicabile în cazul în care prestaţiile succesive alcătuiesc, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar".

Conform normei citate, principiul prescrierii dreptului la acţiune privind un drept accesoriu odată cu prescrierea dreptului la acţiune privind un drept principal reprezintă o aplicaţie a regulii accesorium sequitur principale şi, în consecinţă, odată cu stingerea dreptului la acţiune privind un drept de creanţă principal, se stinge şi dreptul la acţiune privind eventuale dobânzi, penalităţi, garanţii reale sau personale.

În speţă, însă, caracterul accesoriu poate fi raportat doar la penalităţile prevăzute de legiuitor în cazul în care prestaţiile datorate în temeiul art. 30 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 50/1991 nu sunt achitate în termenul prevăzut de lege.

Pe de altă parte, principiul stingerii printr-o prescripţie deosebită a dreptului la acţiune pentru fiecare prestaţie datorată, în cazul obligaţiilor cu executare succesivă îşi găseşte aplicare ori de câte ori debitorul este ţinut la prestaţii succesive (cum sunt chirii, arenzi, dobânzi, furnituri, rente etc.), indiferent de izvorul lor concret, contractual sau extracontractual.

Desigur, aplicarea principiului mai sus menţionat trebuie să ţină cont şi de incidenţa primului principiu care guvernează această materie, pentru că prescrierea dreptului principal atrage prescrierea tuturor prestaţiilor succesive ce alcătuiesc obiectul dreptului de creanţă accesoriu, devenind inutil să se verifice dacă pentru fiecare dintre prestaţii a operat sau nu prescripţia extinctivă.

Dacă prestaţiile succesive alcătuiesc, potrivit legii sau convenţiei, un tot unitar, prescripţia curge pentru întreaga creanţă de la data scadenţei ultimei prestaţii neexecutate.

În situaţia de faţă, însă, chiar dacă este vorba de prestaţii succesive, nu poate fi reţinut caracterul unitar al obligaţiei fiscale menţionate, astfel cum a constatat instanţa de apel, investitorii nefiind ţinuţi de o valoare unitară ce poate fi fragmentată în rate, cotele procentuale respective fiind datorate, chiar dacă pentru un obiectiv de investiţii privit prin prisma finalităţii sale ca un întreg, la momente diferite, conform dispoziţiilor legale sus citate.

Ca atare, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art. 2503 C. civ., prestaţiile succesive nealcătuind, prin finalitatea lor, rezultată din lege sau convenţie, un tot unitar. Norma juridică reglementează situaţii juridice distincte, iar părţile litigiului nu au făcut dovada existenţei unei convenţii pentru a fi incidente prevederile alin. (3) al art. 2503 C. civ.

Privitor la cota de 0,7% pretinsă în temeiul art. 40 din Legea nr. 10/1995, Înalta Curte reţine că aceasta se achită în forma unor prestaţii periodice, datorate lunar de către investitori. Reiese că pentru fiecare dintre aceste prestaţii curge un termen de prescripţie distinct, împrejurare dedusă din interpretarea alin. (1) şi (2) al acestui text de lege. Sumele datorate se vor vira lunar, calculul acestora fiind făcut eşalonat, concomitent cu plata prestaţiilor de către investitor.

Prin urmare, reţinând argumentele expuse anterior, nici în acest caz nu se poate considera că obligaţia de plată a cotei de 0,70% din cheltuielile pentru executarea construcţiilor, stabilită de art. 40 din Legea nr. 10/1995, se naşte la data terminării lucrărilor.

În consecinţă, Înalta Curte constată că în mod greşit instanţa de apel a interpretat şi aplicat dispoziţiile art. 30 din Legea nr. 50/1991, art. 40 din Legea nr. 10/1995, art. 2503 alin. (3) C. civ. şi art. 663 alin. (3) C. proc. civ., iar, conform art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., va admite recursul declarat de pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman împotriva deciziei nr. 883 din 28 mai 2021 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare instanţei de apel, care urmează a se pronunţa, în limitele deduse judecăţii prin cererea de apel, asupra excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune în raport de situaţia de fapt dedusă judecăţii şi de dezlegările în drept ale instanţei de recurs, conform art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce priveşte aplicarea greşită în cauză a dispoziţiilor art. 3 alin. (10) şi art. 2 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, recurentul a susţinut că lucrările pe care le-a efectuat sunt scutite de la plata taxelor către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 şi în Legea nr. 50/1991.

Critica nu este fondată.

Înalta Curte constată că, potrivit art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004, "Proiectele cuprinse în programul Ministerului Transporturilor sau în cele ale autorităţilor administraţiei publice locale privind dezvoltarea de drumuri de interes naţional, respectiv de interes judeţean şi local sunt scutite de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii, cu modificările ulterioare, şi în Legea nr. 50/1991, republicată, cu modificările şi completările ulterioare".

Conform art. 2 alin. (2) din acelaşi act normativ, "În înţelesul prezentei legi, prin lucrări de construcţie de drumuri, denumite în continuare lucrări, se înţelege lucrări de construire, reabilitare, dezvoltare, modernizare ori extindere a drumurilor de interes naţional, judeţean şi local".

Textul de lege invocat de recurent, art. 3 alin. (10) din Legea nr. 198/2004, se referă strict la operaţiunea de dezvoltare de drumuri, deci de construire de drumuri noi, care este diferită de cea vizând reabilitarea de drumuri (de reparare ori de recondiţionare a unor drumuri deja existente), care, deşi este inclusă în noţiunea de lucrări de construcţie de drumuri, nu este scutită de taxele către Inspectoratul de Stat în Construcţii menţionate în Legea nr. 10/1995 şi în Legea nr. 50/1991.

În mod corect instanţa de apel a reţinut că cele două tipuri de operaţiuni sunt prevăzute distinct de legiuitor în conţinutul art. 2 alin. (2) din Legea nr. 198/2004, în condiţiile în care prin lucrări de construcţie de drumuri se înţelege lucrări de construire, reabilitare, dezvoltare, modernizare ori extindere a drumurilor de interes naţional, judeţean şi local", şi, aplicând metodele de interpretare sistematică, literală, dar şi teleologică a art. 3 alin. (10) din acelaşi act normativ, a constatat că exonerarea a fost stabilită de către legiuitor pentru proiectele de dezvoltare de drumuri, care sunt prevăzute, chiar şi din punct de vedere legal, distinct de cele de reabilitare a unor drumuri existente deja.

Or, cum excepţia legal prevăzută de la plată nu poate fi extinsă şi la alte situaţii decât cea reglementată în cadrul normei juridice, Înalta Curte apreciază că, din această perspectivă, nu se impune aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Având în vedere toate aceste considerente, instanţa de recurs consideră că este fondat recursul formulat în cauză în limitele deja prezentate în cele ce preced.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Judeţul Teleorman, prin Consiliul Judeţean Teleorman împotriva deciziei nr. 883 din 28 mai 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Casează decizia recurată şi trimite cauza spre rejudecare.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 7 aprilie 2022.