State liability for judicial errors: conflict between civil delictual tort claims and special criminal procedure statutes, governed by violation of the principle of contradiction in lower court reasoning

Şedinţa publică din data de 31 martie 2022

Deliberând , asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cauzei:

Prin cererea înregistrată la 19 iunie 2018 pe rolul Tribunalului Bacău – secţia I civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata sumei de 27921,98 RON, reprezentând daune materiale, constând în cheltuieli de deplasare, onorarii de avocat efectuate în dosarele penale ale Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism.

A solicitat, de asemenea, obligarea pârâtului la plata sumei de 350.000 euro, reprezentând daune morale ca urmare a suferinţelor produse de restrângerea dreptului de circulaţie prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea şi mai apoi ţara, durata nejustificată de o lună a procedurii şi consecinţele asupra vieţii reclamantei şi obligarea pârâtului la plata dobânzii legale aferente sumelor de bani solicitate, de la momentul introducerii cererii de chemare în judecată şi până la plata efectivă a acestora.

2. Sentinţa pronunţată de Tribunalul Bacău:

Prin sentinţa civilă nr. 392 din 7 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Bacău, a fost admisă excepţia inadmisibilităţii, invocată de pârât şi, în consecinţă, a fost respinsă, ca inadmisibilă, acţiunea privind pe reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Statul Roman prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău.

3. Decizia pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă:

Prin decizia nr. 443 din 13 octombrie 2020, Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă a admis apelul formulat de reclamanta A. împotriva sentinţei nr. 392 din 7 iunie 2019 pronunţată de Tribunalul Bacău.

A anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare.

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei nr. 443 din 13 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă, pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău a declarat recurs.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6 şi pct. 8 C. proc. civ., se solicită admiterea recursului, casarea deciziei cu reţinere spre judecare şi, pe fond, respingerea acţiunii ca nefondată.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel vizează în esenţă următoarele aspecte:

Astfel, se susţine că instanţa de apel a casat cauza cu trimitere spre rejudecare, considerând că instanţa de fond a încălcat principiul contradictorialităţii şi al disponibilităţii atunci când a admis excepţia inadmisibilităţii fără să o pună în discuţia părţilor sub toate aspectele invocate, prezentând motivarea abia în considerentele hotărârii.

Cum reclamantul a învestit instanţa de judecată cu o acţiune întemeiată pe dispoziţiile din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală pentru repararea prejudiciului moral şi material produs, recurentul-pârât a arătat că procedura reparării pagubei materiale sau a daunelor morale este una specială, prevăzută de dispoziţiile art. 52 alin. (3) din Constituţie, art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, precum şi cele ale art. 538-539 din C. proc. pen. şi art. 504 şi următoarele din C. proc. pen. de la 1968).

Din această perspectivă a invocat răspunderea statului în caz de erori judiciare, respectiv: 1. răspunderea statului pentru erorile judiciare cauzate în cazul condamnării ori al privării de libertate, ori al restrângerii de libertate în mod ilegal care este reglementată de prevederile art. 538-539 din C. proc. pen., fiind o ipoteză specială de răspundere; 2. răspunderea statului pentru erorile judiciare săvârşite în alte procese decât cele penale, reglementată de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor, cu modificările şi completările ulterioare, care este de asemenea o răspundere civilă specială; 3. răspunderea generală a statului pentru erorile judiciare, în alte cazuri decât cele reglementate de legea specială, rezultată din prevederile art. 52 alin. (3) din Constituţia României, deoarece chiar dacă Legea nr. 303/2004 face referire la răspunderea statului pentru erori judiciare şi sancţionează producerea de erori judiciare provocate exclusiv prin faptele magistraţilor, ea nu acoperă toată aria de fapte care ar putea provoca erori judiciare, cum ar fi, de exemplu, faptele altor participanţi la procesul penal sau chiar al altor autorităţi cu care colaborează instanţele. Se apreciază că în cazul în care eroare judiciară se datorează faptelor unor asemenea persoane sau autorităţi, răspunderea statului va deriva direct din textul constituţional.

De asemenea, a mai precizat că în practica judiciară s-a statuat că dispoziţiile art. 998-999 C. civ. (art. 1349 şi următoarele din noul C. civ.) privind răspunderea civilă delictuală nu pot constitui temei pentru angajarea răspunderii statului pentru erorile judiciare. Totodată, în jurisprudenţă s-a reţinut că ori de câte ori printr-o lege/normă se prevede o procedură specială, aceasta se va aplica în totalitate, iar nu regulile de drept comun, care reglementează răspunderea civilă delictuală, întrucât legea specială se aplică în baza principiului de drept specialia generalibus derogant.

Prin urmare, se învederează că situaţiile în care persoana vătămată are dreptul la repararea prejudiciilor cauzate din erori judiciare săvârşite în procesele penale sunt stabilite prin dispoziţiile art. 538 şi următoarele C. proc. pen. (art. 504 şi următoarele din C. proc. pen. de la 1968), prin aceste dispoziţii excluzându-se, implicit, orice altă posibilitate a persoanei vătămate de a solicita acoperirea unui prejudiciu de acesta natură.

Prin urmare, se arată că, având în vedere faptul că răspunderea patrimonială a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor, pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare nu poate fi angajată decât în condiţiile legii speciale şi, nu potrivit prevederilor dreptului comun, întrucât, în caz contrar, prin soluţia pronunţată, s-ar încălca principii fundamentale de drept, precum specialia generalibus derogant şi electa una via, recurentul-pârât solicită respingerea acţiunii ca inadmisibilă.

Printr-o altă critică a susţinut că intervine excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, în ipoteza în care instanţa apreciază că pretenţiile reclamantului pot fi analizate prin prisma prevederilor privind răspunderea civilă delictuală.

Recurentul-pârât a mai arătat că, în virtutea dispoziţiilor art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală presupune existenţa unei identităţi între persoana reclamantului şi cel care este titularul dreptului afirmat (calitate procesuală activă), precum şi între persoana pârâtului şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii (calitate procesuală pasivă).

Conform principiului disponibilităţii ce guvernează procesul civil, părţile au dreptul de a dispune de obiectul procesului (dreptul subiectiv sau interesul născut din raportul juridic dedus judecăţii) şi de mijloacele procesuale acordate de lege în acest scop. Însă, acest drept nu poate fi valorificat decât în limitele stabilite de legiuitor, exercitarea lui de către titular neputând avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigenţe.

S-a mai învederat că, instanţa sesizată are obligaţia să efectueze o analiză riguroasă a conţinutului raportului juridic dedus judecăţii şi, ca atare, a naturii obligaţiei în discuţie, pentru ca, raportat la particularităţile speţei, să poată stabili calitatea procesuală a fiecăreia dintre părţi, raţiunea instituirii acestei reguli procedurale fiind tocmai asigurarea scopului definit de legiuitor prin art. 22 alin. (2) din noul C. proc. civ., în sensul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale.

Or, susţine recurentul voinţa reclamantei de a chema în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu este de natură să confere şi legitimare procesuală pasivă Statului Român prin Ministerul Finanţelor Publice, având în vedere că o astfel de legitimare se analizează strict şi delimitat în funcţie de raportul juridic dedus judecăţii în cauza respectivă.

Fiind o acţiune întemeiată pe dispoziţiile privind răspunderea civilă, trebuia să se analizeze dacă există identitate între persoana chemată în judecată şi cea ţinută de obligaţia de despăgubire, respectiv cea care a comis fapta cauzatoare de prejudiciu.

În cauza dedusă judecăţii, reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, solicitând obligarea pârâtului la plata despăgubirilor pentru prejudiciul material şi moral suferit ca urmare a încălcării prevederilor art. 6 din CEDO sub aspectul duratei nerezonabile a procedurii penale în care a fost implicată, precum şi a încălcării drepturilor prevăzute în Convenţie.

S-a arătat că, reclamanta a chemat în judecată Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, apreciind că angajarea răspunderii statului trebuie să se realizeze pentru durata nerezonabilă a procesului penal desfăşurat pe parcursul a 10 ani, că răspunderea pentru consecinţele păgubitoare produse în desfăşurarea activităţilor specifice organelor judiciare (în speţă organele de urmărire penală) revine statului, în calitate de garant al legalităţii şi independenţei actului de justiţie, răspunderea sa fiind angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv.

Recurentul susţine că Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitatea procesuală pasivă atunci când se invocă faptul că alte persoane - fizice sau juridice - s-ar face vinovate de producerea unui eventual prejudiciu, în cadrul raportului juridic litigios, urmând a se antrena în mod direct răspunderea civilă delictuală a persoanelor respective, în măsura în care, într-adevăr, s-ar fi produs un prejudiciu.

Având în vedere dispoziţiile art. 221 şi 224 alin. (1) C. civ., precum şi principiile constituţionale cu privire la răspunderea patrimonială a statului, recurentul apreciază că acest tip de răspundere este supusă unor reguli speciale, altele decât cele consacrate de C. civ., astfel încât Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală în cauză, situaţie în care instanţa de apel a interpretat greşit actele normative aplicabile în speţa dedusă judecăţii.

5. Apărările formulate în cauză:

La 10 martie 2021 intimata-reclamantă A. a depus la dosar întâmpinare, comunicată, solicitând, în principal, anularea recursului ca nemotivat, iar, în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 3 februarie 2022 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău împotriva deciziei nr. 443 din 13 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă şi a fixat termen la 31 martie 2022, complet C5 noul C. proc. civ., cu citarea părţilor, în şedinţă publică, în vederea soluţionării recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acestea consacră ipoteze diferite ale aceluiaşi motiv de recurs – nemotivarea hotărârii – deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc motivată cât şi una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurentului pârât legat de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată în raport de motivele de apel invocate şi de obiectul dedus judecăţii.

Astfel, în motivarea soluţiei adoptate instanţa de apel a reţinut că acţiunea întemeiată pe dispoziţiile art. 1349 şi 1373 C. civ. şi art. 5 şi 6 CEDO vizează "obligarea Statului Român la plata unei sume reprezentând daune materiale rezultate din dosarele penale în care a fost implicată reclamanta, precum şi la plata sumei reprezentând daune morale ca urmare a suferinţelor produse de punerea sub acuzare şi trimiterea eronată în judecată a acesteia, restrângerea dreptului de circulaţie a acesteia prin luarea măsurilor preventive de obligare de a nu părăsi localitatea şi mai apoi ţara, durata nejustificat de lungă a procedurii şi consecinţele acestora asupra vieţii reclamantei" că, instanţa de fond a respins acţiunea ca inadmisibilă". Înalta Curte constată că instanţa de apel a motivat/argumentat soluţia adoptată în condiţiile în care în mod legal şi corect a reţinut că "prin încheierea de şedinţă de la termenul în care instanţa de fond a rămas în pronunţare, aceasta a acordat cuvântul părţilor pe excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât, acesta susţinând neîndeplinirea în cauză a condiţiilor prevăzute de art. 504 C. proc. pen.

După susţinerea excepţiei, a existat o discuţie între reprezentantul pârâtului şi instanţă, în sensul de a fi lămurit temeiul de drept invocat de reclamantă şi temeiul în care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii, instanţa concluzionând că pârâta consideră că ar fi în cazul special reglementat de C. proc. pen.

Ulterior, având cuvântul, reprezentantul convenţional al reclamantei a solicitat respingerea excepţiei, având în vedere faptul că temeiul de drept al acţiunii nu este cel prin raportare la care s-a invocat excepţia inadmisibilităţii, întrucât partea s-a întemeiat pe răspunderea civilă delictuală.

În acelaşi sens, al motivării soluţiei adoptate instanţa de apel a reţinut că "prin hotărârea pronunţată de instanţa de fond, aceasta a reţinut în mod exhaustiv, temeiuri de drept cuprinse în C. proc. pen., art. 52 din Constituţia României şi art. 3 Protocolul 7 la CEDO, analizând capetele de cerere cu care a fost învestită, prin prisma excepţiei inadmisibilităţii. Nu apare în cadrul temeiurilor de drept avute în vedere de instanţă, şi cel pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea în principal, respectiv art. 1349 C. civ.

Este de observat cu privire la această excepţie faptul că prima instanţă a apreciat ca inadmisibil primul capăt de cerere prin prisma dispoziţiilor art. 276 C. pr.penală, capătul 2 de cerere atât prin prisma dispoziţiilor art. 538 şi 539 C.pr.penală cât şi prin prisma Legii nr. 304/2004 şi ale Legii nr. 303/2004, amintind în final şi faptul că cercetarea acţiunii prin prisma dispoziţiilor art. 1349 C. civ. nu este posibilă".

Or, raportat la motivele de apel formulate în cauză, instanţa de apel a reţinut că, "instanţa de fond a procedat la respingerea acţiunii - a ambelor capete de cerere principale, ca inadmisibilă, pe temeiuri de inadmisibilitate nepuse în discuţia părţilor. Se observă faptul că, la termenul la care instanţa a rămas în pronunţare, părţile au pus concluzii doar pe excepţia inadmisibilităţii invocată de pârât prin întâmpinare, care a vizat aplicarea condiţiilor art. 504 C.pr.penală la speţă. Instanţa de fond nici măcar nu a pus în discuţie inadmisibilitatea invocată de pârâtă cu privire la aplicabilitatea dispoziţiilor internaţionale, care a fost şi ea menţionată în întâmpinare.

Astfel, în contextul în care instanţa a pus în dezbaterea contradictorie a părţilor excepţia inadmisibilităţii prin raportare la dispoziţiile din C. proc. pen., dar în motivare a avut în vedere alt fundament al excepţiei, a încălcat dreptul la apărare al părţilor, în special al reclamantei, care nu a putut avea în vedere, la momentul rămânerii instanţei în pronunţare, un alt temei de drept care să fi atras respingerea ca inadmisibilă a acţiunii, ci numai cel exclusiv pus în discuţie".

Înalta Curte mai reţine că soluţia adoptată a fost motivată şi prin raportare la dispoziţiile "alin. (4) al art. 14 C. proc. civ., potrivit cărora părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de instanţă din oficiu, iar instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate. Un alt aspect esenţial al principiului contradictorialităţii, astfel cum este acesta consacrat de C. proc. civ., este acela potrivit căruia instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive, de fapt şi de drept, pe explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost puse, în prealabil, dezbaterii contradictorii".

Din această perspectivă, instanţa de apel în mod legal a reţinut "încălcarea acestui principiu, în condiţiile în care, "instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe aspecte de inadmisibilitate nepuse în dezbaterea contradictorie a părţilor, astfel cum s-a arătat anterior. Astfel, au fost avute în vederea admiterii excepţiei, cu privire la primul capăt de cerere, chestiuni de procedură penală care nu au fost puse în dezbaterea părţilor, iar cu privire la capătul 2 de cerere, au fost avute în vedere chestiuni referitoare la legile speciale în materie judiciară, care din nou, nu au fost puse în discuţia contradictorie a părţilor şi nici nu au fost invocate de vreo parte din proces, nici de instanţă din oficiu".

Prin urmare, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a motivat atât în drept cât şi în fapt soluţia adoptată, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Nefondate sunt şi susţinerile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" invocat de recurent ca temei de drept al recursului, în condiţiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză în condiţiile în care,",instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe aspecte de inadmisibilitate nepuse în dezbaterea contradictorie a părţilor".

Astfel, în raport de obiectul dedus judecăţii, de faptul că "instanţa de fond şi-a întemeiat soluţia pe aspecte de inadmisibilitate nepuse în dezbaterea contradictorie a părţilor", Înalta Curte constată că în mod legal a reţinut instanţa de apel că: "chiar dacă în motivarea instanţei se regăseşte amintit şi articolul privind răspunderea civilă delictuală, pe care reclamanta şi-a fundamentat (parţial) acţiunea, se observă că nu aceasta a stat la baza respingerii acţiunii ca inadmisibilă şi, în mod esenţial, chiar şi într-o ipoteză în care s-ar fi analizat excepţia inadmisibilităţii prin prisma temeiului de drept invocat de reclamantă, principul contradictorialităţii ar fi fost încălcat întrucât instanţa de fond nu a pus în dezbatere decât argumentele prezentate de pârâtă (şi nici acelea toate), fără a da posibilitatea reprezentantului reclamantei să îşi expună un punct de vedere cu privire la fundamentele excepţiei pe care instanţa a respins acţiunea".

Prin urmare, din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susţinerile recurentului nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău împotriva deciziei nr. 443 din 13 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală Regională a Finanţelor Publice Iaşi - Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Bacău împotriva deciziei nr. 443 din 13 octombrie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Bacău – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 31 martie 2022.