Delictual civil liability of tax inspectors: exclusion of liability absent proof of illicit conduct and fault in tax audits

Şedinţa publică din data de 24 martie 2022

După deliberare, asupra recursului dedus judecăţii, constată următoarele:

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 14 noiembrie 2018 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, sub nr. x/2018, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D., a solicitat obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 600.000 RON, cu titlu de despăgubiri - daune morale cauzate prin faptele ilicite.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti

Prin sentinţa nr. 1708 din 5 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâţii B., C. şi D..

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti

Prin decizia nr. 627 A din 1 iulie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 1708 din 5 iulie 2019, pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

4. Recursul

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, reclamantul A. a declarat recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 şi 8 C. proc. civ., criticând decizia pentru nelegalitate.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a arătat că prin acţiunea introductivă a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat demnităţii prin următoarele fapte (săvârşite în contextul inspecţiei fiscale): 1. încălcarea dispoziţiilor legale privind obligaţia de abţinere (corelativ dreptului recurentului de a obţine recuzarea) inspectorilor fiscali; 2. încălcarea dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) privind scutirea de TVA aplicabilă începând cu data de 1 ianuarie 2007 vânzărilor de terenuri agricole; 3. încălcarea dreptului fundamental de deducere a TVA-ului aferent construcţiei imobilelor; 4. calculul greşit al bazei de impunere şi al TVA-ului solicitat suplimentar la plată; 5. includerea soldului negativ de TVA la cuantumul de TVA solicitat suplimentar la plată.

Or, din cele cinci fapte ilicite imputate pârâţilor instanţa de fond s-a pronunţat (prin dispozitivul sentinţei civile nr. 1708 din 5 iulie 2019) numai cu privire la cea de la punctul 3 (încălcarea dreptului fundamental de deducere a TVA), omisiune criticată în apel.

Examinând această critică, instanţa de apel a arătat că nu există obligaţia instanţei de judecată de a se pronunţa asupra tuturor argumentelor părţilor, ci numai asupra tuturor capetelor de cerere. În plus, a apreciat că toate celelalte critici (cu privire la celelalte patru fapte ilicite evocate ca temei al angajării răspunderii delictuale a pârâţilor) ar putea fi sintetizate în sensul tezei "greşitei determinări a creanţei fiscale".

Din această perspectivă, recurentul a arătat că este eronat acest raţionament, sens în care instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a expus motive străine de natura pricinii, reţinând că ordonanţa de clasare din 20 ianuarie 2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie prezintă relevanţă în ceea ce priveşte lipsa existenţei faptei ilicite, critică subsumată dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în mod greşit curtea a reţinut că pârâţii nu au săvârşit o faptă ilicită, pe motiv că nu a existat o hotărâre judecătorească anterioară în sensul angajării răspunderii disciplinare sau penale a acestora. A arătat că, din considerentele ordonanţei, reţinute de instanţa de apel ca temei al lipsei faptei ilicite, nu reiese că pârâţii C. şi B. nu au săvârşit o faptă împotriva reclamantului, ci doar că fapta nu constituie infracţiune, întrucât au acţionat la ordinul superiorului. În privinţa pârâtei D. a menţionat că nu a existat un act de sesizare, deoarece aceasta nu a făcut parte, formal, din echipa de inspecţie fiscală, astfel încât actul procedural penal reţinut de instanţă nu o exonerează de răspundere.

Recurentul a învederat, totodată, că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1239/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, reţinând greşit că această hotărâre nu poate fi considerată ca probă pentru susţinerea ipotezei existenţei faptei ilicite, întrucât în considerentele sale nu s-a menţionat că intimaţii sunt vinovaţi de săvârşirea unei fapte ilicite cu ocazia efectuării inspecţiei fiscale.

A arătat că, prin decizia menţionată s-a reţinut că actul prin care pârâta D. a respins cererea de recuzare a pârâţilor C. şi B. este nelegal, situaţie în care, cel puţin sub acest aspect, există vinovăţia acestei pârâte. A mai susţinut că s-a consemnat în considerentele acestei hotărâri că pârâţii C. şi B. se aflau în relaţii de duşmănie cu reclamantul, împrejurare care le era proprie acestora. Astfel, pârâţii ar fi trebuit să formuleze cereri de abţinere şi să nu mai continue să efectueze acte de inspecţie fiscală ştiind că nu au starea emoţională pentru a proceda la un act de calitate. În acest context, s-a comunicat eronat reclamantului avizul de inspecţie fiscală la o adresă diferită faţă de cea a sediului său fiscal, deşi se cunoştea adresa corectă, iar aceste aspecte au fost reţinute prin decizia nr. 1239/2017 a Curţii de Apel Bucureşti.

A afirmat că instanţa de apel a motivat lipsa culpei pârâţilor pentru nereţinerea TVA deductibil în raport de faptul că prin decizia prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva deciziei de impunere întocmite de pârâţii C. şi B. s-a invocat argumentul exclusiv al înaintării tardive a înscrisurilor din care ar fi rezultat TVA deductibilă, respectiv în faza de soluţionare a contestaţiei. Or, lipsa comunicării legale a avizului de inspecţie fiscală a condus la situaţia în care recurentul să nu cunoască dacă poate uza de dreptul de deducere a TVA şi să nu înregistreze, în termenul legal, înscrisurile necesare la inspecţia fiscală.

Sub un alt aspect, recurentul a arătat că instanţa de apel a expus argumente străine de natura pricinii, apreciind greşit existenţa condiţiilor de analogie între cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi speţa pendinte. În cauza CEDO, dl Mazăre, persoana publică, era nemulţumit de tratarea superficială de către instanţele din România a prejudiciului cauzat acestuia de un raport al Agenţiei Naţionale de Integritate. Situaţia reclamantului este însă una diferită, grevată de un act administrativ fiscal cu o creanţă foarte mare, care l-a adus într-o situaţie precară. Pentru recurent, de meserie preot, simpla asociere cu faptul că datorează Statului Roman milioane de euro, a fost de natură a atrage oprobiul public, ceea ce l-a afectat foarte mult.

De asemenea, a menţionat că, prin hotărârea atacată au fost aplicate greşit normele de drept material, instanţa de apel golind de conţinut dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora orice funcţionar care este autorul emiterii unui act administrativ nelegal, cauzator de prejudicii, poate fi obligat la plata despăgubirilor.

5. Apărările formulate

Prin întâmpinare, intimatul C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

La rândul lor, intimaţii D. şi B. au invocat, prin întâmpinare excepţia tardivităţii recursului, iar pe fondul căii extraordinare de atac au solicitat respingerea acesteia, ca nefondate.

Recurentul A. a depus răspuns la întâmpinările formulate de intimaţi.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din camera de consiliu din 27 ianuarie 2022, pronunţată în dosarul nr. x/2018, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a respins excepţia tardivităţii recursului, invocată de intimaţii-pârâţii B. şi D. şi a admis în principiu recursul.

7. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul prin prisma dispoziţiilor legale incidente şi a criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică, recurentul a arătat că în apel a criticat soluţia tribunalului privind nepronunţarea acestei instanţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, cât priveşte invocarea prin cererea de chemare în judecată a cinci fapte ilicite săvârşite de pârâţi. A învederat că instanţa de fond a avut în vedere doar cea de-a treia faptă ilicită imputată, legată de încălcarea dreptului fundamental de deducere a TVA.

În acest context, curtea de apel a apreciat că nu există obligaţia instanţei de judecată de a se pronunţa asupra tuturor argumentelor părţilor, ci numai asupra tuturor capetelor de cerere. În plus, a considerat că toate celelalte critici (cu privire la celelalte patru fapte ilicite evocate ca temei al angajării răspunderii delictuale a pârâţilor) ar putea fi sintetizate în sensul tezei "greşitei determinări a creanţei fiscale".

Or, în opinia recurentului, acest raţionament este eronat ceea ce conduce la încălcarea art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. şi art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale.

Analizând această critică, Înalta Curte constată că prin acţiunea introductivă reclamantul a solicitat angajarea răspunderii civile delictuale a pârâţilor pentru prejudiciul cauzat demnităţii prin următoarele fapte săvârşite în contextul unei inspecţii fiscale: 1. încălcarea dispoziţiilor legale privind obligaţia de abţinere (corelativ dreptului recurentului de a obţine recuzarea) inspectorilor fiscali; 2. încălcarea dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) privind scutirea de TVA aplicabilă începând cu data de 1 ianuarie 2007 vânzărilor de terenuri agricole; 3. încălcarea dreptului fundamental de deducere a TVA-ului aferent construcţiei imobilelor; 4. calculul greşit al bazei de impunere şi al TVA-ului solicitat suplimentar la plată; 5. includerea soldului negativ de TVA la cuantumul de TVA solicitat suplimentar la plată.

Prin sentinţa civilă nr. 1708 din 5 iulie 2019, Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a reţinut că ceea ce susţine reclamantul este faptul finalizării unei operaţiuni de control financiar fără ca pârâţii inspectori fiscali să ţină cont de TVA – ul deductibil înscris în deconturile TVA care ar fi fost puse la dispoziţia organului financiar.

Astfel, tribunalul a constatat că "pârâţii, în calitatea lor de inspectori fiscali şi în legătură cu actele administrativ fiscale pe care le-au emis în exercitarea atribuţiilor de serviciu, nu au fost supuşi vreodată oricărui tip de anchetă internă de natură disciplinară şi nu au fost sancţionaţi. Deşi Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia civilă nr. 1239/17.03.2017 a apreciat că decizia ANAF nr. 324727/2013 este nefondată, conturându-se indicii cu privire la afectarea imparţialităţii inspectorilor fiscali generată de existenţa unor plângeri penale reciproce pe care părţile le-ar fi promovat, considerentele nu impun cu putere de lucru judecat niciun fel de argumente legate de o eventuală conduită ilicită a acestora în exercitarea atribuţiilor de serviciu . . . . . . . . . .Concluziile instanţei relevă existenţa indiciilor privind imposibilitatea exercitării pe viitor, în condiţii de imparţialitate a atribuţiilor de control de către pârâţi şi nu statuează în niciun fel asupra conduitei acestora la momentul întocmirii raportului de control".

În ceea ce priveşte exercitarea defectuoasă în orice mod a atribuţiilor de serviciu de către pârâţi, tribunalul a avut în vedere faptul că nicio instanţă competentă în materie nu a decis asupra acestei chestiuni, în lipsa promovării oricărui tip de demers în acest sens, că DNA a dispus clasarea plângerii penale formulate de reclamant în privinţa pârâţilor, sub aspectul săvârşirii infracţiunii de abuz în serviciu, pe motiv că fapta reclamată nu există, şi că instanţa civilă nu poate analiza în mod efectiv acuzaţiile reclamantului, neavând competenţă materială procesuală în acest sens. A mai reţinut că reclamantul a invocat concluziile finale ale deciziei care relevă efectuarea unui calcul al unor obligaţii fiscale cu nesocotirea unor principii de drept fiscal, fapt ce nu poate fi asimilat cu o veritabilă culpă în sensul dispoziţiilor art. 1357 C. civ., din moment ce organul de control al deciziei iniţiale nu punctează exercitarea într-un mod neprofesionist a atribuţiilor de serviciu de către pârâţi, iar aceştia din urmă citează chiar observaţiile echipei secunde de inspectori potrivit cărora calculul iniţial a fost rezultatul nepunerii la dispoziţia lor a documentelor solicitate.

În apel, examinând hotărârea apelată, precum şi actele şi lucrările dosarului, în raport de motivele de apel invocate, în limitele stabilite de art. 477-479 C. proc. civ., curtea a constatat că prima instanţă a reţinut că fapta ilicită principală invocată a fost aceea a finalizării unei operaţiuni de control financiar, fără ca pârâţii inspectori fiscali să ţină cont de TVA deductibilă înscrisă în deconturile TVA, care ar fi fost puse la dispoziţia organului financiar.

În ceea ce priveşte celelalte pretinse fapte ilicite, care fac referire strict la aspecte ce ţin de îndeplinirea sarcinilor de serviciu în exercitarea controlului fiscal: obligaţia de abţinere, încălcarea dispoziţiilor art. 141 alin. (2) lit. f) din Codul fiscal, calculul greşit al bazei de impunere, includerea soldului negativ, instanţa de apel a apreciat că au fost grupate de prima instanţă în cadrul exercitării defectuoase în orice mod a atribuţiilor de serviciu de către pârâţi, aşa încât nu se poate reţine în cauză o încălcare a dispoziţiilor legale invocate de apelantul-reclamant sau o neanalizare a situaţiei de fapt şi argumentelor invocate de acesta.

În concluzie, curtea a considerat că motivul de nelegalitate a hotărârii atacate constând în încălcarea dispoziţiilor art. 397 alin. (1) teza I C. proc. civ., în conformitate cu care instanţa este obligată să se pronunţe asupra tuturor cererilor deduse judecăţii, nu este incident în speţă.

Înalta Curte reţine că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: ... 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Conform art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., "hotărârea va cuprinde ... b) considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii şi susţinerile pe scurt ale părţilor, expunerea situaţiei de fapt reţinută de instanţă pe baza probelor administrate, motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor".

Rezultă, astfel, că motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară şi precisă, să răspundă în fapt şi în drept pretenţiilor formulate de către părţi, să se refere la probele administrate în cauză şi să fie în concordanţă cu acestea, să conducă în mod logic şi convingător la soluţia din dispozitiv.

Din economia textului legal mai sus menţionat reiese obligaţia instanţei de a-şi motiva hotărârea, obligaţie care nu trebuie înţeleasă ca necesitând un răspuns la fiecare argument invocat în sprijinul unui mijloc de apărare ridicat. Întinderea acestei obligaţii poate varia în funcţie de natura hotărârii.

De altfel, pentru a răspunde cerinţelor procesului echitabil, motivarea ar trebui să evidenţieze că judecătorul a examinat cu adevărat chestiunile esenţiale ce i-au fost prezentate, aceasta fiind un element esenţial al unei hotărâri judecătoreşti, o puternică garanţie a imparţialităţii judecătorului şi a calităţii actului de justiţie, precum şi o premisă a exercitării corespunzătoare de către instanţa superioară a atribuţiilor de control judiciar de legalitate şi temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătoreşti constituie o condiţie a procesului echitabil, exigenţă a art. 21 alin. (3) din Constituţia României şi art. 6 alin. (1) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

În speţă, critica invocată din perspectiva dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care se arată că instanţa de apel a exprimat un raţionament greşit, care ar conduce la nemotivarea hotărârii atacate, este nefondată.

Împrejurarea conform căreia instanţa de apel a ajuns la o altă concluzie decât cea pretinsă de către recurent nu se subsumează criteriilor instituite de art. 488 alin. (1) pct. 6 coroborat cu art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în raport de care se poate reclama absenţa motivării ori aspectele din hotărâre afectate de acest viciu. Prin urmare, nemulţumirile formulate în aceşti termeni nu pot fi cercetate în cadrul motivului de casare afirmat.

În cauză, instanţa de apel a analizat şi s-a pronunţat în limitele în care a fost învestită prin cererea de apel asupra împrejurărilor de fapt şi de drept invocate de apelantul-reclamant, iar, printr-un raţionament juridic de sinteză, a concluzionat că prima instanţă s-a pronunţat exclusiv pe ceea ce s-a solicitat, respectiv obligarea pârâţilor la repararea unui prejudiciu ca urmare a atragerii răspunderii civile delictuale a acestora, în concret, fapta ilicită invocată fiind aceea a determinării eronate a creanţei fiscale. A apreciat că nu există nicio cerere ori capăt de cerere nesoluţionat, fie principal, fie accesoriu sau incidental, pretinsele cele cinci fapte ilicite, calificate de apelantul-reclamant drept capete de cerere distincte, pe care instanţa nu s-ar fi pronunţat, nefiind decât aspecte ale judecăţii obiectului cererii cu care instanţa a fost în mod real învestită, respectiv răspunderea civilă delictuală a pârâţilor chemaţi în judecată.

Înalta Curte mai reţine că, în situaţia dedusă judecăţii, la baza raţionamentului juridic expus de către curtea de apel a stat principiul disponibilităţii, întrucât critica formulată de reclamant în apel a privit obligaţia instanţei de fond de soluţionare a tuturor cererilor (omnia petita).

Rezultă, aşadar, că, în cazul de faţă, în ceea ce priveşte obiectul supus examinării prin acţiune de către reclamant instanţa de apel era ţinută de criticile formulate prin cererea de apel, cu referire directă la soluţia instanţei de fond, obligaţia acesteia de a se pronunţa cu referire la ceea ce s-a cerut fiind îndeplinită, mai mult, aceasta constituind o garanţie a aplicării aceluiaşi principiu, al disponibilităţii, care, dacă ar fi fost încălcat, conducea la nulitatea hotărârii date.

O astfel de soluţie nu este contrară dispoziţiilor art. 6 din Convenţia europeană a drepturilor omului, întrucât pretenţiile reclamantului au fost analizate efectiv, instanţele concluzionând, contrar afirmaţiilor acestuia, că a fost respectat principiul disponibilităţii.

De altfel, verificând legalitatea hotărârii recurate, conform art. 488 alin. (5) C. proc. civ., vizând respectarea dispoziţiilor art. 9 şi art. 22 alin. (6) C. proc. civ., Înalta Curte constată că în mod corect instanţa de apel a considerat că obiectul dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată îl reprezintă o acţiune în pretenţii întemeiată pe răspunderea civilă delictuală, iar faptele pretins vătămătoare produse de pârâţi sunt elemente ce pot contura existenţa uneia dintre condiţiile prevăzute cumulativ de art. 1357 şi următoarele C. civ., respectiv fapta ilicită.

În speţă, reclamantul nu a formulat mai multe capete de cerere, pentru a fi examinate în mod distinct, ci a solicitat atragerea răspunderii civile delictuale a pârâţilor, prejudiciul adus acestuia urmând a fi determinat în raport de întrunirea cerinţelor legii, cu privire la existenţa unui prejudiciu, comiterea unei fapte ilicite, stabilirea legăturii de cauzalitate dintre aceasta şi consecinţele dăunătoare produse şi vinovăţia făptuitorului.

Or, element obiectiv al răspunderii delictuale, fapta ilicită reprezintă acea acţiune sau inacţiune prin care s-a adus atingere drepturilor subiective ale altor persoane sau intereselor lor legitime, de natură a le cauza un prejudiciu. Fapta ilicită poate fi o acţiune sau mai multe acţiuni care conduc la acelaşi rezultat, constând în a face ceea ce nu ar trebui făcut potrivit normelor morale şi juridice sau o inacţiune/mai multe inacţiuni manifestate prin a nu face ceva, cu toate că trebuia şi putea fi făcut.

A mai susţinut recurentul că instanţa de apel a expus motive străine de natura pricinii, reţinând că ordonanţa de clasare din 20 ianuarie 2015 a Direcţiei Naţionale Anticorupţie prezintă relevanţă în ceea ce priveşte lipsa existenţei faptei ilicite, critică subsumată, de asemenea, dispoziţiilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

A învederat că în mod greşit curtea a considerat că pârâţii nu au săvârşit o faptă ilicită, pe motiv că nu a existat o hotărâre judecătorească anterioară în sensul angajării răspunderii disciplinare sau penale a acestora, şi că, din considerentele ordonanţei, reţinute de instanţa de apel ca temei al lipsei faptei ilicite, nu reiese că pârâţii C. şi B. nu au săvârşit o faptă împotriva reclamantului, ci doar că fapta nu constituie infracţiune, întrucât au acţionat la ordinul superiorului. În privinţa pârâtei D. a menţionat că nu a existat un act de sesizare, deoarece aceasta nu a făcut parte, formal, din echipa de inspecţie fiscală, astfel încât actul procedural penal reţinut de instanţă nu o exonerează de răspundere.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că susţinerile din recurs deduc spre analiză elemente ale situaţiei de fapt rezultate din dovezile administrate în cauză, în condiţiile în care se solicită reevaluarea materialului probator/reinterpretarea probelor, împrejurare incompatibilă cu structura căii de atac a recursului, în care se analizează strict conformitatea hotărârii atacate cu normele de drept aplicabile, aşa cum dispune art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Susţinerile recurentului nu îmbracă forma unei critici conforme art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care să vizeze "numai motive străine de natura pricinii", ci aduc în discuţie concludenţa şi utilitatea administrării unei dovezi, chestiune ce ţine de aprecierea probatoriului. Or, aşa cum anterior s-a explicat, recursul nu reprezintă o cale de atac devolutivă, nefiind menit a corecta eventuale greşeli de valorificare a probatoriului administrat în cauză, instanţa de recurs fiind competentă a verifica exclusiv încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material sau procesual.

În cauză, recurentul a criticat şi faptul că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat a deciziei civile nr. 1239/2017 a Curţii de Apel Bucureşti, statuând greşit că această hotărâre nu poate fi considerată o probă care susţine existenţa faptei ilicite, întrucât în considerentele sale nu s-a menţionat că intimaţii sunt vinovaţi de săvârşirea unei fapte ilicite cu ocazia efectuării inspecţiei fiscale.

Or, prin această decizie s-a reţinut că actul prin care pârâta D. a respins cererea de recuzare a pârâţilor C. şi B. este nelegal, situaţie în care, cel puţin sub acest aspect, confirmă vinovăţia acestei pârâte. De asemenea, s-a statuat în considerentele acestei hotărâri că pârâţii C. şi B. se aflau în relaţii de duşmănie cu reclamantul, astfel că aceştia ar fi trebuit să formuleze cereri de abţinere şi să nu continue să efectueze acte de inspecţie fiscală.

Cu referire la această critică, Înalta Curte constată că, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., "casarea unor hotărâri se poate cere ... 7. când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat". Totodată, prevederile art. 431 C. proc. civ. reglementează efectele lucrului judecat, dispunând, în alin. (1), că nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeaşi calitate, în temeiul aceleiaşi cauze şi pentru acelaşi obiect, iar, în alin. (2), că oricare din părţi poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu dacă are legătură cu soluţionarea acestuia din urmă.

În termenii consacraţi de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, cum se întâmplă în cazul excepţiei autorităţii de lucru judecat (obiect, cauză şi părţi), ci trebuie să existe doar o legătură cu lucrul judecat anterior, care să se impună noii judecăţi (în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanţă a statuat deja jurisdicţional).

Dispoziţiile art. 435 C. proc. civ. reglementează modalitatea în care se produc efectele hotărârii judecătoreşti, cu valoare obligatorie, sub semnul relativităţii, în raporturile dintre părţi (şi succesorii acestora) şi în forma opozabilităţii faţă de terţii neparticipanţi la procedura judiciară, care vor putea face însă dovada contrară celor statuate prin hotărâre, în absenţa participării lor la proces.

Astfel, potrivit textului, "hotărârea judecătorească este obligatorie şi produce efecte numai între părţi şi succesorii acestora. Hotărârea este opozabilă oricărei terţe persoane atât timp cât aceasta din urmă nu face, în condiţiile legii, dovada contrară."

Principiul relativităţii hotărârii judecătoreşti, atât sub aspectul efectelor obligatorii între părţi, cât şi al lucrului judecat, presupune că ceea ce a fost judecat să nu poată folosi sau, în principiu, să nu poată fi opus decât de către părţile în proces şi succesorii acestora. Fundamentul şi justificarea acestui principiu le constituie contradictorialitatea şi dreptul la apărare, deoarece doar aceste părţi au participat în litigiu, au avut ocazia de a-şi susţine apărările, de a propune şi administra probe, de a dezbate pricina în contradictoriu şi de a exercita căile legale de atac. Este, prin urmare, just ca ele să respecte ceea ce s-a stabilit definitiv, atât în sensul inadmisibilităţii unei noi acţiuni identice (efectul negativ al lucrului judecat), cât şi în sensul că, între ele, chestiunile litigioase definitiv stabilite să nu mai poată fi contrazise, iar judecăţile respective trebuie avute în vedere ca premise cu valoare de adevăr juridic şi, în consecinţă, inatacabile în litigiile ulterioare (efectul pozitiv).

În speţă, cererea dedusă judecăţii în dosarul nr. x/2013, soluţionat prin decizia invocată, a avut ca obiect constatarea faptului că echipa de inspecţie fiscală compusă din consilier C. şi inspector B. din cadrul Administraţiei Sector 3 a Finanţelor Publice Bucureşti s-a aflat în conflict de interese cu reclamantul din prezenta cauză şi, pe cale de consecinţă, constatarea nulităţii absolute a Deciziei nr. 324727/29.11.2013 emise de Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice Bucureşti, prin care a fost soluţionată notificarea formulată de reclamant având ca obiect recuzarea echipei de inspecţie fiscală sus indicată.

Examinând considerentele deciziei civile nr. 1239/17.03.2017 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a VIII-a contencios administrativ şi fiscal, Înalta Curte observă că instanţa de judecată a analizat în ce măsură există un conflict de interese între reclamant şi membrii echipei de inspecţie fiscală, inclusiv prin raportare la imparţialitatea acestora, şi a concluzionat în sensul că "la data cererii de recuzare formulată de recurent, între acesta şi membri echipei de inspecţie fiscală existau relaţii conflictuale relevate de procedurile conexe inspecţiei fiscale şi care au determinat alterarea activităţii de inspecţie fiscală", cu consecinţa anulării Deciziei nr. 324727/29.11.2013 emise de Administraţia Sector 3 a Finanţelor Publice Bucureşti.

Astfel cum a statuat şi instanţa de apel, Înalta Curte constată că niciunde în cuprinsul hotărârii evocate nu se reţine săvârşirea vreunei fapte ilicite de către intimaţii de faţă. Împrejurarea conform căreia în acel litigiu s-a consemnat existenţa unor relaţii de animozitate între reclamantul şi pârâţii din prezenta cauză la data formulării cererii de recuzare împotriva membrilor echipei de inspecţie fiscală, de natură a altera activitatea de inspecţie fiscală, nu presupune automat identificarea şi reţinerea săvârşirii vreunei fapte ilicite de către aceştia, aspectele învederate nestabilind prin conţinutul lor săvârşirea unor fapte ilicite.

De altfel, instanţa de judecată nu a fost învestită în acel litigiu cu vreo cerere privind răspunderea civilă delictuală, în raport de care să analizeze şi existenţa faptelor pretins ilicite invocate în cauza pendinte, mai mult, argumentele susţinute de partea reclamantă în primul dosar au vizat numai apărări legate de cererea de recuzare formulată.

În consecinţă, recurentul nu poate pretinde încălcarea principiului autorităţii de lucru judecat, conform art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., nefăcând dovada unor contraziceri între două hotărâri judecătoreşti, în sensul ca drepturile recunoscute printr-o hotărâre definitivă să nu fie contrazise printr-o altă hotărâre ulterioară, dată într-un alt proces.

A mai afirmat recurentul că instanţa de apel a motivat lipsa culpei pârâţilor pentru nereţinerea TVA deductibilă în raport de faptul că, prin decizia prin care a fost soluţionată contestaţia împotriva deciziei de impunere întocmite de pârâţii C. şi B. s-a invocat argumentul exclusiv al înaintării tardive a înscrisurilor, respectiv în faza de soluţionare a contestaţiei. Or, lipsa comunicării legale a avizului de inspecţie fiscală a condus la situaţia în care recurentul să nu cunoască dacă poate uza de dreptul de deducere a TVA şi să nu înregistreze, în termenul legal, înscrisurile necesare la inspecţia fiscală.

Înalta Curte notează, în raport de situaţia factuală relevată de curte, că instanţa de apel a constatat că neinformarea reclamantului despre efectuarea inspecţiei fiscale şi cu privire la posibilitatea invocării dreptului de deducere a TVA nu a fost decât o eroare de procedură care a condus la aflarea cu întârziere despre inspecţia fiscală şi care nu se încadrează în definiţia faptei ilicite, răspunderea civilă delictuală a pârâţilor neputând fi angajată câtă vreme aceştia au respectat prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea.

Din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care vizează casarea unei hotărâri când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, Înalta Curte apreciază că soluţia instanţei de apel este legală, critica anterior dezvoltată nefiind fondată.

Astfel, întrucât nu s-a dovedit în cauză, în faţa instanţelor de judecată devolutive, că inspectorii fiscali şi-ar fi încălcat atribuţiile de serviciu, nu se poate reţine existenţa vreunei fapte ilicite. Aceştia au efectuat, în virtutea atribuţiilor de serviciu ce le reveneau, un control fiscal atât înainte, cât şi după formularea unei plângeri penale împotriva lor, având la bază aprobarea conducerii instituţiilor din care făceau parte, în urma căreia a fost emisă o decizie de impunere. Respectiva decizie a fost desfiinţată într-o procedură jurisdicţională, fără ca aceasta să dovedească implicit existenţa vreunei fapte ilicite săvârşite de către pârâţi, cu atât mai mult cu cât nu există indicii că măsura dispusă nu ar fi avut o bază sau un temei legal. Cum corect a reţinut şi instanţa de apel, simpla considerare a faptului că investigaţia în cazul reclamantului ar fi fost incompletă sau părtinitoare nu poate prin ea însăşi, în absenţa unor încălcări serioase a procedurilor inspecţiei fiscale, a unor abuzuri în exercitarea controlului fiscal ori a unor erori evidente în aplicarea dreptului material sau a oricărui alt motiv important ce rezultă din interesul public, să indice existenţa unei fapte ilicite în procedura administrativ-fiscală, cu atât mai mult cu cât reclamantul a avut posibilitatea neutralizării şi corectării creanţei fiscale stabilite iniţial într-o procedură jurisdicţională.

S-a criticat de către recurent, prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., şi reţinerea greşită a unei analogii între cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi speţa pendinte.

Critica este, de asemenea, nefondată.

În cauză, nu pot fi reţinute, din această perspectivă, considerente contradictorii în cuprinsul deciziei instanţei de apel, curtea punctând jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care, într-adevăr, în considerentele deciziei nr. 1024/31 martie 2016 a avut în vedere la cauza Cumpăna şi Mazăre împotriva României, pronunţată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Instanţa de apel a apreciat că reclamantul a invocat încălcarea drepturilor nepatrimoniale constând în onoare, demnitate, reputaţie şi imagine, iar, în opinia curţii, anularea raportului de inspecţie fiscală care, fiind supus contestării, nu şi-a produs efectele împotriva părţii reclamante, asigură prin ea însăşi restabilirea drepturilor despre care partea susţine că i-au fost încălcate.

Or, în atare condiţii, raţionamentul instanţei de apel a fost însoţit şi de o decizie de practică judiciară, care nu contravine celor însuşite de judecătorul cauzei, pentru a face dovada existenţei unor considerente contradictorii de natură a atrage nulitatea deciziei recurate.

De asemenea, recurentul a menţionat că prin hotărârea atacată au fost aplicate greşit normele de drept material, instanţa de apel golind de conţinut dispoziţiile art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora orice funcţionar care este autorul emiterii unui act administrativ nelegal, cauzator de prejudicii, poate fi obligat la plata despăgubirilor.

Înalta Curte constată însă că examinarea pe fond a pretenţiilor formulate prin cererea de chemare în judecată a avut ca temei de drept dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă delictuală, nicidecum prevederile din Legea nr. 554/2004, aşa încât critica nu subzistă prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Pentru toate considerentele arătate, se constată caracterul nefondat al tuturor criticilor deduse judecăţii, recursul reclamantului A. formulat împotriva deciziei nr. 627 A din 1 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie urmând să fie respins ca atare, conform art. 496 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 627 A din 1 iulie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 martie 2022.