Vindication of inalienable state forest land: evidentiary burden of public title and prohibition of procedural dismissal for lack of standing

Şedinţa publică din data de 23 martie 2022

După deliberare, asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, înregistrată pe rolul Judecătoriei Calafat la data de 09 noiembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Dolj, în contradictoriu cu pârâtele S.C. A. S.A., în calitate de lichidator judiciar al S.C. B. S.A. şi S.C. C. S.R.L, prin administrator judiciar D., a solicitat să se constate nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. x din 09 martie 2006 la Biroul Notarului Public E., încheiat între S.C. B. S.A. prin S.C. A. S.A., în calitate de vânzător, şi S.C. C. S.R.L. în calitate de cumpărător, având ca obiect vânzarea cumpărarea activului F., situat în Comuna Poiana Mare, judeţul Dolj, compus din teren în suprafaţă de 10746 mp şi construcţiile situate pe acest teren, şi a contractului de vânzare cumpărare nr. x din 08 septembrie 2016, emis de Biroul Notarului Public G., precum şi obligarea pârâtului H. să lase, în deplină proprietate şi posesie, imobilul care a făcut obiectul contractelor de vânzare cumpărare anterior menţionate.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 359 din 24 aprilie 2019, Judecătoria Calafat a admis excepţia necompetenţei sale materiale, invocată de intimata S.C. C. S.R.L. şi a declinat competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Dolj.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj – secţia I civilă sub nr. x/2019.

Prin sentinţa civilă nr. 209 din 3 iunie 2020, Tribunalul Dolj, secţia I civilă a respins excepţia lipsei capacităţii procesuale de folosinţă a Direcţiei Silvice Dolj; a respins excepţia lipsei de interes a reclamantei; a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 10.746 mp; a respins capătul de cerere având ca obiect revendicarea terenului în suprafaţă de 10.746 mp formulat de reclamanta R.N.P. Romsilva - Direcţia Silvică Dolj în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L. şi H., ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E. şi nr. 1812 din 08 septembrie 2016 de Biroul Ntarului Public G.; a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtei S.C. C. S.R.L. în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare autentificate sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E. şi nr. 1812 din 08 septembrie 2016 de Biroul Notarului Public G.; a respins, ca nefondate, petitele având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare autentificate sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E. şi nr. 1812 din 08 septembrie 2016 de Biroul Notarului Public G., formulate de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Dolj, în contradictoriu cu pârâţii S.C. C. S.R.L. şi H.; a respins, ca nefondat, petitul având ca obiect repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii acestor contracte; a respins petitul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare, autentificat sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E., în contradictoriu cu pârâta I., ca efect al admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a acesteia.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 2291 din 29 octombrie 2020, Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta Regia Naţională a Pădurilor ROMSILVA-Direcţia Silvică Dolj împotriva sentinţei civile nr. 209 de la 03 iunie 2020, pronunţată de Tribunalul Dolj, secţia I civilă.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a formulat recurs R.N.P. Romsilva - Direcţia Silvică Dolj, înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în data de 13 ianuarie 2021, fiind repartizat la completul filtru nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamanta R.N.P. Romsilva - Direcţia Silvică Dolj a solicitat admiterea recursului şi, în principal, schimbarea, în tot, a deciziei recurate şi în rejudecare, admiterea acţiunii, astfel cum a fost formulată şi obligarea pârâtului să lase, în deplină proprietate şi posesie imobilul în litigiu, iar în subsidiar, casarea deciziei curţii de apel, cu consecinţa trimiterii cauzei spre rejudecare.

În argumentarea incidenţei motivului de casare, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă Regia Naţională a Pădurilor Romsilva - Direcţia Silvică Dolj a învederat că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 19 din Codul silvic şi a art. 35 din Legea nr. 18/1991, din perspectiva în care a reţinut că amenajamentele silvice nu constituie titluri de proprietate în sensul art. 35 din Legea nr. 18/1991.

S-a mai arătat că imobilul cu vegetaţie forestieră ce face obiectul litigiului pendinte este proprietatea Statului român şi este identificat în amenajamentul UP II Tunari Ocolul Silvic Poaiana Mare, conform adresei nr. x din 15 februarie 2018, iar dreptul de administrare recunoscut în favoarea reclamantei îi conferă acesteia dreptul de a-l stăpâni.

Recurenta a mai susţinut că, în mod greşit şi cu nesocotirea jurisprudenţei instanţei supreme, evidenţiate prin decizia civilă nr. 412 din 23 februarie 2016, instanţele de fond au admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu toate că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, cu ocazia soluţionării unor pricini similare, că legea conferă un mandat special Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii, aspect susţinut şi de prevederile H.G. nr. 229/2009 care recunoaşte calitate procesuală activă Regiei Naţionale a Pădurilor în acţiunile în revendicare.

Totodată, s-a învederat că decizia recurată este nelegală şi din perspectiva respingerii cererii de probatorii formulate de reclamantă, instanţa de apel ignorând caracterul de bun inalienabil al terenului în suprafaţă de 10746 mp şi aplicând greşit dispoziţiile art. 948 pct. 3 din C. civ. de la 1865.

În argumentarea incidenţei motivului de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susţinut că decizia atacată este nu este motivată cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, autentificate sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E., respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 08 septembrie 2016 de Biroul Notarului Public G., reţinându-se în considerente, doar că reclamanta nu a produs dovada dreptului de proprietate publică afirmat.

Astfel, suprafaţa de 10746 mp de teren forestier fiind un bun inalienabil nu poate face obiectul unei înstrăinări, sancţiunea aplicabilă fiind aceea a nulităţii absolute a actului juridic încheiat cu încălcarea acestei interdicţii.

Or, în condiţiile în care reclamanta a probat interesul şi că suprafaţa din amenajament a făcut obiectul a două contracte de vânzare-cumpărare, instanţele de fond trebuiau să admită acţiunea în revendicare şi cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, să constate că suprafaţa în litigiu este fond forestier, cu consecinţa anulării vânzărilor succesive şi a repunerii părtilor în situaţia anterioară.

Concluzionând, recurenta-reclamantă a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală atât cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cât şi referitor la respingerea, ca nefondate, a petitelor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. x/09.03.2006 şi nr. y/08.09.2016, sens în care a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate şi, în principal, rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii în revendicare şi obligarea pârâtului H., în posesia căruia se află terenul ce face obiectul acţiunii, să lase în deplină proprietate şi folosinţă suprafaţa de 10746 mp, fond forestier proprietate publică de stat, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii dosarului la instanţa competentă pentru rejudecare, întrucât decizia este nelegală, instanţa de apel achiesând la soluţia primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, decizia atacată fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 563 C. civ., cu interpretarea eronata a deciziei ÎCCJ nr. 412/23.02.2016, cu interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 35 din Legea 18/1991 republicată, a art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu interpretarea eronată a dispoziţiilor H.G. nr. 229/2009 şi a întregii practici a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind importanţa amenajamentului silvic şi apartenenţa terenului forestier la domeniul public al Statului.

5. Cererea de intervenţie accesorie

În data de 18 octombrie 2021, petenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al Statului român, a formulat cerere de intervenţie accesorie în susţinerea reclamantei, prin care a solicitat admiterea în principiu a cererii şi, pe fond, admiterea cererii de chemare în judecată, constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare-cumpărare autentificat la Biroul Notarului Public E., prin S.C. A. S.A., în calitate de vânzător şi S.C. C. S.R.L., în calitate de cumpărător, având ca obiect vânzarea cumpărarea activului F., situat în Comuna Poiana Mare, judeţul Dolj, compus din teren în suprafaţa de 10746 mp şi construcţiile situate pe acest teren.

În motivare, a arătat că suprafaţa de 10746 mp de teren ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare este teren forestier ce aparţine domeniului public al Statului român, ce se află în administrarea Regiei Naţionale a Pădurilor – Direcţia Silvică Dolj – Ocolul silvic Poiana Mare, terenul fiind proprietatea statului încă înainte de anul 1990, nefiind proprietatea societăţii B. S.A., astfel că vânzătorul a vândut un bun care nu îi aparţinea.

Suprafaţa de 1 ha teren forestier este identificată în amenajamentul UP II Tunari- Ocolul Silvic Poiana Mare, iar, potrivit adresei Ocolului Silvic Poiana Mare nr. 10234/15.02.2018, pe această suprafaţă a funcţionat până în anul 1990 I.M.T.F. Poiana Mare, care însă a fost trecută în proprietate privată fără a lua în seamă prevederile amenajamentului silvic.

Or, potrivit art. 35 din Legea nr. 18/1991, există posibilitatea dovedirii dreptului de proprietate al statului cu înregistrările efectuate în sistemul de evidenţă al cadastrului funciar pentru acele terenuri din fondul funciar care au una din destinaţiile de la art. 2 lit. a), c), d) şi e) din legea fondului funciar, respectiv cu amenajamentele silvice pentru acele terenuri din fondul funciar care au destinaţie forestieră, conform art. 2 lit. b) din lege.

S-a mai arătat că se impune a se constata nulitatea absolută a contractului de vânzare-cumpărare autentificat de BNP E., fiind incidentă sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, suprafaţa de teren fiind proprietate publică de stat şi inalienabilă, situaţie în care nu putea face obiectul unei înstrăinări.

În continuare, petenta a redat considerente din decizia civilă nr. 309/03.06.2020 şi din decizia nr. 2291/29.10.2020 a Curţii de Apel Craiova, arătând că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare şi interpretare a prevederilor art. 19 din Codul silvic şi a art. 35 din Legea nr. 18/1991, din perspectiva în care a reţinut că aranjamentele silvice nu constituie titluri de proprietate în sensul art. 35 din Legea nr. 18/1991.

S-a mai arătat că imobilul cu vegetaţie forestieră ce face obiectul litigiului pendinte este proprietatea Statului român şi este identificat în amenajamentul UP II Tunari Ocolul Silvic Poaiana Mare, iar conform adresei nr. x din 15 februarie 2018, având un drept de administrare asupra terenului forestier, justifică un temei în stăpânirea bunului.

Potrivit Legii nr. 46/2008, Regia Naţională a Pădurilor Romsilva are în administrare fondul forestier al Statului român, cararcterul inalienabil al acestor terenuri fiind stabilit de art. 5 alin. (1) din Legea nr. 18/1991 şi art. 11 din Legea nr. 213/1998 care stabilesc regimul proprietăţii publice, dezvoltând şi precizând conţinutul dispoziţiei art. 135 alin. (5) din Constituţie, potrivit cu care bunurile proprietate publică sunt inalienabile.

Astfel, inalienabilitatea bunurilor care constituie obiect al dreptului de proprietate publică impune atât soluţia interdicţiei înstrăinării lor, cât şi imposibilitatea dobândirii acestora de către terţi prin oricare alt mod de dobândire reglementat de lege, actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public fiind lovite de nulitate absolută.

Amenajamentele silvice constituie baza cadastrului forestier şi a titlului de proprietate al statului, această noţiune fiind reglementată încă din anul 1947 prin Legea nr. 204/1947, preluată în prezent de toate codurile silvice care au reglementat regimul silvic; de asemenea, în conformitate cu dispoziţiile art. 6 din Constituţia României din 1948, art. 135 din Constituţia României din 1991 si art. 2 din Legea nr. 204/1947 dreptul de proprietate asupra pădurilor aparţine statului.

Petenta a mai susţinut că, în mod greşit şi cu nesocotirea jurisprudenţei instanţei supreme, evidenţiate prin decizia civilă nr. 412 din 23 februarie 2016, instanţele de fond au admis excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cu toate că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, cu ocazia soluţionării unor pricini similare, că legea conferă un mandat special Regiei Naţionale a Pădurilor Romsilva de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii, aspect susţinut şi de prevederile H.G. nr. 229/2009, care recunoaşte calitate procesuală activă Regiei Naţionale a Pădurilor în acţiunile în revendicare.

Totodată, s-a învederat că decizia recurată este nelegală şi din perspectiva respingerii cererii de probatorii formulate de reclamantă, instanţa de apel ignorând caracterul de bun inalienabil al terenului în suprafaţă de 10746 mp şi aplicând greşit dispoziţiile art. 948 pct. 3 din C. civ. de la 1865.

Cu privire la motivul de recurs, prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., petenta a susţinut că decizia atacată este nu este motivată cu privire la capătul de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare - cumpărare, autentificate sub nr. x din 09 martie 2006 de Biroul Notarului Public E., respectiv a contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 08 septembrie 2016 de Biroul Notarului Public G., reţinându-se, în considerente, doar faptul că reclamanta nu a produs dovada dreptului de proprietate publică afirmat.

Astfel, suprafaţa de 10746 mp de teren forestier fiind un bun inalienabil nu poate face obiectul unei înstrăinări, sancţiunea aplicabilă fiind aceea a nulităţii absolute a actului juridic încheiat cu încălcarea acestei interdicţii.

Or, în condiţiile în care reclamanta a probat interesul şi că suprafaţa din amenajament a făcut obiectul a două contracte de vânzare-cumpărare, instanţele de fond trebuiau să admită acţiunea în revendicare şi cererea de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, să constate că suprafaţa în litigiu este fond forestier, cu consecinţa anulării vânzărilor succesive şi a repunerii părtilor în situaţia anterioară.

Concluzionând, petenta a susţinut că soluţia instanţei de apel este nelegală atât cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantei, cât şi referitor la respingerea, ca nefondate, a petitelor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare cumpărare nr. x/09.03.2006 şi nr. y/08.09.2016, sens în care a solicitat admiterea recursului, schimbarea în tot a deciziei recurate şi, în principal, rejudecarea cauzei, admiterea acţiunii în revendicare şi obligarea pârâtului H., în posesia căruia se află terenul ce face obiectul acţiunii, să lase în deplină proprietate şi folosinţă suprafaţa de 10746 mp, fond forestier proprietate publică de stat, iar, în subsidiar, casarea deciziei recurate cu consecinţa trimiterii dosarului la instanţa competentă pentru rejudecare, întrucât decizia este nelegală, instanţa de apel achiesând la soluţia primei instanţe cu privire la excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantei, decizia atacată fiind dată cu încălcarea normelor de drept material prevăzute de art. 563 C. civ., cu interpretarea eronata a deciziei ÎCCJ nr. 412/23.02.2016, cu interpretarea eronată a dispoziţiilor art. 35 din Legea 18/1991 republicata, a art. 5 din Legea nr. 18/1991, cu interpretarea eronată a dispoziţiilor H.G. nr. 229/2009 şi a întregii practici a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie privind importanţa amenajamentului silvic şi apartenenţa terenului forestier la domeniul public al Statului.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata C. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca inadmisibil, iar în subsidiar, ca nefondat, cu obligarea recurentei la plata tuturor cheltuielilor de judecată efectuate.

În susţinerea excepţiei inadmisibilităţii recursului, intimata a învederat că litigiul este unul în materia fondului funciar, fiind exceptat expres de la calea de atac a recursului, potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ., cu referire la art. 94 pct. 1 lit. j)3) din acelaşi cod.

În cuprinsul întâmpinării, intimata a mai arătat că recurenta a criticat greşita admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi greşita respingere a probei expertiză tehnică, respectiv nemotivarea pretenţiei reclamantei de anulare a contractelor de vânzare din anii 2006 şi 2016, cererea de recurs fiind formulată strict în contradictoriu cu pârâţii C. şi H., nefiind formulate critici nici pe calea apelului şi nici pe calea recursului cu privire la soluţia primei instanţe de respingere, ca inadmisibilă, a cererii de arătare a titularului dreptului formulate de Romsilva.

Deşi, în prima pagină a cererii de recurs, recurenta a indicat că înţelege să se judece în această cale de atac extraordinară şi cu A. şi I., în realitate, nu a adus nicio critică explicită sau implicită asupra soluţiei pronunţate de prima instanţă în contradictoriu cu aceste părţi, astfel că toate argumentele expuse de intimată cu privire la limitele apelului sunt aplicabile mutatis mutandis cu privire la limitele recursului; suplimentar, intimata a susţinut că instanţa de recurs trebuie să pună în vedere recurentei imposibilitatea invocării unor motive omisso medio, astfel cum în mod constant a statuat în jurisprudenţa sa instanţa supremă.

Pe fond, intimata a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, soluţia de admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei fiind pronunţată cu privire la petitul privind acţiunea în revendicare, iar în susţinerea acestei critici recurenta a invocat dreptul de proprietate al Statului român şi amenajamentul silvic, ca probă necesară şi suficientă pentru acest drept de proprietate, făcând referire la Codul Silvic, Legea nr. 18/1991 şi la Decizia ÎCCJ nr. 412/2016.

Însă, în mod corect, instanţa de apel a reţinut, în acord cu prima instanţă, că reclamanta nu a dovedit dreptul de proprietate publică asupra imobilului ce face obiectul acţiunii civile în revendicare, astfel că respingerea acestui capăt de cerere a avut ca temei firesc lipsa legitimităţii procesuale active, concretizat prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale active a Romsilva.

Trimiterile recurentei la decizia nr. 412/2016, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, nu demonstrează netemeinicia soluţiilor date de instanţele de fond şi apel asupra lipsei calităţii procesuale active a Romsilva din perspectiva petitului privind revendicarea imobilului, deoarece legitimitatea procesuală teoretic recunoscută reclamantei prin Decizia nr. 412/2016 nu o scuteşte pe aceasta de proba dreptului de proprietate publică în favoarea Statului Român în condiţiile în care instanţa de judecată este investită cu soluţionarea unei acţiuni în revendicare.

Or, în cauză, instanţa de apel, în acord cu prima instanţă, în mod întemeiat a constatat că o astfel de probă nu a fost făcută, astfel că a fost respinsă acţiunea în revendicare având în vedere lipsa calităţii procesuale active a Romsilva.

Nemulţumirile recurentei pleacă de la premisa profund greşită că decizia invocată ar stabili cu caracter general valabil calitatea sa procesuală activă, similar unei norme aflate în palierul normelor legislative, în realitate această decizie neavând efecte obligatorii întrucât nu constituie izvor de drept în sistem juridic românesc.

Argumentul principal al recurentei în susţinerea că faptului că Statul Român este proprietar asupra imobilelor ce constituie obiectul litigiului se bazează pe pretinsa valoare probatorie supremă a amenajamentelor silvice, însă, atât în primă instanţă, cât şi în apel, s-a explicat că acest amenajament silvic nu constituie o dovadă a dreptului de proprietate, nici privit singular, nici coroborat cu celelalte probe.

La fel de judicios, instanţa de apel a stabilit că nici prevederile Legii nr. 18/1991 şi ale art. 35, în particular, nu justifică titlul de proprietar invocat, reclamanta nedemonstrând un titlu valabil în baza căruia imobilul în litigiu să fi intrat în patrimoniul Statului român înainte de 1 ianuarie 1990.

Or, raportat la înscrisurile existente la dosarul cauzei, nu există nicio astfel de dovadă şi nicio identificare preexistentă a terenului care face obiectul contractelor încheiate de intimată.

Cumulativ cu condiţia existenţei unui act normativ prin care reclamanta să dovedească că terenul a instrat în patrimoniul Statului Român este necesar ca terenul în cauză să fi fost înregistrat în sistemul de evidenţă a cadastrului funciar general în favoarea Statului Român, în calitate de pretins titular al dreptului de proprietate publică. Însă, în sistemul de evidenţă a cadastrului funciar şi în sistemul cărţii funciare, terenul a fost şi este înscris în favoarea unor proprietari persoane fizice sau juridice de drept privat, iar în acest lanţ, pentru o perioadă, intimata a fost proprietar.

Concluzionând sub acest aspect, intimata a susţinut că lipsa calităţii procesuale a reclamantei a fost în mod corect stabilită de prima instanţă de judecată şi menţinută în apel, având în vedere inexistenţa unui titlu de proprietate stabilit în favoarea Statului român.

Referitor la criticile vizând nemotivarea solicitării reclamantei de anulare a contractelor de vânzare-cumpărare din anii 2006 şi 2016, intimata a susţinut că nici aceste critici nu sunt întemeiate, având în vedere că această pretenţie nu a fost respinsă de instanţa de apel după o analiză izolată, ci ca o consecinţă a analizei (lipsei) dreptului de proprietate invocat de Romsilva.

La data de 22 februarie 2021, D., a depus adresă prin care a învederat că s-a dispus închiderea procedurii insolvenţei faţă de S.C. C. S.R.L., fără radierea debitoarei din Registrul Comerţului, conform sentinţei civile nr. 7 din 20 ianuarie 2020 pronunţate de Tribunalul Specializat Argeş, rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 393 din 24 septembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Argeş, ataşate. De asemenea a învederat că s-a dispus reinserţia pârâtei S.C. C. S.R.L. în activitatea comercială.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 20 octombrie 2021 completul de filtru a respins excepţia inadmisibilităţii recursului, invocată de intimata S.C. C. S.R.L., şi a admis în principiu recursul declarat de reclamanta R.N.P. Romsilva- Direcţia Silvică Dolj împotriva deciziei nr. 2291 din 29 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă, stabilind termen de judecată în şedinţă publică, la data de 26 ianuarie 2022, cu citarea părţilor.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului, Înalta Curte constată următoarele:

Circumscris celui dintâi motiv de recurs, întemeiat în drept pe dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurenta susţine o greşită interpretare a textelor normative incidente, art. 19 şi art. 35 din Legea nr. 18/1991, instanţa de apel concluzionând în sensul că amenajamentele silvice nu constituie titlu de proprietate. Se arată că, în raport cu art. 1 din Codul Silvic, terenul în litigiu este fond forestier naţional, proprietate publică de interes naţional, amenajamentul silvic făcând proba titlului de proprietate al statului.

Cu titlu preliminar, instanţa de recurs relevă că acţiunea civilă exercitată de reclamantă este una în revendicare imobiliară de drept comun, grefată pe o acţiune în constatarea nulităţii absolute a două contracte de vânzare-cumpărare succesive, al căror obiect material este un bun imobil pretins a fi fost supus regimului juridic al proprietăţii publice, la data vânzării, situat în Comuna Poiana Mare, judeţul Dolj, compus din teren în suprafaţă de 10746 mp. teren forestier aflat în administrarea Ocolului Silvic Poiana Mare, situat în Unitatea de Producţie II Tunari, u.a. 267M.

În esenţă, reclamanta afirmă apartenenţa bunului imobil la domeniul public de interes naţional, prin efectul legii, fiind vorba despre teren forestier identificat în amenajamentul UP 11 Tunari – Ocolul Silvic Poiana Mare şi susţine că pârâtul H. exercită posesia asupra acestui imobil, cele două vânzări succesive, încheiate în anul 2006, respectiv 2016, având un obiect ilicit şi fiind astfel nule absolut.

În probaţiune, reclamanta depune planşe foto, copii conform de pe amenajamentul silvic şi descrierile parcelare din anii 1987, 1996, 2004 şi 2014. Susţine că amenajamentul silvic constituie baza cadastrului forestier şi face dovada dreptului de proprietate a statului.

Cererea de chemare în judecată a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. art. 19 şi 35 din Legea 18/1991, art. 11 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, art. 948 pct. 3 din C. civ. de la 1864, art. 563 şi art. 1246 – 1247 C. civ.

Prin hotărârea primei instanţe, se stabileşte că reclamanta are capacitate procesuală de folosinţă, are interes şi calitate procesuală activă în ceea ce priveşte capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/09.03.2006 şi nr. y/08.09.2016, iar pârâta S.C. C. S.R.L. are şi ea calitatea procesuală activă, cu privire la aceleaşi cereri. În schimb, pârâta I. S.R.L. nu are calitatea procesuală pasivă în petitul având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractului de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/09.03.2006. Cu privire la aceste aspecte, sentinţa nu a fost supusă controlului, în căile de atac, aşa încât ea poartă atributul autorităţii de lucru judecat.

Totodată, prima instanţă respinge acţiunea în revendicare, ca fiind formulat de o persoană fără calitate procesuală activă şi respinge, ca nefondate, capetele de cerere având ca obiect constatarea nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare - cumpărare în litigiu, implicit solicitarea de repunere a părţilor în situaţia anterioară.

Învestită exclusiv cu apelul reclamantei, instanţa de apel respinge cererea privind administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară şi respinge apelul reclamantei, ca nefondat.

Reţine instanţa de apel că reclamanta nu a făcut dovada dreptului de proprietate publică asupra imobilului revendicat, că nu a demonstrat un titlu valabil în baza căruia terenul în litigiu a intrat în patrimoniul statului anterior datei de 1 ianuarie 1990 şi nici că ar fi fost înregistrat în evidentele de cadastru, eventuala înscriere a terenului în amenajamentele silvice neputând să ducă la recunoaşterea dreptului pretins, temei suficient pentru respingerea acestui capăt de cerere ca fiind promovat de o persoană care nu justifică legitimare procesuală activă.

Constată instanţa de apel că terenul s-a aflat în circuitul civil anterior anului 2006, fiind înstrăinat prin acte juridice, că figurează în evidenţele autorităţii locale ca şi teren intravilan, având categoria de folosinţă curţi-construcţii, prin urmare, "chiar dacă s-ar accepta ideea că la un moment dat terenul în litigiu a făcut parte din fondul forestier de interes public, toate acestea prezumă că imobilul a iesit din patrimoniul acestui fond prin trecerea din domeniul public în domeniul privat si reconstituirea dreptului de proprietate conform legilor fondului funciar, ceea ce înseamnă că reclamantul nu mai poate pretinde proprietatea acestui bun."

Reclamanta declară recurs şi critică decizia pronunţată în apel sub trei aspecte fundamentale:a) o greşită interpretare şi aplicare a textelor normative incidente, cele care au fundamentat în drept cererea de chemare în judecată, prin raportare la un probatoriu insuficient; b) greşita respingere a acţiunii în revendicare pentru lipsa calităţii procesuale active a reclamantei;c) nemotivarea deciziei, în privinţa soluţiei ce s-a dat cererilor având ca obiect constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate între pârâţi, cu privire la imobilul în litigiu.

Înalta Curte relevă ca fiind esenţială, în prezentul proces, stabilirea regimului juridic al imobilului revendicat de reclamantă, atât la data de 1 ianuarie 1990, cât şi la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare pe care posesorul mobilului îl invocă în favoarea sa, cu valoare de titlu de proprietate valabil constituit.

Reclamanta susţine că imobilul revendicat este un teren forestier, cuprins într-un amenajament silvic, că acest imobil s-a aflat în proprietatea publică a statului, atât înainte de anul 1990, cât şi ulterior, aşa încât el nu putea fi înstrăinat în mod valabil, un astfel de bun fiind scos din circuitul civil, ex lege. Prin urmare, actele juridice de înstrăinare încheiate între pârâţi cu privire la acest bun imobil sunt nule absolut, având un obiect ilicit.

Prezenta acţiune în revendicare imobiliară, întemeiată pe dreptul de proprietate publică a statului, a fost promovată în data de 9 noiembrie 2018, fiind supusă exclusiv textelor normative cuprinse în Noul C. civ., cele care reglementează regimul proprietăţii publice (Cartea a III-a, Titlul VI, Cap. I), un regim amprentat de natura specifică a dreptului de proprietate publică.

În raport cu dispoziţiile art. 865 alin. (1) C. civ., statul şi unităţile administrativ-teritoriale au obligaţia apărării în justiţie a proprietăţii publice, inclusiv prin intentarea unei acţiuni în revendicare, întemeiată pe art. 865 alin. (3) C. civ., care face trimitere la art. 563 C. civ., norma ce reglementează acest tip de acţiune, ca mijloc de apărare a dreptului de proprietate privată.

Acţiunea în revendicarea unui bun supus regimului juridic al proprietăţii publice este şi ea o acţiune reală, petitorie, în realizarea dreptului, imprescriptibilă extinctiv, iar reclamantul într-o astfel de acţiune trebuie să facă dovada dreptului de proprietate publică invocat, conform normelor de drept comun.

Aşa fiind, în raport cu art. 554 alin. (1) şi art. 858 C. civ., conform cărora un bun formează obiectul proprietăţii publice numai dacă a fost dobândit de titularul său prin unul dintre modurile prevăzute de lege, văzând şi art. 6 din Legea nr. 213/1998, potrivit căruia bunurile din domeniul public trebuie să fi fost dobândite cu respectarea prevederilor legale în vigoare la data intrării lor în patrimoniul titularului, reclamantul într-o astfel de acţiune este chemat să facă dovada unui titlu de proprietate valabil constituit, asupra bunului revendicat.

În acelaşi sens, procedând la delimitarea obiectului proprietăţii publice de domeniul privat, prin art. 859 C. civ., legiuitorul stipulează că fac obiectul exclusiv al proprietăţi publice bunurile menţionate expres în cuprinsul alin. (1), precum şi alte bunuri, stabilite prin lege organică, care declară anumite categorii de bunuri, în ansamblul lor, ca fiind obiectul exclusiv al proprietăţi publice. Totodată, alin. (2) al art. 859 C. civ., permite statului şi unităţilor administrativ-teritoriale să dobândească şi alte bunuri, fie în domeniul public, fie în domeniul lor privat, prin unul dintre modurile prevăzute de lege, dacă sunt de uz sau de interes public.

Concluzionând în privinţa obiectului dreptului de proprietate publică, Înalta Curte subliniază condiţia impusă imperativ de legiuitor, aceea ca dobândirea acestor bunuri care, fie prin natura lor, fie prin declaraţia expresă a legii, sunt de uz sau de interes public, să se facă prin unul dintre "modurile prevăzute de lege". Sintagma primeşte un dublu sens, şi anume: dobândirea să se facă printr-unul dintre modurile specifice, prevăzute de art. 863 C. civ., iar în cadrul acestora, bunul să fi fost dobândit cu respectarea cerinţelor legii în vigoare, la data dobândirii lui.

Cu alte cuvinte, chiar dacă un bun este declarat prin lege ca fiind de uz sau de interes public, el trebuie să fi intrat legal în patrimoniul titularului său, astfel încât reclamantul să poată face dovada unui titlu legal de proprietate asupra bunului revendicat. În acest sens, în jurisprudenţă, s-a stabilit că includerea unui imobil într-un inventar centralizat al bunurilor aparţinând domeniului public sau aparenta identitate a bunului cu unul dintre cele menţionate în art. 136 alin. (3) din Constituţie şi art. 859 alin. (1) C. civ. nu constituie, în sine, un titlu de proprietate în favoarea statului ori a unităţii administrativ-teritoriale. Valabilitatea atestării domeniului public rămâne condiţionată de existenţa, ca premisă, a unui mod legal de dobândire a proprietăţii publice.

În prezentul proces, primesc relevanţă următoarele dispoziţii de drept substanţial:

Astfel, conform art. 2 lit. b) din Legea fondului funciar nr. 18/1991 (în redactarea valabilă pentru anul 2006), în funcţie de destinaţie, sunt terenuri cu destinaţie forestieră terenurile împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, producţie ori administrare silvică, terenurile destinate împăduririlor şi cele neproductive - stancarii, abrupturi, bolovănişuri, rape, ravene, torenţi -, dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice.

Conform art. 5 alin. (1) din acelaşi act normativ, aparţin domeniului public terenurile cu destinaţie forestieră.(2) Terenurile care fac parte din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public.

Potrivit art. 35 (1) din Legea nr. 18/1991, terenurile proprietatea statului sunt acele suprafeţe intrate în patrimoniul său în conformitate cu prevederile legale existente până la data de 1 ianuarie 1990 şi înregistrate ca atare în sistemul de evidenta al cadastrului funciar general şi în amenajamentele silvice.

În raport cu art. 45 (1) din acelaşi act normativ, persoanele fizice sau, după caz, moştenitorii acestora, ale căror terenuri cu vegetaţie forestieră, păduri, zăvoaie, tufărişuri, păşuni şi fanete împădurite au trecut în proprietatea statului prin efectul unor acte normative speciale, pot cere reconstituirea dreptului de proprietate şi pentru diferenţa de peste 1 ha, dar nu mai mult de 30 ha, de familie.(2) Dacă pe suprafeţele de teren ce urmează a fi atribuite în condiţiile alineatului precedent se afla construcţii sau amenajări forestiere, ori sunt în curs de execuţie sau în faza de proiectare, sau terenurile sunt defrisate, se vor atribui alte suprafeţe de teren, cu respectarea aceloraşi condiţii, în imediata apropiere.(3) Persoanele prevăzute la alin. (1) vor formula cererile în termenul, cu procedura şi în condiţiile prevăzute la art. 9 alin. (3)-(9).

Conform art. III alin. (1) lit. b) Legea nr. 169 din 1997, sunt lovite de nulitate absolută, potrivit dispoziţiilor legislaţiei civile, aplicabile la data încheierii actului juridic, următoarele acte emise cu încălcarea prevederilor Legii fondului funciar nr. 18/1991: actele de constituire a dreptului de proprietate pe terenurile agricole aflate în domeniul public sau privat al statului, ori în domeniul public al comunelor, oraşelor sau municipiilor.

Legea nr. 213 din 17 noiembrie 1998 privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, în cuprinsul art. 11 (1), stipulează: Bunurile din domeniul public sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile, după cum urmează:a) nu pot fi înstrăinate; ele pot fi date numai în administrare, concesionate sau închiriate, în condiţiile legii;b) nu pot fi supuse executării silite şi asupra lor nu se pot constitui garanţii reale;c) nu pot fi dobândite de către alte persoane prin uzucapiune sau prin efectul posesiei de buna-credinţa asupra bunurilor mobile.(2) Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor alin. (1) privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Conform Anexei 1 la acest act normativ, domeniul public al statului este alcătuit din următoarele bunuri:1. bogăţiile de orice natura ale subsolului, în stare de zacamant;2. spaţiul aerian;3. apele de suprafaţa, cu albiile lor minore, malurile şi cuvetele lacurilor, apele subterane, apele maritime interioare, faleza şi plaja marii, cu bogăţiile lor naturale şi cu potenţialul energetic valorificabil, marea teritorială şi fundul apelor maritime, căile navigabile interioare;4. pădurile şi terenurile destinate impaduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile paraielor, precum şi terenurile neproductive incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată.

Legea 46 din 2008 privind Codul silvic, stipulează prin art. 1 alin. (1): totalitatea pădurilor, a terenurilor destinate împăduririi, a celor care servesc nevoilor de cultură, producţie sau administraţie silvică, a iazurilor, a albiilor pâraielor, a altor terenuri cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamente silvice la data de 1 ianuarie 1990 sau incluse în acestea ulterior, în condiţiile legii, constituie, indiferent de natura dreptului de proprietate, fondul forestier naţional.(3) Toate terenurile incluse în fondul forestier naţional sunt terenuri cu destinaţie forestieră. Art. 3. - (1) Fondul forestier naţional este, după caz, proprietate publică sau privată şi constituie bun de interes naţional. (2) Dreptul de proprietate asupra terenurilor care constituie fondul forestier naţional se exercită în conformitate cu dispoziţiile prezentului cod.

Conform art. 11 alin. (1) din acelaşi act normativ, fondul forestier proprietate publică a statului se administrează de Regia Naţională a Pădurilor - Romsilva, regie autonomă de interes naţional, aflată sub autoritatea statului, prin autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.

Analiza coroborată a acestor texte normative permite concluzia conform căreia terenurile(împădurite sau cele care servesc nevoilor de cultura, producţie ori administrare silvică, cele destinate împăduririlor şi cele neproductive) dacă sunt cuprinse în amenajamentele silvice sunt considerate terenuri cu destinaţie forestieră. Or, toate terenurile cu destinaţie forestieră şi neproductive, cuprinse în amenajamentele silvice la data de 1 ianuarie 1990 şi ulterior, în condiţiile legii, constituie fondul forestier naţional, care este, după caz, proprietate publică sau privată.

Pădurile şi terenurile destinate impaduririi, cele care servesc nevoilor de cultura, de producţie ori de administraţie silvică, iazurile, albiile paraielor, precum şi terenurile neproductive, incluse în amenajamentele silvice, care fac parte din fondul forestier naţional şi nu sunt proprietate privată, alcătuiesc domeniul public al statului.

În privinţa regimului juridic al terenurilor care constituie fondul forestier naţional obiect al dreptului de proprietate publică a statului, el este pus în evidenţă, cu suficientă claritate, prin textele normative anterior evocate: sunt inalienabile, insesizabile şi imprescriptibile; actele de reconstituire emise cu privire la astfel de terenuri sunt nule absolut. Ele nu pot fi introduse în circuitul civil decât dacă, potrivit legii, sunt dezafectate din domeniul public. Actele juridice încheiate cu încălcarea prevederilor privind regimul juridic al bunurilor din domeniul public sunt lovite de nulitate absolută.

Prin urmare, terenurile preluate de stat în mod abuziv, în baza unui titlu nevalabil ori chiar în absenţa unui astfel de titlu, cuprinse în fondul forestier naţional la data de 1 ianuarie 1990, pot face obiectul legilor speciale reparatorii-legile fondului funciar(Legea nr. 18/1991; Legea nr. 1/200; Legea nr. 169/1997), reconstituirea dreptului de proprietate cu privire la acestea şi includerea lor în circuitul civil fiind posibilă în condiţiile şi cu respectarea procedurilor reglementate prin aceste legi.

Terenurile cuprinse în fondul forestier naţional la data de 1 ianuarie 1990 sau ulterior acestui moment, intrate în patrimoniul statului în mod valabil, conform legilor în vigoare la data dobândirii acestui drept ori chiar cele preluate în mod abuziv dar cu privire la care nu s-au formulat cereri de reconstituire a dreptului de proprieate, nefiind incluse în circuitul civil, rămân în domeniul public de interes naţional, fiind inalienabile, imprescriptibile şi insesizabile, orice act de vânzare încheiat cu privire la acestea fiind nul absolut.

Aşa fiind, esenţial în prezentul proces era ca, sub aspectul împrejurărilor esenţiale de fapt, instanţele de fond, exercitându-şi rolul activ, consacrat prin art. 22 C. proc. civ., să lămurească cu certitudine următoarele:

- în principal, să identifice, cu exactitate, imobilul revendicat de reclamantă, precum şi imobilul care a făcut obiectul vânzărilor a căror nulitate se pretinde, constatând dacă există sau nu există identitate între cele două terenuri, având în vedere amplasamentul, categoria de folosinţă, întinderea, evidenţele cadastrale, prin administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară;

- care era regimul juridic al terenului revendicat de reclamant, la 1 ianuarie 1990 şi titlul cu care acesta a intrat în domeniul public statului;

- pentru ipoteza în care se va stabili că există identitate între terenuri şi, la data de referinţă mai sus evocată, terenul care face obiectul acţiunii în revendicare era cuprins într-un amenajament silvic şi constituie element al fondului forestier naţional proprietate publică, se cer a fi deplin lămurite, prin înscrisuri probatorii, în ce condiţii şi cu ce titlu acest teren a intrat în circuitul civil, dacă a făcut obiectul procedurilor de reconstituire în baza legilor fondului funciar sau nu şi cine au fost beneficiarii unei astfel de reconstituiri;

- să se stabilească cu certitudine, prin înscrisuri probatorii, regimul juridic al terenului la data încheierii contractelor de vânzare-cumpărare a căror nulitate se pretinde.

Instanţa de recus nu poate confirma considerentele deciziei atacate, cele care susţin soluţia dată apelului, întrucât încheierea unor acte juridice translative de proprietate nu face dovada deplină a existenţei valabile a dreptului de proprietate în patrimoniul pârâtului care exercită în prezent posesia, câtă vreme însăşi valabilitatea acestor acte este contestată, în prezentul proces, afirmându-se că ele au un obiect ilicit. În aceste condiţii, instanţa nu poate nega existenţa dreptului de proprietate pretins de reclamantă invocând cu forţă probantă absolută încheierea celor două acte juridice de vânzare-cumpărare, ea fiind chemată, în limitele procesului, să statueze, în prealabil, cu privire la respectarea condiţiilor de încheiere reglementate prin norme imperative, în speţă cu privire la caracterul licit al obiectului.

Tot astfel, trecerea unui bun din domeniul public al statului în domeniul privat şi intrarea lui în circuitul civil nu poate fi prezumată de instanţe, ea trebuind să fie dovedită, prin înscrisurile probatorii apte să pună în evidenţă respectarea procedurilor legale specifice care fac posibilă această modificare a regimului juridic al unui imobil.

Înalta Curte reaminteşte că, în realizarea rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului, consacrat prin art. 22 alin. (2) C. proc. civ., acesta are îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. În acest scop, cu privire la situaţia de fapt judecătorul este în drept să dispună administrarea probelor pe care le consideră necesare, precum şi alte măsuri prevăzute de lege, chiar dacă părţile se împotrivesc.

O aplicaţie particulară a principiului invocat a reprezintă art. 330 C. proc. civ., conform căruia instanţa va numi, nu doar la cererea părţilor dar şi din oficiu, experţi pentru administrarea probei cu expertiza tehnică judiciară, nevoită să lămurească împrejurări de fapt esenţiale cauzei.

În prezentul proces, instanţa de apel, ca instanţă de fond, avea obligaţia unei temeinice şi corecte identificări a imobilului teren care face obiectul revendicării, sub aspectul întinderii, al localizării, al categoriei de folosinţă, valorificând, în acest scop, înscrisurile probatorii depuse de reclamantă la dosar şi administrând proba cu expertiza tehnică judiciară. Suplimentarea probatoriului se relevă ca o necesitate absolută în acest proces, întrucât împrejurări de fapt esenţiale au rămas neclarificate. Instanţa de apel apreciază, uzând de prezumţii judiciare, deduse din existenta unor contracte de vânzare-cumpărare a căror nulitate se pretinde, fără a cerceta care a fost regimul juridic al acestui teren anterior anului 1990, în ipoteza confirmării unui drept de proprietate publică, care a fost, în concret, modalitatea de trecere a bunului în domeniul privat al unităţii administrativ-teritoriale, dacă acest teren a făcut obiectul Legii fondului funciar şi în favoarea cui a operat reconstituirea/constituirea unui drept de proprietate privată, care să poată justifica înstrăinările succesive ulterioare.

Tocmai diferenţa subliniată cu privire la categoria de folosinţa a terenului obliga instanţele de fond la clarificarea acestui aspect, prin administrarea unor probe caracteristice, precum expertiza tehnică judiciară, necesară să identifice imobilul teren, sub toate aspectele şi să confirme sau nu cuprinderea acestuia într-un amenajament silvic.

Ulterior clarificării tuturor împrejurărilor de fapt relevante, instanţa de apel putea concluziona cu privire la titularul dreptului de proprietate în litigiu, prin raportare la textele normative incidente, cuprinse în Legea nr. 213/1998, Legea fondului funciar şi C. civ., anterior evocate.

Critica adusă hotărârii atacate este, aşadar, întemeiată şi se va admite.

Cu privire la motivul de recurs prin care se afirmă o greşită admitere a excepţiei lipsei calităţii procesuale active a reclamantei şi respingerea acţiunii în revendicare pe acest temei, cercetat din perspectiva cazului de casare reglementat prin art. 488 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte evocă dispoziţiile art. 32 C. proc. civ., conform cărora: (1) Orice cerere poate fi formulată şi susţinută numai dacă autorul acesteia:a) are capacitate procesuală, în condiţiile legii;b) are calitate procesuală;c) formulează o pretenţie;d) justifică un interes.

Totodată, conform art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părţi şi subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecăţii. Existenţa sau inexistenţa drepturilor şi a obligaţiilor afirmate constituie o chestiune de fond.

Calitatea procesuală desemnează, aşadar, aptitudinea unei persoane de asta în judecată în calitate de reclamant sau de pârât şi se verifică prin identitatea care trebuie să existe între persoana reclamantului/pârâtului şi persoana titulară adreptului litigios/a obligaţiei corelative dreptului litigios dedus judecăţii.

Calitatea este una formală, procedurală, iar nu una substanţială, ea fiind necesară stabilirii unui cadru procesual corect. Rămâne că existenţa sau inexisteţa drepturilor şi obligaţiilor afirmate sau contestate constituie o chestiune de fond(art. 36 teza a II-a C. proc. civ.), care va fi stabilită de judecător după discuţii contradictorii şi administrarea probelor propuse de părţi.

Aşa fiind, într-o acţiune în revendicare, calitatea procesuală activă aparţine celui care se pretinde titularul dreptului de proprietate, afirmând acest drept, iar calitatea pasivă aparţine celui care stăpâneşte bunul revendicat, contestând calitatea de proprietar a reclamantului.

Verificarea existenţei sau inexistenţei dreptului nu este prealabilă unei judecăţi în fond,căci acesta este tocmai scopul procesului, să clarifice incertitudinea provocată de susţinerile părţilor care îşi contestă reciproc dreptul. Dacă se constată că dreptul nu există în mod valabil, în patrimoniul reclamantei, cel care afirmă dreptul, cererea va fi respinsă la finalul judecăţii, ca nefondată, iar nu pentru lipsa calităţii procesuale active.

Soluţionarea unei acţiuni în revendicare implică punerea în discuţie a însăşi existenţei dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului, fără ca aceasta să reprezinte o condiţie de admisibilitate a acţiunii în revendicare, ci însuşi faptul care trebuie dovedit. Calitatea procesuală activă a reclamantului, într-o acţiune în revendicare, nu este dată de calitatea sa de proprietar, ci de pretenţia că este titularul dreptului de proprietate în litigiu. Incapacitatea reclamantului de a face dovada dreptului de proprietate pretins, în urma analizării cauzei în fond, va conduce la respingerea acţiunii ca nefondată.

În prezentul proces, pretinzându-se a fi titulara unui drept de administrare a proprietăţii publice a astatului şi crezând în apartenenţa bunului imobil în litigiu la domeniul public de interes naţional,reclamanta justifică în proces calitate procesuală activă, fără a fi necesar să facă dovada afirmaţiilor sale, în vederea posibilităţii de a sesiza instanţa în mod valabil. Reclamanta a adus înaintea instanţei verificarea dreptului pretins şi clarificarea, prin hotărârea ce o va da, a incertitudinii create prin afirmaţiile contradictorii ale pârâţilor.

Respingând acţiunea în revendicare pentru lipsa calităţii procesuale active, cu motivarea că reclamanta nu a făcut dovada dreptului pretins, prima instanţă, iar apoi instanţa de apel au nesocotit dispoziţiile procesuale care reglementează condiţiile de exerciţiu ale acţiunii civile în justiţie, în interpretarea pe care doctrina şi jurisprudenţa au dat-o art. 36 C. proc. civ.

De altfel, respingerea acţiunii în revendicare nu este doar expresia unei greşite aprecieri a condiţiilor de admisibilitate a unei astfel de acţiuni, ci şi consecinţa unei necercetări a fondului, a pretenţiei deduse judecăţii de reclamantă, aceea că "este titulara dreptului de proprietate publică", conform celor enunţate anterior.

Se verifică, aşadar, şi motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Circumscris aceluiaşi motiv de recurs, recurenta susţine că a fost admisă excepţia lisei calităţii procesuale active a reclamantei cu nesocotirea jurisprudenţei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, care recunoaşte, prin decizii de speţă, calitatea Regiei Naţionale a Pădurilor de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii, în raport cu H.G. nr. 229/2009.

Această critică este neîntemeiată şi se va respinge.

Argumentele invocate de recurentă au fost valorificate, cu prilejul judecăţii în faţa instanţelor de fond, ele fundamentând soluţia respingerii excepţiei lipsei de interes a reclamantei în promovarea prezentei acţiuni în revendicare. A fost, prin urmare, recunoscut de către instanţe dreptul reclamantei de a reprezenta interesele statului în domeniul silviculturii, mandatul legal ce i-a fost conferit în acţiunile pronunţate pentru apărarea integrităţii fondului forestier.

Din perspectiva motivului de casare reglementat prin art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta susţine inexistenţa unei motivări sub aspectul soluţiei de respingere a cererii de constatare a nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare, în condiţiile în care acest aspect a făcut obiectul apelului.

Înalta Curte constată că această critică este întemeiată şi ea va fi primită.

Se constată că, prin apelul declarat, reclamanta a criticat hotărârea primei instanţe şi sub aspectul rezolvării date cererii de constatare a nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, efectul devolutiv al apelului vizând şi aceste împrejurări.

Cu toate acestea, instanţa de apel, respinge apelul in integrum şi omite să motiveze în limitele în care apelul a devoluat. Această omisiune este de natură să încalce dreptul părţii la un proces echitabil şi face cu neputinţă exercitarea controlului judiciar. Simpla trimitere la motivele pentru care acţinea în revendicare a fost respinsă pentru lipsa calităţii procesuale active, nu este de natură să satisfacă exigenţele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în ceea ce priveşte acţiunea în constatatrea nulităţii titlului de proprietatea al pârâtului posesor al imobilului revendicat, cu atât mai mult cu cât această cerere se impunea a fi cercetată cu prioritate, înaintea revendicării.

Pentru toate cele ce preced, în temeiul art. 497 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul şi va casa decizia instanţei de apel,cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeaşi instanţă.

Totodată, în temeiul art. 67 C. proc. civ., urmărind soluţia dată recursului, instanţa va admite şi cererea de intervenţie accesorie, formulată în interesul recurentei de către Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al Statului român.

Cu prilejul rejudecării, în conformitate cu art. 501 C. proc. civ., se va ţine seama de îndrumările referitoare la suplimentarea probatoriului, vor fi avute în vedere cererea de intervenţie accesorie precum şi toate celelalte susţineri ale părţilor, prin cererile formulate în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta R.N.P. Romsilva- Direcţia Silvică Dolj împotriva deciziei nr. 2291 din 29 octombrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, secţia I civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Admite cererea de intervenţie accesorie formulată de petenta Direcţia Generală a Finanţelor Publice Dolj, în numele şi pentru Ministerul Finanţelor, ca reprezentant al Statului român.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 23 martie 2022.