Tort claim against land fund commissions for illegal property titles and restitution negligence: appeal admitted, appellate dismissal quashed, and case remanded

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 26.03.2018 sub nr. de dosar x/2018, pe rolul Tribunalului Vaslui, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală de aplicare a fondului funciar Huşi şi Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui, a solicitat:

1. obligarea pârâtelor la daune materiale, în cuantum de 100.000 euro,

2. obligarea pârâtelor la daune morale în cuantum de 2.000.000 euro,

3. obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 544 din 06.06.2019, pronunţată de Tribunalul Vaslui în dosar nr. x/2018, s-a respins cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huşi şi Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui pentru capătul de cerere constând în pretenţii-daune materiale, ca fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.

S-a admis în parte cererea având ca obiect "pretenţii-daune morale" formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huşi şi Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui.

Au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 1.000 de RON, cu titlu de daune morale şi suma de 164,50 RON cu titlu de cheltuieli de judecată (taxă judiciară de timbru şi cheltuieli de deplasare avocat).

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamantul A., precum şi pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huşi şi Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 242 din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Iaşi, secţia civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 544/2019 din data de 06.06.2019 pronunţate de Tribunalul Vaslui.

A admis apelurile formulate de Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huşi şi de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui în privinţa sentinţei civile nr. 544/2019 din 06.06.2019 pronunţate de Tribunalul Vaslui, pe care a schimbat-o integral în sensul că:

A respins acţiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtele Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huşi şi de Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui, ca fiind neîntemeiată.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Iaşi a declarat recurs reclamantul A..

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant susţine, în esenţă, că hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază în ceea ce priveşte inexistenţa criticii privind respingerea daunelor materiale.

Arată că, în mod greşit, instanţa de apel s-a limitat la a reţine că reclamantul nu a criticat sentinţa instanţei de fond în privinţa soluţiei de respingere a cererii privind obligarea pârâtelor la plata de daune materiale.

De asemenea, instanţa de apel, prin depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti, nu a dat eficienţă normativelor ce reglementează atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor - hotărârea nr. 131/27.02.1991 - cu atât mai mult cu cât încălcarea de către pârâte a dispoziţiilor ce le reglementează activitatea de funcţionare fusese confirmată atât de autorităţile din domeniu (OCPI), cât şi de Poliţie şi Parchet – aşa cum reiese din Raportul înaintat Instituţiei Prefectului Vaslui nr. 3284/14.10.2008.

Mai susţine, în esenţă, că instanţa de apel a aplicat greşit norma juridică în cauză, în sensul că a conferit dispoziţiilor art. 1357 şi urm din C. civ. o interpretare eronată şi singulară, aplicându-le în mod abstract şi neluând în considerare întreaga situaţie de fapt, astfel cum a fost expusă.

De asemenea, au fost interpretate greşit normele de drept aplicabile referitoare la condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor, fiind întrunite toate aceste condiţii.

5. Apărările formulate în cauză

Comisia Judeţeană pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Vaslui a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

De asemenea, Comisia Locală pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor Huşi a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de reclamantul A., ca nefondat.

6. Procedura de filtru:

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, stabilind termen, cu citare părţi, la 20 ianuarie 2022, pentru soluţionarea pe fond a acestuia.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată caracterul fondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Critica referitoare la împrejurarea că, în mod greşit, instanţa de apel s-a limitat la a reţine că reclamantul nu a criticat sentinţa instanţei de fond în privinţa soluţiei de respingere a cererii privind obligarea pârâtelor la plata de daune materiale, nu este fondată.

Instanţa de apel a reţinut că apelul reclamantului vizează numai critici referitoare la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale şi, prin urmare, în mod legal, nu a analizat soluţia primei instanţei de respingere a cererii privind obligarea pârâtelor la plata de daune materiale, în raport cu prevederile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., ce prevăd că instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite expres sau implicit de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea de hotărâre care a fost atacată.

Ca atare, raportat la motivele de apel formulate de către reclamant în calea de atac ordinară exercitată prin care, contrar susţinerilor reclamantului, s-au adus critici sentinţei numai referitoare la cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale, este vădit că numai în aceste limite se impunea a fi realizat controlul judiciar de către instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât acelaşi legiuitor a statuat într-o manieră expresă şi neechivocă la art. 477 alin. (2) C. proc. civ. că devoluţiunea va opera cu privire la întreaga cauză numai atunci când apelul nu este limitat la anumite soluţii din dispozitiv ori atunci când se tinde la anularea hotărârii sau dacă obiectul litigiului este indivizibil, stabilindu-se finalmente şi conchizându-se la art. 479, prin dispoziţii speciale ce privesc judecata, că întotdeauna instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă.

Prin urmare, în speţa de faţă, hotărârea recurată îndeplineşte cerinţele impuse de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei şi limitele în care a fost învestită, instanţa de apel a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispoziţiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecăţii.

Este, de asemenea, nefondat motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., prin care se invocă faptul că instanţa de apel ar fi depăşit atribuţiile puterii judecătoreşti atunci când nu a dat eficienţă normativelor ce reglementează atribuţiile şi funcţionarea comisiilor pentru stabilirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor, a modului de atribuire a titlurilor de proprietate, precum şi punerea în posesie a proprietarilor, în sensul dorit de reclamant,.

Prin sintagma "depăşirea atribuţiilor puterii judecătoreşti", intrinsecă acestui motiv de recurs, se înţelege incursiunea autorităţii judecătoreşti în sfera autorităţii executive sau legislative, astfel cum acestea sunt delimitate de Constituţie şi legile organice, instanţa judecătorească săvârşind acte care intră în atribuţiile altor organe.

Or, nu i se poate reproşa instanţei de apel interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la atragerea răspunderii civile la cauza dedusă judecăţii în alt sens decât cel pretins de reclamant, întrucât operaţiunile de interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale sunt atributul exclusiv al instanţelor de judecată şi sunt inerente procesului decizional, doar în absenţa realizării acestor operaţiuni, putându-se invoca dispoziţiile art. 5 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora niciun judecător nu poate refuza să judece pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incompletă.

În realitate, criticile sub acest aspect vizează, de fapt, pretinsa încălcare şi interpretare greşită de către instanţa de apel a normelor de drept substanţial incidente în materie, urmând a fi analizate, astfel, din perspectiva pct. 8 al aceluiaşi articol.

Înalta Curte constată ca fondate criticile subsumate motivului de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, respectiv când "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material", fie prin nesocotirea unei asemenea norme, fie prin interpretarea ei eronată.

Acest caz de casare priveşte aplicarea greşită a normelor de drept material şi are în vedere situaţiile în care instanţa recurge la textele de lege ce sunt de natură să ducă la soluţionarea cauzei, dar fie le încalcă, în litera sau spiritul lor, fie le aplică greşit, interpretarea pe care le-o dă fiind prea întinsă, prea restrânsă sau cu totul eronată.

Reclamantul critică interpretarea şi aplicarea greşită a normelor de drept aplicabile referitoare la condiţiile pentru antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtelor.

Astfel, fiind investită numai cu privire la capătul de cerere referitor la acordarea daunelor morale, Înalta Curte observă, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că reclamantul a înţeles să învestească instanţa cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru fapta proprie, solicitând obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.000.000 euro, reprezentând despăgubiri morale pentru repararea prejudiciului cauzat printr-o faptă ilicită, reclamantul invocând faptul că instituţiile statului implicate în procedura de restituire a dreptului de proprietate prevăzută de legile fondului funciar şi-ar fi îndeplinit cu rea-credinţă obligaţiile ce le revin.

Raportat la prevederile art. 998-999 din C. civ. anterior, reclamantul A. indică un complex de fapte ilicite pentru fiecare dintre cele două Comisii în sensul că, raportat la atribuţiile reglementate conform Hotărârii nr. 890/2005, în primul rând, şi-au dat concursul la emiterea unor noi titluri de proprietate în mod nelegal, în baza unor declaraţii de schimb fără relevanţă juridică, că nu au revocat şi nici nu au solicitat anularea primelor două titluri de proprietatea emise în beneficiul reclamantului, menţinând totodată titlul de proprietate a x/1995 pe numele lui B. şi, în al doilea rând, că nu au întreprins niciun demers concret pentru rezolvarea situaţiei juridice a reclamantului, anume o acţiune în instanţă pentru anularea titlurilor de proprietate emise eronat.

Prima instanţă a admis acţiunea în privinţa daunelor morale, argumentând în considerentele sentinţei, în esenţă, în sensul constatării existenţei faptei ilicite a pârâtelor ce constă în împrejurarea că cele două comisii şi-au încălcat prin reprezentanţii săi atribuţiile prevăzute de legile fondului funciar, prima dată prin faptul că şi-au dat concursul la emiterea titlurilor de proprietate în mod eronat (în baza unor declaraţii fără relevanţă juridică şi fără a revoca sau solicita anularea primelor două titluri ale reclamantului, menţinând totodată titlul de proprietate nr. x, emis pe numele lui B.) şi apoi pentru că nu au întreprins nici un demers concret pentru rezolvarea situaţiei juridice a reclamantului, cum ar fi o acţiune în instanţă pentru anularea titlurilor de proprietate emise eronat.

Soluţionând apelul declarat de reclamant şi pârâte împotriva acestei sentinţe, Curtea de Apel a respins apelul reclamantului şi a admis apelul pârâtelor, a schimbat în tot hotărârea apelată, în sensul respingerii acţiunii reclamantului, ca neîntemeiată.

În considerentele relevante ale deciziei recurate se arată, după expunerea conţinutului cererii de chemare în judecată: "...nu se poate nega, de principiu, prejudiciul moral suferit de reclamant, prin prisma eforturilor prelungite, fizice şi psihice, a stresului aferent perioadei îndelungate de timp în care a fost antrenat în nenumărate proceduri administrative, la cele două Comisii de fond funciar, începând din anul 1991, dar mai ales judiciare, începând cu anul 1992 şi până în anul 2018..."

Instanţa de apel reţine că "Reclamantul nu poate invoca fapta ilicită a comisiilor constând în emiterea nelegală a titlurilor de proprietate nr. x/2002 şi y/2002, nici nu se poate exonera de propria culpă în contextul în care, la data la care a convenit schimbul de terenuri cu numitul B. era membru în comisia de fond funciar, astfel că nu ar putea să invoce necunoaşterea legii civile şi a celei speciale privind reconstituirea dreptului de proprietate".

Din această perspectivă, instanţa de apel constată că "nelegalitatea actelor administrative prealabile întocmite de Comisia locală de fond funciar Huşi şi a titlului de proprietate nr. x din 29.04.2002 eliberat de Comisia judeţeană Vaslui de fond funciar, imputabile Comisiilor pârâte, nu prezintă legătură de cauzalitate cu prejudiciul nepatrimonial reclamat".

Instanţa de recurs a procedat la reproducerea acestor paragrafe din decizia atacată cu recurs pentru a sublinia nelegalitatea argumentelor reţinute de instanţa de apel.

Astfel, conform art. 998 din vechiul C. civ., "Orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greşeală s-a ocazionat, a-l repara.", iar potrivit art. 999din acelaşi cod, "Omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar şi de acela ce a cauzat prin neglijenţa sau prin imprudenţa sa."

Antrenarea răspunderii civile delictuale a unei persoane pentru fapta proprie presupune întrunirea cumulativă a patru condiţii: fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate dintre cele două elemente şi vinovăţia.

Fapta ilicită, indiferent că îmbracă forma acţiunii sau inacţiunii, presupune o manifestare exterioară contrară normelor dreptului pozitiv prin care se aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitim protejate ale unei persoane.

În speţă, însă, stabilirea existenţei acesteia în sarcina pârâtelor presupune luarea în considerare a faptului că fiecare dintre ele a avut un rol distinct în emiterea titlurilor de proprietate.

În speţă, se poate observa din pasajele ce preced că instanţa de apel s-a mărginit la a contrazice justeţea hotărârii apelate, afirmând contrariul celor statuate de Tribunal – reţinând că nu sunt întrunite cerinţele cerute cumulativ pentru atragerea răspunderii civile delictuale a pârâtelor şi stabilind, în contextul complex al cauzei, culpa exclusivă a reclamantului în demersurile juridice iniţiate de acesta, în raport cu actele emise de pârâte, fără însă ca această afirmaţie să fie argumentată în vreun fel şi fără luarea în considerare a faptului că fiecare dintre pârâte a avut un rol distinct în emiterea titlurilor de proprietate în legătură cu care se invocă pretinsa faptă ilicită.

Se constată, astfel, că, deşi a constatat încălcarea unor anumite norme de către pârâte, instanţa de apel a reţinut inexistenţa răspunderii civile delictuale a acestora, fără stabilirea corespunzătoare a situaţiei de fapt relevante şi a rolului distinct avut de pârâte în emiterea titlurilor de proprietate în legătură cu care se invocă pretinsa faptă ilicită, după cum, în mod corect, s-a arătat prin motivele de recurs.

Pe de altă parte, aceeaşi constatare se impune şi din perspectiva condiţiei vinovăţiei, nu numai a celei privind existenţa unei fapte ilicite.

În categoria acestor împrejurări se înscrie, în mod neechivoc, şi conduita victimei înseşi, care poate reprezenta o cauză exoneratoare de răspundere, ori poate genera vinovăţia comună, cu consecinţa suportării corespunzătoare a prejudiciului şi de către victimă, atunci când aceasta a contribuit cu intenţie sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le-a evitat, în tot sau în parte, deşi putea să o facă.

Din această perspectivă, hotărârea instanţei de apel este nelegală, iar criticile recurentului-reclamant care se întemeiază pe interpretarea eronată a prevederilor legale incidente vor fi primite.

Prin urmare, criticile recurentului-reclamant A., circumscrise motivului de nelegalitate întemeiat pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt fondate, motiv pentru care Înalta Curte, în aplicarea dispoziţiilor art. 497 rap. la art. 496 alin. (2) din acelaşi cod, va admite recursul declarat, iar decizia atacată urmează a fi casată, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe de apel.

Urmează ca, în soluţionarea căii de atac cu care a fost învestită, Curtea de Apel să procedeze la examinarea acţiunii formulate prin prisma motivelor de apel dezvoltate de reclamant (şi care au fost apoi reluate în cadrul motivelor de recurs întemeiate pe art. 488 pct. 8 C. proc. civ.), dar şi a apărărilor pârâtelor din apel şi întâmpinare, cu respectarea exigenţelor art. 477 C. proc. civ. şi cu observarea corectă a temeiurilor invocate de reclamant în cererea sa corespunzător pretenţiei îndreptate împotriva fiecăreia dintre pârâte.

Referitor la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată pretinse de recurentul-reclamant în prezenta cale de atac, Înalta Curte consideră că la acest moment procesual nu poate dispune asupra acestora, deoarece litigiul nu a fost soluţionat pe fond şi nu a fost stabilită partea câştigătoare, pentru a se putea aprecia asupra culpei procesuale. Astfel, posibilitatea de acordare a acestor cheltuieli va fi analizată de curtea de apel în ansamblul cheltuielilor judiciare ale cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 242 din 24 iunie 2020 a Curţii de Apel Iaşi, secţia civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.