Inopposability of onerous contract in revocatory action: requirement of purchaser's knowledge of debtor's insolvency

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov la 8 august 2018, reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov a chemat în judecată pe pârâţii A., B., C. şi D., solicitând revocarea contractului de vânzare-cumpărare încheiat la 9 noiembrie 2017 între pârâţii Malnasi, în calitate de vânzători, şi pârâţii Brânzea, în calitate de cumpărători, contract autentificat sub nr. x/2017, având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în jud. Covasna, înscris în CF x Chichiş şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 63 din 7 martie 2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins acţiunea astfel cum a fost formulată şi a dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtului A. suma de 4650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de avocat.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

3. Deciziile pronunţate în apel

Prin decizia civilă nr. 936 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Braşov – secţia civilă a admis cererea de apel formulată de către apelanta-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, în contradictoriu cu intimaţii-pârâţi A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 63 din 7 martie 2019 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă. A anulat, în tot, sentinţa apelată şi a fixat termen pentru judecarea în fond a cererii pentru 12 septembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 413/Ap din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Braşov – secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva pârâţilor A., B., C. şi D., ca nefondată.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 4.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primul ciclu procesual şi a sumei de 2.856 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 431/Ap/2020, pronunţate de Curtea de Apel Braşov, secţia civilă a declarat recurs reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov.

În cuprinsul cererii de recurs, recurenta a invocat următoarele aspecte:

Hotărârea recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 1562 C. civ.. Astfel, în condiţiile în care sunt îndeplinite toate condiţiile pentru ca operaţiunea translativă de proprietate să fie declarară inopozabilă faţă de creditoarea prejudiciată, instanţa de apel, în rejudecare, a respins acţiunea cu încălcarea art. 1562 C. civ.

În acest sens, a arătat că, deşi reclamanta a invocat şi a dovedit faptul că terţii dobânditori au participat, în mod activ, la crearea stării de insolvabilitate a debitorului, totuşi instanţa a apreciat că nu s-a dovedit faptul că pârâţii terţi dobânditori au cunoscut participarea debitorului la fraudarea creditorului.

În mod contrar celor reţinute de către instanţa de apel, în sensul că, din probele administrate în faţa instanţei de fond şi în apel nu rezultă implicarea pârâţilor în actul fraudulos şi nici nu se naşte prezumţia existenţei unui astfel de act, apreciază că soluţia adoptată este una contrară teoriei generale a obligaţiilor şi principiilor esenţiale de drept care reglementează buna credinţă şi cauzele de nulitate ale actelor juridice. În cauză, reclamanta a indicat toate elementele care au justificat promovarea acţiunii.

Având în vedere situaţia de fapt a cauzei, rezultă că debitorul pârât, cunoscând şi anticipând faptul că urmează să fie executat silit ca urmare a stabilirii de obligaţii fiscale de către organul de inspecţie fiscală, a încheiat, cu rea- credinţă, contractul de vânzare-cumpărare a cărui anulare a fost solicitată pe calea prezentei acţiuni, provocându-şi/accentuând starea de insolvabilitate.

Prin acest act de înstrăinare a dreptului de proprietate, debitorul A., cu ştiinţă şi în frauda drepturilor creditorului fiscal, şi-a creat o stare de insolvabilitate, bunul descris fiind singurul de o valoare însemnată, care ar fi putut fi urmărit silit în vederea stingerii unei părţi a obligaţiilor fiscale ale pârâtului.

Astfel, prin Decizia de instituire a măsurilor asigurătorii nr. x/16.11.2017 nu au fost identificate alte bunuri în patrimoniul debitorului, măsurile asigurătorii fiind luate tocmai pentru a se evita înstrăinarea imobilului din patrimoniu în dauna creditorului fiscal.

Măsurile asigurătorii au fost dispuse în timpul controlului fiscal, ca urmare a estimării obligaţiilor fiscale de către inspectorii fiscali prin Procesul-verbal nr. x/13.11.2017, iar ulterior, ca urmare a finalizării inspecţiei fiscale, au fost emise Deciziile de impunere nr. x/15.01.2018 şi nr. y/15.01.2018, devenite executorii prin neplata la scadenţă a obligaţiilor stabilite în cuprinsul acestora.

Astfel suma totală de 108.791 RON a ajuns la scadenţă, fiind o creanţă certă, lichidă şi exigibilă stabilită în sarcina debitorului-pârât.

Faţă de situaţia de fapt descrisă anterior, rezultă mai mult decât evident că sunt îndeplinite condiţiile pentru a fi revocat actul de înstrăinare încheiat în frauda creditorului.

Astfel, printr-o acţiune revocatorie se urmăreşte readucerea în gajul general al creditorilor a valorilor care au ieşit fraudulos din patrimoniul debitorului şi îi îndreptăţesc pe creditori să ceară revocarea actelor juridice încheiate de debitor în frauda lor, când prin acestea se tinde la mărirea insolvabilităţii sale.

Caracterul fraudulos al înstrăinării rezultă şi din faptul că în cuprinsul "Notei explicative" din 18 octombrie 2017 intimatul-pârât A. a indicat drept adresă pentru corespondenţă în România, pentru ca la un interval de 3 săptămâni să procedeze la înstrăinarea acestui imobil.

De asemenea, din probele administrate în cursul procesului, rezultă, în mod evident faptul că, în speţă, cererea creditorului este admisibilă, întrucât, pe această condiţie a acţiunii pauliene, respectiv prejudiciul, pârâtul A., prin înstrăinarea activelor din patrimoniu prin contracte încheiate când acesta avea reprezentarea clară a calităţii de debitor, şi-a provocat o stare totală (dovedită prin înscrisurile ataşate la dosar) de insolvabilitate, iar asupra acesteia nu se poate concepe în mod pertinent că pârâtul în cauză nu şi-a reprezentat această stare.

În privinţa terţilor contractanţi, recurenta- reclamantă arată că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că nu s-a făcut dovada că aceştia cunoşteau fraudarea creditorilor, întrucât tot ceea ce nu e normal nu poate fi credibil, respectiv nu poate fi primită susţinerea dobândirii unui imobil în proprietate, fără nicio explicaţie, într-un termen foarte scurt, de nici 3 săptămâni.

Nici proba cu interogatoriul pârâţilor nu poate constitui un element esenţial din care să rezulte buna-credinţă în perfectarea tranzacţiei.

Instanţa de apel a reţinut că preţul declarat de către părţi nu este semnificativ mai mic faţă de cel stabilit prin raportul de expertiză întocmit în cauză, însă acesta nu este singurul element ce trebuie analizat în astfel de cauze.

Astfel, pârâtul debitor a indicat inspectorilor fiscali adresa imobilului, pentru ca după 3 săptămâni să procedeze la înstrăinarea acestuia.

Cu privire obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată, se apreciază că soluţia este nelegală şi netemeinică, faţă de dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., care dispun în sensul că instanţa poate chiar şi din oficiu să reducă, motivat, partea de cheltuieli de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei.

În ceea ce priveşte acordarea cheltuielilor de judecată în primul ciclu procesual, soluţia contravine dispoziţiilor art. 453 din C. proc. civ.

Potrivit Deciziei nr. 936 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Braşov a admis cererea de apel formulată de către apelanta-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov, pe care a anulat-o în tot.

Drept urmare, faţă de soluţia pronunţată, obligarea reclamantei la plata cheltuielilor de judecată pentru acesta fază procesuală este nelegală şi netemeinică, instanţa de apel însăşi constatând nelegalitatea sentinţei apelate.

În condiţiile date, nu se poate reţine culpa procesuală a reclamantei, ca şi condiţie pentru obligarea la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa apel a reţinut, în mod netemeinic şi nelegal, culpa organului fiscal în aplicarea dispoziţiilor fiscale. Obligarea la plata cheltuielilor de judecată într-un proces trebuie să aibă drept fundament culpa procesuală a celui obligat la plata acestora. Or, în ceea ce o priveşte, reclamanta se regăseşte în situaţia în care, fiind obligată să protejeze creanţa fiscală, instanţa a obligat-o la plata cheltuielilor de judecată.

Instanţa nu a procedat la o analiză punctuală a culpei organului fiscal în cadrul prezentului dosar.

Prezentul proces a fost declanşat din culpa pârâtului A. care, cu rea credinţă, şi-a creat/adâncit starea de insolvabilitate în dauna creditorului fiscal.

Or, obligarea subscrisei la plata cheltuielilor de judecată contravine interesului public pe care îl apără organul fiscal.

Mai mult, instanţa nu a procedat la analizarea îndeplinirii condiţiilor impuse de art. 451-453 C. proc. civ.

În acest sens, instanţa de apel nu a trecut la aplicarea dispoziţiilor art. 451 (2) C. proc. civ.

De asemenea, trebuie avute în vedere prevederile exprese ale art. 452 C. proc. civ., potrivit cărora partea care pretinde cheltuieli de judecată trebuie să facă, în condiţiile legii, dovada existenţei şi întinderii lor, cel târziu la data închiderii dezbaterilor asupra fondului.

Astfel, aşa cum a statuat Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa (Costin împotriva României - Hotărârea din 26 mai 2005, cauza Johanna Huber împotriva României - hotărârea din 21 februarie 2008), se poate afirma că şi în dreptul intern, partea care a câştigat procesul nu va putea obţine rambursarea unor cheltuieli decât în măsura în care se constată realitatea, necesitatea şi caracterul lor rezonabil. Aşadar, partea care a căzut în pretenţii nu va putea fi obligată la plata cheltuielilor de judecată decât în măsura în care în mod real, necesar şi rezonabil au fost plătite de partea care a câştigat procesul în timpul şi în legătură cu acel litigiu.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Intimaţii A. şi B. au depus întâmpinare prin care au solicitat respingerea recursului, cu cheltuieli de judecată.

De asemenea, intimaţii C. şi D. au formulat întâmpinare, solicitând menţinerea deciziilor pronunţate în cauză, ca fiind temeinice şi legale.

Recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat înlăturarea apărărilor din întâmpinări şi admiterea recursului.

6. Procedura de filtru:

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a fost admis, în principiu, recursul, fiind stabilit termen, cu citare părţi, la 20 ianuarie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Prima critică, referitoare la aplicarea greşită a prevederilor art. 1562 C. civ. şi care se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., este nefondată.

În analiza prezentului motiv de recurs, întemeiat pe ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) cpt. 8 C. proc. civ., Înalta Curte pleacă de la premisa că, în calea de atac extraordinară a recursului, nu pot face obiect de analiză aspecte care excedează verificărilor de legalitate menţionate expres şi limitativ în art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. şi cele care depăşesc cadrul legal în care a avut loc controlul realizat de instanţa de apel.

Verificând legalitatea aplicării în cauză a art. 1562-1565 din C. civ., Înalta Curte observă că, în mod corect, instanţa de apel a circumscris analiza criticilor din apel particularităţii cauzei, determinată de faptul că, prin acţiunea revocatorie, reclamanta, în calitate de creditor, doreşte să fie declarat inopozabil faţă de ea contractul cu titlu oneros, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 9 noiembrie 2017, prin care, în opinia sa, pârâtul A., de conivenţă cu cumpărătorii C. şi D., şi-a mărit starea de insolvabilitate prin înstrăinarea singurului bun important din patrimoniul său.

Ipoteza măririi stării de insolvenţă prin vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul debitorului determină incidenţa în cauză a art. 1562 alin. (2) Noul C. civ., potrivit căruia "Un contract cu titlu oneros sau o plată făcută în executarea unui asemenea contract poate fi declarată inopozabilă numai atunci când terţul contractant ori cel care a primit plata cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate".

Ca atare, în cazul în care starea de insolvabilitate invocată se realizează prin perfectarea unui contract cu titlu oneros, astfel cum este cazul în speţă, aplicarea sancţiunii inopozabilităţii este condiţionată de dovedirea conivenţei terţului cumpărător.

Instanţa de apel a reţinut că această conivenţă nu este dovedită întrucât nu s-a probat faptul că terţii cumpărători au avut cunoştinţă despre situaţia financiară a pârâtului A.; din proba cu interogatoriul pârâţilor Brânzea, administrat cu ocazia rejudecării fondului, a rezultat că între aceştia şi cocontractanţi nu a existat o relaţie de prietenie sau de colaborare de natură să justifice o eventuală prezumţie judecătorească, întemeiată pe art. 327 coroborat cu art. 329 C. proc. civ., în sensul că pârâţii cumpărători cunoşteau, la data încheierii contractului de vânzare, că prin această operaţiune juridică pârâtul A. îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate; de asemenea, în urma administrării probei cu expertiza tehnică de evaluare imobiliară, s-a dovedit că preţul stabilit de către părţi prin contractul atacat (10.000 euro) corespunde valorii reale a imobilului vândut (37.957 euro – 26.851 euro = 11.106 euro, valoarea imobilului la data încheierii contractului, fără îmbunătăţirile ulterioare aduse de către cumpărători), nefiind unul speculativ ori disproporţionat faţă de amplasamentul, componenţa şi starea acestuia.

Combătând aceste argumente, recurenta susţine că instanţa de apel a făcut o greşită aplicare a art. 1562 alin. (2) din C. civ. deoarece acest text nu impune cunoaşterea de către terţ a existenţei creanţei, ci faptul că debitorul îşi creează o stare de insolvabilitate, aspect care ar reieşi din faptul că prin înstrăinarea activelor din patrimoniu prin contractul din litigiu, când acesta avea reprezentarea clară a calităţii de debitor, şi-a provocat o stare totală (dovedită prin înscrisurile ataşate la dosar) de insolvabilitate, iar asupra acesteia nu se poate concepe în mod pertinent că pârâtul în cauză nu şi-a reprezentat această stare, că instanţa de apel a reţinut, în mod eronat, că nu s-a făcut dovada că pârâţii cumpărători cunoşteau fraudarea creditorilor, întrucât nu poate fi credibilă dobândirea unui imobil în proprietate, fără nicio explicaţie, într-un termen foarte scurt, de nici 3 săptămâni, iar proba cu interogatoriul pârâţilor nu poate constitui un element esenţial din care să rezulte buna-credinţă în perfectarea tranzacţiei.

Verificând legalitatea deciziei recurate din perspectiva aplicării art. 1562 alin. (2) din C. civ., Înalta Curte observă că acest articol se referă la faptul că un contract cu titlu oneros poate fi declarat inopozabil numai atunci când terţul contractant cunoştea faptul că debitorul îşi creează sau îşi măreşte starea de insolvabilitate.

Insolvabilitatea, ca situaţie a debitorului de a fi în incapacitate de plată a datorilor, presupune ca cel care dobândeşte bunul să aibă cunoştinţă de calitatea de debitor a celui care îl înstrăinează, deci, implicit, de existenţa unei creanţe împotriva vânzătorului-debitor. Altfel spus, cunoaşterea faptului că debitorul îşi creează o stare de insolvabilitate este indisolubil legat de cunoaşterea existenţei unei creanţe care grevează patrimoniul vânzătorului.

Ca atare, este nefondată critica recurentei privind lipsa de semnificaţie a cunoaşterii de către terţ a existenţei creanţei, prin prisma faptului că pârâtul vânzător avea reprezentarea clară a calităţii sale de debitor faţă de reclamantă la data încheierii actului de vânzare a cărei inopozabilitate este solicitată.

De altfel, sub acest aspect, reclamanta se limitează doar a combate, în mod generic, probele administrate de instanţele de fond cu privire la faptul cunoaşterii de către terţii cumpărători a existenţei unei creanţe care guvernează patrimoniul pârâtului vânzător, fără a indica, în concret, textele legale încălcate şi fără a arăta care ar fi, în opinia sa, dovezile şi prezumţiile în raport de care s-ar ajunge la o altă interpretare a situaţiei de fapt decât cea în raport de care ambele instanţe de fond au făcut aplicarea legii

Totodată, Înalta Curte priveşte acele critici care fac referire la proba inexistenţei altor bunuri în patrimoniul debitorului ca nefiind veritabile argumente de nelegalitate, ci aspecte care ţin de modul de interpretare a probelor, interpretare prin care se tinde a se ajunge la o altă constatare de fapt decât cea în raport de care ambele instanţe de fond au făcut aplicarea legii.

Or, situaţia de fapt a fost pe deplin stabilită în fazele procesuale devolutive şi nu poate fi modificată în faza procesuală a recursului, care este o cale de atac extraordinară, de reformare, circumscrisă numai unor verificări de legalitate, expres şi limitativ reglementate în art. 488 din C. proc. civ.

Nu pot fi primite nici susţinerile recurentei care prezumă conivenţa cumpărătorilor prin faptul dobândirii de către aceştia, într-un termen scurt a imobilului ce a făcut obiectul vânzării, din cuantumul preţului plătit, de vreme ce, sub acest aspect, instanţa de apel a analizat probele şi, în raport de situaţia de fapt reţinută, a apreciat în sens contrar acestei prezumţii, în interpretarea art. 1562 alin. (2) C. civ.

Alineatul (2) al art. 1562 C. civ. reprezintă o aplicare particulară a alin. (1) pentru ipoteza în care prejudiciul se realizează prin perfectarea unui contract cu titlu oneros sau a unei plăţi făcută în executarea unui asemenea contract şi, astfel cum s-a arătat, condiţionează aplicarea sancţiunii inopozabilităţii de dovedirea conivenţei terţului cumpărător.

În aceste condiţii, în mod corect, instanţa de apel s-a limitat la a analiza, în considerentele hotărârii pe care a pronunţat-o, doar la conivenţa la fraudă a cumpărătorilor, întrucât constatarea neîndeplinirii acestei cerinţe făcea de prisos cercetarea celorlalte condiţii cumulative prevăzute în art. 1562 alin. (1) şi art. 1563 din C. civ.

Astfel fiind, în mod just instanţa de apel nu a făcut o analiză a criticilor referitoare la existenţa unei creanţe certe, la dovedirea stării de insolvabilitate şi a fraudei săvârşite de către pârâtul A..

Recurentul a reiterat aceste critici în recurs, însă ele nu pot fi analizate în susţinerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., în contextul în care nu au făcut obiectul analizei în apel întrucât, potrivit art. 494 coroborat cu art. 479 din C. proc. civ., instanţa de control judiciar este ţinută să se pronunţe numai asupra aspectelor de drept care au fost dezlegate de instanţa inferioară.

Cea de-a doua critică din recurs vizează cheltuielile de judecată stabilite în sarcina recurentei prin sentinţa primei instanţe, precum şi cheltuielile de judecată la care a fost obligată prin decizia din apel, urmând a fi analizată din perspectiva ipotezei prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., fiind invocate aplicarea greşită a unor norme procedurale.

În speţă, prin sentinţa nr. 63/S din 7 martie 2019, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins acţiunea astfel cum a fost formulată şi a dispus obligarea reclamantei să plătească pârâtului A. suma de 4.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentate de onorariu de avocat.

Prin decizia civilă nr. 936 din 4 iulie 2019, Curtea de Apel Braşov – secţia civilă a admis cererea de apel formulată de către apelanta-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva sentinţei civile nr. 63 din 7 martie 2019 a Tribunalului Braşov, secţia I civilă. A anulat în tot sentinţa apelată şi a fixat termen pentru judecarea în fond a cererii pentru 12 septembrie 2019.

Această soluţie a fost adoptată în contextul în ca instanţa de apel a apreciat că "prin respingerea cererii în probaţiune formulată de apelantă, prima instanţă nu a permis acesteia să-şi dovedească susţinerile referitoare la reaua-credinţă a terţilor, care ar rezulta din preţul derizoriu la care ar fi fost achiziţionat imobilul, pentru ca apoi să susţină că această discrepanţă între valoarea la care au fost înstrăinat bunul imobil şi valoarea de circulaţie nu a fost dovedită, fiind depuse doar ofertele de pe piaţa imobiliară."

Ulterior, în cadrul aceleiaşi faze procesuale a apelului, în temeiul art. 480 alin. (6) C. proc. civ., prin decizia nr. 413/Ap din 24 iunie 2020, Curtea de Apel Braşov – secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de către reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva pârâţilor A., B., C. şi D., ca nefondată.

A fost obligată reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 4.650 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în primul ciclu procesual şi a sumei de 2.856 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată efectuate în apel.

Criticile recurentei-reclamante vizează faptul că a fost obligată, în mod greşit, în opinia sa, la plata cheltuielilor de judecată efectuate în primul ciclu procesual, din moment ce sentinţa primei instanţe a fost anulată şi că instanţa de apel nu a făcut aplicarea prevederilor art. 451 alin. (2) C. proc. civ., nedispunând reducerea acestora şi neanalizând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 451-453 C. proc. civ.

Înalta Curte constată că instanţa de apel a făcut o aplicare corectă a textelor de lege mai sus enunţate.

Astfel, conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., "Partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată."

Dreptul legal la acordarea cheltuielilor de judecată îşi are izvorul într-un raport juridic procesual ce are ca finalitate acoperirea prejudiciului material cauzat părţii care a câştigat procesul.

Contrar susţinerii recurentei-reclamante, fundamentul acestei obligaţii nu este reprezentat de buna-credinţă reglementată de C. proc. civ., care presupune exercitarea drepturilor procesuale potrivit scopului pentru care au fost recunoscute de lege şi pentru care s-a prevăzut sancţionarea părţii care îşi exercită abuziv drepturile procesuale (reclamanta invocând faptul că a fost nevoită să formuleze cererea de chemare în judecată în vederea protejării obligaţiilor fiscale), ci culpa procesuală ce decurge din iniţierea fără succes a unui demers judiciar, care a generat efectuarea unor cheltuieli de către partea adversă (ex. taxe judiciare de timbru, onorarii ale avocaţilor, experţilor şi specialiştilor, sumele cuvenite martorilor pentru deplasare şi pierderile cauzate de necesitatea prezenţei la proces, cheltuieli de transport, de cazare, precum şi orice alte cheltuieli necesare pentru buna desfăşurare a procesului – art. 451 alin. (1) din acelaşi cod).

Acest aspect reiese din conţinutul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că, la baza obligaţiei de restituire a cheltuielilor de judecată, stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate în mod justificat de partea care a obţinut un rezultat favorabil în proces.

Soluţia pronunţată de curtea de apel este legală prin raportare la normele legale evocate, întrucât culpa procesuală a părţii care a pierdut procesul este reţinută şi în situaţia în care cererea de chemare în judecată a fost respinsă de prima instanţă, iar hotărârea instanţei de fond a fost anulată în cadrul apelului exercitat de reclamantă şi reţinută, cauza spre rejudecare, de instanţa de apel, pentru evocarea fondului, în condiţiile art. 480 alin. (6) C. proc. civ., fiind respinsă acţiunea reclamantei, întrucât pârâtul, fiind atras în litigiu până la finalizarea acestuia, este nevoit să suporte cheltuielile de judecată făcute pentru a beneficia de o apărare calificată.

Dispoziţiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ. nu condiţionează acordarea spezelor de judecată de modalitatea în care a fost respinsă acţiunea civilă, ci de culpa procesuală rezultată din pierderea litigiului, interesând, pentru aplicarea normei, rezultatul procesului şi conduita pârâtului, manifestată pe parcursul acestuia, respectiv recunoaşterea pretenţiilor până la primul termen la care părţile sunt legal citate, conform art. 454 din cod.

Similar, art. 452 C. proc. civ. condiţionează acordarea cheltuielilor de judecată de dovada existenţei şi întinderii lor.

Or, în cauză, Curtea de Apel a reţinut că intimatul-pârât a făcut dovada plăţii cheltuielilor de judecată.

În ceea ce priveşte modul în care instanţa a apreciat cuantumul cheltuielilor de judecată, recurenta-reclamanta susţine că instanţa de apel avea sarcina să le reducă în raport de complexitatea cererii reclamantei.

Potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ., instanţa poate să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariu de avocat atunci când apreciază existenţa unei disproporţii vădite între valoarea onorariului şi valoarea obiectului cererii de chemare în judecată sau a complexităţii cauzei.

În raport de sintagma folosită de legiuitor, aceea de "instanţa poate", Înalta Curte apreciază că norma evocată are un caracter dispozitiv, lăsându-se la aprecierea suverană a instanţei verificarea disproporţiei ce ar trebui să existe între onorariul avocatului şi valoarea sau complexitatea cererii de chemare în judecată.

Instanţa de apel nu a reţinut, potrivit atributului exclusiv al aprecierii, existenţa vreunei disproporţii între cele două elemente, pentru a reduce onorariul apărătorului, argument în raport de care nici instanţa de recurs nu poate să cenzureze modul de apreciere a instanţei de apel în lipsa unei astfel de manifestări.

De altfel, nici reclamanta nu a solicitat, prin actele procedurale depuse în cauză, eventuala cenzurare a cheltuielilor de judecată solicitate de partea adversă.

Astfel, se constată că instanţa de apel a aplicat textele de lege menţionate la împrejurările concrete ale cauzei, motiv pentru care nu se poate reţine incidenţa cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., norma de procedură nefiind încălcată în cauză.

Faţă de considerentele expuse, Înalta Curte apreciază că nu sunt incidente motivele de recurs invocate, astfel că, în temeiul art. 497 din C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

Văzând prevederile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., va obliga pe recurenta-reclamantă la plata sumei de 2.586 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariu de avocat, în favoarea intimatului-pârât A., la solicitarea acestuia, dovedită cu chitanţa depusă la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov împotriva deciziei civile nr. 413/Ap din 24 iunie 2020 a Curţii de Apel Braşov, secţia civilă.

Obligă pe recurenta-reclamantă Administraţia Judeţeană a Finanţelor Publice Braşov la plata sumei de 2.856 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimatul-pârât A..

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.