Limits of devolutive effect and appellate costs allocation in remand for trial of legal capacity and property ownership via usucapion

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sector 2 Bucureşti sub nr. x/2016, reclamanţii A., B., C. şi D. au chemat în judecată pe pârâţii Municipiul Bucureşti, prin Primar, Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, solicitând să se constate că au dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiune asupra terenului în suprafaţă de 128 mp situat în Bucureşti str. x (fostă Glucozei, fostă E. nr. 42-52, fost Cartierul Tei nr. 68). De asemenea, reclamanţii au solicitat înscrierea dreptului de proprietate în cartea funciară a sectorului 2 Bucureşti.

Prin sentinţa civilă nr. 7148 din 19 iunie 2017, Judecătoria Sector 2 Bucureşti a admis excepţia de necompetenţă materială şi a declinat cauza în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Pe rolul Tribunalului Bucureşti – secţia a III –a civilă cauza a fost înregistrată sub nr. x/2017.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1697 din 8 noiembrie 2017, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, Primăria Sector 2 Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.

Împotriva acestei hotărâri reclamanţii au exercitat apel.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 2A din 6 ianuarie 2020, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă a admis apelul declarat de apelanţii-reclamanţi A., B., C. şi D. împotriva sentinţei civile nr. 1697 F din 8 noiembrie 2017, pronunţate în dosarul nr. x/2017 de Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă. A anulat sentinţa apelată şi a trimis cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Prin decizia civilă nr. 636 A din 29 iunie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, au fost respinse cererile de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 2A din 6 ianuarie 2020, formulate de apelanţii-reclamanţi A., B., C., D. şi de intimatul-pârât Sectorul 2 Bucureşti, prin Primar, ca neîntemeiate.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei civile nr. 2A din 6 ianuarie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti au declarat recurs: i) pârâtul Sectorul 2 Bucureşti prin Primar şi ii) pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Împotriva încheierii din 15 iunie 2020 şi a deciziei civile nr. 636 A din 29 iunie 2020 ale Curţii de Apel Bucureşti, au declarat recurs: iii) reclamanţii A., B., C., D..

i) În cuprinsul cererii de recurs, pârâtul Sectorul 2 al municipiului Bucureşti a formulat următoarele critici:

Aşa cum reiese din considerentele deciziei civile nr. 2A/06.01.2020, dar şi din motivele cuprinse în cererea de apel, nu s-a pus în discuţie calitatea procesuală pasivă a Sectorului 2 Bucureşti prin Primar, ca subunitate administrativ teritorială, ci doar calitatea procesuală pasivă a Municipiului Bucureşti, prin Primar, ca unitate administrativ teritorială, argumentele la care instanţa de apel face referire vizând exclusiv Municipiul Bucureşti, prin Primar, şi nu Sectorul 2 Bucureşti, prin Primar.

Mai mult decât atât, prin considerentele deciziei civile nr. 2A din 6 ianuarie 2020 instanţa de apel nu dezvoltă niciun argument referitor la existenţa sau inexistenţa calităţii procesuale pasive a Sectorului 2 Bucureşti, prin Primar, sau a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, şi nu indică niciun temei legal în baza căruia sentinţa civilă a fost casată integral, respectiv sub aspectul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a Sectorului 2 Bucureşti, prin Primar.

Prin urmare, nemotivarea deciziei civile recurate creează o restrângere disproporţionată a dreptului la un proces echitabil, sens în care recurentul-pârât apreciază că sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Apreciază că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că, în lipsa oricăror înscrisuri care să dovedească apartenenţa dreptului de proprietate, bunul aparţine unităţii administrativ teritoriale a Municipiului Bucureşti şi face parte din domeniul privat al acestuia, faţă de prevederile art. 477 din C. civ. din 1864.

În speţă, aşa cum corect a reţinut instanţa de fond, nu s-a făcut dovada că succesiunea rămasă de pe urma defunctei F. este vacantă, la dosar nefiind depus certificatul de vacanţă succesorală şi nici certificatul de deces al pretinsei vânzătoare.

Dovada vacanţei succesorale, în opinia pârâtului, se poate face prin parcurgerea propriu-zisă a procedurii de vacanţă succesorală, probată prin emiterea certificatului de vacanţă succesorală, iar reclamanţii aveau obligaţia să probeze această teză.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

ii) Prin recursul formulat, pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice a susţinut următoarele critici:

Deşi în considerentele hotărârii recurate se precizează că, "în funcţie de acest criteriu (interesul), în cauza de faţă, nu se poate reţine că, pentru terenul ce face obiectul cauzei, există vreun interes pe plan naţional şi că proprietatea ar aparţine Statului, prin Ministerul Finanţelor Publice", prin dispozitivul aceleiaşi hotărâri s-a dispus anularea în totalitate a sentinţei apelate.

Aşadar, există o contradicţie evidentă între considerentele hotărârii şi dispozitivul acesteia, cu privire la calitatea procesuală pasivă a Statului Român.

Astfel, în speţă, deşi se constată şi de către instanţa de apel că Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice nu are calitate procesuală pasivă, totuşi, sentinţa de fond este anulată, în tot, iar cauza este trimisă, spre rejudecare, în vederea antamării fondului în contradictoriu cu toţi pârâţii.

Mai mult, în raport de motivele de apel formulate de către apelanţii – reclamanţi, instanţa de apel a încălcat limitele efectului devolutiv al apelului.

În speţă, chiar dacă cererea de chemare în judecată nu a avut mai multe capete de cerere, soluţia instanţei de fond vizând calitatea procesuală s-a raportat la fiecare pârât în parte, iar apelanţii - reclamanţi au criticat sentinţa de fond numai în ceea ce priveşte calitatea procesuală a unităţii administrativ teritoriale.

În aceste condiţii, în caz de admitere a apelului instanţa trebuia sa facă aplicarea dispoziţiilor art. 480 alin. (2) C. proc. civ. şi să anuleze, în parte, sentinţa apelată, în ceea ce priveşte acţiunea formulată în contradictoriu cu Municipiul Bucureşti, menţinând restul dispoziţiilor.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ.

iii) În cuprinsul cererii de recurs, recurenţii-reclamanţi au formulat următoarele critici:

Consideră că instanţa de apel, prin respingerea cererii de completare a deciziei în ceea ce priveşte cheltuielile de judecată în apel ale reclamanţilor, a încălcat dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 şi art. 1386 C. civ., privind activarea răspunderii civile delictuale şi modul de reparaţie în cadrul acesteia, răspundere civilă delictuală incidentă şi în cazul obligării la plata cheltuielilor de judecată în cadrul unui proces civil.

Astfel, instanţa de apel, prin soluţia de neacordare a cheltuielilor de judecată pentru apel, a săvârşit o nesocotire a dreptului de dezdăunare a apelanţilor-reclamanţi, ca urmare a prejudiciului produs de către intimaţii-pârâţi prin atitudinea procesuală a acestora, aşa încât a încălcat dispoziţiile legale privind răspunderea civilă delictuală, reglementată conform articolelor din C. civ. mai sus menţionate.

În cazul de faţă, sunt îndeplinite toate condiţiile răspunderii civile delictuale.

La 21 decembrie 2020, recurenţii-reclamanţi au depus o notă de îndreptare eroare materială a cererii de recurs, precizând că, din eroare materială, s-a arătat că cererea lor de recurs vizează încheierea din 15 iunie 2020, când de fapt, criticile vizează decizia nr. 636A/29 iunie 2020 .

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

5. Apărările formulate în cauză

Recurenţii-reclamanţi au depus întâmpinări la recursurile pârâţilor (aflate la filele x dos x/2017 ICCJ), prin care au solicitat respingerea acestor recursuri, ca nefondate.

Recurentul-pârât Sectorul 2 Bucureşti, prin Primar a depus întâmpinare la recursul formulat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, prin care a solicitat admiterea recursurilor pârâţilor.

De asemenea, recurentul-pârât Sectorul 2 Bucureşti, prin Primar a depus întâmpinare la recursul formulat de reclamanţi prin care a invocat excepţia tardivităţii recursului şi, pe fond, respingerea acestuia ca nefondat.

Ulterior, recurentul-pârât Sectorul 2 Bucureşti, prin Primar a depus răspuns la întâmpinarea depusă de reclamanţi prin care au solicitat înlăturarea apărărilor invocate de reclamanţi şi admiterea recursului său (aflată la filele x dos x/2017/a1 dos recurs).

Totodată, la 21 decembrie 2020, recurenţii-reclamanţi au depus răspuns la întâmpinarea depusă de recurentul-pârât Sectorul 2 Bucureşti, prin Primar, prin care au solicitat respingerea excepţiei tardivităţii căii de atac declarate de reclamanţi şi admiterea recursului lor . Ataşat acestui răspuns la întâmpinare, recurenţii-reclamanţi au depus şi o notă de îndreptare eroare materială a cererii de recurs, precizând că, din eroare materială, s-a arătat că cererea lor de recurs vizează încheierea din 15 iunie 2020, când de fapt, criticile vizează decizia nr. 636A/29 iunie 2020 .

6. Procedura de filtru:

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursurilor a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a admis, în principiu, recursurile, fiind respinsă excepţia tardivităţii recursului reclamanţilor, invocată prin întâmpinare, pentru motivele reţinute prin încheierea respectivă, stabilind termen, cu citare părţi, la 20 ianuarie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate, precum şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte reţine următoarele:

i) Cu titlu preliminar se impune a fi observat faptul că recursul declarat de pârâtul Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti conţine critici de nelegalitate care sunt comune cu unele dintre cele care se regăsesc în cererea de recurs formulată de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, situaţie faţă de care vor fi analizate împreună în cele ce urmează.

Analizând criticile de nelegalitate prin care recurenţii-pârâţi pretind nerespectarea de către instanţa de apel a limitelor efectului devolutiv determinate de ceea ce s-a apelat şi neanalizarea calităţii procesuale pasive a Sectorului 2 Bucureşti, prin Primar, sau a Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice, critici ce se încadrează în motivele de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru următoarele considerente:

În drept, potrivit dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., instanţa de apel va proceda la rejudecarea fondului în limitele stabilite, expres sau implicit, de către apelant, precum şi cu privire la soluţiile care sunt dependente de partea din hotărâre care a fost atacată.

Ca atare, când instanţa de apel rejudecă fondul fără a observa limitele stabilite de apelant prin motivele de apel, hotărârea pronunţată este supusă casării în condiţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În speţă, potrivit considerentelor sentinţei primei instanţe, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti, Primăria Sector 2 Bucureşti şi Ministerul Finanţelor Publice şi a respins acţiunea formulată de reclamanţi, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără calitate procesuală pasivă.

Prin apel, reclamanţii au arătat că proprietara terenului de 128 mp din Municipiul Bucureşti, str. x, care a întocmit chitanţa nr. x/20.07.1959, a decedat fără moştenitori şi, pe cale de consecinţă, Municipiul Bucureşti a devenit proprietar, ca urmare a vacanţei succesorale, în conformitate cu art. 477 din C. civ. din 1864 raportat la art. 25 din Legea nr. 213/1998.

În susţinerea acestei critici, reclamanţii au indicat că, prin Adresa nr. x/12.05.2016 emisă de către Serviciul Public Comunitar Local de Evidenţă a Persoanelor Urlaţi li s-a comunicat că, pentru numita F. nu a solicitat nimeni anexa succesorală, astfel că a rezultat indubitabil că pentru defuncta F. nu s-a dezbătut succesiunea. În această situaţie, în virtutea prezumţiei de proprietar al unităţii administrativ-teritoriale a persoanelor rămase fără moştenitori şi a bunurilor fără stăpân, astfel cum este instituită prin art. 477 din C. civ. din 1864 şi art. 25 din Legea nr. 213/1998, în mod justificat şi-au îndreptat acţiunea în cauză către Municipiul Bucureşti şi Sectorul 2 Bucureşti.

Prin decizia pronunţată, apelul a fost admis apelul reclamanţilor, anulată sentinţa apelată şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Considerentele hotărârii pronunţate de instanţa de apel evidenţiază reţinerea, în cauză, numai a calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiul Bucureşti.

În esenţă, instanţa de apel a reţinut că, în speţă, nu a fost identificată o persoană care să exhibe un titlu de proprietate asupra imobilului în legătură cu care s-a cerut a se constata intervenită prescripţia achizitivă, iar în lipsa oricăror înscrisuri care să dovedească apartenenţa dreptului de proprietate, bunul aparţine unităţii administrativ-teritoriale a Municipiului Bucureşti şi face parte din domeniul privat al acestuia, faţă de prevederile art. 477 din C. civ. din 1864 şi art. 25 din Legea nr. 213/1998. Instanţa de apel a constatat că, din interpretarea dispoziţiilor art. 4 din Legea nr. 213/1998 (în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr. 71/2011) reiese că dreptul de proprietate privată aparţine domeniului privat al Statului sau al unităţilor administrativ teritoriale, unităţile administrativ-teritoriale fiind titulare ale dreptului de proprietate privată asupra terenurilor dobândite de acestea prin modurile prevăzute de lege. În lipsa unui alt criteriu de delimitare a domeniului privat al statului de domeniul privat al unităţilor administrativ teritoriale, se impune aplicarea, prin analogie, a criteriului de delimitare a domeniului public al statului de domeniul public local, şi anume interesul, naţional sau local, al acestor bunuri, conform art. 3 din Legea 213/1998. În funcţie de acest criteriu, instanţa de apel a apreciat că, în cauza de faţă, nu se poate reţine că, pentru de terenul ce face obiectul cauzei, există vreun interes pe plan naţional şi că proprietatea ar aparţine Statului Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.

Reţinând că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului, prin admiterea excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a municipiului Bucureşti, motivele de apel prin care s-a susţinut calitatea procesuală pasivă a unităţii administrativ-teritoriale fiind întemeiate, văzând prevederile art. 480 alin. (1) şi (3) din C. proc. civ., instanţa de apel a admis apelul reclamanţilor, a anulat hotărârea atacată şi, constatând că apelanţii reclamanţi au solicitat, în mod expres, trimiterea cauzei, spre rejudecare, primei instanţe, a trimis cauza spre rejudecare Tribunalului Bucureşti.

Casarea sentinţei a fost una totală, în contextul în care prima instanţă dăduse dezlegare, prin admitere, excepţiei vizând lipsa calităţii procesuale pasive a tuturor pârâţilor din cauză, nu numai a pârâtului Municipiului Bucureşti.

Or, chiar dacă se pronunţă o soluţie de anulare a hotărârii apelate şi trimitere spre rejudecare la prima instanţă, în considerarea excepţiei reglementate de art. 480 alin. (3) C. proc. civ., instanţa de apel nu putea da alte dezlegări decât celor care au făcut obiectul criticilor din apel, cu particularităţile prevăzute la art. 477 din acelaşi cod.

Atâta timp cât criticile din apelul reclamanţilor au vizat numai soluţia dată de prima instanţă excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Municipiul Bucureşti şi Sectorul 2 al municipiului Bucureşti, analiza instanţei de apel era restrânsă la verificarea îndeplinirii cerinţelor pentru legitimarea procesuală pasivă a acestor doi pârâţi.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că, faţă de limitele învestirii instanţei de apel, modalitatea în care tribunalul a statuat cu privire la calitatea procesuală pasivă a pârâtului Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, nu mai putea face obiectul analizei şi dezbaterilor în cadrul judecăţii în calea de atac a apelului.

Prin urmare, soluţia instanţei de apel este greşită, nefiind formulate niciun fel de critici în privinţa lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, reţinute de instanţa de fond.

Instanţa de apel, învestită cu apelul reclamanţilor, a reţinut, ca fondate, criticile privitoare la legitimarea procesuală pasivă a pârâtului Municipiului Bucureşti, fără a analiza în vreun fel argumentele apelanţilor referitoare la calitatea procesuală a pârâtului Sectorul 2 al municipiului Bucureşti, sens în care este incidentă şi ipoteza prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Aşa fiind, constatând incidenţa motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5 şi 6 C. proc. civ., care face inutilă analizarea celorlalte critici formulate prin recurs, subsumate motivului de nelegalitate prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, va casa decizia recurată şi va trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe.

În rejudecare, instanţa de trimitere urmează a dispune asupra apelului cu luarea în considerare a limitelor stabilite de către reclamanţi prin motivele de apel, astfel cum prevăd dispoziţiile art. 477 C. proc. civ.

Totodată, instanţa de trimitere urmează a analiza şi celelalte critici formulate de reclamanţi prin memoriul de apel, precum şi pe cele invocate prin memoriile de recurs de pârâţi, sub formă de apărări.

ii) În ceea ce priveşte cererea de recurs formulată de recurenţii-reclamanţi, îndreptată împotriva deciziei de completare, este criticată soluţia instanţei de apel privind respingerea cererii de completare a deciziei în ceea ce priveşte cheltuielile de judecata în apel ale reclamanţilor, susţinându-se că instanţa de apel a încălcat dispoziţiilor art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 şi art. 1386 C. civ., privind activarea răspunderii civile delictuale şi modul de reparaţie în cadrul acesteia, răspundere civilă delictuală incidentă şi în cazul obligării la plata cheltuielilor de judecată în cadrul unui proces civil.

Procedând la examinarea acestei critici, prin raportare la considerentele deciziei recurate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a argumentat soluţia adoptată în concordanţă cu dispoziţiile legale incidente în speţă - art. 453 alin. (1) C. proc. civ. - şi cu situaţia de fapt dedusă judecăţii, motivând soluţia adoptată conform exigenţelor art. 425 din acelaşi act normativ.

Astfel, prin decizia nr. 636A din 29 iunie 2020, instanţa de apel a respins cererile de completare a dispozitivului deciziei civile nr. 2A din 6 ianuarie 2020, formulate de apelanţii-reclamanţi şi de intimatul-pârât Sectorul 2 Bucureşti, prin Primar.

Cu privire la cererea de completare formulată de reclamanţi, instanţa de apel a reţinut că soluţia dată în apel a fost aceea de anulare cu trimitere pentru evocarea fondului cererii, în condiţiile art. 480 alin. (3) teza a doua C. proc. civ.. În această situaţie, Curtea de Apel a apreciat că la acel moment procesual, înaintea definitivării procesului şi determinării, pe această cale, a culpei procesuale în litigiul dedus judecăţii, nu poate dispune asupra cheltuielilor de judecată pretinse de apelanţii-reclamanţi în apel, deoarece nu s-a tranşat asupra aspectului privind "partea care a pierdut procesul", în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ.. Pe cale de consecinţă, acordarea cheltuielilor de judecată va fi analizată de instanţa de trimitere odată cu soluţionarea fondului, inclusiv în ceea ce priveşte suportarea cheltuielilor de judecată din apel.

Astfel cum s-a arătat, argumentele pentru care instanţa de apel a dispus respingerea cererii de completare formulată de apelanţii-reclamanţi în sensul obligării intimaţilor-pârâţi la plata cheltuielilor de judecată au avut la bază neîndeplinirea cerinţelor prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ., anume existenţa culpei procesuale, la momentul pronunţării deciziei din apel, pentru care partea care a pierdut procesul poate suporta spezele de judecată.

Înalta Curte observă că recurenţii-reclamanţi nu s-au prevalat, în calea de atac a apelului, în susţinerea cererii de completare în sensul obligării pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată, de prevederile art. 1349, art. 1357, art. 1381, art. 1385 şi art. 1386 C. civ. privind cerinţele cerute pentru antrenarea răspunderii civile delictuale, a căror încălcare de către instanţa de apel o reclamă în recurs.

Din acest motiv, realizarea controlului judiciar cu privire la alte pretenţii decât cele invocate în calea de atac a apelului nu este posibilă, astfel că, din acest punct de vedere această critică nu poate fi primită, întrucât s-ar încălca principiul dublului grad de jurisdicţie.

Conform art. 483 C. proc. civ., obiectul recursului de faţă îl constituie decizia curţii de apel, iar această instanţă nu s-a pronunţat asupra criticii ce vizează încălcarea art. 1349 şi urm. C. civ., astfel încât, este inadmisibil acest motiv de recurs formulat omisso medio.

Pe de altă parte, culpa procesuală ca temei al art. 453 alin. (1) C. proc. civ. este distinctă de culpa ca temei al răspunderii civile delictuale şi, de aceea, sunt irelevante susţinerile recurenţilor-reclamanţi cu privire la existenţa sau inexistenţa culpei pârâţilor-intimaţi în angajarea răspunderii lor delictuale.

Potrivit dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părţii care a câştigat, să-i plătească acesteia cheltuielile de judecată.

Aceste dispoziţii legale stabilesc regula potrivit căreia partea câştigătoare a procesului este în drept să-i fie plătite cheltuielile de judecată, debitor al obligaţiei de plată fiind partea care a căzut în pretenţii, deci cea care a pierdut procesul.

În considerarea acestor reguli de principiu, trebuie avut în vedere şi că acordarea cheltuielilor de judecată este posibilă doar atunci când instanţa pronunţă o soluţie prin care litigiul primeşte o rezolvare cu privire la pretenţiile deduse judecăţii, căci doar într-o asemenea situaţie se poate stabili care dintre părţi a câştigat procesul şi care l-a pierdut.

Dintr-o asemenea perspectivă, atunci când o instanţă de apel dispune anularea hotărârii atacate şi trimite cauza spre rejudecare primei instanţei, nu s-ar putea considera că a fost pronunţată o soluţie prin care litigiul a fost tranşat şi, deci, nici că ar exista o parte care a pierdut procesul, în sensul prevederilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ.

Or, instanţa se pronunţă asupra cheltuielilor de judecată atunci când hotărârea sa este susceptibilă de a tranşa diferendul părţilor dedus judecăţii prin cererea de chemare în judecată, întrucât doar în această situaţie se poate stabili cine a pierdut finalmente procesul şi se poate avea în vedere ansamblul cheltuielilor de judecată efectuate de părţi.

Prin excepţie, soluţiile de admitere a apelului/recursului şi de trimitere a cauzei spre rejudecare ori spre judecare de către instanţa competentă nu tranşează acest diferend, ci îl plasează altei instanţe spre soluţionare, astfel încât, în aceste situaţii, instanţa de control judiciar nu se va pronunţa asupra cheltuielilor de judecată realizate strict în calea de atac admisă cu consecinţa trimiterii cauzei la o altă instanţă. Altminteri, soluţia asupra acestor cheltuieli nu ar mai putea fi pusă în contextul ansamblului procesului şi ar fi desprinsă de ideea de culpă procesuală în ansamblul demersului juridic. Aceasta nu înseamnă că aceste cheltuieli, realizate în calea de atac admisă cu consecinţa trimiterii cauzei la instanţa inferioară în grad, nu vor putea fi recuperate de partea care le-a avansat, dar asupra lor se va pronunţa instanţa la care a fost trimisă cauza spre soluţionare, ele fiind aferente cursului judecăţii ce a dus pentru prima oară la o soluţie validă din punct de vedere procedural.

Prin urmare, nu erau întrunite cerinţele prevăzute de art. 453 alin. (1) C. proc. civ. pentru admiterea cererii de completare în sensul obligării pârâţilor la plata către apelanţii-reclamanţi a cheltuielilor de judecată efectuate în apel.

Se reţine, astfel, că instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor legale privitoare la condiţiile în care se poate dispune obligarea uneia dintre părţile litigante la a-i plăti alteia cheltuieli de judecată, astfel că recursul reclamanţilor nu este fondat.

Pentru motivele expuse, Înalta Curte, în baza dispoziţiilor art. 496 C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C., D., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 636 A din 29 iunie 2020 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de pârâţii Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice şi Sectorul 2 al Municipiului Bucureşti, prin Primar, împotriva deciziei civile nr. 2A din 6 ianuarie 2020 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Casează decizia recurată şi trimite cauza, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de apel.

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii C., D., A. şi B. împotriva deciziei civile nr. 636 A din 29 iunie 2020, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.