Ophthalmology hospital loses contract claim; nullity bids rejected, extra-contractual service fees denied under pacta sunt servanda.

Şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2022

Asupra recursului de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 20 aprilie 2017 sub nr. x/2018 pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti, a solicitat instanţei, ca prin hotărârea pe care o va pronunţa, să dispună nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută în art. 14 din contractul nr. x din 30 aprilie 2013 şi art. 14 din contractul x din 30 iunie 2014, nulitatea absolută parţială a art. 5 alin. (1) lit. b), lit. i), art. 7 alin. (6), (7) din contractul nr. x din 30 aprilie 2013 şi art. 5 alin. (1) lit. b), lit. i), art. 7 alin. (6), (7) din contractul x din data de 30 iunie 2014 numai în ceea ce priveşte sintagma "în limita sumei contractate", obligarea pârâtei la plata sumei de 14.086.670,59 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate de reclamant în perioada 2013 - 30.04.2016, peste valoarea de contract, precum şi obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentinţa civilă nr. 6657 din 8 noiembrie 2017 a Judecătoriei Sectorului 1 Bucureşti, soluţionarea cauzei a fost declinată în favoarea Tribunalului Bucureşti, fiind înregistrată pe rolul acestei instanţe sub nr. x/2018.

2. Sentinţa pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 1830 din 24 septembrie 2018 Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamantul Spitalul Clinic de Urgente Oftalmologice Bucureşti, în contradictoriu cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti.

Împotriva acestei hotărâri a exercitat apel reclamantul Spitalul Clinic de Urgente Oftalmologice Bucureşti.

3. Decizia pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1391 A din 1 noiembrie 2019, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamant.

4. Calea de atac a recursului formulată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti a declarat recurs reclamantul Spitalul Clinic de Urgente Oftalmologice Bucureşti.

În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a susţinut, în esenţă, faptul că instanţa de apel a aplicat greşit normele de drept material, întrucât clauzele care impun ca furnizorul de servicii medicale să nu depăşească limitele sumelor prevăzute în contract sunt nule absolut, deoarece, în opinia recurentului, încalcă dispoziţiile legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, aşa cum dispune art. 1250 din C. civ., respectiv se încalcă dreptul asiguraţilor, contribuabili la fondul de asigurări de sănătate, la asistenţă medicală de specialitate în spital, drept prevăzut atât de Legea nr. 95/2006, prin art. 2 şi 3, cât şi de art. 34 din Constituţia României. Menţionează că drepturile asiguraţilor existau la data încheierii contractelor, fiind prevăzute de Legea nr. 95/2006 şi de Constituţia României, nefiind ulterioare încheierii contractelor.

Recurentul arată că dispoziţiile legale sus-indicate şi încălcate prin inserarea clauzelor a căror nulitate se solicită, se regăsesc transpuse în H.G. nr. 117/2013 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistentei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2013-2014, precum şi în H.G. nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014-2015, însă niciunde, în corpul Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii nu este prevăzută vreo limitare impusă furnizorului de servicii medicale de a acorda asistenţă medicală spitalicească limitat sau de a nu acorda o astfel de asistenţă.

Din interpretarea art. 208, 218 şi 228 din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, rezultă că prin inserarea acestor clauze în contractele de furnizare servicii medicale nr. U0047 din 30 aprilie 2013 şi contractul x din 30 iunie 2014 se încalcă dreptul asiguraţilor, contribuabili la fondul de asigurări de sănătate, la asistenţa medicală de specialitate în spital prevăzută de lege, impunându-se furnizorului de servicii spitaliceşti acordarea asistenţei medicale spitaliceşti numai până la un anumit plafon, încadrat în fondurile alocate şi contractate cu pârâta Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti.

Aşadar, rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general, interes care nu a survenit pe parcursul executării contractului, ci exista încă de la data încheierii contractelor.

Pe de altă parte, din coroborarea dispoziţiilor art. 20 din contractul nr. x din 30 aprilie 2013 cu cele ale art. 20 din contractul x din 30 iunie 2014, rezultă că aceste două contracte de furnizare de servicii medicale spitaliceşti pot fi modificate prin acordul expres al părţilor, prin negociere şi act adiţional, semnate de ambele părţi, la iniţiativa oricărei părţi contractante, sub rezerva notificării scrise a intenţiei de modificare şi a propunerilor de modificare.

Deşi legislaţia in vigoare foloseşte noţiunea de negociere a contractului de prestări servicii medicale între casele de asigurări de sănătate şi unităţile sanitare, acest contract este impus, neexistând vreo posibilitate de negociere a clauzelor contractuale, suma contractată şi numărul de cazuri externate fiind stabilite unităţilor sanitare la încheierea contractului chiar de către pârâtă. Modelul contractului de furnizare este prevăzut de H.G. nr. 117/2013 pentru aprobarea Contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2013-2014, precum şi în H.G. nr. 400/2014 pentru aprobarea pachetelor de servicii şi a Contractului-cadru care reglementează condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate pentru anii 2014-2015, astfel că recurentul (de altfel, niciun alt spital) nu poate negocia vreo clauză din aceste contracte.

În mod nelegal, instanţa de apel a respins şi capătul doi de cerere care vizează obligarea pârâtei la plata sumei de 14.086.670,59 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate de reclamant în perioada 2013-30.04.2016, peste valoarea de contract.

Clauza contractuală prevăzută la art. 14 din cele două contracte invocate de intimata-pârâtă şi reţinute de către instanţa de apel, ca şi de cea de fond, nu trebuie interpretată în sensul încălcării de către spital a acesteia, ca urmare a furnizării de servicii medicale peste valoarea de contract, atâta vreme cât normele contractului-cadru, care se completează cu contractul de servicii medicale încheiat intre spital şi CASMB, prevăd şi posibilitatea decontării acestor sume.

Este adevărat că art. 1270 C. civ. dispune că contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante, acestea având îndatorirea de a respecta obligaţiile asumate, obligaţii care au fost respectate de recurent, dar instanţa de apel trebuia sa facă o interpretare sistematică a relaţiei dintre art. 1270 şi art. 1170 C. civ., accentul urmând a fi pus pe raportul dintre obligativitatea contractului şi executarea cu bună-credinţă prin prisma funcţiei economice a contractului şi a interesului general protejat.

Aşadar, având în vedere că spitalul este obligat să acorde asistenţa medicală în caz de urgenţă medico-chirurgicală ori de câte ori se solicită de către asiguraţi, pentru a nu fi încălcat dreptul constituţional şi legal la acordarea serviciilor de sănătate şi pentru a preveni discriminarea asiguraţilor, se naşte, totodată, şi obligaţia Casei de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti de a deconta serviciile medicale furnizate peste valoarea de contract, în temeiul art. 168 alin. (1), art. 170, art. 195 din Legea nr. 95/2006, coroborate cu art. 6, art. 7 din anexa 17 la Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 423/191/2013 şi art. 6-7 din anexa nr. 23 la Ordinul ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate nr. 619/360/2014.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata Casa de Asigurări de Sănătate a Municipiului Bucureşti a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia nulităţii recursului, pentru neîncadrarea criticilor în prevederile art. 488 C. proc. civ. şi, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, cu consecinţa menţinerii ca temeinică şi legală a hotărârii recurate.

6. Procedura de filtru:

Raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului a fost comunicat părţilor, iar prin încheierea din 28 octombrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă, constituită în complet de filtru, a admis în principiu recursul, fiind respinsă excepţia nulităţii recursului, invocată prin întâmpinare, pentru motivele reţinute prin încheierea respectivă, stabilind termen, cu citare părţi, la 20 ianuarie 2022.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată caracterul nefondat al criticilor formulate împotriva acesteia, având în vedere următoarele considerente:

Printr-o primă critică, subsumată dispoziţiilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a susţinut că hotărârea s-a dat cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, întrucât clauzele care impun ca furnizorul de servicii medicale să nu depăşească limitele sumelor prevăzute în contract sunt nule absolut, deoarece, în opinia recurentului, încalcă dispoziţiile legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, aşa cum dispune art. 1250 din C. civ., respectiv se încalcă dreptul asiguraţilor, contribuabili la fondul de asigurări de sănătate, la asistenţă medicală de specialitate în spital, drept prevăzut atât de Legea nr. 95/2006, prin art. 2 şi 3, cât şi de art. 34 din Constituţia României; drepturile asiguraţilor existau la data încheierii contractelor, erau prevăzute de Legea nr. 95/2006 şi de Constituţia României, nefiind ulterioare încheierii contractelor.

Critica este nefondată.

În speţă, reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti a învestit instanţa cu o acţiune având trei capete de cerere, respectiv să se constate nulitatea absolută a clauzei contractuale prevăzută în art. 14 din contractul nr. x din 30 aprilie 2013 şi art. 14 din contractul x din 30 iunie 2014; să se constate nulitatea absolută parţială a unor prevederi contractuale din aceleaşi contracte, respectiv art. 5 alin. (1) lit. b), lit. i), art. 7 alin. (6), (7) numai în ceea ce priveşte sintagma "în limita sumei contractate", precum şi capătul de cerere vizând obligarea pârâtei la plata sumei de 14.086.670,59 RON reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate de reclamant în perioada 2013 - 30.04.2016, peste valoarea de contract

Clauza contractuală prevăzută la art. 14 din contractele menţionate, a cărei nulitatea absolută a fost invocată, prevede că efectuarea de servicii medicale peste prevederile contractuale se face pe propria răspundere şi nu atrage nicio obligaţie din partea casei de asigurări de sănătate cu care s-a încheiat contractul.

Totodată, reclamanta a invocat nulitatea absolută parţială a art. 5 alin. (1) lit. b), lit. i), art. 7 alin. (6), (7) din contractele de furnizare de servicii medicale spitaliceşti numai în ceea ce priveşte sintagma "în limita sumei contractate".

Prevederile art. 5 alin. (1) lit. b) şi lit. i) stabilesc obligaţia casei de asigurări sociale de sănătate de a deconta furnizorilor de servicii medicale spitaliceşti la termenele prevăzute în contract, pe baza facturii însoţite de documente justificative, contravaloarea serviciilor medicale contractate, efectuate, raportate şi validate conform ordinului ministrului sănătăţii şi al preşedintelui Casei Naţionale de Asigurări de Sănătate, în limita valorii de contract şi de a monitoriza activitatea desfăşurată de spitale, în baza contractului încheiat, astfel încât decontarea cazurilor externate şi raportate să se încadreze în sumele contractate.

Totodată, potrivit dispoziţiilor art. 7 alin. (6) şi (7) din contractele încheiate, casa de asigurări de sănătate decontează contravaloarea serviciilor medicale acordate pe baza facturii şi a documentelor justificative, cu încadrarea în sumele contractate, iar regularizările şi decontările trimestriale se fac, de asemenea, în limita sumei contractate.

În drept, conform dispoziţiilor art. 1250 din C. civ., "Contractul este lovit de nulitate absolută în cazurile anume prevăzute de lege, precum şi atunci când rezultă neîndoielnic din lege că interesul ocrotit este unul general".

Pe de o parte, contrar susţinerilor recurentului-reclamant, cauzele de nulitate ce au fost invocate de către reclamantă nu sunt anterioare sau contemporane încheierii contractului, ci ulterioare acestui moment, întrucât nedecontarea contravalorii serviciilor medicale peste limitele contractuale echivalează cu existenţa unor acte şi fapte juridice născute ulterior momentului încheierii contractelor. La momentul încheierii contractelor nu se întrevedea situaţia depăşirii plafonului acordat prin contracte şi că pârâta ar refuza o eventuală cerere de suplimentare a fondurilor, pentru a observa dacă drepturile asiguraţilor ar fi vătămate.

Prin urmare, în mod legal, instanţa de apel a reţinut că depăşirea plafonului şi refuzul de decontare a sumelor utilizate peste acest plafon din partea casei de asigurări de sănătate sunt aspecte care nu sunt anterioare sau contemporane încheierii contractului, aceste aspecte ţinând, în mod evident, de executarea contractului, iar nu de încheierea valabilă a acestuia.

Pe de altă parte, respectarea drepturilor unor terţi – respectiv persoanele asigurate - nu poate legitima încălcarea limitelor valorice dintr-un contract care reprezintă legea pentru părţile contractante.

Astfel, susţinerea reclamantului în sensul că nedecontându-se şi sumele care nu se încadrează în această valoare prevăzută contractual, sunt afectate drepturile fundamentale ale cetăţeanului, expuse potrivit prevederilor legale şi constituţionale ilustrate de reclamant, nu poate fi valorificată cu succes în prezentul litigiu pentru constatarea nulităţii absolute a clauzelor respective, întrucât toate aceste drepturi fundamentale au fost reglementate, concret, pe plan intern, tocmai în vederea atingerii finalităţii lor în referire la fiecare cetăţean, prevederile normative concrete din domeniul contractului – cadru nefiind de natură a determina vreun tratament inegal, atât timp cât cetăţeanul ce are nevoie de servicii medicale le poate obţine de la o altă unitate medicală furnizor de servicii medicale, unitate al cărei plafon maxim nu a fost (încă) depăşit.

Mai mult decât atât, nulitatea absolută a clauzelor nu este determinată prin prisma interpretării art. 34 din Constituţia României, deoarece aceste prevederi constituţionale nu au legătură cu relaţiile contractuale dintre asiguratori şi instituţiile medicale, ci se referă la dreptul pacienţilor respectivelor instituţii, persoane fizice care, pe de o parte, nu sunt părţi în raportul juridic dedus judecăţii, iar, pe de altă parte, au beneficiat de serviciile medicale a căror plată se solicită prin acţiunea de faţă, dreptul acestora la viaţă şi la servicii medicale nefiind în vreun fel vătămat.

În acest context, în raport de dispoziţiile legale care fixează cadrul în care se încheie contractele de furnizare de servicii medicale, nu se poate reţine că ar fi fost încălcate la încheierea celor două contracte dispoziţiile legale instituite pentru ocrotirea unui interes general, care să atragă nulitatea absolută totală sau parţială a clauzelor prevăzute la art. 14, respectiv art. 5 alin. (1) lit. b) şi lit. i), art. 7 alin. (6) şi (7) din contractele de furnizare de servicii medicale la care se referă litigiul de faţă.

Este nefondată şi critica recurentului-reclamant, subsumată tot prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., prin care se invocă încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material, anume art. 1270, art. 1272 alin. (1) C. civ., art. 1170 C. civ. şi prevederile Legii nr. 95/2006, în ceea ce priveşte respingerea cererii de obligare a pârâtei la plata sumelor ce depăşesc valorile contractate, astfel cum au fost majorate prin acte adiţionale, respectiv suma de 14.086.670,59 RON reprezentând servicii medicale realizate în perioada 2013-30 aprilie 2016.

În drept, conform dispoziţiilor art. 1270 din C. civ., "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părţile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părţilor ori din cauze autorizate de lege".

Potrivit art. 1272 alin. (1) din acelaşi cod "Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau contractului, după natura lui.", iar conform art. 1170, "Părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie."

Prin sintagma "are putere de lege", din cuprinsul art. 1270 alin. (1) din C. civ., se înţelege faptul că fiecare este obligat, prin contractul pe care îl încheie, la fel ca atunci când obligaţia i-ar fi impusă prin lege.

Cu alte cuvinte, contractul este legea părţilor, acestea fiind ţinute să-l respecte întocmai, potrivit adagiului latin pacta sunt servanda.

Pe de altă parte, de regulă, conţinutul contractului este cel stabilit de către părţi, în exercitarea principiului libertăţii contractuale, potrivit art. 1169 din C. civ., premisa art. 1272 din C. civ. fiind aceea a unei determinări insuficiente a conţinutului contractului de către părţile contractante, cu consecinţa unor posibile diferende în legătură cu exercitarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor pe parcursul derulării relaţiei contractuale.

În asemenea situaţii, legiuitorul a stabilit în cuprinsul art. 1272 alin. (1) din C. civ. modalităţile legale de completare a conţinutului contractului, în absenţa colaborării părţilor, în sensul unei eventuale completări pe cale convenţională a contractului.

În cauza pendinte, nemulţumită de soluţia de respingere a cererii privind obligarea pârâtei la plata sumei de 14.086.670,59 RON, reprezentând contravaloarea serviciilor medicale realizate peste valoarea contractelor de furnizare servicii medicale spitaliceşti nr. U0047 din 30 aprilie 2013 şi nr. U0047 din 30 iunie 2014, aferente anilor 2013–2016, şi nedecontate de pârâta Casa de Asigurări de Sănătate, prin memoriul de recurs, recurentul-reclamant a criticat decizia curţii de apel din perspectiva unei pretinse aplicări şi interpretării greşite a prevederilor art. 1270, coroborate cu art. 1170 şi art. 1272 alin. (2) din C. civ., prin raportare la dispoziţiile art. 34 din Constituţia României.

În esenţă, în argumentarea acestei critici, prevalându-se de principiul ierarhiei şi forţei juridice a actelor normative, care plasează prevederile constituţionale în vârful ierarhiei actelor normative, aspect, de altfel, de necontestatat, recurentul-reclamant a susţinut că principiul forţei obligatorii a contractelor poate fi înfrânt prin "completarea" cu prevederile art. 34 din Constituţia României a clauzelor contractuale, în condiţiile art. 1272 alin. (1) din C. civ.

Aşa cum s-a expus şi anterior, pentru a da eficienţă prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ., se impune, ca situaţie premisă, ca actul juridic în legătură cu care se solicită analiza conţinutului să nu conţină suficiente elemente pentru a se determina întinderea, respectiv exercitarea drepturilor şi executarea obligaţiilor, cu consecinţa unor posibile diferende între părţile contractante în legătură cu aceste chestiuni, condiţie care, în cauză, nu este întrunită, astfel cum, în mod corect, a statuat şi curtea de apel.

Astfel, în speţă, verificând raporturile juridice dintre părţi, instanţa de apel a constat, în mod corect, că între reclamant şi pârâtă s-au încheiat mai multe contra 30 aprilie 2013 şi nr. U0047 din 30 iunie 2014, aferente anilor 2013–2016, statuând că, în executarea acestora, au fost prestate de către reclamant servicii medicale, şi respectiv, s-a efectuat plata contravalorii lor de către pârâtă.

Împrejurarea că, depăşind, în mod deliberat, limitele contractuale, respectiv conţinutul art. 14 care reglementează drepturile şi obligaţiile reciproce ale părţilor, reclamantul a prestat şi alte servicii, nu înseamnă că părţile au rămas în sfera raporturilor juridice contractuale care să permită acestuia desocotirea pe temeiul completării dispoziţiilor contractuale cu prevederile art. 34 din Constituţie, în temeiul art. 1272 alin. (1) din C. civ., astfel cum se solicită prin prezentul demers.

Dimpotrivă, aşa cum corect a reţinut şi instanţa de apel, acordul de voinţă al părţilor, concretizat în contractele în litigiu, încheiate, a limitat prestarea serviciilor şi, corelativ, decontarea acestora la valoarea prevăzută în contract, aşa cum reiese din art. 14 din contract.

În mod similar, s-a prevăzut şi obligaţia casei de asigurări de sănătate de a deconta contravaloarea serviciilor medicale acordate asiguraţilor, cu încadrarea în sumele contractate.

În aceste condiţii, în care drepturile şi obligaţiile părţilor au fost clar reglate, limitând prestarea serviciilor medicale şi, în mod corespunzător, plata acestora, la valoarea stabilită prin convenţie, instanţa a făcut în mod corect aplicarea prevederilor art. 1272 alin. (1) din C. civ. şi a principiului forţei obligatorii a contractului, desocotirea neputându-se realiza decât în termenii şi condiţiile ce au făcut obiectul acordului de voinţă al părţilor, şi nu în temeiul prevederilor art. 34 din Constituţie, în realitate, solicitarea de despăgubiri, peste valoarea contractului şi a actelor adiţionale, tinzând la o modificare unilaterală a convenţiei.

Or, decurgând din principiul pacta sunt servanda, şi deci din forţa obligatorie a contractului, orice modificare a acestuia nu se poate realiza decât prin acordul de voinţă al părţilor sau din cauze autorizate de lege (în condiţiile art. 1270 alin. (2) din C. civ.), ipoteză de care, în speţă, părţile au profitat, încheind acte adiţionale la contractele în litigiu cu privire la modificarea limitei plafonului pentru prestarea de servici medicale spitaliceşti, prestaţiile solicitate în litigiul pendinte nefăcând obiectul unor acte adiţionale dintre părţi.

Împrejurarea că există o practică a prestării de servicii medicale peste limita plafonului stabilit prin contractele cadru, urmate de încheierea de acte adiţionale, nu poate justifica solicitarea reclamantului de acoperire a prejudiciului creat ca urmare a prestaţiilor de servicii medicale spitaliceşti, efectuate cu depăşirea plafonului contractual, în lipsa unor acte adiţionale semnate în acest sens, motiv pentru care recurentul-reclamant nu poate invoca încălcarea principiului bunei-credinţe, prevăzut de art. 1170 C. civ., în orice contract, îndatorirea de a asigura informarea există în sarcina fiecărei părţi, atât cu privire la drepturile şi obligaţiile care se vor naşte (şi întinderea acestora), cât şi cu privire la faptele pe care o parte are interesul să le cunoască, astfel încât să acţioneze în consecinţă.

În acest sens sunt prevederile din Legea nr. 95/2006, ca act normativ care reglementează relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări. Astfel, conform prevederilor art. 195 şi art. 255 din Legea nr. 95/2006, relaţiile dintre furnizorii de servicii medicale, medicamente şi dispozitive medicale şi casele de asigurări sunt de natură civilă, reprezintă acţiuni multianuale şi se stabilesc şi se desfăşoară pe bază de contract. De asemenea, conform aceloraşi prevederi legale, în situaţia în care este necesară modificarea sau completarea clauzelor contractelor, acestea sunt negociate şi stipulate în acte adiţionale, iar decontarea contravalorii serviciilor medicale contractate, se efectuează conform contractului de furnizare de servicii medicale, pe bază de documente justificative, în funcţie de realizarea acestora, cu respectarea prevederilor contractului-cadru privind condiţiile acordării asistenţei medicale în cadrul sistemului asigurărilor sociale de sănătate.

Aşadar, desfăşurarea raporturilor juridice dintre casele judeţene de asigurări de sănătate şi furnizorii de servicii medicale nu se poate realiza, pe de o parte, în afara cadrului normativ, iar pe de altă parte, atunci când sunt aduse modificări contractelor încheiate de părţi, acestea trebuie negociate şi consfinţite prin acte adiţionale, neputând fi opuse uzanţe sau practici care ar fi existat în relaţiile dintre acestea, ca temei al unor pretenţii în despăgubiri, în caz contrar, s-ar nesocoti dispoziţiile legale în materie, în condiţiile art. 1272 alin. (1) din C. proc. civ.

De aceea, potrivit considerentelor arătate, modalitatea în care s-a făcut aplicarea în cauză a dispoziţiilor art. 1270 din C. civ., referitoare la forţa obligatorie a contractului, la modificarea sau încetarea efectelor acestuia, este corectă, având în vedere că pentru a stabili cauza drepturilor şi obligaţiilor reciproce ale părţilor instanţa de apel s-a raportat la obligaţiile ce incumbau părţilor şi la prestaţiile efectuate în afara cadrului contractului, care nu îi oferă reclamantului dreptul la restituire.

Ieşind din sfera de reglementare contractuală a raporturilor juridice dintre părţi, cunoscând consecinţele care ar decurge din prestarea de servici peste limita valorică din contract, reclamantul pretinde o acoperire a prejudiciului datorat acestei prestaţii, invocând executarea prestaţiilor medicale efectuate în afara plafonului contractual, în temeiul unor considerente de ordin constituţional şi moral.

Solicitarea de conciliere între principiul forţei obligatorie a contractului, reglementat de dispoziţiile art. 1270 din C. civ., cu dispoziţiile art. 1272 alin. (1) din C. civ., prin raportare la prevederile art. 34 din Constituţia României, tinde, în esenţă, la o validare de către instanţă a prestaţiilor efectuate de către reclamant în afara cadrului contractual, care nesocoteşte, în mod nepermis, existenţa şi efectele art. 14 din contract, eludând astfel puterea obligatorie a contractului, care, aşa cum s-a expus anterior, are putere de lege între părţile contractante.

Nu pot fi reţinute argumentele reclamantului, potrivit cărora dispoziţiile legale de drept material aplicabile în cauză trebuie interpretate prin prisma art. 34 din Constituţia României.

Potrivit art. 34 din Constituţia României, "Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. (2) Statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. (3) Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor medicale şi a activităţilor paramedicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale a persoanei se stabilesc potrivit legii. ".

Plecând de la aceste norme juridice, Înalta Curte reţine că, indiscutabil, legea fundamentală este cea care constituie baza recunoaşterii principalelor drepturi subiective civile, între care şi dreptul persoanei fizice la viaţă, respectiv la servicii medicale, astfel cum rezultă şi din art. 15 alin. (1) din Constituţie ("Cetăţenii beneficiază de drepturile şi de libertăţile consacrate prin Constituţie şi prin alte legi şi au obligaţiile prevăzute de acestea"), după care aceste drepturi sunt reglementate şi prin alte legi speciale. Pe de altă parte, se observă că orice drept subiectiv civil, atunci când este încălcat, este însoţit de dreptul corelativ la acţiunea în justiţie, pentru apărarea interesului legitim al părţii vătămate, ce aparţine exclusiv acestei părţi.

Or, în situaţia de faţă, de protecţia drepturilor invocate de către recurentul-reclamant nu pot beneficia decât pacienţii persoane fizice, care nu sunt însă părţi în raportul juridic dedus judecăţii, stabilit de către aceasta, potrivit principiului disponibilităţii, între asigurător şi instituţia medicală, caz în care Înalta Curte nu poate reţine incidenţa în speţă a dispoziţiilor art. 34 din Constituţia României, pentru a modifica clauzele contractuale.

De altfel, dispoziţiile cu valoare de principiu, stabilite la nivel constituţional care ocrotesc drepturi fundamentale ale omului, au primit o reglementare în legislaţia infraconstituţională, prin legi organice şi ordinare, în care se statuează asupra condiţiilor concrete de exercitare, a obligaţiilor corelative ale autorităţilor naţionale şi prin care se instituie mecanismul de garantare a respectării acestora, de sancţionare a neconformării şi de acoperire a eventualelor prejudicii.

Prin urmare, nu se justifică, în cauză, aplicarea directă a Constituţiei, având în vedere că normele instituite prin aceste legi nu au fost declarate neconforme cu dispoziţiile constituţionale invocate.

Mai mult, în speţă, recurentul-reclamant s-a prevalat de dispoziţiile ce reglementează răspunderea civilă contractuală, cu referire la un contract cadru încheiat în baza Legii nr. 95/2006, ce nu atrage însă, în situaţia dedusă judecăţii, decât analiza raportului juridic dintre părţile contractului.

Înalta Curte apreciază, în acest context, că apărarea potrivit căreia dreptul pacienţilor la viaţă şi la servicii medicale (prin raportare la afecţiunile oftalmologice de care sufereau) ar fi fost vătămate în lipsa prestaţiilor efectuate peste limita plafonului nu este de natură a atrage incidenţa în speţă a dispoziţiilor constituţionale pretins încălcate, cu consecinţele pretinse prin efectul introducerii prezentei cereri de chemare în judecată.

De altfel, Înalta Curte constată că disfuncţionalităţile pe care contractul – încheiat într-un context legislativ dat - le poate crea în sistemul medical nu pot fi corectate printr-o hotărâre judecătorească pronunţată într-o acţiune întemeiată pe răspunderea contractuală, cu încălcarea unor clauze, care nu au fost nici revocate mutual şi nici anulate, aşa cum se prevede în art. 1270 C. civ.

Fără a dezaproba conduita profesională a reclamantului, care şi-a îndeplinit obligaţiile ce îi incumbau, potrivit eticii medicale faţă de pacienţii pentru care a prestat serviciile medicale spitaliceşti în discuţie, invocarea unor argumente de ordin moral în legătură cu fundamentul pretenţiei deduse judecăţii nu poate fi primită în prezentul cadru jurisdicţional, având în vedere că reperele avute în vedere în analiza temeiniciei cererilor deduse judecăţii sunt exclusiv normative, iar dacă a existat o astfel de prestaţie, din considerente de ordin moral, aceasta nu dă dreptul la contraprestaţie patrimonială.

În consecinţă, Înalta Curte reţine că cererea recurentului-reclamant de decontare a serviciilor ce depăşesc valoarea stabilită prin contractul iniţial încalcă convenţia părţilor, dispoziţiile art. 1270 C. civ., pretenţiile recurentului-reclamant putând fi recunoscute în instanţă numai dacă valoarea contractului cadru era majorată prin acte adiţionale semnate de ambele părţi, care să prevadă şi sumele solicitate în cererea pendinte, astfel cum chiar acestea au convenit.

Pentru considerentele expuse, constatând că instanţa de apel a efectuat o corectă aplicare şi interpretare a dispoziţiilor legale, nefiind incidente dispoziţiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din acelaşi cod, Înalta Curte urmează a respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul Spitalul Clinic de Urgenţe Oftalmologice Bucureşti împotriva deciziei civile nr. 1391 A din 1 noiembrie 2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 20 ianuarie 2022.