Tortious liability for loss of use of immovable property: culpable occupation pending final determination of restitution act validity and res judicata

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată la 21 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Ilfov - Oficiul de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 66.449 euro/lună în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, începând cu data de 01.05.2007 şi până la data predării efective a imobilului de către pârâta D.A.D.R Ilfov.

În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1075 C. civ., art. 998 şi urm C. civ., art. 274 C. proc. civ.

Prin încheierea din 30 aprilie 2008, tribunalul a dispus unirea cu fondul a excepţiilor lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Ilfov - Oficiul de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale.

La 8 octombrie 2008 reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că înţelege să micşoreze câtimea obiectului cererii de chemare în judecată faţă de pârâţii Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Ilfov - Oficiul de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, în sensul obligării acestora la plata în solidar a sumei de 66.449 euro/lună în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x (fost nr. 16B), începând cu data de 01.05.2007 şi până la data de 31.05.2008, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, reclamanta a arătat că înţelege să cheme în judecată în calitate de pârât pe Oficiul pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie, solicitând obligarea acestuia, în solidar cu Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, la plata sumei de 66.449 euro/lună în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x (fost nr. 16B), începând cu data de 01.06.2008 şi până la data predării efective a imobilului.

La 3 decembrie 2008 pârâtul Oficiul pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie Ilfov a depus la dosar întâmpinare, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, iar în subsidiar a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată. Totodată, a solicitat introducerea în cauză a titularului dreptului de proprietate, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice, susţinând că are doar calitatea de titular al dreptului de administrare cu privire la imobilul în litigiu.

La 3 martie 2010 reclamanta a depus la dosar cerere precizatoare, prin care a arătat că solicită obligarea pârâţilor la plata sumei de 2.895.385,95 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, începând cu luna mai 2007 şi până în luna august 2009 inclusiv.

Prin încheierea din 29 octombrie 2020, tribunalul a constatat că a operat o transmitere a calităţii procesuale pasive de la pârâtul Oficiul pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie Ilfov la Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu".

Prin încheierea din 8 martie 2013, tribunalul a dispus suspendarea judecării cauzei, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. x/2010 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti. Cauza a fost repusă pe rol la 4 noiembrie 2016, după soluţionarea irevocabilă a dosarului anterior menţionat.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1714 din 21 septembrie 2018, Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâţilor Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Ilfov, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Oficiul de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie Ilfov.

A respins cererea formulată în contradictoriu cu aceşti pârâţi, ca fiind îndreptată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.

A admis în parte cererea, astfel cum a fost precizată, formulată în contradictoriu cu pârâta Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu" şi a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 2.193.950 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 3.307 mp şi a construcţiei C1 edificate pe teren, situate în Bucureşti, str. x, pentru perioada 01.05.2007-01.12.2017.

3. Decizia pronunţată în apel:

Împotriva sentinţei civile nr. 1714 din 21 septembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, reclamanta A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu" au declarat apel.

Prin decizia nr. 360A din 3 martie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a admis apelul declarat de apelanta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu" împotriva sentinţei civile nr. 1714 din 21 septembrie 2018 pronunţate de Tribunalul Bucureşti, secţia a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă A., intimaţii-pârâţi Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Ilfov, Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale şi Oficiul de Ameliorare şi Reproducţie în Zootehnie Ilfov şi intimatul chemat în garanţie Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice.

A schimbat în parte sentinţa civilă apelată, în sensul că a fost obligată pârâta să plătească reclamantei suma de 328.188,87 RON, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului în suprafaţă de 3.307 mp şi a construcţiei C1 edificate pe teren, situate în Bucureşti, str. x, pentru perioada 12.05.2016-01.12.2017.

A respins, în rest, pretenţiile, ca neîntemeiate.

A menţinut soluţia privind excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A..

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei nr. 360A din 3 martie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, reclamanta A. şi pârâta Agenţia Naţională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu" au declarat recurs.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii instanţei de apel de recurenta-reclamantă A. vizează următoarele aspecte:

Astfel, se afirmă că hotărârea recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În susţinerea acestui motiv, recurenta-reclamantă a arătat că argumentele din cuprinsul hotărârii atacate nu se circumscriu exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., motivele pe care îşi întemeiază instanţa de apel soluţia fiind străine de natura pricinii, în condiţiile în care deşi învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru lipsa de folosinţă asupra imobilului proprietatea reclamantei, instanţa a analizat legalitatea deţinerii imobilului de către pârâta Agenţia Naţională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu", precum şi validitatea dreptului de proprietate al reclamantei.

Se arată că aspectele relevate de instanţa de apel în motivarea hotărârii care au făcut obiectul dosarului privind nulitatea titlului de proprietate al reclamantei au fost tranşate irevocabil de alte instanţe de judecată şi nu fac obiectul prezentei cauze.

În aceeaşi idee, se susţine că motivarea instanţei referitoare la analizarea legalităţii titlului de proprietate al reclamantei, chiar şi prin prisma unor hotărâri judecătoreşti care au consfinţit legalitatea titlului, nu are legătură cu prezenta cauză. Concluzia instanţei, în sensul că pârâta nu avea obligaţia de predare, iar deţinerea ilicită a imobilului de către apelantă a existat începând cu data de 12.05.2016, moment de la care s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă legalitatea actelor de restituire, se fundamentează pe o hotărâre judecătorească anulată.

Reclamanta recurentă mai arată că din analiza considerentelor pe care instanţa de apel îşi fundamentează soluţia, rezultă că aceasta a ales să dea forţă probantă sentinţei civile pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 în dosarul nr. x/2010, justificând acţiunea formulată de intimata-pârâtă de constatare a nulităţii actelor administrative de restituire, sentinţă despre care chiar instanţa de apel precizează că a fost anulată de decizia Tribunalului Bucureşti.

Or, susţine reclamanta recurentă, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, instanţa de apel a schimbat natura/înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia, motiv pentru care se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 8 C. proc. civ., în condiţiile în care s-a reţinut că în baza Ordinului de transfer nr. 178/1987 unitatea deţinătoare este Agenţia Naţională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu", aspect ce este în contradicţie cu cele statuate prin sentinţa civilă nr. 1433/27.11.2015.

Astfel, se învederează că în mod nelegal, instanţa de apel a arătat că pârâta a justificat un interes în contestarea actelor de proprietate ale reclamantei câtă vreme imobilul în litigiu s-a aflat în patrimoniul Direcţiei Generale pentru Agricultura şi Industrie Alimentară a Municipiului Bucureşti, însă prin Ordinul de transfer nr. 178/14.10.1987 a fost transferat Oficiului de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor al Municipiului Bucureşti, reţinând şi că, în cadrul unei prime judecăţi a fondului cererii în anulare, instanţa a constatat că pârâtă era cea care deţinea imobilele în administrare, iar nu emitentele actelor de restituire, astfel că acestea au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001.

În acelaşi sens, se susţine că instanţa de apel a apreciat eronat că aceste elemente justifică teza pârâtei potrivit căreia deţinerea imobilului nu a fost una culpabilă, de natură a atrage răspunderea delictuală pentru prejudiciul pretins de reclamantă.

Se susţine că instanţa de apel şi-a întemeiat soluţia pe considerentele sentinţei civile pronunţate de Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, în care au fost anulate într-un prim ciclu procesual dispoziţiile de restituire, sentinţă ce ulterior a fost anulată, motiv pentru care se învederează că reţinerile din decizia recurată sunt contrare celor statuate în mod definitiv şi irevocabil prin hotărârile judecătoreşti pronunţate în litigiul ce a avut ca obiect nulitatea actelor de proprietate.

Astfel, se arată că prin sentinţa civilă nr. 1433/27.11.2015, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă, definitivă şi irevocabilă, se reţine cu putere de lucru judecat că la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 unitate deţinătoare în sensul art. 21 era pârâta DSVSA.

Or, arată reclamanta recurentă, prin sentinţa civilă nr. 1433/27.11.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi decizia civilă nr. 462R/2016/12.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013 s-a reţinut faptul că pârâta nu deţinea un drept de administrare cu privire la imobilul format din teren şi construcţie denumit B., ci doar un drept de folosinţă asupra terenului.

Se învederează că, singurele evidenţe ale Agenţiei Naţionale pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu" vizează în patrimoniul său existenţa construcţiei numite Laborator de reproducţie, cu o suprafaţă construită de 427 mp, aspect complet diferit de B., cu privire la care expertul în construcţii a stabilit în concret că este distinct de laboratorul de reproducţie şi, că are o suprafaţă mult mai mică, chiar şi după lucrările de extindere.

Se mai arată că, în decizia civilă nr. 462R/2016/12.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, pag. 7 se reţine că "de altfel, prin chiar cererea înregistrată sub nr. x/1995 adresată Notariatului, recurenta recunoaşte că deţine un simplu drept de folosinţă asupra terenului. Din Ordinul de transfer nr. 178/1987 reiese că reclamanta nu a primit dreptul de administrare asupra terenului şi, de asemenea, nici asupra B.. (...) Ordinul de transfer nr. 178/1987 nu reprezintă o dovadă a dreptului de proprietate şi nici a dreptului de administrare în favoarea fostului Oficiu de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor".

Prin urmare, arată recurenta reclamantă, este lipsită de temei legal şi contrară celor stabilite irevocabil prin hotărârile judecătoreşti amintite, reţinerea instanţei de apel potrivit căreia prin Ordinul de transfer nr. 178/1987 pârâta ar fi deţinut un drept de administrare asupra imobilului în litigiu, ceea ce ar justifica deţinerea acestui imobil pe perioada litigiului privind contestarea actelor de proprietate şi refuzul de a elibera imobilul.

Recurenta reclamantă mai susţine că, hotărârea recurată este lipsită de temei legal, dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, cu încălcarea dispoziţiilor art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20, ari. 44 din Constituţia României, a dispoziţiilor art. 480 C. civ., art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor fundamentale a UE, privind dreptul de proprietate şi dovada dreptului de proprietate, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Se arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că, deşi fapta pârâtei a produs în patrimoniul reclamantei un prejudiciu material, aceasta nu este de natură a atrage răspunderea delictuală anterior clarificării printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a aspectelor privitoare la legalitatea actelor pe care s-a întemeiat titlul de proprietate al reclamantei, dat fiind că nu sunt întrunite cumulativ toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa acestei răspunderi.

Or, contrar argumentelor instanţei de apel, reclamanta recurentă arată că titlul ei a fost valabil din momentul emiterii, validitatea acestuia nu a fost stabilită în urma exercitării acţiunii în anulare, aşa cum în mod nelegal consideră instanţa de apel, întrucât dispoziţia de restituire este un act juridic civil care are valoarea unui titlu de proprietate şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 25 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, că decizia sau, după caz, dispoziţia de aprobare a restituirii în natură a imobilului face dovada proprietăţii persoanei îndreptăţite asupra acestuia, are forţa probantă a unui înscris autentic şi constituie titlu executoriu pentru punerea în posesie, după îndeplinirea formalităţilor de publicitate imobiliară. Cum titlul ei de proprietate a fost înscris în cartea funciară, dreptul de proprietate a devenit opozabil erga omnes, inclusiv pârâtei care, deşi notificată, a continuat să ocupe imobilul până în 30.06.2019 când a fost evacuată.

Se mai învederează că reţinerile primei instanţe referitoare la faptul că pârâta nu a acţionat cu rea-credinţă în perioada cât a ocupat imobilul şi că este justificat refuzul de predare, în condiţiile în care cunoştea că imobilul a fost restituit şi că îl deţine fără niciun drept este contrară dispoziţiilor care reglementează dreptul de proprietate, respectiv art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, art. 20, art. 44 din Constituţia României, a dispoziţiilor art. 480 C. civ., în condiţiile în care ocuparea fără drept a unui imobil reprezintă o ingerinţă în ce priveşte dreptul de proprietate, lipsindu-l pe proprietar de unul din prerogativele acestui drept.

Astfel, se susţine că instanţa de apel, încălcând dispoziţiile care reglementează dreptul de proprietate, a constatat în mod nelegal că deţinerea ilicită a imobilului de către pârâtă a existat începând cu data de 12.05.2016, moment la care s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă legalitatea actelor de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001, iar dreptul pârâtei de a contesta actele emise de alte entităţi în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul pe care îl deţinea nu a "fost exercitat cu rea-credinţă", atâta vreme cât pârâta a ocupat imobilul ce aparţinea reclamantei, lipsind-o de folosinţa acestuia. Fapta ilicită a pârâtei nu este aceea de a contesta dispoziţia, respectiv decizia de restituire, cu rea-credinţă, ci faptul că în toată această perioadă a ocupat imobilul. Din această perspectivă se susţine că acţiunea reclamantei nu este o acţiune întemeiată pe abuzul de drept, ci este o acţiune în răspundere civilă delictuală prin care se solicită repararea prejudiciului produs prin lipsirea de folosinţă a bunului.

Or, susţine recurenta reclamantă, acţiunea în anulare a actelor de restituire, deşi poate fi exercitată de orice persoană care are un interes, a fost exercitată de pârâtă pro causa, în scopul de a fi impiedicată reclamanta în ce priveşte intrarea ei în posesia imobilului şi a justifica aparenţa de drept a pârâtei pentru a deţine în continuare imobilul pe parcursul judecării procesului, cu toate că în realitate nu avea niciun drept asupra acestui imobil, aşa cum s-a stabilit în mod irevocabil prin sentinţa civilă nr. 1433/27.11.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi decizia civilă nr. 462R/2016/12.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

Cu privire la suprafaţa ocupată abuziv de intimată, reclamanta recurentă mai arată că, în mod eronat, instanţa de apel a reţinut că tribunalul a luat în mod corect în considerare constatările expertului C., din care a rezultat că numai suprafaţa de 3.307 mp din totalul de 6135 mp este reprezentată de terenul ocupat de pârâtă, în condiţiile în care, după cum afirmă chiar pârâta în toate cererile făcute înaintea instanţelor de judecată, a ocupat imobilul în baza Ordinului de transfer nr. 178/1987 unde i s-ar fi transmis clădirea B. şi terenul în suprafaţă de 8538 mp. Faptul că intimata ocupa tot terenul împreună cu construcţiile edificate pe acesta reiese şi din raportul de expertiză topografică întocmit în dosarul nr. x/2016, cauză în care Judecătoria Sector 3 a dispus evacuarea pârâtei din întregul imobil, că prin sentinţa civilă pronunţată de Judecătoria Sectorului 3 s-a constatat în mod corect faptul că prin raportul de expertiză tehnică judiciară specialitatea topografie întocmit de expert D. a fost identificat imobilul din str. x Z, Bucureşti în suprafaţa de 6152 mp cu construcţiile aferente, ocupate de pârâta Agenţia Naţională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu", stabilindu-se totodată că imobilul precizat de reclamantă în cererea sa este unul şi acelaşi cu cel identificat în titlul de proprietate.

Se învederează că, toate aceste aspecte reţinute prin sentinţa civilă nr. 8973/19.07.2018, pronunţată de Judecătoria Sector 3 Bucureşti în dosarul nr. x/2016 şi prin decizia civilă nr. 1412 A/17.05.2019, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, au intrat în puterea lucrului judecat, astfel încât instanţa de judecată este ţinută de dezlegarea dată anterior prin hotărâri judecătoreşti definitive/irevocabile, contrar reţinerilor instanţei de apel. Or, instanţa de apel nu ia în considerare faptul că prin această hotărâre se constată că pârâta a ocupat abuziv imobilul şi după perioada supusă controlului judiciar 01.05.2007-01.12.2017, motiv pentru care s-a solicitat în temeiul art. 294 alin. (2) C. proc. civ. obligarea pârâtei la plata despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă asupra imobilului şi după pronunţarea hotărârii de către instanţa de fond până în momentul în care a fost evacuată din imobil.

Cu privire la suprafaţa de teren ocupată de pârâtă, se arată că, din hotărârile judecătoreşti menţionate, reiese că pârâta a susţinut în permanenţă că Ordinul 178/1987 este actul prin care i-a fost atribuit imobilul B. şi terenul în suprafaţă de 8538 mp. Chiar prin întâmpinarea depusă în faţa instanţei de fond la data de 03.12.2008, pârâta afirmă că, este titulara unui drept de administrare a imobilului compus din teren în suprafaţă de 8.538 m.p., din care 5.866 m.p. ocupaţi şi 2.672 m.p. neocupat... .

Or, susţine reclamanta recurentă, în niciuna dintre aceste afirmaţii nu se face vorbire de faptul că Agenţia ocupă doar 3.307 m.p. aşa cum în mod greşit a reţinut instanţa de apel, deşi Tribunalul Bucureşti a constatat existenţa faptei ilicite, abuzul fiind continuat până în luna iunie 2019 când intimata a fost evacuată din imobil.

Din perspectiva celor expuse se susţine că este fără dubiu că pârâta a ocupat fără drept, din 01.05.2007 şi până în luna iunie 2019, întregul imobil aşa cum rezultă şi din considerentele sentinţei civile nr. 8973/19.07.2018 pronunţate de Judecătoria Sector 3 Bucureşti, în dosarul nr. x/2016. Or, acţiunea promovată de pârâtă, de constatare a nulităţii actelor administrative de restituire, formulată cu scopul de a ocupa în mod abuziv imobilul reprezintă o ingerinţă în dreptul de proprietate şi o încălcare a art. 17 alin. (1) din Carta Drepturilor fundamentale a UE prin care autorităţile statului sunt obligate să protejeze şi să se abţină de la acte care pot aduce injust atingere proprietăţii private.

Reclamanta recurentă consideră că doar prin admiterea recursului, casarea hotărârii, rejudecarea cauzei şi administrarea unui probatoriu complet se poate ajunge la stabilirea unei situaţii de fapt corespunzătoare realităţii cu aplicarea corectă a normelor de drept incidente în cauză.

Criticile de nelegalitate aduse hotărârii recurate de reclamanta recurentă vizează şi încălcarea dispoziţiilor art. 294 alin. (2), art. 295 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte efectul devolutiv al apelului, motiv pentru care se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens se arată că, sunt lipsite de temei legal şi contrare dispoziţiilor art. 294 alin. (2) vechiul C. proc. civ., considerentele instanţei de apel în baza cărora a respins cererea reclamantei de a se constata ca fiind venituri ajunse la termen şi suma de 98.544 de euro, datorată de pârâtă pentru perioada 01.12.2017-30.06.2019 cu titlu de lipsă de folosinţă şi beneficiu nerealizat.

Se învederează că în mod nelegal s-a reţinut că cererea nu se încadrează în dispoziţiile art. 294 alin. (2) C. proc. civ. întrucât suma solicitată nu are caracterul unei dobânzi, a unei rate ori a unui venit ajuns la termen şi nu poate fi considerată o despăgubire ivită după darea hotărârii.

Se susţine că instanţa de apel procedează la o interpretare eronată a normei de drept indicate făcând o aplicare greşită a acesteia în condiţiile în care în speţă, s-a reţinut deja că, la momentul judecării prezentei cauze, fapta de ocupare a imobilului, care cauzează reclamantei prejudicii constând în lipsirea de folosinţă a imobilului, conform regimului juridic al acestuia, nu a încetat decât după punerea în executare a sentinţei de evacuare a pârâtei din imobil, situaţie în care pârâta datorează despăgubiri, conform art. 998 şi art. 999 C. civ., şi după darea hotărârii primei instanţe.

Se mai învederează că instanţa de apel încalcă şi dispoziţiile legale privind efectul devolutiv al apelului prevăzute art. 295 alin. (1) şi (2) C. proc. civ., considerând în mod nelegal că administrarea de probe şi examinarea suprafeţelor concrete ocupate de pârâtă, necesare pentru evaluarea prejudiciului, era permisă primei instanţe, aceasta nefiind ţinută să se raporteze, ca efect al unei eventuale puteri de lucru judecat, la statuările instanţelor învestite cu cererea de evacuare, care a avizat o perioadă ulterioară.

În aceeaşi idee, se susţine că, instanţa de apel omite să analizeze cererea de apel sub aspectul întinderii prejudiciului, cu referire la cele două construcţii CI şi C2, identificate în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert E., pentru ocuparea cărora reclamanta este îndreptăţită la contravaloarea lipsei de folosinţă, reţinând în mod greşit că nu au fost formulate critici concrete care să vizeze concluzia primei instanţe în sensul că, aceste construcţii sunt edificate în anul 1994, respectiv 1999-2000, ulterior preluării imobilului, cele iniţiale nemaiexistând. Instanţa de apel face o aplicare greşită a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ. reţinând că analiza în calea de atac este limitată, sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii către prima instanţă, la susţinerile din cererea de apel. Deşi constată în privinţa apelului declarat de reclamantă că prin criticile formulate se susţine, în esenţă, acordarea în mod nelegal a despăgubirilor numai pentru o parte din terenul aflat în proprietatea reclamantei şi din construcţiile ocupate de apelanta-pârâtă, în mod contradictoriu, consideră că nu a fost învestită cu o astfel de cerere.

Or, susţine recurenta reclamantă, dispoziţiile art. 295 alin. (1) C. proc. civ. impun instanţei de apel ca în limitele cererii de apel să procedeze la verificarea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, putând încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292 C. proc. civ., dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 295 alin. (2) C. proc. civ.

În aceeaşi idee, se mai arată că instanţa de apel avea obligaţia de a dispune efectuarea de probatorii pentru stabilirea unei situaţii de fapt reale şi concrete, pentru a analiza dacă fapta ilicită cauzatoare de prejudicii reprezentată de ocuparea abuzivă a imobilului proprietatea reclamantei s-a produs pe întreaga perioadă supusă controlului judiciar - 01.05.2007-30.06.2019 - cât şi întinderea prejudiciului raportat la suprafaţa de teren şi construcţiile proprietatea reclamantei ocupate abuziv de pârâtă.

O altă critică, adusă de reclamanta recurentă, vizează faptul că hotărârea recurată este pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor care reglementează autoritatea de lucru judecat, puterea de lucru judecat, puterea executorie a hotărârii judecătoreşti, forţa probantă, obligativitatea şi opozabilitatea hotărârii judecătoreşti - respectiv art. 161, art. 163 alin. (1) C. proc. civ., art. 1200 pct. 4 şi art. 1202 alin. (2) C. civ. de la 1864 aspecte ce se încadrează în motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens se susţine că instanţa de apel a încălcat atât autoritatea de lucru judecat, cât şi puterea de lucru judecat ce au fost stabilite prin hotărâri judecătoreşti anterioare - sub aspectul legalităţii dreptului de proprietate al reclamantei şi autorului acesteia, întinderii dreptului de proprietate al reclamantei, deţinerii în administrare de către pârâtă a imobilului denumit B. şi a terenului în suprafaţă de 8.538 mp, deţinerea culpabilă a imobilului după ce acesta a fost restituit fostului proprietar în temeiul Legii nr. 10/2001, ocuparea abuzivă a imobilului în perioada supusă prezentului litigiu - cât şi în perioada ulterioară pronunţării hotărârii de către prima instanţă.

Astfel, se arată că instanţa de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat şi puterea de lucru judecat, sub un prim aspect, prin reţinerea în considerentele deciziei recurate a unor aspecte ce au fost stabilite printr-o sentinţă judecătorească anulată. În acest sens se arată că la pag. 19 ultima parte din aliniatul final, instanta reţine că "de asemenea, în cadrul unei prime judecăţi a fondului cererii în anulare, instanţa a reţinut că apelanta-pârâtă era cea care deţinea imobilele în administrare, iar nu emitentele actelor de restituire, astfel că acestea au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001".

Or, susţine recurenta reclamantă, sentinţa civilă la care face referire instanţa de apel a fost anulată prin decizia civilă nr. 800A/20.09.2013 a Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă ca fiind pronunţată de o instanţă necompetentă material. Cum o hotărâre judecătorească nulă nu are nicio valoare, nu pot fi luate în seamă ca având putere de lucru judecat nici considerentele ei.

Se învederează că hotărârea instanţei de apel este pronunţată cu încălcarea autorităţii de lucru judecat şi puterea lucrului judecat a hotărârilor definitive şi irevocabile pronunţate în dosarul având ca obiect anularea actelor de restituire - sentinţa civilă nr. 1433/27.11.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi decizia civilă nr. 462R/2016/12.05.2016 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă în dosarul nr. x/2013.

Or, din moment ce s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească definitivă şi irevocabilă faptul că pârâta nu avea un drept de administrare, ci un drept de folosinţă gratuită, acest aspect nu mai poate fi pus în discuţie fiind o chestiune dezlegată jurisdicţional şi care intră în puterea lucrului judecat.

Sub un alt aspect, se arată că instanţa de apel încalcă puterea lucrului judecat şi prin faptul că nu ia în considerare statuările din cuprinsul sentinţei civile nr. 8973/19.07.2018 prin care Judecătoria Sectorului 3 a dispus evacuarea apelantei-pârâte din imobilul proprietatea reclamantei, aşa cum acesta a fost identificat prin raportul de expertiză întocmit în cauză, reţinând în mod greşit că această hotărâre a fost depusă în faţa tribunalului după închiderea dezbaterilor astfel încât prima instanţă nu avea obligaţia de o analiza, fără a lua în considerare că în motivele de apel s-a făcut referire la această hotărâre, care a rămas definitivă prin decizia civilă nr. 1412A/17.05.2019 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, ambele hotărâri fiind depuse la dosarul cauzei, împreună cu procesul-verbal întocmit de executorul judecătoresc prin care au fost puse în executare şi s-a procedat la evacuarea pârâtei din imobil.

Se învederează că argumentele instanţei de apel referitoare la faptul că efectele obligatorii ale hotărârii judecătoreşti din cauza având ca obiect evacuarea pârâtei din imobilul reclamantei, nu există în raport cu limitele judecăţii din prezenta cauză, încalcă efectul pozitiv al puterii lucrului judecat întrucât acesta presupune că ceea ce s-a statuat deja pe cale judiciară nu mai putea fi supus încă o dată analizei, nefiind permisă nici măcar proba contrarie, întrucât suntem în prezenţa unei prezumţii absolute.

Se mai arată că din hotărârile menţionate rezultă cu putere de lucru judecat faptul că pârâta a ocupat întreg imobilul proprietatea reclamantei ce face obiectul contractului de vânzare cumpărare, precum şi faptul că la data pronunţării hotărârilor judecătoreşti pârâta ocupa imobilul, aspecte ce trebuie luate în considerare în stabilirea întinderii prejudiciului.

O altă critică de nelegalitate adusă de reclamanta recurentă hotărârii instanţei de apel, vizează încălcarea dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., referitoare la condiţiile răspunderii civile delictuale, motiv pentru care se susţine incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În acest sens se arată că, în mod nelegal, instanţa de apel a reţinut că este fondată parţial critica prin care pârâta a susţinut că în speţă nu erau îndeplinite condiţiile răspunderii civile delictuale, ca urmare a faptului că nefiind clarificată situaţia juridică a bunului imobil, predarea sa nu era posibilă, iar, prin urmare, neavând obligaţia predării nu se poate reţine o culpă a pârâtei în neexecutarea acestei obligaţii.

Se învederează că, în mod nelegal constată instanţa de apel că fapta săvârşită de pârâtă în această perioadă nu este una ilicită întrucât prin sentinţa civilă nr. 1433/27.11.2015 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a IV-a civilă şi decizia civilă nr. 462R/2016/12.05.2016, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013, s-a reţinut faptul că pârâta nu deţinea un drept de administrare cu privire la imobilul format din teren şi construcţie denumit B., ci doar un drept de folosinţă asupra terenului. Prin hotărârile menţionate s-a reţinut totodată că singurele evidenţe ale reclamantei arată existenţa în patrimoniul său a construcţiei numite Laborator de reproducţie, cu o suprafaţă construită de 427 mp, aşadar complet diferit de B., cu privire la care expertul în construcţii a stabilit în concret că este distinct de laboratorul de reproducţie şi că are o suprafaţă mult mai mică, chiar şi după lucrările de extindere.

Se mai învederează că, din Nota explicativă la Protocolul încheiat conform H.G. nr. 477/1990 între DGAIA şi DSV, reiese faptul că pârâta nu deţinea niciunul dintre imobilele situate la adresa din str. x Z(fost 16B), întrucât atât laboratorul de reproducţie, cât şi B. au fost predate către DSV şi astfel imobilele au trecut în patrimoniul şi în contabilitatea DSV, că din cererea înregistrată sub nr. x/1995 adresată Notariatului, în vedere înscrierii în registrul de inscripţiuni-transcripţiuni, rezultă că deţine un drept de folosinţă asupra terenului în suprafaţă de 8.538 mp, şi nu un drept de administrare.

De asemenea, se susţine că, din Ordinul de transfer nr. 178/1987, reiese că pârâta nu a primit dreptul de administrare asupra terenului şi nici asupra B., în schiţa anexa la Ordinul de transfer nr. 178/14.10.1987 fiind evidenţiate imobilele care au făcut obiectul ordinului de transfer amintit, cât şi suprafaţa de teren ocupată de pârâtă. Din adresa Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale nr. 108442/20.02.2015 reiese faptul că imobilul B. nu s-a aflat în patrimoniul public al MADR, ci în patrimoniul public al DSV Bucureşti. Din inventarul bunurilor care alcătuiesc domeniul public rezultă că şi laboratorul de reproducţie a fost tot în administrarea DSV Bucureşti.

În aceeaşi idee, se arată că, din raportul de expertiză contabilă întocmit de expert contabil F. în dosarul nr. x/2013, rezultă că imobilul B. nu se regăseşte în contabilitatea pârâtei. În ceea ce priveşte suprafaţa de teren ocupată de pârâtă, chiar din susţinerile acesteia rezultă că pârâta era înregistrată la DITL cu un imobil în suprafaţă de 8538 mp aşa cum reiese din certificatul de atestare fiscală.

Or, susţine reclamanta recurentă, din înscrisurile depuse rezultă reaua credinţă a pârâtei care, cunoscând faptul că nu deţine niciun drept asupra imobilului, a acţionat abuziv atât în ceea ce priveşte atacarea titlului de proprietate al reclamantei, cât şi în ceea ce priveşte ocuparea fără drept a imobilului şi refuzul de a-l restitui după ce acesta a fost restituit moştenitorului fostului proprietar.

Se învederează că este neîntemeiată concluzia la care ajunge instanţa de apel referitoare la faptul că prin demersurile pârâtei acţiona cu convingerea că îşi apără un drept de administrare întrucât, aşa cum a stabilit în mod corect prima instanţă, odată cu emiterea Deciziei nr. 169/26.04.2005 de către Direcţia Pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Ilfov (a cărei legalitate a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 1433/27.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 462R/12.05.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), prin care s-a restituit în natură, în proprietatea autorului reclamantei, G., imobilul construcţie situat în Bucureşti, str. x (fost 16B) sector 3, a încetat dreptul de administrare a DADR Ilfov asupra imobilului şi implicit dreptul de folosinţă al OARZ Ilfov.

Se susţine că, odată cu emiterea Dispoziţiei nr. 5431/01.03.2006 de către Primarul General al Municipiului Bucureşti (a cărei legalitate a fost constatată prin sentinţa civilă nr. 1433/27.11.2015 a Tribunalului Bucureşti, secţia a IV-a civilă, rămasă irevocabilă prin decizia civilă nr. 462R/12.05.2016 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă), prin care s-a restituit în natură, în proprietatea autorului reclamantei, G., terenul situat în Bucureşti, str. x (fost 16B) sector 3, a încetat dreptul de folosinţă al OARZ Ilfov asupra acestui teren.

Se mai arată că în mod nelegal reţine instanţa de apel că nu se procedează la o îngrădire sau o restrângere a dreptului de proprietate suferită de reclamantă în condiţiile în care pârâta nu a avut niciodată un drept de proprietate sau administrare asupra imobilului şi a ocupat fără drept bunul imobil proprietatea reclamantei, faptă cauzatoare de prejudicii pentru care trebuie să răspundă.

Din perspectiva celor expuse, recurenta reclamantă solicită în principal admiterea recursului, casarea deciziei recurate, trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanţei de apel, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată, iar în subsidiar, modificarea în parte a deciziei recurate în sensul respingerii apelului formulat de pârâta Agenţia Naţională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu" şi admiterii apelului formulat de reclamanta A. şi, pe fond, admiterea în tot a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă, cu obligarea intimaţilor la plata cheltuielilor de judecată.

Recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu" vizează următoarele critici de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 şi 9 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arătând că instanţa de apel a interpretat greşit actul dedus judecăţii şi în mod greşit a menţinut lipsa calităţii procesual pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, iar prin menţinerea excepţiei a pronunţat pe fondul cauzei o hotărâre fără a avea la bază un temei legal.

Pe acest aspect, s-a arătat că Agenţia Naţională pentru Zootehnie, în virtutea relaţiilor de subordonare faţă de Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, nu avea obligaţia legală de a face acte de dispoziţie, de predare a unui bun imobil aflat în folosinţă sau de a scoate din inventarul domeniului public un bun imobil supus retrocedării.

Or, atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel, au considerat că nu au relevanţă relaţiile de subordonare ale Agenţiei faţă de ministerul de resort, atât în ceea ce priveşte capacitatea procesuală (Agenţia are personalitate juridică) - deci poate sta într-un litigiu - cât şi în ceea ce priveşte calitatea de ordonator de credit principal, atâta timp cât litigiul pendinte priveşte o persoană chemată în judecată ce este vinovată de producerea unui prejudiciu.

Or, susţine recurenta pârâtă, una din condiţiile de atragere a răspunderii civile delictuale este ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Aşa cum reţine şi instanţa de apel, din actele şi probele administrate în cauză rezultă că imobilul nu a ieşit niciodată din patrimoniul pârâtei, imobilul "Laborator de Reproducţie" se află în proprietatea Statului Român şi în administrarea Agenţiei, fapt ce rezultă din fişa inventarului public, inventar care poate fi modificat doar de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale-Direcţia Patrimoniu.

Or, arată recurenta pârâtă, bunurile imobile care au făcut obiectul dispoziţiilor de retrocedare intrau în circuitul civil doar ca urmare a unei Hotărâri de Guvern prin care se dispune scoaterea lor din patrimoniul public al Statului Român - promovată de către Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale.

Prin urmare, se susţine că toate aceste aspecte arată fără dubiu că instanţa de apel a greşit când a menţinut lipsa calităţii procesual pasive a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, în condiţiile în care prin Direcţia Patrimoniu avea obligaţia legală de a scoate din inventarul domeniului public bunul imobil care era necesar bunei funcţionari a Agenţiei, activitatea pârâtei fiind de interes naţional.

Se învederează că, prin decizia nr. 169/26.04.2005, Direcţia Sanitar Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor Bucureşti a dispus restituirea în natură, în proprietatea lui G., a imobilul construcţii parter şi pivniţă, situat în Bucureşti, str. x B sector 3, compus din corpurile A, B şi C. La aceeaşi dată s-a încheiat şi procesul-verbal de predare - primire, menţionându-se că preluarea imobilului s-a efectuat fără obiecţiuni din partea d-lui G..

În condiţiile în care bunul imobil retrocedat a fost preluat fără obiecţiuni, predat, apoi vândut către reclamantă, în condiţiile în care Agenţia îşi desfăşura activitatea în acest imobil, se susţine că răspunderea civilă pentru prejudicii nu există, că reclamanta a cumpărat pe riscul său un bun cu o situaţie juridică neclară, iar demersurile pârâtei, chiar şi sub aspectul refuzului de a preda bunul imobil, sunt justificate, că reclamanta are la îndemână o acţiune în garanţie împotriva vânzătorului, deşi este evident că ştia situaţia juridică a acestuia la momentul cumpărării bunului retrocedat.

În concluzie, se arată că Agenţia, prin organele sale de conducere, a respectat legea, nu a încălcat dispoziţiile legale privind domeniul său de reglementare şi de activitate, ceea ce nu poate atrage răspunderea civilă delictuală, chiar şi pentru perioada 12.05.2006-01.12.2017, motiv pentru care solicită admiterea recursului, admiterea în totalitate a apelului formulat şi în consecinţa modificarea în tot a sentinţei civile nr. 1714 din 21.09.2018 şi respingerea acţiunii formulate de către reclamanta A., în contradictoriu cu Agenţia Naţională pentru Zootehnie.

5. Apărările formulate în cauză:

Recurenta A. a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului formulat de recurenta Agenţia Naţională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu", ca nefondat, menţinerea ca legală şi temeinică a deciziei recurate faţă de motivele de recurs invocate.

Prin întâmpinarea formulată la recursul declarat de recurenta-pârâtă Agenţia Naţională pentru Zootehnie "Prof. dr. G. K. Constantinescu", intimatul-pârât Ministerul Agriculturii şi Dezvoltării Rurale (MADR) a solicitat respingerea recursului ca nefondat cu privire la lipsa calităţii procesuale pasive a MADR în raport de obiectul cererii şi, sub acest aspect, menţinerea ca legală şi temeinică a decizia instanţei de apel. Pe fondul cererii, s-a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul respingerii în totalitate a cererii introductive.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ. invocate de recurente, Înalta Curte reţine următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a V-a civilă la data de 21.01.2008, sub nr. x/2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâţii Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Ilfov - Oficiul de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor şi Ministerul Agriculturii, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale, solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să dispună obligarea acestora la plata în solidar a sumei de 66.449 euro/lună în RON la data plăţii, reprezentând contravaloarea lipsei de folosinţă a imobilului situat în Bucureşti, str. x, începând cu data de 01.05.2007 şi până la data predării efective a imobilului de către pârâta D.A.D.R Ilfov şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat că prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.02.2007 de BNP H. şi I. a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, str. x (fost 16B), compus din teren în suprafaţă de 6.135,60 mp şi construcţii, respectiv Corp A-locuinţă în suprafaţă de 178,87 mp, Corp B-magazie în suprafaţă de 3,10 mp şi Corp C-magazie în suprafaţă de 96,87 mp.

În acest imobil îşi desfăşoară activitatea pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Ilfov, instituţie subordonată Ministerului Agriculturi, Pădurilor şi Dezvoltării Rurale. Începând cu luna aprilie a anului 2007, prin intermediul mai multor notificări, reclamanta a solicitat pârâţilor să îi respecte dreptul de proprietate şi să elibereze imobilul proprietatea sa. Prin notificările nr. x/18.04.2007, nr. y/11.05.2007, nr. z/11.05.2007, nr. w/31.05.2007, nr. t/31.05.2007, nr. s/12.12.2007, toate adresate pârâţilor, reclamanta a solicitat acestora eliberarea spaţiului şi predarea cheilor. Aşa cum rezultă din procesele-verbale încheiate de către executorul judecătoresc la 16.05.2007 şi 24.05.2007, reprezentanţii pârâtei au refuzat să predea cheile imobilului şi să elibereze spaţiul. Dând dovadă în continuare de rea-credinţă, pârâta Direcţia pentru Agricultură şi Dezvoltare Rurală Ilfov a atacat în justiţie atât titlul de proprietate al reclamantei, reprezentat de contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/01.02.2007, cât şi titlul autorului reclamantei, respectiv Dispoziţia Primarului General al Municipiului Bucureşti nr. 543/01.03.2006 şi Decizia nr. 169/26.04.2005 emisă de Direcţia Sanitară Veterinară şi pentru Siguranţa Alimentelor în temeiul Legii nr. 10/2001.

Reclamanta susţine că pârâţii ocupă imobilul proprietatea sa situat în Bucureşti, str. x, fără a avea o justificare legală a acestui fapt şi fără plata vreunei chirii pentru folosinţa bunului altuia, împiedicând-o să se bucure de atributele conferite prin lege dreptului de proprietate, că din cauza refuzului pârâţilor de a elibera imobilul ce îi aparţine se află în imposibilitatea de a se bucura de toate atributele dreptului de proprietate.

Recurenta reclamantă a invocat motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., susţinând că hotărârea recurată nu se circumscrie exigenţelor art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., că motivele pe care îşi întemeiază instanţa de apel soluţia sunt străine de natura pricinii, în condiţiile în care, deşi instanţa a fost învestită cu o acţiune în răspundere civilă delictuală pentru lipsa de folosinţă asupra imobilului proprietatea reclamantei, este analizată legalitatea deţinerii imobilului de către pârâta Agenţia Naţionala pentru Zootehnie "Prof. Dr. G.K. Constantinescu" şi, respectiv, validitatea dreptului de proprietate al reclamantei, deşi nu a fost învestită cu astfel de cereri.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurenta reclamantă, Înalta Curte reţine că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă. În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor enunţate, Înalta Curte reţine că legiuitorul a arătat în ce situaţii este incident acest motiv de recurs, şi anume: când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii

Motivarea hotărârii, în înţelesul strict juridic al cuvântului, înseamnă arătarea în scris a temeiurilor de fapt şi de drept necesare şi suficiente, precum şi a raţionamentului logico-judiciar care fundamentează soluţia pronunţată. Obligaţia judecătorului de a motiva hotărârea este prevăzută de normele de drept intern (art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.) iar dreptul părţii la o decizie motivată, care este subsumat conceptului dreptului la o instanţă, este examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi din perspectiva art. 6 alin. (1), a achitabilităţi procedurilor.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa.

Potrivit jurisprudenţei naţionale şi a instanţei europene, dreptul la o decizie motivată nu implică însă un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părţi, ci trebuie să conţină dovada examinării aspectelor esenţiale ale cauzei, de fapt şi de drept, de fond sau de procedură, pe care se întemeiază soluţia. Întinderea motivării poate varia în funcţie de circumstanţele cauzei şi soluţia pronunţata.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, precum şi la criticile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată în raport de obiectul dedus judecaţii ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale, de succesiunea actelor şi faptelor juridice, precum şi în raport de litigiile anterioare ce vizau aspecte legate de situaţia şi natura juridică a imobilelor din litigiu.

Astfel, Înalta Curte constată că instanţa de apel a reţinut în mod legal şi corect că angajarea răspunderii civile delictuale presupune dovedirea întrunirii condiţiilor cumulative prevăzute de art. 998-999 C. civ., şi anume: existenţa unei fapte ilicite, a unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între primele două şi a vinovăţiei celui care a provocat prejudiciul, în oricare dintre formele prevăzute de lege. În acest sens, instanţa de apel în motivarea soluţiei adoptate a reţinut că, "în principiu, lipsirea proprietarului (sau titularului unui alt drept real sau al unui drept de creanţă) de folosinţa bunului său este cauzată de nerespectarea de către o altă persoană a obligaţiei de predare a acestuia, obligaţie care îşi poate găsi izvorul fie într-un contract, fie în faptul juridic ilicit al ocupării lui fără titlu.

În momentul nesocotirii dreptului de proprietate de către o persoană, se naşte un raport juridic distinct de raportul juridic real, având în conţinutul său dreptul subiectiv de a trage la răspundere pe cel care a încălcat dreptul de proprietate, precum şi obligaţia corelativă ce revine celui care a încălcat dreptul de proprietate de a restabili situaţia anterioară, inclusiv prin repararea prejudiciului cauzat. Aşadar, lipsirea unei persoane de exerciţiul concret al atributului jus utendi al dreptului de proprietate - care presupune exercitarea de către titularul său a unei stăpâniri efective asupra bunului în materialitatea sa, din punct de vedere fizic sau economic, direct şi nemijlocit prin putere proprie şi în interes propriu sau a consimţi ca stăpânirea să fie exercitată în numele şi în interesul lui, de către o altă persoană - constituie o faptă ilicită, ceea ce implică angajarea răspunderii civile delictuale în condiţiile art. 998-999 C. civ..".

Din această perspectivă, instanţa de apel în motivarea soluţiei adoptate în mod legal şi corect a constatat "că elementul în dispută în această etapă procedurală, . . . . . . . . . .este caracterul ilicit al deţinerii bunului de către apelanta-pârâtă...". În raport de acest aspect, precum şi în raport de soluţiile pronunţate în litigiile anterioare, ce au avut ca obiect atât constatarea nulităţii titlului/deciziei emise în baza Legii nr. 10/2001 vânzătorului, de la care reclamanta a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului, precum şi anularea contractului de vânzare-cumpărare ca act subsecvent, instanţa de apel a motivat/argumentat soluţia adoptată reţinând că "este întemeiată concluzia potrivit cu care deţinerea ilicită a imobilului de către pârâtă a existat începând cu data de 12.05.2016, moment la care s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă legalitatea actelor de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001, contestate de apelanta-pârâtă pentru încălcarea dispoziţiilor acestui act normativ.

Este de observat sub un prim aspect că dreptul apelantei de a contesta actele emise de alte entităţi în temeiul Legii nr. 10/2001 cu privire la imobilul pe care îl deţinea nu a fost exercitat cu rea-credinţă, astfel cum susţine fără nici un temei reclamanta. Nici un element de fapt susţinut şi dovedit pe parcursul acestei judecăţi ori constatat în cadrul judecăţii anterioare, la care s-a făcut referire în cele ce preced, nu fundamentează o astfel de concluzie".

În motivarea/argumentarea soluţiei adoptate, Înalta Curte constată că instanţa de apel a mai reţinut că " este de observat că în cursul procesului vizând anularea actelor de restituire emise în temeiul Legii nr. 10/2001 s-a reţinut că apelanta-pârâtă justifică un interes în contestarea acestor acte, câtă vreme imobilul în litigiu s-a aflat în patrimoniul Direcţiei Generale pentru Agricultură şi Industrie Alimentară a Municipiului Bucureşti, însă prin Ordinul de transfer nr. 178/14.10.1987 a fost transferat Oficiului de Reproducţie şi Selecţie a Animalelor al Municipiului Bucureşti, ordinul de transfer evidenţiind expres clădirea veche B.

şi un teren de 8538 mp. (decizia civilă nr. 807R/26.05.2010 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a IV-a Civilă). De asemenea, în cadrul unei prime judecăţi a fondului cererii în anulare, instanţa a reţinut că apelanta-pârâtă era cea care deţinea imobilele în administrare, iar nu emitentele actelor de restituire, astfel că acestea au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001. Toate aceste aspecte exclud concluzia că apelanta-pârâtă şi-ar fi exercitat abuziv dreptul de contesta actele ce au stat la baza titlului de proprietate invocat de reclamantă".

Pe de altă parte, instanţa de apel a apreciat că "aceleaşi elemente justifică teza apelantei-pârâte potrivit cu care deţinerea imobilului nu a fost una culpabilă, de natură a atrage răspunderea sa delictuală pentru prejudiciul pretins de reclamantă. Astfel, până la momentul în care instanţele de judecată au statuat în mod irevocabil asupra legalităţii actelor de restituire emise în baza Legii nr. 10/2001, date fiind chiar anumite constatări ale instanţelor de judecată pe parcursul judecării procesului privitor la acestea şi ţinând seama de înscrisurile pe care aceasta îşi întemeia pretenţiile privind anularea actelor de restituire, refuzul apelantei-pârâtă de a elibera imobilul nu apare ca fiind unul nejustificat.

Aşa cum s-a arătat deja, o instanţă de recurs a statuat în cursul judecăţii în discuţie că apelantei-pârâte (în forma organizatorică de la acel moment) i-a fost transmis în patrimoniu prin ordin de transfer imobilul în litigiu de către Direcţia Generală pentru Agricultură şi Industrie Alimentară a Municipiului Bucureşti. De asemenea, într-un prim ciclu procesual asupra fondului cauzei s-a stabilit că actele de restituire au fost emise cu încălcarea dispoziţiilor Legii nr. 10/2001, întrucât emitentele nu aveau calitatea de unităţi deţinătoare, bunul imobil făcând obiectul dreptului de administrare al cărei titular era apelanta-pârâtă.

De asemenea, deşi în cuprinsul acestei hotărâri s-a reţinut că imobilul retrocedat (B.) este acelaşi cu cel deţinut de apelanta-pârâtă, dar acesta a suferit anumite modificări şi extinderi (inclusiv pentru a fi folosit ca laborator), ulterior reluării judecăţii în primă instanţă s-a constatat, prin hotărârea care a statuat asupra legalităţii actelor de restituire, că singurele evidenţe ale apelantei-pârâte indică în patrimoniul său o construcţie numită Laborator de reproducţie, cu o suprafaţă construită de 427 mp, aşadar complet diferit de B..

Or, câtă vreme aceste elemente configurează o situaţie juridică şi de fapt complexă sub aspectul titularului dreptului de a administrare a imobilului ce a făcut obiectul restituirii în temeiul Legii nr. 10/2001, instanţa de apel a apreciat că "pot fi considerate ca justificând demersurile apelantei-pârâte, inclusiv sub aspectul refuzului de a elibera imobilul, aceasta acţionând cu convingerea că îşi apără şi valorifică un drept recunoscut de lege. În alte cuvinte, deşi fapta apelantei-pârâte a produs în patrimoniul intimatei-reclamante un prejudiciu material, aceasta nu este de natură a atrage răspunderea delictuală anterior clarificării printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă a aspectelor privitoare la legalitatea actelor pe care s-a întemeiat titlul de proprietate al reclamantei, dat fiind că nu sunt întrunite cumulativ toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa acestei răspunderi.

Concluzia reţinută anterior nu echivalează, în opinia instanţei de apel, cu o îngrădire ori o restrângere în atributele dreptului de proprietate suferită de reclamantă pentru care aceasta nu ar putea obţine nicio reparaţie, câtă vreme are posibilitatea să solicite atragerea răspunderii vânzătorului, acesta garantându-i prin contractul de vânzare-cumpărare exercitarea deplină a dreptului de proprietate pe care i l-a transmis". În raport de cele arătate, instanţa de apel a constatat "că apelanta-pârâtă are obligaţia de a repara prejudiciul pe care l-a produs reclamantei ocupând imobilului proprietatea acesteia ulterior datei la care instanţele judecătoreşti au stabilit, în mod irevocabil, legalitatea actelor pe care s-a întemeiat titlul de proprietate al acesteia, şi anume 12.05.2016.

Astfel fiind, daunele materiale calculate pentru perioada 12.05.2016-01.12.2017, potrivit algoritmului stabilit în cadrul raportului de expertiză întocmit de expert J., sunt în sumă de 42.500,24 euro (3307 mp X 0,6764 euro X 19 luni) pentru teren şi de 28.330,87 euro (258.36 mp suprafaţa utilă a C1 X 5,7714 euro X 19 luni) pentru construcţie, suma totală fiind de 328.188,86 RON (70.831,11 euro X 4,6334)". Înalta Curte, examinând considerentele deciziei recurate constată că în aceeaşi argumentare/motivare a soluţiei adoptate, instanţa de apel a reţinut că, în ce priveşte "cele două construcţii, identificate ca fiind C2 şi C3 în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert E., pentru ocuparea cărora apelanta-reclamantă a susţinut că este îndreptăţită, de asemenea, la contravaloarea lipsei de folosinţă, se constată că nu au fost formulate critici concrete care să vizeze concluzia primei instanţe în sensul că aceste construcţii sunt edificate în anul 1994, respectiv 1999-2000, ulterior preluării imobilului, cele iniţiale nemaiexistând, ci soluţia a fost considerată nelegală pentru raportare la considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior.

În aceste condiţii, reţinând că potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., analiza în calea de atac este limitată, sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă, la susţinerile din cererea de apel, Curtea reţine că privitor la partea de prejudiciu privitor la ocuparea construcţiilor, în lipsa altor aspecte criticate, îşi găsesc valabilitatea cele expuse anterior, în sensul caracterului nefondat al susţinerilor prin care apelanta-reclamanta invocă puterea de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti sub aspectul limitelor concrete în care imobilul a fost ocupat".

De asemenea, instanţa de apel în motivarea soluţiei adoptate a arătat "că este nefondată şi cererea pe care apelanta-reclamantă a formulat-o prin cererea de apel, de a se constata, ca temei al dispoziţiilor art. 294 alin, 2 C. proc. civ., fiind venituri ajunse la termen, că şi suma de 98.544 de euro, este datorată de apelanta-pârâtă pentru perioada 01.12.2017-30.06.2019 cu titlu de lipsă de folosinţă şi beneficiu nerealizat. Pretenţia apelantei-reclamante nu se încadrează în ipoteza avută în vedere de norma legală pe care a invocat-o, această concluzie rezultând din împrejurarea că aceasta nu are caracterul unei dobânzi, a unei rate ori a unui venit ajuns la termen.

De asemenea, suma solicitată suplimentar în apel nu poate fi considerată o despăgubire ivită după darea hotărârii (potrivit teze a II-a a normei legale în discuţie), fiind necesar ca această despăgubire să fie în legătură cu ceea ce s-a judecat în faţa primei instanţe. Or, ceea ce a analizat prima instanţă, pronunţându-se prin hotărârea apelată, a fost existenţa răspunderii apelantei-reclamante pentru prejudiciul produs reclamantei prin ocuparea imobilului pentru perioada 01.05.2007-01.12.2017, astfel că numai despăgubiri privind fapta de ocupare a imobilului aferentă acestei perioade ar putea fi considerate ca având legătură cu ceea ce s-a judecat şi, deci, încadrându-se în ipoteza analizată".

În aceeaşi motivare/argumentare a soluţiei adoptate, Înalta Curte reţine că instanţa de apel "ţinând seama de natura sumelor solicitate suplimentar prin cererea de apel, care potrivit apelantei-reclamante reprezintă despăgubiri pentru perioada 01.12.2017-30.06.2019", a constatat că "pretenţia apelantei pârâte are caracterul unei cereri noi, inadmisibilă în apel, câtă vreme analizarea sa presupune ca instanţa de apel să examineze pentru prima dată îndeplinirea condiţiilor în care priveşte cele două construcţii, identificate ca fiind C2 şi C3 în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert E., pentru ocuparea cărora apelanta-reclamantă a susţinut că este îndreptăţită, de asemenea, la contravaloarea lipsei de folosinţă, Curtea constată că nu au fost formulate critici concrete care să vizeze concluzia primei instanţe în sensul că aceste construcţii sunt edificate în anul 1994, respectiv 1999-2000, ulterior preluării imobilului, cele iniţiale nemaiexistând, ci soluţia a fost considerată nelegală pentru raportare la considerentele hotărârilor judecătoreşti pronunţate anterior.

În aceste condiţii, reţinând că potrivit art. 295 alin. (1) C. proc. civ., analiza în calea de atac este limitată, sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă, la susţinerile din cererea de apel, Curtea reţine că privitor la partea de prejudiciu privitor la ocuparea construcţiilor, în lipsa altor aspecte criticate, îşi găsesc valabilitatea cele expuse anterior, în sensul caracterului nefondat al susţinerilor prin care apelanta-reclamanta invocă puterea de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti sub aspectul limitelor concrete în care imobilul a fost ocupat".

De asemenea, Înalta Curte constată că, în aceeaşi motivare a soluţiei adoptate, instanţa de apel a mai reţinut că "în ce priveşte criticile reclamantei ce vizează în esenţă acordarea în mod nelegal a despăgubirilor numai pentru o parte din terenul aflat în proprietatea apelantei-reclamante şi din construcţiile ocupate de apelanta-pârâtă sunt nefondate în condiţiile în care din "constatările expertului C. cuprinse în raportul de expertiză pe care acesta l-a întocmit şi din care a rezultat că numai suprafaţa de 3307 mp din totalul de 6135 mp este reprezentat de terenul ocupat de pârâtă, această suprafaţă fiind împrejmuită,constatarea fiind făcută în prezenţa ambelor părţi.

Câtă vreme, potrivit aceloraşi constatări pe teren ale expertului, restul suprafeţei este folosită de terţe persoane, care nu au fost chemate în judecată, iar nu de apelanta-pârâtă, se constată că situaţia de fapt a fost reţinută corect de tribunal, iar concluzia potrivit cu care prejudiciul ce trebuie reparat de apelanta-pârâtă trebuie calculat avându-se în vedere numai această suprafaţă este legală".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că în condiţiile în care instanţa de apel şi a argumentat şi motivat atât în fapt, cât şi în drept soluţia adoptată prin prisma motivelor de apel invocate şi a obiectului dedus judecăţii, în condiţiile în care hotârârea recurată se circumscrie exigenţelor prevăzute de art. 261 C. proc. civ., sunt nefondate susţinerile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că, potrivit acestor dispoziţii decizia recurată este susceptibilă de casare atunci când a fost pronunţată cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 din acelaşi cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor.

În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege,vătămare se presupune până la dovada contrarie." Dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, cu excepţia nulităţilor prevăzute anume de lege, când vătămarea se presupune până la dovada contrarie. Or, raportând cele expuse la susţinerile recurentei reclamante în sensul incidenţei motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva încălcării dispoziţiilor art. 294 alin. (2) şi art. 295 alin. 1şi 2 C. proc. civ., ce vizează efectul devolutiv al apelului, şi respectiv al încălcării dispoziţiilor art. 1200 C. civ., şi art. 166 C. proc. civ., ce reglementează autoritatea şi puterea de lucru de judecat, Înalta Curte reţine următoarele:

Este real că, potrivit art. 294 alin. (2) C. proc. civ. în apel "se vor putea cere însă dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe. De asemenea, se va putea solicita compensaţia legală" însă aşa cum rezultă din cererea de apel reclamanta a solicitat suma de 98.544 de euro, pentru perioada 01.12.2017-30.06.2019 cu titlu de lipsă de folosinţă şi beneficiu nerealizat. Or, suma de 98.544 de euro solicitată de reclamantă în apel nu se circumscrie noţiunilor de "dobânzi, rate, venituri ajunse la termen şi orice alte despăgubiri ivite după darea hotărârii primei instanţe".

Prin urmare, pretenţia reclamantei solicitată suplimentar în apel nu poate constitui o despăgubire ivită după darea hotărârii în condiţiile în care această despăgubire trebuie să fie în legătură cu ceea ce s-a judecat în prima instanţă. Din această perspectivă, cum analiza primei instanţe, în raport de obiectul cererii de chemare în judecată a vizat doar prejudiciul produs reclamantei prin ocuparea imobilului pentru perioada 01.05.2007-01.12.2017, şi cum doar despăgubirile aferente acestei perioade ar putea fi considerate ca având legătură cu ceea ce s-a judecat în primă instanţă, Înalta Curte reţine că în mod legal şi corect a apreciat instanţa de apel că cererea de despăgubiri pentru perioada 01.12.2017-30.06.2019 are într-adevăr caracterul unei cereri noi în apel, inadmisibile, întrucât reprezintă o modificare a obiectului acţiunii.

De asemenea, Înalta Curte reţine că, în condiţiile în care în apel nu au fost formulate critici concrete care să vizeze concluzia primei instanţe în sensul că edificiile identificate ca fiind C2 şi C3 în cuprinsul raportului de expertiză întocmit de expert E., pentru ocuparea cărora reclamanta a susţinut că este îndreptăţită la contravaloarea lipsei de folosinţă, sunt edificate în anul 1994, respectiv 1999-2000, ulterior preluării imobilului, instanţa de apel a făcut o legală interpretare şi aplicare a dispoziţiilor art. 295 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de prima instanţă".

Prin urmare, în condiţiile în care calea de atac este limitată, sub aspectul stabilirii situaţiei de fapt şi a aplicării legii de către prima instanţă, la susţinerile din cererea de apel, este de reţinut că în mod legal şi corect a constatat instanţa de apel că "privitor la partea de prejudiciu pentru ocuparea construcţiilor, în lipsa altor aspecte criticate, îşi găsesc valabilitatea cele expuse anterior, în sensul caracterului nefondat al susţinerilor prin care reclamanta invocă puterea de lucru judecat al hotărârilor judecătoreşti sub aspectul limitelor concrete în care imobilul a fost ocupat". Or, din perspectiva celor expuse în condiţiile în care instanţa de apel a dat eficienţă principiului tantum apellatum quantum devolutum, sunt nefondate susţinerile recurentei reclamante legate de incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. invocat atât de reclamantă, cât şi de pârâtă, Înalta Curte reţine că ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce, însă, nu se verifică în cauză. Astfel, raportând cele expuse la litigiul pendinte Înalta Curte constată că, în mod legal, instanţa de apel a reţinut natura juridică a acţiunii ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale prin prisma dispoziţiilor art. 998-999 C. civ., în raport de care a fost analizată întrunirea cumulativă a condiţiilor acestei răspunderi. Înalta Curte subliniază că situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie, în analiză pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate în recurs nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate, fiind chestiuni ce ţin de interpretarea probatoriilor, aspecte ce nu pot fi cenzurate de instanţa de recurs. Din această perspectivă, Înalta Curte reţine că susţinerile întemeiate pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează modul de interpretare a probelor, ce nu poate constitui motiv de casare.

În plus, faţă de obiectul litigiului, este de reţinut faptul că reclamanta nu a formulat o acţiune în revendicare pentru a pretinde fructele civile de la posesorul neproprietar, ci a solicitat declanşarea mecanismului răspunderii civile delictuale pentru fapta ilicită proprie, imputată ocupantului imobilului, a cărei detenţie, exercitată în baza unui dezmembrământ al dreptului public de proprietate existent anterior retrocedării, a devenit precară la momentul la care titlul contestat al autorului reclamantei s-a consolidat prin respingerea irevocabilă a acţiunilor promovate pentru desfiinţarea acestuia.

Nefondate sunt şi susţinerile legate de încălcarea autorităţii de lucru judecat în raport de hotărârile pronunţate în litigiul anterior, ce a avut ca obiect evacuarea pârâtei, întrucât litigiul pendinte are ca obiect antrenarea răspunderii civile delictuale a pârâtei în condiţiile reglementate de art. 998-999 C. civ., situaţie în care nu sunt întrunite cerinţele prevăzute de art. 166 C. proc. civ. şi art. 1200 C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că acest motiv sancţionează hotărârea care a nesocotit principiul înscris în art. 969 C. civ., trecând peste voinţa părţilor exprimată în contract, situaţie ce însă nu se verifică în cauză faţă de obiectul dedus judecăţii ce vizează antrenarea răspunderii civile delictuale şi nu existenţa unui contract.

Faţă de succesiunea actelor şi faptelor juridice legate de imobilul din litigiu, ce conturează starea de fapt, precum şi raporturile juridice dintre părţi, Înalta Curte reţine că, raportat la cadrul procesual indicat anterior, se justifică şi constatarea lipsei calităţii procesuale a Ministerului Agriculturii şi Dezvoltării Rurale, critica recurentei pârâte sub acest aspect fiind nefondată.

Nu poate fi reţinută ca o critică de nelegalitate nici susţinerea pârâtei, străină de cauză pendinte, referitoare la riscul contractului şi la eventuala acţiune în garanţie pentru evicţiune în ceea ce o priveşte pe reclamantă, dat fiind faptul că, în cauză, nu se pune problema unei răspunderi contractuale rezultate din contractul de vânzare a bunului în litigiu, ci a condiţiilor în care acest imobil a fost ocupat de către o terţă persoană.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susţinerile recurentelor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7, 8 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu" împotriva deciziei civile nr. 360A din 3 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta A. şi de pârâta Agenţia Naţională pentru Zootehnie "Prof. Dr. G. K. Constantinescu" împotriva deciziei civile nr. 360A din 3 martie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 24 februarie 2022.