Restitution deadline not reinstated; psychiatric claim fails as peremptory six-month notice period upheld with costs awarded

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele litigiului:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la 7 ianuarie 2008 pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, a solicitat instanţei ca, prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună repunerea sa în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, Bd. x, în baza Legii nr. 10/2001.

Prin încheierea din 15 aprilie 2008, Tribunalul a respins cererile de intervenţie în interesul altei persoane, precum şi cererile de intervenţie în interes propriu formulate de intervenienţii B. şi C..

Primul ciclu procesual:

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 734 din 22 aprilie 2008, Tribunalul Bucureşti – secţia a III-a civilă a admis excepţia lipsei calităţii procesuale active şi a respins cererea reclamantei pentru lipsa calităţii procesuale active.

3. Decizia pronunţată în apel:

În faţa instanţei de apel, intervenientul în interesul altei persoane D. a depus la dosarul cauzei completări la cererea de intervenţie, solicitând instanţei admiterea cererii de intervenţie în interesul altei persoane astfel cum a fost formulată.

Instanţa de apel a admis în principiu cererea de intervenţie formulată de intervenientul E., în raport de dispoziţiile art. 51 C. proc. civ. De asemenea, la termenul de judecată din 9 februarie 2011, instanţa a admis şi cererea de intervenţie în interesul Municipiului Bucureşti formulată de intervenienta F..

Prin decizia civilă nr. 877A din 29 noiembrie 2011 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti –Secţia a IV-a civilă, s-a admis cererea de apel formulată de apelanta A. împotriva sentinţei civile nr. 734 din 22 aprilie 2008 pronunţată de Tribunalul Bucureşti în contradictoriu cu intimaţii Municipiul Bucureşti, E. şi F..

A fost desfiinţată sentinţa apelată şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă de fond.

Al doilea ciclu procesual:

4. Hotărârea pronunţată în rejudecarea fondului:

Prin sentinţa civilă nr. 1317/10.10.2014, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a respins ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General şi cu intervenienţii E. şi F..

A admis cererile de intervenţie accesorie în favoarea pârâtului.

5. Decizia pronunţată în apel:

Prin decizia nr. 260A din 16 februarie 2021, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie a constatat că excepţia lipsei calităţii procesuale active a apelantei reclamante (implicând şi interesul în promovarea cererii de chemare în judecată prezente) a fost soluţionată de instanţă la termenul de judecată din 18 aprilie 2016 şi că excepţia inadmisibilităţii acţiunii a fost soluţionată definitiv prin decizia civilă nr. 877/A/2011 a Curţii de Apel Bucureşti, iar excepţia tardivităţii cererii de repunere în termenul de formulare a notificării întemeiate pe Legea nr. 10/2001 reprezintă un aspect subsumat fondului apelului.

A fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta-reclamanta A. împotriva sentinţei civile nr. 1317 din 10 octombrie 2014 pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul Bucureşti prin Primar General şi cu intervenienţii E., F., G. şi H..

A admis cererile de intervenţie accesorie în favoarea intimatului-pârât, formulate de intervenienţii E., F., G., H. şi I..

A fost obligată apelanta-reclamantă să plătească intervenientului accesoriu E. cheltuieli de judecată în sumă de 7311,6 RON reprezentând onorariu avocat.

6. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 şi a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, reclamanta A. a declarat recurs, solicitând admiterea recursului, casarea deciziei şi încheierilor atacate, admiterea cererii de sesizare a CJUE cu întrebările preliminare formulate în cauză, trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea administrării probatoriilor respinse.

În subsidiar, a solicitat modificarea deciziei recurate, în sensul de a se dispune admiterea acţiunii reclamantei de repunere în termenul de depunere a notificării în baza Legii nr. 10/2001 pentru imobilul situat în Bucureşti, Bd. x, respingerea cererilor de intervenţie accesorie în favoarea intimatului pârât, formulate de intervenienţii E., F., G., H. şi I. şi respingcrca cererii de acordare cheltuieli de judecată în cuantum de 7311,6 RON, reprezentând onorariu avocat pentru intervenientul accesoriu E..

Criticile de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 5,7 şi 9 C. proc. civ., vizează atât încheierile de şedinţă din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, cât şi decizia civilă nr. 260A din 16 februarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia

În ce priveşte nelegalitatea încheierilor de şedinţă din 3.09.2019 şi 26.11.2019 reclamanta a arătat că a invocat nulitatea "Avizelor" Comisiei Superioare de Medicină Legala, cât şi a deciziei finale, care a valorificat probatoriu o astfel de probă, din perspectiva nerespectării standardului CEDO în materia art. 6.1. din Convenţie şi a jurisprudenţei relevante în materia expertizelor medico-legale (hotărârile din cauzele Baldovin c. României, Prepeliţă c. Moldovei; cauza Dima c. Romanici, din 2006 cauza Bonisch c. Austria, cauza Mirilashvili c. Russia3, Eugenia Lazăr c. României), aplicabile cu prioritate în raport de art. 20 din Constituţie.

Se susţine că similar raţionamentului din cauza Baldovin c. României, şi în prezenta cauză avizul emis de Comisia superioară nu a efectuat "o analiză obiectiv ştiinţifică a situaţiei în cauză şi fără o motivare de către comisie a concluziei sale (...)". E vorba atât de pretinsul "răspuns" CSML nr. x/2018 din 15 iulie 2019 privind obiecţiunile încuviinţate prin încheierea din 11.09.20184 formulate la Avizul nr. x/18.01.2019 (f.144 volum apel, care, în realitate nu reprezenta un "răspuns la obiecţiuni", ci doar confirmarea că "îşi menţine avizele anterioare". Prin încheierea de încuviinţare a obiecţiunilor formulate de apelanta-reclamantă la 5.03.2019 s-a dispus în sarcina Comisiei Superioare de medicină legală să răspundă la obiecţiuni "în raport de conţinutul obiecţiunilor la aviz, având în vedere împrejurarea că a fost invocat faptul că nu s-a răspuns şi că toate contestările apelantei au primit un răspuns generic".

Prin încheierea atacată - din 3.09.2019 au fost încuviinţate doar în parte solicitările apelantei reclamante cu privire la Avizul nr. x/2018 din 15 iulie 2019, respectiv "obiecţiunile de la Ut. a ".

Prin "Răspunsul" CSML din 11.11.2019 - pus în discuţie la termenul din 26.11.2019, solicitarea de motivare a avizului formulată de reclamantă a rămas fără răspuns, motiv pentru care apelanta-reclamantă a reiterat obiecţiunile privind lipsa de fundamentare ştiinţifică a pretinsului Aviz.

Se învederează că în mod total contradictoriu, faţă de aprecierea nemotivării răspunsului dat prin Avizul nr. x/2018 din 15 iulie 2019 (din încheierea din 3.09.2019), prin încheierea din 26.11.2019 instanţa de apel a considerat că CSML ar fi răspuns "în mod sistematic şi sintetic tuturor obiecţiunilor formulate de către apelanta reclamantă în privinţa raportului de nouă expertiză ", astfel că instanţa de apel a respins obiecţiunile apelantei reclamante, reţinând şi efectele deciziei CCR 488/2018 prin care a fost soluţionată excepţia invocată în cauză de apelanta reclamantă.

Prin respingerea acestor obiecţiuni repetate la avizele/răspunsuri ale CSIVIL şi valorificarea probatorie a raportului comisiei de nouă expertiză avizat de CSML prin hotărârea finală, practic s-a încălcat nu doar dreptul la un proces echitabil al reclamantei, ci şi prin principiul aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Au rămas astfel neclarificate următoarele aspecte esenţiale în cauză şi contradicţii ale raportului comisiei de nouă expertiză, care ar fi trebuit să conducă la nulitatea raportului în raport de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.:

Prima întrebare ce fusese adresată Comisiei la care nu s-a dat un răspuns concret prin niciunul dintre răspunsurile - echivalente ale Avizului: "Afirmaţia de la pct. 4.10, lit. C) ("Discuţia cazului", f.234 apel) din raportul A6F3,ed. 1, rev. 2 "Comisia susţine punctul de vedere (diagnostic) al medicului francez expert în psihiatrie legala (pag. 21,pct. 5.1.), necontestând opiniile cadrelor universitare" este în contradicţie cu concluzia raportului "mi se delimitează criterii medico-legale psihiatrice de natura a demonstra incapacitatea psihica si, implicit, incompetenta psihica a susnumitei, în întreaga perioada menţionata, în raport cu depunerea notificării prevăzute de legea 10/2001" Prin urmare, această concluzie contradictorie a comisiei de noua expertiză prin care acceptase ca fiind valabile constatările şi concluziile medicilor francezi, psihiatri şi experţi judiciari în psihiatrie7 (care stabiliseră afectarea discernământului apelantei şi identificaseră afecţiuni pe care comisia nu le analizase din punct de vedere criteriologic medico-legal) şi cu toate acestea a ajuns la concluzia finală ca "perturbarea activităţii şi atenţiei" este doar un "diagnostic prezumtiv", negând astfel tocmai severitatea şi evidenta acestui diagnostic netratat pana în 2009-2010 (ADHD sever) şi corelaţia cu celelalte afecţiuni psihiatrice -comorbidităţi.

În aceste condiţii, CSML nu a explicat dacă poate fi acceptată negarea/nevalorificarea medico-legală a unui astfel de diagnostic stabilit ca fiind unul sever în perioada de referinţă, stabilit pe baza unor teste recunoscute internaţional, dar neutilizate de comisia de noua expertiză în evaluarea sa şi dacă o concluzie a comisiei de noua expertiza, care nu a avut în vedere şi aceste aspecte, poate fi avizată şi de ce, pe baza căror argumente. Or, Comisia superioară nu a conciliat deloc această contradicţie, în sensul de a valida argumentat una sau alta dintre concluziile medicale, ceea ce echivalează cu o lipsă de fundamentare ştiinţifică a Avizului.

Se arată că a doua întrebare din cererea de avizare şi obiecţiunile apelantei la care nu s-a primit un răspuns concret fusese formulată astfel: "Sindromul J." identificat atât în evaluarea medico-legal psihiatrică din martie 2006 de către expertul psihiatru K. şi fotografiile stării locuinţei acesteia din perioada de intensitate maximă a afecţiunilor (2006), constituie un reper al alterării capacităţii psihice a persoanei, care trebuia valorificat din punct de vedere al criteriologiei medico-legale ?" A evidenţiat din acest punct de vedere ca raportul comisiei de noua expertiză nu a valorificat fotografiile depuse ca probe şi confirmate prin declaraţii olografe pe verso de persoane din anturajul de la acea dată al apelantei, prin expertiza expert dr. K. din 2006 care menţiona "'colecţionism patologic al hârtiilor găsite pe stradă, ceea ce îi transformă locuinţa într-un haos în care se deplasează cu greu", reconfirmat prin noul act eliberat în iunie 2018 de expert psihiatru dr. K. şi depus ca probă în apel9 .

Prin încheierea din 26.11.2019, în mod nelegal instanţa de apel a respins obiecţiunile formulate, inclusiv proba testimonială ce viza chiar confirmarea fotografiilor, avute în vedere de expertul psihiatru francez K. la propunerea de curatelă din 2006, ca fiind manifestarea relevantă a afecţiunilor reclamantei. Deşi la pag. 32 ultimul paragraf din raport comisia menţionase expres că fotografiile nu pot fi luate în considerare deoarece nu exista informaţii certe cu privire la apartenenţă, contextul, datele efectuării acestora", instanţa de apel a reţinut - total contradictoriu în încheierea atacată - că'"potrivit filei 144 din volumul aferent, comisia superioară a precizat în mod expres că a avut în vedere întregul material (...)în dosar aflându-se inclusiv fotografiile".

Prin urmare, se impunea ca CSML să analizeze în concret aceste aspecte în Avize sub aspectul relevanţei lor din punct de vedere al criteriilor medico-legale oferite pentru analiza acelei afecţiuni de colecţionism invaziv şi a modului în care a putut afecte discernământul la momentul identificării unei astfel de simptomatologii şi nici nu a oferi' o motivaţie ştiinţifică pe aspectul neconcludenţei acesteia în evaluarea capacităţi reclamantei şi a modului în care i-ar fi fost afectat discernământul pe perioadele d manifestare a acestei simptomatologii.

A treia întrebare din cererea de avizare şi obiecţiuni, la care prin Avize nu s-a oferit niciun răspuns concret, fusese formulată astfel: "Daca diagnosticul nou, identificat de toţi experţii independenţi (prof.dr. Bayie, conf.dr. - expert psihiatru L.) şi dr. M., respectiv ADHD sever (COD OMS^F. x.0) a confirmat de evaluările specifice (scala de evaluare Wender Utah-f.194-198 dosar x/2011 apel şi chestionarul ASRS- din acelaşi dosar) poate fi considerat doar un diagnostic prezumtiv sau unul cert care trebuie valorificat din punct de vedere criteriologic medico-legal, sub aspectul influenţei acestei afecţiuni asupra capacităţii reclamantei de a decide şi a acţiona cu privire la depunerea notificării în baza Legii nr. 10/2001 ?"

"Nici în primul Aviz şi nici în Avizul nr. x/2018 din 11.11.201910 nu se răspunde concret la această întrebare şi nici nu se furnizează instanţei o explicaţie privind fundamentarea ştiinţifică şi conformitatea unui raport (al comisiei de nouă expertiză) care nu analizează deloc această problemă. CSML se limitează să susţină - contrar evidenţei - că "motivul pentru care s-au apreciat ca neîntemeiate obiecţiunile formulate la Aviz este constatarea că acestea nu au caracter ştiinţific"

În acelaşi sens, se arată că a patra întrebare din cererea de avizare şi obiecţiuni, reiterate cu privire la refuzul CSML de a da un răspuns motivat, şi care nu şi-a primit răspunsul concret şi ştiinţific al CSML, a fost următoarea: "Daca acest diagnostic (n.n.ADHD sever), în corelaţie cu celelalte afecţiuni identificate de comisie (comorbidităţi), era de natură să conducă la afectarea capacităţii psihice a apelantei reclamante în perioada 2001-2007 şi până la momentul identificării corecte a acestui diagnostic în 2009 şi al aplicării tratamentului medicamentos şi terapeutic din perioada 2010-2012 ?"

De asemenea, reclamanta arată că în mod nelegal, cu încălcarea art. 105 alin. (2) C. proc. civ., instanţa de apel nu a reţinut pe fond nulitatea raportului comisiei de nouă expertiză şi a Avizelor nemotivate ştiinţific ale CSML, în raport de cerinţa art. 23 din Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală de a verifica, evalua, analiza şi aviza din punct de vedere ştiinţific conţinutul şi concluziile diverselor acte medico-legale precum şi în raport de standardul rezultat din art. 6.1. CEDO şi jurisprudenţa relevantă invocată.

Chiar dacă, instanţa de apel a reţinut în respingerea obiecţiunilor la avizele nemotivate ştiinţific că va evalua pe fond argumentele prin care apelanta reclamantă şi-a bazat criticile de nulitate a raportului comisiei de nouă expertiză (concretizate în obiecţiunile de la filele x voi. II dosar apel şi f.146-149 dosar x/2011 al Curţii de Apel Bucureşti) şi care au fost reiterate prin obiecţiunile la Avizele CSML, prin decizia finală aceasta a dat eficienţă probatorie relevantă doar acestor probe nule.

Or, prin concluziile scrise formulate în apel reclamanta a învederat din nou care au fost obiecţiunile ce viciau aceste probe, care au rămas fără răspuns, întrucât nu au fost analizate punctual de CSML în cadrul operaţiunii de avizare şi, astfel, au afectat legalitatea unei astfel de probe ce ar fi trebuit să aibă un caracter ştiinţific.

Se mai învederează că, nici Avizele şi nici decizia finală prin care au fost valorificate aceste probe viciate, nu au lămurit următoarele aspecte esenţiale pentru aflarea adevărului întrucât: nu s-a explicat care este fundamentul ştiinţific al înlăturării concluziilor diametral opuse ale celor 4 experţi independenţi care confirmau afectarea capacităţii psihice sau chiar lipsa acesteia în unele momente din perioada de 14.02.2001-14.02.2002 şi ulterior până la 7.01.2008: prof. dr. N., conf. dr. L. (conferenţiar în Psihiatrie şi Psihologie Legală, expert în cadrul Curţii de Apel din Paris, expert naţional agreat de Curtea de Casaţie Franceză); prof. dr. O., deşi la pag. 4.10 din concluziile comisiei de primă expertiză se arată expres că susţine punctul de vedere al expertului francez;-.diagnosticul AHD sever identificat şi tratat abia după introducerea acţiuni, nu este valorificat din punct de vedere al criteriologiei medico-legale în concluziile raportului IBML şi nici în avizele CSML, reţinându-se doar că "perturbarea activităţi şi atenţiei – COD OMS F.90.0" ar fi doar un diagnostic prezumtiv, negând în acest fel confirmarea lui de către toţi ceilalţi experţi pe baza unor teste recunoscute internaţional dar neutilizate de noua expertiză şi care avea relevanţă în cauză; nu au fost valorificate aspectele relevante rezultate la ultima examinare psihologică şi nici nu s-a analizat ştiinţific de CSML nici obiecţiunea care viza deficienţa substanţială a noii expertize constând în cercetarea evaluării medico-legale pe cele relatate factual la examinarea directă a pacientei din 2018 şi nu pe evaluarea simptomatologiei rezultate din actele medicale emise de medicii din Franţa, ce dovedeau pe de-o parte, existenţa afecţiunilor în perioada ce face obiectul expertizării (martie 2001 - ianuarie 2008), pe de altă parte, diagnosticarea tardivă (abia în 2008) a afecţiunii principale (ADHD sever, cu debut încă din copilărie), în urma căreia a primit tratamentul adecvat ce a dus la o Îmbunătăţire a stării de sănătate mintala şi a aspectelor invalidante anterioare tratamentului;

În aceeaşi idee, se mai arată că nu s-a răspuns de CSML prin Avizele emise nici la obiecţiunea prin care se invocase că raportul de expertiză al noii comisii nu a fost analizat, din perspectiva criteriilor medico-legale nici modul în care capacitatea psihica a apelantei a putut fi afectată de celelalte comorbiditati/afectiuni asociate ADHD sever nediagnosticat şi netratat până în 2009 în raport de manifestările patologice evidente de colecţionism invaziv, apragmatism, colecţionism patologic a hârtiilor găsite pe stradă, ceea ce îi transformă locuinţa intr-un haos în care se deplasează cu greu, dificultatea de gestiune a vieţii cotidiene, componente de dezorganizare a comportamentului prin compulsia de a colecta obiecte, în detrimentul unei adaptări la contingentele materiale rezonabile.

Reclamanta recurentă a susţinut că avizele CSML sunt nemotivate ştiinţific din perspectiva obiecţiunii referitoare la nevalorificarea de către comisia de nouă expertiză a constatărilor efectuate de un expert judiciar chiar în perioada de referinţă - respectiv expertiza medicului psihiatru K.. expert al Curţii de Apel din MontpeUicr, întocmită în 7,03.2006 prin care "recomanda punerea sa sub tutelă, care însă refuză măsura", deşi avea "tulburări grave de personalitate... nu este conştientă de caracterul patologic al stării ei şi a consecinţelor acesteia în ceea ce o priveşte, având nevoie de ajutor, control şi monitorizare pentru a duce la bun sfârşit acţiunile necesare unei vieţi civile ".

Se susţine că nulitatea raportului şi avizelor CSML decurge şi din refuzul respectării art. 28 alin,4 din Norma procedurală privind efectuarea expertizelor, a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale care prevăd că "expertiza medico-legală psihiatrică se efectuează numai pentru o anumita fapta sau circumstanţa, având ca obiective principale stabilirea capacităţii psihice la momentul (...) exercitării unui drept". Or, o astfel de normă ar fi impus o analiză concretă, contextualizată, a actelor juridice (procuri, formularea unei cereri de intervenţie într-un dosar de revendicare, tranzacţia, renunţarea la o cale de atac, vânzarea unui bun) în raport de starea de evoluţie şi manifestare a afecţiunilor reclamantei de la data întocmirii acelor acte, nu doar să se procedeze la o apreciere generică, în sensul că simpla încheiere a unor acte ar presupune existenţa discernământului.

În concluzie, nulitatea Avizelor CSML afectează şi legalitatea deciziei instanţei de apel prin care a fost respins apelul şi menţinută soluţia de respingere a acţiunii, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a bazat soluţia pe concluziile expertizei şi avizelor, considerate ca îndeplinind standardul de analiză şi motivare ştiinţifică rezultat din art. 23 din Regulamentul din 7 septembrie 2000 de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicina legală, art. 24 din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală astfel cum a fost aprobată prin Legea nr. 459/200121şi jurisprudenţa CEDO invocată de reclamantă.

Reclamanta recurentă a mai susţinut că hotărârea atacată este nelegală având în vedere că a valorificat raportul comisiei de expertiză cu nr. A6/4675/2016 din data de 08.03.2018 şi avizele CSML(Avizul nr. x/2016 din data de 30.03.2018, Avizul nr. x/2018 din 11.11.201822, Avizul nr. x/2018 din data de 18.01.2019, Avizul nr. x/2018 din data de 15.07.2019), deşi acestea nu respectau standardele de protecţie a dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.1. din C.E.D.O., aplicabile în baza art. 20 alin. (2) din Constituţie.

Efectuarea expertizei de către experţi care nu aveau independenţa necesară unui caz în care miza litigiului o constituia repunerea în termenul de notificare în baza Legii nr. 10/2001 având ca scop obţinerea măsurilor reparatorii, al cărui debitor final al obligaţiei era Statul, chiar dacă pârât în cauză era UAT Bucureşti – entitate notificată conform Legii nr. 10/2001.

Instanţa de apel a respins nelegal şi nemotivat, motivul de apel (făcând incident motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.) prin care a invocat prevalenţa jurisprudenţei C.E.D.O. în această materie care avea ca efect nulitatea raportului comisiei de nouă expertiză şi a avizelor acestuia.

Se susţine că respingerea cererii de expertiză psihiatrică şi/sau medico-legală efectuată de experţi independenţi de Statul român prin încheierile atacate reprezintă o vădită încălcare a art. 6.1. din Convenţie şi a jurisprudenţei din care rezultă încălcarea dreptului la un proces echitabil prin aceea că nu se asigură principiul egalităţi de arme şi egalitatea de tratament juridic, în ceea ce priveşte expertizele efectuate de o instituţie a statului şi cea efectuată de către un expert independent faţă de părţile în cauză.

În considerentele hotărârii atacate, instanţa de apel a subliniat că deciziile CCR ar statua obligatoriu, inclusiv pentru instanţele de judecată faptul că instituţiile de medicină legală sunt singurele entităţi sanitare care efectuează expertize precum şi alte lucrări medico legale, exclusivitatea fiind justificată de caracterul strict specializat al expertizelor medico-legale, care au ca obiectiv principal stabilirea capacităţii psihice pentru o anumită faptă sau circumstanţă.

Or, susţine recurenta, printr-o astfel de motivare, instanţa de apel s-a pronunţat contrar art. 20 alin. (2) din Constituţie invocat de apelanta reclamantă.

În aplicarea acestui mecanism constituţional judecătorii naţionali ai apelului din prezenta cauză ar fi trebuit să facă aplicarea Recomandării (2004) a Comitetului de Miniştri către statele membre privind verificarea compatibilităţii proiectelor de lege, a legilor în vigoare şi a practicilor administrative cu standardele impuse de C.E.D.O.

Prin urmare, susţine recurenta, judecătorul naţional, verificând compatibilitatea legii interne cu standardele de protecţie impuse de CEDO şi jurisprudenţă sa relevantă, procedează el însuşi la o schimbare de jurisprudenţă şi de practică prin neaplicarea legii stabilite ca incompatibile.

Reclamanta recurentă a mai învederat că în mod nelegal, instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei noi expertize în Franţa, care să fie efectuată de experţi independenţi, având în vedere că reclamanta era şi cetăţean francez, fără să ţină seama că s-a invocat încălcarea art. 6.1. din Convenţie faţă de împrejurarea că INML este un institut de expertize de stat, aflat sub autoritatea Ministerului Sănătăţii şi Ministerului Justiţiei, care asigură controlul şi evaluarea activităţii de medicină legală, în conformitate cu art. 6 alin. (3) din Legea privind "organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală" cu modificările aduse de Legea nr. 459/2001; O.G. nr. 57/2001; Legea nr. 271/2004.

Se mai arată că, hotărârea finală şi încheierile din 26.11.2019 şi 25.02.2020 sunt nelegale, întrucât instanţa de apel nu a ţinut seama de invocarea jurisprudenţei C.E.D.O., aplicabile cu prioritate ca normă mai favorabilă - hotărârea din cauza Eugenia Lazăr c. României al cărei raţionament a fost reluat şi în hotărârea din cauza Baldovin c. României în carCurtea a reţinut o problemă sistemică a reglementării interne în materia expertizelor medico-legale.

Or, susţine recurenta, instanţa de apel a dat o interpretare eronată hotărârii din cauza Eugenia Lazăr c. României, reţinând că în cauza de faţă nu ar fi fost incident raţionamentul acesteia, reţinând implicit că în speţă nu ar fi incident raţionamentul legat de nemotivarea avizelor Comisiei superioare de Medicină legală, deşi, era aceeaşi ipoteză premisă.

De asemenea, reclamanta recurentă a mai susţinut că este nelegală încheierea de şedinţă din 26.11,2019, prin care instanţa de apel a respins cererea de efectuare a unei expertize medico-legale psihiatrice în Franţa în raport de art. 6.1. CEDO şi jurisprudenţa invocată, precum şi faţă de refuzul instanţei de apel de a face aplicarea disp. art. 2572 C. civ., art. 2568 alin. (2) şi 2570 C. civ.

Prin încheierea de şedinţă din data de 26.11.2019, instanţa de apel a respins cererea de efectuare unei noi expertize de către o comisie medico-legală din Franţa, reţinând că, pe de o parte, potrivit prevederilor art. 212 C. proc. civ. 1865, poate să dispună întregirea expertizei sau o nouă expertiză doar dacă instanţa nu se consideră lămurită.

În acest sens, se arată că instanţa de apel a apreciat că, din ansamblul probator deosebit de amplu administrat în cauză, precum şi în raport de faptul că a fost efectuată o nouă expertiză medico-legală, potrivit art. 15 Kt. c din H.G. nr. 774 din 7 septembrie 2000, pentru aprobarea Regulamentului de aplicare a dispoziţiilor Ordonanţei Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, nu s-ar mai impune încuviinţarea unei alte expertize judiciare care vizează aceeaşi teză probatorie.

De asemenea, se arată că, instanţa de apel a reţinut că decizia Curţii Constituţionale nr. 488/2018, vizând excepţia de neconstituţionalitate a art. 24 alin. (1) teza I din O.G. nr. 1/200032, statuează asupra posibilităţii şi competenţei legale a efectuării acestui gen de expertize judiciare, de către organele medico-legale din structura Institutului Naţional de Medicină Legală, astfel că nici din această perspectivă, cererea de efectuare a unei asemenea expertize nu ar fi întemeiată.

Or, susţine recurenta, o astfel de motivare a instanţei de apel încalcă alte drepturi şi principii fundamentale invocate în motivarea cererii de nouă expertiză efectuată de experţi independenţi din Franţa, având în vedere că litigiul ridică o problema de capacitate a persoanei, iar în cazul reclamantei apelante, fiind o persoană cu dublă cetăţenie i se aplică legea franceză în materie de capacitate, conform normelor de drept internaţional privat invocate şi în motivarea cererii depusă la termenul din 3.09.2019:

În acest sens, se arată că cererea de efectuare a unei expertize de către o comisie medico-legală din Franţa era justificată sub aspectul că apelanta-reclamanta solicitase efectuarea unei expertize medico-legale de către un expert independent, care să nu fie subordonat sistemului instituţional de stat. Solicitarea administrării probei cu expertiza psihiatrică de către o comisie de experţi din Franţa, a fost justificată şi pe aspectul că recurenta este cetăţean francez cu domiciliul, în Franţa, în Montepellier, iar documentele medicale din perioada de referinţă emană exclusiv de la medici şi instituţii medicale din Franţa, unde aceasta a fost tratată.

Se învederează că, instanţa de apel a respins nelegal această probă nu doar prin încălcarea normelor mai sus citate care determinau legea franceză aplicabilă în materie de capacitate, ci şi prin raportare la refuzul instanţei de apel de a administra această probă în temeiul Regulamentului UE nr. 1206/200133 al Consiliului din 28 mai 2001, privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială.

Or, administrarea unei astfel de probe prin procedura prevăzută de Regulamentul invocat corespunde modului în care CJUE a interpretat normele acestuia reţinând în hotărârea CJUE C-332/1134 că "potrivit considerentelor (2), (7), (8), (10) şi (11) ale Regulamentului nr. 1206/2001, scopul acestui regulament constă în obţinerea simplă, eficientă şi rapidă a probelor într-un context transfrontalier" şi urmăreşte să consolideze cooperarea dintre instanţe în domeniul administrării de probe ce implică teritoriul unui alt stat membru.

Instanţa de apel a înlăturat nejustificat şi nemotivat disp. art. 2562 C. civ., în raport de care se probează aplicabilitatea cu prioritate a legii franceze în privinţa capacităţii persoanei (în cazul reclamantei apelante), după cum a probat şi conţinutul legii străine franceze în materie de capacitate juridică şi de expertiză medicală psihiatrică prin certificatul emis de conf.dr. P. (Director al Maşterului de drept şi management al organizaţiei de sănătate, Director al Departamentului de dreptul sănătăţii din cadrul Facultăţii de Drept - Universitatea din Montpellier, Franţa. În acest mod, dreptul la apărare al apelantei şi dreptul de a proba afectarea discernământului său potrivit legii franceze nu i-a fost asigurat într-o manieră efectivă, fiind evident încălcat art. 6.1. din Convenţie.

Astfel, se susţine că recurenta reclamantă a fost prejudiciată prin lipsa accesului la o expertiză efectuată de experţi independenţi faţă de stat, cu atât mai mult cu cât litigiul de bază (care se referă 1 repunerea în termenul de formulare a notificării în baza Legii nr. 10/2001), are ca obiect obţinere măsurilor compensatorii în baza Legii nr. 10/2001 şi ale Legii nr. 165/2013 de la statul român.

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii din data de 25.02,2020 prin care a fost respinsă cererea de efectuare a expertizei psihiatrice care să lămurească dacă reclamanta suferea de un handicap psihic în accepţiunea art. 5 lit. u) din Legea 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, se arată că în mod nelegal a fost respinsă cererea de efectuare a unei expertize psihiatrice formulate în temeiul disp. art. 201 alin. (3) C. proc. civ. (1864) şi a disp, art. 138 pct. 2 C. proc. civ., ce urma a fi efectuată de "personalităţi şi specialişti în domeniu" ce ar fi desemnaţi de instanţă din rândul profesorilor universitari în psihiatrie din România sau din Franţa.

Se învederează că necesitatea administrării acestei probe esenţiale a apărut după comunicarea ultimului răspuns lapidar al Comisiei Superioare de Medicină Legală la obiecţiunile formulate, prin care se invocase subiectivismul acestuia şi lipsa de motivare ştiinţifică a avizării raportului comisiei de nouă expertiză.

Or, susţine recurenta, prin raportul comisiei de expertiză INML şi prin avizele Comisiei Superioare de Medicină Legală nu s-a dat răspuns la următoarele aspecte esenţiale în soluţionarea cauzei şi anume: dacă lipsa de diagnosticare corectă şi completă a simptomatologiei reclamantei apelante şi netratarea ei pentru ADHD sever, până în anul 2009 invalidează tratamentele aplicare acesteia până atunci pentru afecţiunile/comorbidităţile prin actele medicale emanate de la medicii care au tratat-o pe reclamantă în 2008;- dacă ADHD sever (perturbarea activităţii şi atenţiei – COD OMS F.90.0 poate fi considerat un diagnostic prezumtiv sau unul cert care poate fi stabilit pe baza unor teste recunoscute internaţional, cum sunt: şcoala de evaluare Wender Utah şi chestionarul ASRS;- dacă lipsa tratamentului adecvat pentru această afecţiune (cu Ritalin, aplicat abia din anul 2009) a putut afecta capacitatea de autoadministrare a reclamantei;- dacă afecţiunile psihiatrice de care a suferit reclamanta constituie un handicap psihiatric în accepţiunea art. 5 lit. u) din Legea nr. 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, adică avea incapacitatea de a face faţă vieţii în societate, situaţie decurgând din prezenţa tulburării psihice.

Se susţine că există o contradicţie evidentă între raportul de expertiză efectuat în apel, avizat de Comisia Superioară de medicină legală şi toate celelalte opinii ale expertului psihiatric francez L., prof. Q. şi experţii parte dr. R. şi prof.dr. S. privind constatarea afecţiunii "perturbarea activităţii atenţiei – COD OMS F.90.0" şi valorificare ei în stabilirea motivelor de repunere în termen dat fiind faptul că în primele se stabilea doar un diagnostic prezumtiv, iar celelalte stabileau ca fiind un diagnostic cert de natură să conducă la concluzia afectării capacităţii.

În aceste condiţii, se învederează că cererea apelantei reclamante de a se administra această probă şi de a se răspunde la aceste obiective suplimentare, era necesară pentru lămurirea certitudinii acestui diagnostic stabilit de medicii psihiatri şi experţii independenţi ca fiind unul sever pe baza unor teste recunoscute internaţional, apt să afecteze discernământul reclamantei, cu atât mai mult cu cât comisia de nouă expertiză nu utilizase aceste teste în stabilirea diagnosticului reclamantei, ceea ce invalida din punct de vedere ştiinţific concluziile acesteia şi avizul Comisiei Superioare de Medicină legală, care nu răspundea obiectiv-ştiinţific acestor obiecţiuni formulate de reclamantă.

Nelegalitatea respingerii acestei probe esenţiale, de strictă specialitate, rezultă din chiar necesitatea respectării principiului aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ. "Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanţa va dispune ca părţile să completeze probele. De asemenea, judecătorul poate, din oficiu, să pună în discuţia părţilor necesitatea administrării altor probe, pe care le poate ordona chiar dacă părţile se împotrivesc".

Administrarea acestei probe era necesară pentru aflarea adevărului în condiţiile în care motivarea deciziei instanţei de apel a fost bazată pe concluziile raportului de expertiză INML şi ale Avizului Comisiei Superioare de medicină legală, care au acest viciu esenţial.

Se arată că necesitatea administrării probei pentru aflarea adevărului era demonstrată prin faptul că reglementarea naţională în materie de expertize a capacităţii persoanei prevede că expertizele medico-legale psihiatrice se efectuează doar de experţii medici legişti cu participarea facultativă a unor medici psihiatrici.

În acest sens, Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor O.G. nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, aprobat prin H.G. nr. 774/2000 prevede: "Art. 2 alin. 1 Activitatea de medicină legală se realizează de medici legişti, încadraţi în instituţiile de medicină legală". Se prevede doar cu caracter dispozitiv că: (2) La efectuarea expertizelor, examinărilor, constatărilor sau a altor lucrări medico-legale pot participa, dacă este necesar, şi alţi specialişti cu studii superioare cum sunt: medic specialişti, farmacişti, toxicologi, chimişti, biologi, psihiatri, psihologi şi alte persoane atestate ca experţi, în cadrul şi pe durata funcţionării lor în instituţiile de medicină legală".

În concluzie, se solicită a se constata nulitatea încheierii din 26.11.2019 prin care a fost respinsă proba cu expertiză psihiatrică necesară la determinarea capacităţii recurentei-reclamante, potrivit legii franceze pentru următoarele motive:- încălcarea dreptului la un proces echitabil garantat de art. 6.1. C.E.D.O. – sub forma încălcării principiului egalităţii de arme, aplicabil cu prioritate în raport de art. 20 din Constituţie faţă de neîndeplinirea standardului C.E.D.O. de independenţă a experţilor INML şi a nemotivării avizului Comisiei Superioare de Medicină Legală;- greşita inaplicare a dispoziţiilor art. 2572 C. civ., a art. 2568 alin. (2) şi 2570 C. civ. care stabilesc legea aplicabilă capacităţii persoanei – în raport de cetăţenia franceză a recurentei reclamante;-greşita inaplicare a Regulamentului (UE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială".

Respingerea probei cu expertiza psihiatrică efectuată de experţi independenţi din Franţa, în baza Regulamentului nr. 1206/2001 a reprezentat o încălcare a dreptului la un proces echitabil, întrucât instnţa de apel a reţinut în considerente că ar fi acordat aceeaşi valoare probatorie probelor care implicau evaluarea medicală a reclamantei recurente. În realitate, a acordat o valoare probatorie diferită între cele două categorii de probe cu expertize – cele ale experţilor INML şi cele ale medicilor care au emis opinii independente - prof. dr. N.. 18-39 şi f.139-142 din dosar apel x/2011)3 conf. dr. L. (Conferenţiar în Psihiatrie şi Psihologie Legală, Expert în cadrul Curţii de Apel din Paris, Expert Naţional agreat de Curtea de Casaţie); prof. dr. O., prof. dr. academician S., administrate ca probe şi ale dr. T., expert medic legist, care stabilesc o concluzie diametral opusa decât a comisiei de nouă expertiză şi a Comisiei Superioare de Medicină Legală, respectiv afectarea capacităţii psihice sau chiar lipsa acesteia în perioada de 14.02.2001-14.02.2002 şi ulterior până la 7.01.2008.

Acest aspect s-a reflectat în considerentele deciziei Curţii Constituţionale nr. 352/2020, care limitează posibilitatea de a administra o expertiză de specialitate psihiatrică de către specialişti din afara instituţiilor medico-legale reglementate de O.G. nr. 1/2000, ceea ce creează un dezavantaj în detrimentul apelantei-reclamante faţă de cealaltă parte.

Faţă de cele expuse, se susţine că egalitatea de arme şi, implicit, principiul egalităţii de drepturi în faţa legii precum şi dreptul la o protecţie jurisdicţională efectivă sunt grav încălcate, având în vedere că reclamasntei nu îi este deschisă calea de a solicita ori de a administra o expertiză de specialitate efectuată de experţi neafiliaţi INML pentru a proba susţinerile proprii, iar de rezultatul expertizei depinzând soluţionarea pe fond a cauzei împotriva Statului român.

Normele naţionale în materia expertizării capacităţii persoanei, respectiv O.G. nr. 1/2000 şi nr. 2/2000, limitează accesul recurentei la serviciile de expertiză ale unor experţi independenţi calificaţi profesional în ţările lor de origine din orice altă ţară a Uniunii Europene.

Valorificarea drepturilor sale impunea verificarea conformităţii normelor naţionale în discuţie cu normele prioritare ale dreptului european, având în vedere că normele naţionale nu permit accesul la serviciile de expertiză efectuate de personalităţi ori specialişti, în sensul şi condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ. 1864, care să fie independenţi de stat şi nici a unor expertize psihiatrice efectuate de experţi independenţi de INML care să stabilească capacitatea persoanei.

Reglementarea activităţii de expertizare a capacităţii persoanei doar de către experţii medici legişti, care nu au calificare profesională specializată în domeniul psihiatriei afectează dreptul celui expertizat de a avea acces la o expertiză psihiatrică, de strictă specialitate, care să poată concluziona asupra implicaţiilor afecţiunilor sale asupra capacităţii şi obiectului acţiunii – repunere în termen motivată pe considerente de handicap psihic care i-a afectat discernământul şi posibilitatea de a acţiona în termen legal.

Se mai arată că nelegalitatea încheierii de respingere a cererii de audiere a martorilor propuşi prin apel rezultă din încălcarea principiului aflării adevărului consacrat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ.

Se învederează că prin apel, şi prin cererea reiterată la 25.11.2019, recurenta reclamantă a solicitat administrarea acestei probe având ca teză probatorie: confirmarea provenienţei şi contextului efectuării fotografiilor din domiciliul reclamantei apelante din perioada de referinţa a expertizei şi de la data când - în Franţa un expert psihiatru al Curţii de apel din Montpellier - K., o propunea pentru instituirea curatelei. Necesitatea probei în aflarea adevărului a fost subliniată prin raportare la neluarea în considerare a acestor fotografii, care reliefau episoadele acute de manifestare a colecţionismului invaziv de care suferea recurenta reclamantă în perioada de împiedicare, de către comisia de nouă expertiză din România pe motiv că nu ar putea fi stabilită provenienţa lor şi legătura cu perioada în care afecţiunile reclamantei s-au manifestat cu intensitate. Declaraţiile olografe ale martorilor au fost depuse ca probe la dosarul cauzei. Expertul francez K. a confirmat prin certificatul emis la 6.06.2018 (depus la 11.09.2018 ca proba la dosar) că a avut la dispoziţie aceste fotografii la data când a propus în 2006 punerea sub curatelă a apelantei reclamante. Cu toate acestea, deşi a valorificat pe fondul apelului concluziile acestui raport nu a avut în vedere că acest raport era nul tocmai datorită omisiunii sau refuzului de a lua în considerare acte medicale relevante emanate de la mai mulţi medici francezi, pentru stabilirea unor concluzii relevante pe aspectele invocate de reclamanta recurentă.

Administrarea acestor probe era cu atât mai necesară cu cât se ajunge astfel la o vădită contradicţie între hotărârea finală şi considerentele încheierii de încuviinţare a primelor obiecţiuni la avize CSML 40 prin care s-a dispus în sarcina Comisiei Superioare de medicină legală să răspundă la obiecţiuni "în raport de conţinutul obiecţiunilor la aviz, având în vedere împrejurarea că a fost invocat faptul că nu s-a răspuns la toate contestările apelantei au primit un răspuns generic".

În ceea ce priveşte nelegalitatea încheierii din 5.11.2020 de respingere a cererii de sesizare a CJ11E cu întrebările preliminare, s-a arătat că prin cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene recurenta a formulat o serie de întrebări preliminare, cu scopul de a ajuta instanţa naţională în verificarea informităţii normelor naţionale (O.G. nr. 1/2000 şi art. 4141din O.G. nr. 2/2000) cu principiile şi drepturile conferite recurentei-reclamante de dreptul european. Prin cererea de sesizare a CJUE şi întrebările preliminare formulate, recurenta-reclamantă a învederat instanţei necesitatea interpretării dreptului unional astfel încât instanţa naţională să aibă la dispoziţie toate instrumentele legale care să o ajute în clarificarea anumitor aspecte esenţiale pentru soluţionarea litigiului, corespunzător principiului aflării adevărului şi respectării principiului legalităţii.

Se arată că, prin încheierea de şedinţă din 05.11.2020, instanţa de apel a respins cererea de sesizare a CJUE, ca nefondată, reţinând în mod nelegal şi distorsionând grav modul de aplicare şi interpretare a principiului liberei circulaţii a serviciilor în Uniune că "în prezenta cauză dedusă judecaţii nu s-a ridicat în niciun fel problema eventualei deplasări a vreunui expert medical de specialitate psihiatrică francez sau de altă naţionalitate din spaţiul Uniunii Europene petitoriul României, a expertizei medicale psihiatrice a apelantei, pentru a se putea constata că acestuia i-ar fi fost restrâns în mod contrar art. 56 din TFUE şi Directivei comunitare menţionate, dreptul, libertatea de a presta, exercita servicii de specialitatea sa, pe teritoriul statului român, în beneficiul de exemplu, al apelantei reclamante."

Instanţa de apel a interpretat eronat principiul şi normele unionale invocate şi din perspectiva "beneficiarului serviciilor prestate", fără să se identifice corect modul în care este şi el subiect al protecţiei instituite de prevederile art. 56 din TFUE şi ale Directivei 2005/36/CE.

Astfel, se învederează că în mod eronat instanţa de apel a reţinut că nu s-ar constata o incidenţă a prevederilor, dreptului european menţionate şi nici o încălcare a normelor unionale prin modul în care este reglementată restrictiv în norma naţională efectuarea expertizei medico-legale, pe motiv că apelanta ar fi avut libertatea deplină de a solicita expertului psihiatru rezident în Franţa, să îi realizeze în Franţa o astfel de expertiză psihiatrică, lucru pe care apelanta 1-a şi făcut, depunând la dosarul cauzei un raport de expertiză astfel efectuat. Acest argument este cu totul eronat, făcând o totală confuzie intre solicitarea unei opinii expertale extrajudiciare unui expert francez şi accesul efectiv şi complet la administrarea unei probe a capacităţii sale psihice în cadrul unei proceduri judiciare, desfăşurate conform Regulamentului european în materie de probe.

Se arată că, la fel de eronat şi contrar interpretării dreptului unional invocat în cauză este şi' argumentul din încheierea din 05. XI.2020 prin care se reţine că, "chiar dacă ipotetic (...)s-ar aprecia totuşi că normele juridice comunitare invocate ar fi incidente cauzei din perspectiva faptului că o astfel de expertiză medicală psihiatrică efectuată în Franţa ar putea fi evaluată judiciar de către instanţa de judecată română ca nereprezentând o probă cu expertiză judiciară, întrucât ea nu ar fi urmat procedura naţională reglementată pentru realizarea unei expertize judiciare medico-legale, date fiind prevederile O.G. nr. 1/2000 şi art. 41 din O.G. nr. 2/2000" instanţa de apel nu ar constata întâmpinarea niciunei dificultăţi sau îndoieli cu privire la interpretarea normelor juridice comunitare menţionate (art. 56 TFUE sau Directiva 2005/36/CE din 7 septembrie 2005).

Or, necesitatea interpretării limitelor restricţiei din dreptul naţional în materia expertizelor medico-legale rezulta din chiar argumentul din încheierea atacată în care se reţine că: "eventualilor experţi medico-legali proveniţi din alte state europene decât România (precum ar fi Franţa) nu li s-ar impune nicio restricţie în a-şi exercita profesia în statul membru gazdă România, în afara cerinţei - solicitate inclusiv experţilor rezidenţi din România - de a fi încadraţi în Institutul Naţional de Medicină Legală sau, cel puţin, cooptaţi de acesta."

Se susţine că, deşi instanţa de apel a respins cererea de sesizare a CJUE," considerând nelegal că dreptul unional nu ar ridica o problemă de interpretare, cu toate acestea în decizia finală recurată doar în aparenţă pare a da o valoare probatorie opiniilor expertale efectuate în Franţa, reţinând trunchiat pasaje din aceste documente (pag 52 şi următoarele din hotărârea atacată). în final concluzionează că relevante sunt doar expertizele psihiatrice efectuate în cadrul INML şi avizate de CSML, raportându-se la dispoziţiile O.U.G. nr. 1/2000, astfel cum au fost analizate din perspectiva constituţionalităţii şi de Curtea Constituţională.

În aceeaşi idee, se mai arată că, deşi instanţa de apel reţine că nu ar exista nicio îngrădire a libertăţii de stabilire prevăzute de art. 56 TFUE, este cert că legislaţia românească introduce o condiţie suplimentară pentru efectuarea expertizei psihiatrice, respectiv apartenenţa experţilor la INML, cerinţă pe care recurenta reclamantă a reclamat-o ca fiind neconformă cu dreptul european incident în acest domeniu. Or, din această perspectivă se solicită a se să constata nelegalitatea încheierii de respingere a cererii de sesizare CJUE şi necesitatea formulării cererii de trimitere preliminară întrucât această condiţie reprezintă o ingerinţă în exercitarea acestei libertăţi, incompatibile cu normele dreptului european. Tocmai această ingerinţă conduce la instituirea unui monopol.

Recurenta solicită instanţei de recurs să se constate că sesizarea CJUE este necesară faţă de transpunerea limitată în legislaţia română a Directivei 2005/36/CE, privind recunoaşterea calificărilor profesionale prin O.G. nr. 2/2000 şi pentru a se lămuri dacă expertizele şi evaluările psihiatrice efectuate în Franţa pot fi folosite în aceleaşi condiţii de valoare probatorie ca rapoartele şi avizele experţilor din cadrul I.N.M.L. sau se impune administrarea probei cu expertiza independentă în Franţa, în raport de standardul CEDO la care trimite art. 53 din Carta DFUE43.

Nu în ultimul rând, susţine recurenta, se impunea sesizarea CJUE şi pentru a se înlătura orice dubiu cu privire la posibila încălcare a dreptului la o protecţie jurisdicţională efectivă în sensul art. 47 din Carta DFUE şi a art. 6 CEDO această încălcare provenind din inexistenţa unei egalităţi în faţa legii prin "monopolul" de stat, INML fiind organ subordonat guvernului statului român, iar pârâta - intimată Fiind tot o autoritate în subordine statală.

Or, susţine recurenta, respingerea cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene este nelegală în raport de considerentele expuse, având în vedere nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 267 TFUE, care este una dintre cele mai importante prevederi ale Tratatului privind Funcţionarea Uniunii Europene şi care permite instanţelor naţionale să trimită întrebări preliminarea la Curte, ori de câte ori instanţa naţională consideră că în litigiul pendinte ar fi necesară oferirea unor clarificări cu privire la normele de drept european incidente.

În acest sens se arată că, greşita interpretare a art. 267 din Tratatul TFUE devine un mijloc arbitrar de refuz al accesului la justiţia CJUE şi la aplicarea conformă a normelor dreptului UE, în raport de art. 148 alin. (2)-(4) din Constituţie.

Se învederează că, utilitatea formulării cererii de sesizare a CJUE constă în stabilirea aspectului esenţial pentru soluţionarea litigiului, dacă o expertiză/opinie expertală a unui expert dintr-un stat membru (Franţa) poate fi folosită în alt stat membru (România), în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi valoarea probatorie ca şi expertiza medicală judiciară realizată în România. Or, motivarea finală din decizie conduce la concluzia că instanţa de apel a refuzat să dea eficienţă normei naţionale a cărei neconformitate cu dreptul UE a fost invocată.

Se mai învederează că, motivarea instanţei de apel din încheierea de şedinţă din 05.11.2020, în sensul că, aceasta nu ar fi instanţă de ultim grad şi prin urmare, nu ar fi obligată să dispună admiterea cererii de sesizare a CJUE este total nelegală. Această motivare nu poate fi primită având în vedere atât faptul că instanţa de apel (deşi nu este instanţă de ultim grad în prezenta cauză), poate în temeiul art. 267 TFUE să dispună sesizarea Curţii, cât şi faptul că sesizarea Curţii de Justiţie a Uniunii Europene cu privire la interpretarea normelor de dreptul Uniunii avea importanţă mult mai mare în prezenta cauză în ceea ce priveşte soluţionarea pe fond a cauzei) faţă de norma procedurală din Tratat care stabileşte condiţiile în care o instanţă naţională ar fi obligată să sesizeze Curtea.

Referitor la argumentele instanţei de apel în sensul că în prezenta cauză nu s-ar pune problema aplicabilităţii vreunei norme din dreptul Uniunii se arată că este de asemenea nelegală şi motivarea instanţei conform căreia în cauză nu ar fi incidenţă nicio normă de dreptul Uniunii, întrucât, după cum am prezentat şi în cererea de sesizare a CJUE, în speţă sunt aplicabile atât normele din TFUE privind libera circulaţie a serviciilor, cât şi Directiva 2005/36/CE, privind recunoaşterea calificărilor profesionale.

Recurenta reclamantă a mai învederat că atât în încheierea de şedinţă din data de 05.11.2020, prin care a respins cererea de sesizare a CJUE, cât şi în considerentele deciziei civile nr. 260 A din data de 16.02.2021 (pagina 58 din decizie), instanţa de apel în mod nelegal reţine că nu s-a ridicat în niciun fel problema unei deplasări a vreunui expert medical de specialitate psihiatrică francez sau de altă naţionalitate din spaţiu! Uniunii Europene în România, pentru efectuarea pe teritoriul României a expertizei medicale psihiatrice a reclamantei, pentru a se putea constata că acestuia i-ar fi fost restrâns, în mod contrar art. 56 din TFUE şi Directivei comunitare menţionate, dreptul, libertatea de a presta, exercita servicii de specialitatea sa, pe teritoriul statului român.

În ceea ce priveşte condiţia să fi avut loc o deplasare a prestatorului, pentru a deveni incident principiul liberei prestări a serviciilor, reclamanta menţionează că deşi instanţa reţine că nu s-a pus problema niciunei deplasări a unui expert dintr-un stat membru în alt stat membru, condiţia deplasării este îndeplinită în persoana beneficiarului serviciului. Or, recurenta reclamantă, în calitate de beneficiar pasiv al serviciilor de expertiză, este şi cetăţean francez, domiciliind în Franţa de mai bine de 25 de ani (rezultă că în mod cert au existat o serie de deplasări ale acesteia din Franţa în România sau din România în Franţa). Toate actele medicale prezentate în probaţiunea afecţiunilor de care a suferit şi în raport de care s-a solicitat expertizarea capacităţii sale emană de la medici şi spitale din Franţa. Este firesc ca, în temeiul principiului liberei prestări a serviciilor, aceasta să beneficieze de valorificarea unor expertize/opinii expertale realizate în Franţa, în egală cu măsură cu expertiza realizată de Institutul Naţional de Medicină Legală.

În acest sens, se arată că protecţia conferită beneficiarului pasiv, iar nu doar prestatorului de servicii, a fost consacrată la nivel doctrinar inclusiv în ceea ce priveşte domeniul de aplicare al art. 56 TFUE.

Or, susţine recurenta în cazul de faţă este în discuţie libertatea de prestare a serviciilor, în sensul că o reglementare naţională care instituie o restricţie privind libertatea de prestare a serviciilor nu poate beneficia de justificare decât dacă este conformă cu drepturile fundamentale. Or, în speţă există multiple încălcări ale drepturilor fundamentale, prin limitarea exercitării calificării de expert în materia expertizării persoanei doar la cei "încadraţi" în INML şi privarea astfel a beneficiarului "pasiv" - recurenta din cauză - de accesul la un astfel de serviciu. Reglementarea naţională O.G. nr. 1/2000 şi O.G. nr. 2/2000, comportă o limitare disproporţionată a exercitării dreptului de acces la o instanţă, din moment ce afectează libera prestare a serviciilor oferite de experţii din alia ţară UE (în special Franţa cu care beneficiarul - serviciului are legătura cea mai apropiată raportat la rezidenţă) capabili să expertizeze capacitatea persoanei şi să demonstreze, printr-o expertiză cu aceeaşi valoare ca cea a experţilor INML, afectarea discernământului, ca probă esenţială într-un proces de repunere în termen îndreptat împotriva statului.

În prezenta cauză, cererea de sesizare a CJUE, care vizează libera circulaţie a serviciilor şi recunoaşterea calificărilor profesionale, nu a fost formulată cu referire la o interpretare limitativă a dispoziţiilor din Tratat, privind libera circulaţie a serviciilor, şi a dispoziţiilor Directivei (în sensul deplasării în România a unui expert/prestator dintr-un alt stat membru), ci aceasta a avut în vedere să clarifice în ce măsură există posibilitatea ca o expertiză/opinie expertală a unui expert dintr-un stat membru (Franţa) să poată fi folosită de către beneficiar într-un alt stat membru (România) în aceleaşi condiţii de admisibilitate ca şi o expertiză medical judiciară.

În acest context, se susţine că este nelegală încheierea de şedinţă din data de 05.11.2020, prin care instanţa de apel a respins ca nefondată cererea de sesizare a CJUE, mai ales având în vedere faptul că aspectele prezentate anterior necesitau o interpretare şi o clarificare oferite de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în sensul de a se stabili dacă recurenta reclamantă poate sau nu să utilizeze în cadrul unui proces pendinte în România, proba cu expertiza medico-legală administrată în Franţa, în aceleaşi condiţii ca şi expertiza medicală judiciară, care să Stabilească, în mod independent, dacă aceasta a avut sau nu discernământ în perioada d; referinţă pentru formularea notificării în baza Legii nr. 10/2001.

În calitate de cetăţean european, cu reşedinţa obişnuită în Franţa şi ţinând cont de faptul că îngrijirea medicală şi actele medicale constatatoare ale afecţiunilor medicale, inclusiv opiniile de specialitate, provin de la reputaţi specialişti din Franţa, recurenta reclamantă a susţinut că se impune ca legislaţia naţională să-i ofere, în apărarea dreptului fundamental de proprietate (ce face obiectul derivat al litigiului principal privind repunerea în termenul de formulare a unei notificări de măsuri compensatorii) ce constituie baza asigurării mijloacelor de subzistenţă, posibilitatea de a administra în procesul pendinte din ţara în care nu este rezident proba cu expertiza de specialitate "psihiatrică administrată în Franţa, ca stat membru gazdă, pe teritoriul căruia recurenta reclamantă a locuit şi locuieşte efectiv.

Accesul la o astfel de probă este cu atât mai important cu cât expertiza psihiatrică este esenţiala pentru justa soluţionare a cauzei, deoarece numai în acest mod se poate stabili, în mod obiectiv şi imparţial, dacă recurenta reclamantă avea sau nu aptitudinea necesară de a gestiona şi administra în mod autonom şi responsabil propriile interese patrimoniale în contextul afecţiunilor psihice de care suferea, raportat la iniţierea şi susţinerea eficientă pe termen lung a procedurilor prealabile şi judiciare prevăzute de către Legea nr. 10/2001 privind restituirea imobilelor preluate abuziv de către Statul Român.

Or, susţine recurenta este cert faptul că, în lipsa unei posibilităţi rezonabile de a administra o expertiză de specialitate psihiatrică realizată de către specialişti din afara instituţiilor medico-legale reglementate de O.G. nr. 1/2000, este de natură a crea un dezavantaj substanţial în detrimentul recurentei reclamante faţă de cealaltă parte (n.n. Statul Român).

Având în vedere toate cele expuse, că atât egalitatea de arme şi implicit principiul egalităţii în drepturi în faţa legii precum şi dreptul la o protecie jurisdictională efectivă sunt grav încălcate, având în vedere faptul că recurentei nu-i este deschisă calea de a solicita ori de a administra o expertiză de specialitate efectuată de experţi neafiliaţi INML pentru a proba susţinerile proprii - confirmate de experţi şi specialişti psihiatri reputaţi din ţara de rezidenţă, în condiţiile în care efectuarea expertizei presupune cunoştinţele de specialitate ale unor experţi/specialişti, iar de rezultatul expertizei depinde soluţionarea pe fond a cauzei împotriva Statului Român se solicită admiterea recursului.

Tot în susţinerea nelegalei respingeri de către instanţa de apel a cererii de sesizare a CJUE, se mai arată că directiva 2005/36/CE, privind recunoaşterea calificărilor profesionale nu este transpusă corect şi complet în legislaţia română, că şi Comisia Europeană a lansat o procedură de constatare a neîndeplinirii obligaţiilor cu privire la transpunerea incompletă a acestei directive în dreptul român, ceea ce reprezenta de plano o identificare a acestei neconformităţi de care instanţa de apel trebuia să ţină seama.

Pentru toate considerentele expuse, recurenta reclamantă consideră că încheierea de şedinţă din 05.11.2020 este nelegală, sub aspectul respingerii de către instanţă a cererii de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, fiind absolut necesar ca în soluţionarea prezentei cauze să fie adresate către CJUE întrebările preliminare formulate.

În ceea ce priveşte decizia pronunţată de instanţa de apel se susţine că este nelegală pentru că instanţa nu a făcut aplicarea efectului direct al Directivei 2005/36/CE, privind recunoaşterea calificărilor profesionale, în raport de transpunerea incompletă a acestuia în dreptul intern prin O.G. nr. 2/2000.

Decizia pronunţată de instanţa de apel este nelegală din perspectiva încălcării art. 288 TFUE, care stabileşte caracterul obligatoriu al directivelor, precum şi din perspectiva neaplicării de către instanţă a efectului direct al acestora, în sensul că aceasta nu a înlăturat de la aplicare normele naţionale contrare dreptului Uniunii.

În acest sens se arată că potrivit art. 53 alin. (1) TFUE, "(1) în vederea facilitării accesului la activităţile independente şi a exercitării acestora, Parlamentul European şi Consiliul, hotărând în conformitate cu procedura legislativă ordinara, adoptă directivele privind recunoaşterea reciprocă a diplomelor, certificatelor ş! a altor titluri oficiale de calificare, precum şi privind coordonarea actelor cu putere de lege şi a actelor administrative ale statelor membre cu privire la accesul la activităţile independente şi la exercitarea acestora."

Se învederează că, pornind de la acest articol din dreptul primar al Uniunii Europene, au fost adoptate o serie de acte derivate, unul dintre acestea fiind Directiva 2005/36/CE a Parlamentului European şi a Consiliului, privind recunoaşterea calificărilor profesionale. Incidenţa în prezenta cauză a directivei a fost analizată inclusiv în cererea de sesizare a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene prin raportare la calitatea de beneficiar pasiv al serviciului de expertiză judiciară de care trebuie să beneficieze recurenta reclamantă.

Se mai arată că, în cazul specific al statelor membre care nu au pus în aplicare directivele în termenul convenit de către Consiliul Uniunii Europene şi Parlamentul European, Comisia poate cere Curţii să sancţioneze financiar statul membru în momentul în care se pronunţă pentru prima dată în cauză-această posibilitate, introdusă prin Tratatul de la Lisabona, este prevăzută la articolul 260 alin. (3) din TFUE."Directiva este aplicabilă şi experţilor judiciari, însă modalitatea de transpunere a acesteia în dreptul român este de natură să obstrucţioneze accesul experţilor din UE la piaţa de servicii de expertiză din România, prin monopolul conferit institutelor de medicină legală aflate în subordinea Ministerului Sănătăţii.

Se mai învederează că, deşi Directiva 2005/36/CE a fost transpusă în legislaţia română prin mai multe acte normative, dintre care enumerăm Legea nr. 200/2004 privind recunoaşterea diplomelor şi calificărilor profesionale pentru profesiile reglementate din România, cu modificările şi completările ulterioare, Ordonanţa nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, respectiv Ordonanţa nr. 2/2000 privind organizarea activităţii de expertiză tehnică judiciară şi extrajudiciară ea nu a fost transpusă în mod corespunzător, deoarece actele naţionale de transpunere a acesteia limitează accesul în România al experţilor independenţi din străinătate şi conferă monopol instituţiilor de medicină legală, în ceea ce priveşte activitatea de expertizare.

Se arată că, având în vedere faptul că prin art. 4 din O.G. nr. 1/2000 se stabileşte că "Instituţiile de medicină legală sunt singurele unităţi sanitare care efectuează, potrivit legii, constatări, expertize, precum şi alte lucrări medico-legale." şi că, potrivit art. 41 din O.G. nr. 2/2000,"Dispoziţiile prezentei ordonanţe nu sunt aplicabile în situaţia în care expertiza urmează să fie efectuată de un serviciu medico-legal, de Instituţia Central de Expertize Criminalistice sau de un laborator de expertiză criminalistică, precum şi de orice alt institut de specialitate, " se ajunge la concluzia că, prin monopolul creat în favoarea instituţiilor de medicină legală din România, nu există posibilitatea expres prevăzută ca un expert dintr-un stat membru UE (Franţa) să poată efectua o expertiză în România sau ca o expertiză efectuată în Franţa să aibă aceeaşi valoare probatorie cu o expertiză efectuată în România.

În prezenta cauză, arată recurenta, expertizele efectuate de experţi şi medici francezi de specialitate psihiatrică, cuprind concluzii contrare concluziilor din rapoartele de expertiză INML, în ceea ce priveşte aspectul confirmării afectării discernământului recurentei-reclamante în perioada de referinţă. Aceste expertize provin de experţi în specialitatea psihiatrie (calificare care le permite expertizarea capacităţii persoanei) având în plus faţă de comisia INML din România avantajul specializării medicale care le permite o evaluare corectă a actelor medicale emanate de la medicii psihiatrii care au tratat-o de-a lungul timpului pe reclamantă şi a afecţiunilor psihiatrice ale acesteia.

Având în vedere faptul că, prin încheierea de şedinţă din 05.11.2020, instanţa a respins, cererea de sesizare a CJUE, pentru considerentele expuse în cuprinsul încheierii, recurenta arată că a solicitat instanţei să facă aplicarea prevederilor Directivei 2005/36/CE, în baza efectului direct pe care aceasta îl are în dreptul naţional şi să ofere valoare probatorie adecvată expertizelor şi opiniilor expertale obţinute în Franţa. Efectul direct al dreptului Uniunii Europene a fost consacrat de CJUE în hotărârea Van Gend en Loos52 din 5 februarie 1963. Potrivit hotărârii Van Gend en Loos, dreptul european generează nu doar obligaţii pentru ţările UE, ci şi drepturi pentru persoanele fizice. în acest context, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi şi să invoce normele de drept european în mod direct, în faţa instanţelor naţionale şi europene.

Se învederează că aplicarea directă a prevederilor netranspuse revine instanţei de judecată în raport de preeminenţa aplicării următoarelor hotărâri ale CJUE, în temeiul disp. art. 148 din f Constituţie: hotărârea din 9.03.1978 - în cauza C-106/77 (Simmenthal) cu privire la interpretarea articolului 189 din Tratatul CEE şi în special cu privire la consecinţele aplicabilităţii directe a dreptului Uniunii în cazul unui conflict cu eventuale dispoziţii naţionale contrare, hotărâre prin care s-a statuat că: "Instanţa naţională care trebuie să aplice, în cadrul competenţei sale, dispoziţiile de drept comunitar are obligaţia de a asigura efectul deplin al acestor norme, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea oricărei dispoziţii contrare a legislaţiei naţionale, chiar ulterioare, fără a fi necesar să solicite sau să aştepte înlăturarea prealabilă a acesteia pe cale legislativă sau prin orice alt procedeu constituţional"53;- hotărârea Van Duyn, cauza 41/74, coroborat cu hotărârea Ratti, cauza 148/78, precum şi cu hotărârea Conncct Austria, C-462/99 precum este reflectat, de exemplu, în hotărârea LittlcWoods Retails şi alţii, cauza C-591/10:

Astfel, cum rezultă dintr-o jurisprudenţă constantă, în situaţia existenţei unei norme de drept incompatibile cu dreptul Uniunii direct aplicabil, instanţa naţională este obligată să înlăture aplicarea respectivei norme naţionale, având în vedere că această obligaţie nu limitează puterea instanţelor naţionale competente de a aplica, dintre diversele procedee din ordinea juridică internă, pe cele care sunt adecvate pentru protecţia drepturilor individuale conferite de dreptul Uniunii (în acest sens a se vedea în special Hotărârea din hotărârea Napoli, C-595/12:

Se mai învederează că, chiar dacă legislaţia română instituie un monopol în favoarea instituţiilor de medicină legală şi nu permite efectuarea unor expertize de către experţi independenţi, care să nu fie încadraţi în sistemul de stat, a solicitat instanţei să facă aplicarea efectului direct al directivei europene invocate şi să înlăture de la aplicare dispoziţiile naţionale incidente care contravin dreptului uniunii. Or, instanţa de apel, nu a dat efect directivei europene privind recunoaşterea calificărilor profesionale, considerând în mod nelegal că prevederile acesteia nu ar fi incidente în cauză(pagina 58 din decizie)"

Astfel, se arată că instanţa dec apel a reţinut că textele de dreptul Uniunii ar fi clare şi tranşante în sensul excluderii în privinţa liberei prestări a serviciilor a restricţiilor impuse în temeiul faptului că prestatorul este stabilit în alt stat membru decât cel în care se efectuează prestaţia, restricţie care poate afecta inclusiv sau chiar exclusiv, pe beneficiarul acestui serviciu prestat din perspectiva părţii sale pasive.

Se arată că, deşi reţine o astfel de concluzie, în sensul că sunt interzise restricţiile privind libera persoană afectată, instanţa de apel în mod contradictoriu dă întâietate normelor naţionale, în detrimentul celor europene, şi se pronunţă în sensul că instituţiile de medicină legală sunt singurele entităţi sanitare cu caracter public care realizează activitatea de medicină legală şi dă eficienţă doar acestora. Este evidentă astfel limitarea care se aduce dreptului la libera circulaţie a serviciilor experţilor din alte state membre, şi cărora nu li se recunoaşte posibilitatea de a efectua expertize de specialitate medico-legale, în aceleaşi condiţii cu expertiză judiciară efectuată de INML, deşi normele europene consacră în mod clar principiul liberei circulaţii a serviciilor, inclusiv în materia expertizelor (după cum reţine şi instanţa în considerentele hotărârii,la pag. 59).

În aceeaşi idee, recurenta arată că în baza efectului direct al Directivei 2005/36/CE, instanţa naţională are competenţa şi obligaţia să înlăture de la aplicare atât normele de drept naţional cuprinse în legi sau ordonanţe de guvern, cât şi aspecte care au fost statuate în hotărâri judecătoreşti sau în decizii ale Curţii Constituţionale.

În acest sens, se susţine că în mod nelegal instanţa de apel a reţinut că ar fi ţinută de Decizia Curţii Constituţionale nr. 488 din 17 iulie 2018, prin care a fost soluţionată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 24 alin. (1) teza întâi din Ordonanţa Guvernului nr. 1/2000 privind organizarea activităţii şi funcţionarea instituţiilor de medicină legală, excepţia invocată de recurenta reclamantă în cadrul prezentului dosar.

Se mai arată că, admisibilitatea administrării unei probe cu expertiză medico-legală în Franţa, rezultă din Regulamentul UE) nr. 1206/2001 al Consiliului din 28 mai 2001 privind cooperarea între instanţele statelor membre în domeniul obţinerii de probe în materie civilă sau comercială, sitruasţie în care instanţa de apel trebuia să admită efectuarea unei probe cu expertiza medicală în Franţa şi să administreze această probă în aceleaşi condiţii cu expertiza medicală judiciară (să fie numit un expert de pe lista de experţi judiciari, să fie stabilite obiective ale expertizei medicale în Franţa, să existe posibilitatea consultării actelor de la dosarul cauzei de către expertul desemnat, să se respecte anumite termene procedurale, etc), abia în acest mod putându-sc compara în mod real expertizele din Franţa cu expertiza realizată de INML.

Or, susţine recurenta, instanţa de apel nu a luat în considerare jurisprudenţa naţională relevantă invocată de reclamantă, care confirmă cazuri similare în care instanţele române au realizat aplicarea directivelor europene, în baza efectului direct al acestora, înlăturând de la aplicare dispoziţiile naţionale incidente, care cuprindeau prevederi contrare.

Se mai arată că, instanţa de apel reţine în mod greşit că în speţă transpunerea Directivei s-ar fi produs şi prin dispoziţiile Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, întrucât Legea nr. 95/2006 are caracter de normă generală, aceasta fiind înlăturată de la aplicare de dispoziţiile O.G. nr. 1/2000 şi ale O.G. nr. 2/2000, care reprezintă legile speciale aplicabile în domeniul expertizelor medico-legale. Mai mult decât atât, art. 376 din Legea nr. 95/2006 face referire la condiţiile în care se exercită, în general, profesia de medic pe teritoriul României, însă în materia medicinii legale şi a expertizelor, există norme speciale, reprezentate de ordonanţele mai sus menţionate. Aceste ordonanţe se aplică cu prioritate în raport de Legea privind reforma în domeniul sănătăţii, în temeiul principiului de drept specialia generalibus derogemt. Prin urmare argumentul instanţei de apel era total nerelevant în combaterea argumentului legat de necesitatea aplicării prioritare a normei de drept european care ar fi eliminat restricţia internă.

Recurenta reclamantă susţine că, decizia recurată cuprinde motive contradictorii în condiţiile în care pe de o parte, instanţa susţine că normele europene sunt clare şi tranşante în sensul excluderii în privinţa liberei prestări a serviciilor, a restricţiilor impuse în temeiul faptului că prestatorul este stabilit în alt stat membru decât cel în care se efectuează prestaţia, şi că nu există nicio dificultate în eventuala interpretare în cauză, a art. 56 TFUE sau a Directivei 2005/36/CE din 7 septembrie 2005, atât timp cât eventualilor experţi medico-legali proveniţi din alte state europene decât România nu li s-ar impune nicio restricţie în a-şi exercita profesia în statul membru gazdă România, în afara cerinţei de a fi încadraţi în Institutul Naţional de Medicină Legală sau cel puţin cooptaţi de acesta iar pe de altă parte instanţa remarcă că, potrivit deciziilor Curţii Constituţionale enumerate în considerente (decizia 352/2020, 171/2016, 874/2011, 48/2017, 146/2011, 132/2013), instituţiile de medicină legală sunt singurele entităţi sanitare care efectuează, potrivit legii, constatări, expertize, precum şi alte lucrări medico-legale, fiind nominalizate ca instituţii sanitare cu caracter public care realizează activitatea de medicină legală.

Prin urmare se arată că din considerente rezultă contradicţia din faptul că pe de o parte, instanţa de apel admite că normele europene exclud restricţiile impuse în materia liberei prestări a serviciilor, iar pe de altă parte, aceasta achiesează la opiniile exprimate de Curtea Constituţională, care consacră monopolul instituţiilor de medicină legală şi conform cărora acestea sunt singurele entităţi care realizează expertize.

Se învederează că se observă o inconsecvenţă a instanţei de apel în ceea ce priveşte susţinerea potrivit căreia restricţiile privind circulaţia serviciilor nu sunt posibile, dar apoi, în mod contradictoriu reafirmă totodată existenţa unui monopol de stat în ceea ce priveşte instituţiile de medicină legală.

Contradicţia în considerente reiese şi din aspectul că, deşi instanţa reţine că normele europene sunt suficient de clare şi că nu ar avea nevoie de o interpretare dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în considerentele deciziei civile nr. 260 din 16.02.2021 (pagina 58 din considerente), instanţa afirmă că în speţă nu s-ar pune problema incidenţei normelor din dreptul european, având în vedere că nu s-a ridicat în niciun fel problema unei "deplasări" a vreunui expert medical de specialitate psihiatrică franceză sau de altă naţionalitate din spaţiul Uniunii Europene în România.

Pentru aceste motive, se solicită a se constata că există o contradicţie între considerentele deciziei civile a instanţei de apel, motiv pentru care este incident cazul de recurs prevăzut d art. 304 punctul 7 C. proc. civ. 1865.

Recurenta reclamantă mai susţine că decizia instanţei de apel este nelegală întrucât aceasta a considerat în mod greşit că în speţă nu ar fi îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 103 alin. (1) C. proc. civ. 1865.

Instanţa de apel în mod nelegal a considerat că în speţă nu ar fi îndeplinite condiţiile impuse de prevederile art. 19 din Decretul 167/1958 şi ale art. 103 C. proc. civ., aceasta susţinând că nu ar fi fost dovedită imposibilitatea obiectivă, mai presus de voinţa t părţii, de a acţiona în sensul depunerii notificării în temeiul Legii nr. 10/2001 şi respectiv al cererii de repunere în termen de la data încetării acestei imposibilităţi, din moment ce elementele probatorii din dosar relevă că aceasta nu a existat. (pagina 62 din considerente)

Instanţa de apel reţine în considerente (primul paragraf, pagina 63 din considerente) că "Din perspectiva prevederilor art. 103 C. proc. civ., a cărui aplicabilitate în cauză a fost stabilită într-un ciclu procesual anterior, singurul argument viabil ce poate justifica repunerea în termen este existenţa unei imposibilităţi absolute, mai presus de voinţa părţii, de a acţiona."

Ceea ce interesează instanţa, prin raportare la cererea de chemare în judecată cu care a fost învestită, este de a stabili dacă în intervalul de depunere a notificării (martie 2001-febru arie 2002) şi până la data de 4.01.2007 recurenta a fost împiedicată din motive mai presus de voinţa sa să acţioneze în sensul promovării notificării sau a cererii de repunere în termen.

"Motivele mai presus de voinţa" recurentei, în sensul art. 103 C. proc. civ., nu trebuiau analizate în sensul unei incapacităţi de exerciţiu totale şi permanente în intervalul de timp analizat, ci şi din perspectiva constatării unui discernământ diminuat, alterat, a unui handicap psihic în sensul art. art. 5 lit. u) din Legea 487/2002 a sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice, adică dacă avea incapacitate de a face fata vieţii în societate, situaţie decurgând din prezenta tulburării psihice, de natură să o împiedice a face acte de gestiune complexă a vieţii sale civile, în administrare, conservare şi dispoziţie, altfel spus, de a duce o viaţă normală şi de a înţelege consecinţele faptelor sale, inclusiv în ceea ce priveşte modul de executare a actelor efectuate în perioada de referinţa şi prezumate eronat de instanţă ca făcând dovada lipsei de împiedicare.

Se mai învederează că în ceea ce priveşte alte "acte sau fapte" reţinute de instanţa de apel ca fiind o pretinsă dovadă a inexistentţei unor motive temeinice de împiedicare a reclamantei în formularea notificării şi acţiunii de repunere în termen şi de la care ar fi curs termenul prevăzut de art. 103 C. proc. civ., în lipsa unei expertizări contextualizate a acestor acte, simpla efectuare a unor acte în perioada în care afecţiunile sale se manifestau constant şi la intensitate maximă, nu putea atrage de la sine concluzia că nu ar fi fost dovedite motivele mai presus de voinţa reclamantei şi nici nu conduce la o prezumţie că avea capacitatea totală de a acţiona şi pentru actele juridice complexe ce fac obiectul prezentei cauze.

Se susţine că este nelegală limitarea aplicabilităţii condiţiilor art. 103 C. proc. civ. doar prin raportare la aspectul că reclamanta nu ar fi probat răsturnarea prezumţiei de capacitate totală a recurentei în perioada 2002-2008 prin expertiza INML, ale cărei vicii le-a subliniat la motivele de recurs anterioare.

Instanţa trebuia să aibă în vedere că reclamanta a răsturnat prezumţia de capacitate rezultată din art. 5 din Decretul nr. 31 din 30 ianuarie 1954, că în cadrul art. 11 din Decret se prevede excepţia de la regula capacităţii şi anume persoanele care nu au capacitate de exerciţiu.

Se arată că, între capacitate şi discernământ nu se pune semnul egalităţii, capacitatea fiind o stare de drept şi izvorăşte doar din lege, pe când discernământul este o stare de fapt, de natură psihologică, ce se apreciază de la o persoană la alta.

Se mai arată că în cauză instanţa de apel trebuia să analizeze motivele temeinice şi din perspectiva discernământului, definit ca fiind puterea de a aprecia şi prevedea efectele juridice pe care actul încheiat le va produce.

Faţă de cele mai sus expuse, se susţine că în mod greşit instanţa de apel s-a raportat în analiza condiţiilor "motivelor temeinice" de împiedicare la limitarea unor astfel de împrejurări mai presus de voinţa celui în cauză doar la dovedirea unei aboliri a discernământului.

În cauză, susţine recurenta, a fost probată răsturnarea prezumţiei de existenţă a discernământului, prin multiple probe cu înscrisuri medicale şi opinii expertale, care dovedeau că reclamanta recurenă a avut un complex de afecţiuni de natură psihiatrică şi neurologică, care nediagnosticate şi netratate la timpul potrivit au condus la afectarea discernământului.

Se arată că, în acest sens concluziile expertului judiciar psihiatru L. erau relevante, că este total inechitabilă absolutizarea de către instanţa de apel a efectului probatoriu doar al raportului INML şi al Avizelor care nu au explicat contradicţia între concluziile experţilor francezi şi cele ale INML. Or, prin refuzul instanţei de apel de a solicita în cadrul expertizei psihiatrice şi a explicaţiilor datorate de CSML de a se răspunde dacă aceste afecţiuni şi încadrau în categoria handicapului psihic astfel cum este definit de legea sănătăţii mintale, se susţine că recurenta reclamantă a fost privată de posibilitatea dreptului său de acces la o probă esenţială ce ar fi condus la stabilirea fără dubiu a motivelor mai presus de voinţa sa care au împiedicat-o sa acţioneze în perioada de referinţă.

Se mai învederează că expertiza INML administrată în cauză nu a răspuns la obiectivul stabilit de instanţa de apel - a avut reclamanta afectat discernământul pentru depunerea notificării în perioada 14.02.2001-14.02.2002 şi până la 7,01.2008 şi dacă starea psihică a reclamantei ar fi permis formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001. Concluziile raportului de expertiză efectuat de INML se referă la "capacitate" (nu se poate stabili lipsa capacităţii", iar nu la "afectarea discernământului", ele fiind noţiuni total diferite, doar cea din urma fiind invocată de reclamantă şi fiind probată cu celelalte înscrisuri medicale şi expertize. 170) Oricum aprecierea medico-legală a discernământului nu poate fi standardizată, ci se individualizează de la caz la caz. Complexitatea problematicii discernământului, determinismul psiho-medical al acestuia, impune individualizarea nuanţată a aprecierii lui şi nu permite elaborarea unor scheme şablon, care să stabilească relaţii între tipul bolii şi discernământ. Pentru a răspunde la întrebarea dacă recurenta reclamantă a avut discernământul afectat în ceea ce priveşte depunerea notificării şi dacă starea sa psihică ar fi permis formularea unei notificări în baza Legii nr. 10/2001, menţionează că prin Raportul de Nouă Expertiză Medico-Legală Psihiatrică, emis de INML în data de 08.03.2018, se reţine că nu se delimitează criterii medico-legale psihiatrice de natură a demonstra incapacitatea psihică şi, implicit, incompetenţa psihică a susnumitei, în întreaga perioadă menţionata, în raport cu depunerea notificării prevăzute de Legea nr. 10/2001.

Or, susţine recurenta, un astfel de răspuns nu exclude că a existat o alterare a discernământului, care să poată conduce la concluzia logico-juridică a existenţei motivelor temeinice de împiedicare, peste voinţă, care să justifice admiterea recursului şi pe fond a acţiunii de repunere în termen şi a incidenţei art. 103 C. proc. civ.

Pentru aceste motive, se învederează că instanţa de apel trebuia să constate că erau întrunite condiţiile art. 103 C. proc. civ., întrucât recurenta reclamantă a avut discernământul afectat în perioada în care trebuia să formuleze notificare în baza Legii nr. 10/2001, că toate afecţiunile psihiatrice şi neurologice dovedite constituie un handicap psihic care să justifice aplicarea art. 103 C. proc. civ., motiv pentru care se solicită admiterea recursului şi pe cale de consecinţă, admiterea cererii de repunere în termenul de depunere a notificării pentru imobilul în litigiu în baza Legii nr. 10/2001.

În acest sens critică şi neluarea în considerare de instanţa de apel a jurisprudenţei instanţelor române, privind îndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 103 C. proc. civ.

În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 304 pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ.

7. Apărările formulate în cauză:

Intimatul E. şi intimata intervenientă F. au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului şi menţinerea hotărâri recurate ca fiind legală şi temeinică.

8. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Examinând decizia recurată, precum si încheierile de şedinţă din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie în dosarul nr. x/2008, prin prisma criticilor formulate şi a dispozitiilor legale invocate, art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Cum prin cererea de recurs reclamanta a atacat şi încheierile premergătoare respectiv încheierea de şedintă din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III,civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, Înalta Curte reţine că, potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., încheierile şi decizia recurată sunt susceptibile de casare atunci când au fost pronunţate cu încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. din acelaşi cod, care prevăd că: "actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a fost invocat de recurenta reclamanta atât în ceea ce priveşte recursul declarat împotriva încheierilor de şedinţă enunţate, cât şi împotriva deciziei recurate, din perspectiva faptului că instanţa de apel a refuzat, în mod nelegal, administrarea tuturor probelor propuse în etapa procesuală a apelului.

Este real că dispoziţiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. sancţionează cu nulitatea actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent, dar numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor, cu excepţia nulităţilor prevăzute anume de lege, când vătămarea se presupune până la dovada contrarie, numai că raportind cele expuse la litigiul pendinte şi la susţinerea recurentei reclamante că instanţa de apel a refuzat, în mod nelegal, administrarea tuturor probelor propuse în etapa procesuală a apelului, Înalta Curte reţine că susţinerile acesteia nu se circumscriu dispozitiilor art. 304 pct. 5,7şi 9 C. proc. civ. din perspectiva următoarelor aspecte: Astfel, Înalta Curte reţine că în ce priveşte administrarea probelor/dovezilor sunt relevante atât dispoziţiile art. 167 C. proc. civ. care prevăd că acestea se pot încuviinţa numai dacă instanţa socoteşte că ele pot să aducă dezlegarea pricinii, afară de cazul când ar fi primejdie ca ele să se piardă prin întârziere, precum şi dispoziţiile prevăzute de art. 295 alin. (2) din cod potrivit cărora: "instanţa va putea încuviinţa refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanţă, precum şi administrarea probelor noi propuse în condiţiile art. 292, dacă consideră că sunt necesare pentru soluţionarea cauzei."

Din această perspectivă, Înalta Curte reţine deşi potrivit art. 167 C. proc. civ., admiterea sau respingerea probelor este lăsată la aprecierea instanţei, fiind atributul exclusiv al acesteia, totuşi instanţa are obligaţia legală de a motiva măsura luată, obligaţie îndeplinită de instanţa de apel, fapt ce rezultă din conţinutul încheierilor de şedintă atacate precum şi din considerentele deciziei recurate. .

În acest sens, Înalta Curte constată că reclamanta a solicitat instanţei de apel ca la efectuarea "expertizei psihiatrice, să se aibă în vedere faptul că pe tabloul experţilor judiciari nu există experţi psihiatrici, iar problema care trebuie lămurită este de strictă specialitate psihiatrică, astfel că numai un psihiatru putea să analizeze efectele medicaţiei, ale faptului că reclamantei abia în anul 2010, la doi ani după introducerea acţiunii, i s-a stabilit diagnosticul corect", motiv pentru care a solicitat " efectuarea expertizei psihiatrice de către personalităţi şi specialişti în domeniu, ce ar fi desemnaţi de instanţă din rândul profesorilor universitari din psihiatrie din România sau din Franţa sau alt stat al Uniunii Europene".

Instanţa de apel a motivat respingerea acestei cereri prin încheierea de şedinţă din 25 feb. 2020, reţinându-se "în primul rând că, proba a fost solicitată ulterior termenului de propunere a probelor, astfel încât administrarea ei ar determina o tergiversare nejustificată a judecării cauzei raportat şi la vechimea deosebită a cauzei. În al doilea rând, constată împrejurarea că nu este incident temeiul legal invocat în susţinerea efectuării acestei probe, respectiv dispoziţiile art. 201 alin. (3) C. proc. civ., având în vedere împrejurarea că în domeniu există experţi autorizaţi, aceştia fiind stabiliţi prin intermediul I.N.M.L.

şi aceştia au efectuat deja, acte cu valoare de expertiză în prezenta cauză. Cu privire la cererea de efectuare a unei noi probe, în raport de dispoziţiile directivei europene menţionate, respectiv art. 4 şi 5 invocate în mod expres de către partea apelantă-reclamantă şi pe care le apreciază a fi contrare dreptului naţional în materie, Curtea consideră că şi acest fundament al solicitării expertizei, nu poate fi primit - această apreciere fiind formulată de instanţă exclusiv în raport de proba astăzi propusă -, întrucât din perspectiva art. 4 al Directivei nr. 2005/36/CE din 7 septembrie 2005 a Parlamentului European, privind recunoaşterea calificărilor profesionale, se recunoaşte dreptul expertului dintr-un alt stat membru al Uniunii Europene de a-i fi recunoscută profesia, însă şi obligaţia de a efectua activitatea în aceleaşi condiţii cu cetăţenii din respectivul stat membru.

Mai mult, în ceea ce priveşte art. 5 al directivei, se constată că libera prestare a serviciilor este recunoscută prin alin. (2) într-un stat gazdă, exclusiv în cazul în care prestatorul se deplasează pe teritoriul statului membru gazdă, în speţă România, nefiind dovedită însă, în cauză, întrunirea acestei cerinţe cu valoare de premisă, în privinţa experţilor, profesorilor universitari din afara României, pe care apelanta îi doreşte a fi experţi în cauză. În al treilea rând, Curtea constată că din coroborarea dispoziţiilor art. 4 alin. (1) cu art. 5 alin. (3) din Directiva europeană nr. 2005/36, în situaţia deplasării pe teritoriul unui alt stat membru decât cel de origine, prestatorul de servicii realizează activitatea în aceleaşi condiţii ca şi prestatorii de servicii din respectivul stat membru gazdă, acest rezultat al interpretării rezultând din folosirea metodelor de interpretare sistematică şi teleologică, precum şi raţională a celor două norme juridice menţionate.

Cu alte cuvinte, chiar dacă ar veni în România, un astfel de prestator de servicii (expert) dintr-un stat membru, acesta s-ar supune aceloraşi prevederi normative aplicabile prestatorilor de activităţi similare (experţi) de pe teritoriul României, deci şi aceloraşi restrângeri reglementate legal, sens în care va respinge cererea de efectuare a expertizei psihiatrice pentru aceste considerente". Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că instanţa de apel şi-a argumentat/motivat soluţiile adoptate.

Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemovări şi nu determină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte mai constată că subsumat motivelor de recurs invocate, recurenta a formulat critici care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului sau pretinsa omisiune a instanţei de apel de a dispune efectuarea unei expertize. Or, aceste aspecte nu vizează lipsa motivării sau motive contradictorii ori străine de natura cauzei, ci prin aspecte se solicit o reevaluare a probatoriului, invocându-se critici care exceed controlului de legalitate.

Or, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt sunt atributiile exclusive ale instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei nr. 260/din 16 feb. 2021, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că legiuitorul a arătat, în ce situaţii este incident acest motiv de recurs, anume: "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii".

Ipotezele în care se poate ajunge la o contrarietate în sensul dispoziţiilor art. 304 pct. 7 C. per.civ., pot fi existenţa unei contrarietăţi între considerentele hotărâeii în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele că, acţiunea este fondată, contrarietate flagrantă dintre dispozitiv şi considerente, cum este cazul admiterii actiunii prin dispozitiv şi în considerente respingerea cererii de chemare în judecată, nemotivarea soluţiei din dispozitiv sau motivarea insuficientă ori prezentarea unor considerente străine de natura cauzei, ceea ce în cauză nu se verifică nici în ceea ce priveşte încheierile de şedintă atacate, şi nici în ce priveşte decizia recurată.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi; scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţă, ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa, care fundamentează soluţia pronunţată. Obligaţia judecătorului de a motiva hotărârea este prevăzută de normele de dispoziţiile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. iar dreptul părţii la o decizie motivată, care este subsumat conceptului dreptului la o instanţă, este examinat de Curtea Europeană a Drepturilor Omului şi din perspectiva art. 6 alin. (1), a echitabilităţi procedurilor.

Potrivit jurisprudenţei naţionale şi a instanţei europene, dreptul la o decizie motivată nu implică însă un răspuns detaliat în aprecierea fiecărui argument invocat de părţi, ci trebuie să conţină dovada examinării aspectelor esenţiale ale cauzei, de fapt şi de drept, de fond sau de procedură, pe care se întemeiază soluţia. Întinderea motivării poate varia în funcţie de circumstanţele cauzei şi de natura soluţiei pronunţate,pe fond sau pe excepţie.

Din perspectiva celor expuse şi cum motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă, Înalta Curte reţine că instanta de apel şi-a argumentat atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată în condiţiile în care, raportat la obiectul cererii de chemare în judecată repunerea reclamantei în termenul de formulare a notificării în temeiul legii speciale de reparaţie, instanţa de apel a constatat "pe baza materialului probator examinat în detaliu " că "nu a existat o imposibilitate obiectivă şi absolută a reclamantei de a promova în termen notificarea în baza legii 10/2001, astfel că cererea de repunere în termenul de depunere a notificării apare ca nefondată. Practic, neidentificându-se o împrejurare care să pună reclamanta într-o situaţie de imposibilitate absolută de a acţiona, conform prescripţiilor legii de reparaţie, împrejurare care să fi încetat la un moment dat şi în raport de acest moment să se verifice respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 103 C. proc. civ., nu se poate pune problema tardivităţii solicitării repunerii în termen, lipsind situaţia premisă: circumstanţele obiective care să fi plasat reclamanta într-o imposibilitate absolută de a acţiona".

În acest sens în motivarea/argumentarea soluţiei adopate, instanţa de apel a mai reţinut că " reclamanta a dat mai multe procuri la data de: 23 12 2003, 31 08 2003 (aceasta fiind data în Montpellier) şi 01. 10. 2003 (autentificată în România) pentru a fi reprezentată în acţiunile ce privesc dezbaterea succesorală după bunicul patern U. şi revendicarea imobilului din B-dul x nr. 46 şi a altor imobile, cu obţinerea măsurilor reparatorii pentru aceste imobile, pentru angajarea unui avocat pentru revendicarea imobilului anterior menţionată, respectiv pentru încheierea unei tranzacţii privind acelaşi imobil, ce formează obiectul dosarului nr. x/2003 al Tribunalului Bucureşti.

De asemenea, la data de 27. 02. 2007 şi de 19. 12. 2007, reclamanta a împuternicit doi avocaţi pentru rezolvarea şi reprezentarea sa în toate chestiunile/problemele legate de drepturile succesorale şi de proprietate asupra imobilului din B-dul x nr. 46, precum şi pentru redobândirea imobilelor/terenurilor din comuna Baloteşti şi a oricăror alte proprietăţi au aparţinut autorilor săi. În privinţa demersurilor judiciare, în dosarul civil anterior menţionat, reclamanta a figurat în calitate de titular al unei cereri de intervenţie principală respinsă ca inadmisibilă la termenul de judecată din data de 20 04 2004.

În egală măsură, trebuie luat în considerare faptul că reclamanta a introdus o acţiune în justiţie având ca obiect anularea certificatului de moştenitor emis de pe urma defunctului U., formându-se dosarul nr. x/2006, precum şi faptul că în dosarul civil nr x/2006 apelanta, în calitate de reclamantă, a solicitat constatarea calităţii ale ce coproprietar asupra cotei de 3/16 din imobilul situat în B-dul x nr. 46 şi ieşirea din indiviziune după autorii săi V. şi W. asupra imobilului anterior menţionat. Mai trebuie menţionată tranzacţia perfectată de reclamantă la data de 03. 11. 2006 privind imobilul anterior menţionat, prin care i se recunoaşte calitatea de comoştenitor în limita cotei de 3/16, urmând ca reclamanta, în temeiul acestei înţelegeri să renunţe la judecata recursului declarat în dosarul civil nr x/2005 al instanţei supreme, cu precizarea că tranzacţia a fost valorificată corespunzător, prin decizia civilă nr. 8890/2006 a ÎCCJ luând act de renunţarea sa.

Aşa cum se observă, reclamanta face acte de dispoziţie: iniţiază acţiuni în justiţie intervine în interes propriu în alte proceduri judiciare în desfăşurare, încheie tranzacţii prin care se soluţionează amiabil un litigiu şi renunţă la judecata unei căi de atac, toate acestea înscriindu-se pe o linie convergentă de acţiune către obţinerea recunoaşterii calităţii sale de succesor în drepturi după autorul deposedat şi a măsurilor reparatorii conferite de legislaţia specială de reparaţie. Deci, nu este vorba doar de acte juridice prin care reclamanta transferă exerciţiul unor drepturi sau executarea unor obligaţii civile în sarcina altor persoane, cum este cazul procurilor, ci îndeplineşte în nume propriu acte de dispoziţie.

În egală măsură, trebuie acordată relevanţa cuvenită şi faptului că reclamanta apare în calitate membru fondator al unei societăţi comerciale potrivit actului constitutiv al acesteia şi realizează toate demersurile civile şi administrative necesare pentru înfiinţarea entităţii comerciale: încheie, în calitate de asociat şi administrator al societăţii comerciale, la data de 02 02 2009 un contract de închiriere a unui spaţiu pentru care plăteşte chirie egală cu 650 euro/lună, dă o declaraţie autentificată la data de 04 02 2009 prin care atestă că îndeplineşte toate condiţiile pentru exercitarea calităţii de asociat la societatea comercială în curs de constituire, una dintre condiţii fiind aceea de a avea capacitate deplină de exerciţiu, aşa cum reiese din interpretarea per a contrario a dispoziţiilor art. 6 alin. (2) din legea 31/1990. De asemenea, trebuie avut în vedere şi contractul de vânzare cumpărare perfectat la data de 11 12 2007, prin care reclamanta, în calitate de vânzator în nume propriu, nefiind reprezentată de altcineva, alături de alte persoane, vinde imobilul situat în B-dul x nr. 46, ceea ce semnifică că reclamanta era capabilă să înţeleagă consecinţele juridice ale manifestării sale de voinţă, astfel cum a reţinut şi raportul de nouă expertiză medico-legală psihiatrică". Împrejurarea că recurenta nu este de acord cu motivarea instanţei, nu echivalează cu incidenţa unor motive contradictorii ori a unei nemotivări şi, nu deterrmină incidenţa motivului de casare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

Înalta Curte mai constată că subsumat motivelor de recurs invocate, recurenta a formulat critici care vizează modalitatea de interpretare a probatoriului sau pretinsa omisiune a instanţei de apel de a dispune efectuarea unei noi expertize. Or, aceste aspecte nu vizează lipsa motivării sau notive contradictorii ori străine de natura cauzei, ci prin aceste aspecte se solicită de fapt o reevaluare a probatoriului, invocându-se critici care exced cdontrolului de legalitate instituit prin dispoziţiile art. 304 C. proc. civ.

Or, în etapa procesuală a recursului nu pot fi examinate aspecte de netemeinicie, întrucât aprecierea şi evaluarea probelor administrate în cauză, în vederea stabilirii situaţiei de fapt sunt aşa cum s-a arătat deja, atributiile exclusive ale instanţelor de fond, ca instanţe devolutive.

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile reclamantei legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. Nefondate sunt şi susţinerile reclamantei legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care prevede ipoteza în care hotărârea recurată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii. Astfel, Înalta Curte reţine că, obiectul litigiului pendinte, astfel cum rezultă din cererea înregistrată la data de 07.01.2008, pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a Civilă, sub nr. x/2008, vizează solicitarea reclamantei A. în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Bucureşti prin Primarul General, ca prin hotărârea ce se va pronunţa să se dispună repunerea în termenul de depunere a notificării pentru restituirea imobilului situat în Bucureşti, Bd. x, în baza Legii 10/2001, motivat de starea de sănătate ce a determinat imposibilatea depunerii notificarii în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. Cererea de repunere în termenul de depunere a notificării la Legea nr. 10/2001 formulată de reclamanta a fost întemeiată în drept pe dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., de la 1864 care prevede ca,,(1)Neexercitarea oricărei căi de atac şi neîndeplinirea oricărui alt act de procedură în termenul legal atrage decăderea, afară de cazul când legea dispune altfel sau când partea dovedeşte că a fost împiedicată printr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. (2)În acest din urmă caz, actul de procedură se va îndeplini în termen de 15 zile de la încetarea împiedicării; în acelaşi termen vor fi arătate şi motivele împiedicării."

Având în vedere dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., de la 1865, pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de repunere în termenul de depunere a notificării la Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reţine că, repunerea în termen este definită ca fiind acea instituţie procedurală constând într-un beneficiu acordat de lege titularului unui drept procedural, care din motive temeinice a fost împiedicat să îşi exercite înauntrul termenului imperativ de a-şi îndeplini acest drept ulterior, fără ca instanţa să îl decadă din dreptul său, ori să dispună aplicarea unei alte sancţiuni motivat de nesocotirea termenului. Raportat la termenul prevăzut de art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 pentru depunerea notificării, Înalta Curte constată că acest termen este unul de decădere faţă de care nu operează instituţia repunerii în termen, această calificare rezultând fără posibilitate de echivoc din dispoziţiile imperative ale alin. (5) din acelaşi articol, care prevede expres că, Nerespectarea termenului de 6 luni* prevăzut pentru trimiterea notificării atrage pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau prin echivalent." Termenul de 6 luni prevăzut pentru depunerea notificării de dispoziţiile legii speciale a fost prelungit succesiv prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001. Pentru evitarea perpetuării unei stări de incertitudine în ce priveşte situaţia juridică a imobilelor prevăzute de Legea nr. 10/2001, legiuitorul a instituit un termen de decădere de 6 luni de la intrarea în vigoare a legii speciale, în intervalul căruia trebuia trimisă notificarea, (termen prelungit de două ori prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 109/2001 şi prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 145/2001), termen care a expirat la 14 februarie 2002. Sancţiunea nerespectării termenului constă în pierderea dreptului de a solicita în justiţie măsuri reparatorii în natură sau în echivalent.

În ce priveşte sintagma "pierderea dreptului" din alin. (5) al art. 22 din Legea nr. 10/2001, Înalta Curte reţine că aceasta este edificatoare în ce priveşte calificarea termenului prevăzut pentru depunerea notificării, ca fiind un termen de decădere, astfel că persoanei care doreşte să uzeze de procedura Legii nr. 10/2001 îi este impusă condiţia, sine qua non, ca mai întâi să declanşeze procedura necontencioasă prin intermediul notificării formulate în termenul prevăzut de lege. Or, dispoziţiile art. 103 C. proc. civ., pe care reclamanta şi-a întemeiat cererea de repunere in termenul de depunere a notificării la Legea nr. 10/2001, reglementează repunerea în termenul pentru exercitarea oricărei căi de atac şi priveste situaţiile în care partea dovedeşte că a fost împiedicată să exercite calea de atac în termen dintr-o împrejurare mai presus de voinţa ei. Acest text se referă expres şi imperativ doar la exercitarea unei căi de atac sau la îndeplinirea unui act procedural, însă reclamanta deşi nu este în ipotezele prevăzute de art. 103 C. proc. civ., în sensul că nu se află în exercitarea unei căi de atac a înţeles să îşi întemeieze pe aceste dispoziţii procedurale generale cererea de repunere în termenul de formulare a notificării în condiţiile Legii nr. 10/2001, deşi prin această lege specială se reglementează o procedură necontencioasă obligatorie în ceea ce priveşte depunerea notificării fiind prevăzut expres şi imperativ un termen de decădere în ce priveşte depunerea notificării pentru acordarea măsurilor reparatorii pentru imobilele preluate abuziv de stat. Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că formularea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu este un act procedural pentru exercitarea unei căi de atac în sensul expres şi imperativ prevăzut dispoziţiile C. proc. civ. de la 1865 - art. 103 alin. (1) C. proc. civ. De asemenea, Înalta Curte reţine că procedura solutionarii notificarii pe care persoana îndreptăţită o adresează deţinatorului imobilului preluat abuziv de stat, reglementată prin art. 22 din Legea nr. 10/2001 este subsumată exercitarii unui drept subiectiv, are caracter necontencios, dar şi obligatoriu în conditiile în care "Oricine pretinde un drept împotriva unei alte persoane trebuie să facă o cerere înaintea instanţei competente,,. potrivit art. 109 C. proc. civ.

Înalta Curte mai reţine că în ceea ce priveşte modalitatea prin care un stat parte la Conventie poate limita sau restringe dreptul la un proces echitabil este şi obligativitatea parcurgerii unei proceduri administrative prealabile.

Desigur, accesul la justiţie presupune în mod necesar însă ca, după parcurgerea procedurilor administrative, partea interesată să aibă posibilitatea să se adreseze instanţei.

Din aceasta perspectivă, Înalta Curte constată că prin Legea nr. 10/2001 au fost reglementate nu numai procedurile adminstrative de restituire, ci şi modalităţile de a ataca în justiţie măsurile dispuse în cadrul acestei proceduri.

Prin urmare, în condiţiile în care formularea notificării în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001 nu este un act procedural în sensul expres şi imperativ prevăzut de art. 103 alin. (1) C. proc. civ., de la 1865, acest text vizând actele de procedură prevăzute de C. proc. civ., Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din criticile reclamantei nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5,7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 şi a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie în dosarul nr. x/2008.

În temeiul art. 274 C. proc. civ., urmează a fi obligată recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7564,20 RON către intimaţii-intervenienţi F. şi E., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 260A din 16 februarie 2021 şi a încheierilor din 3 septembrie 2019, din 26 noiembrie 2019, din 25 februarie 2020, din 5 noiembrie 2020 şi din 26 ianuarie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie în dosarul nr. x/2008.

Obligă pe recurenta-reclamantă A. la plata sumei de 7564,20 RON către intimaţii-intervenienţi F. şi E., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2022.