Enforcement of real estate sale promise: premature action waiver via debtor breach and opposability of unregistered prior antecontracts in land register

Şedinţa publică din data de 24 februarie 2022

Deliberând , asupra cauzei de faţă constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca la 21 noiembrie 2016, sub dosar nr. x/2016, având obiect, "hotărâre care să ţină loc de act autentic de vânzare", reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat obligarea pârâtei la încheierea contractului autentic de vânzare asupra imobilelor:

- apartament nr. x situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x, la subsol şi etaj, jud. Cluj, înscris în CF. nr. x Cluj- Napoca, CF vechi nr. x, nr. topografic x, de sub nr. crt. Al, cu nr. cadastral x, bun propriu al pârâtei dobândit cu titlu de drept restituire în natură şi partaj, cu suprafaţa utilă de 138 m.p. cu părţile indivize comune în cotă de 55,81% înscrise în CF colectivă a dreptului de superficie nr. x, teren în proprietate: 109/213 parte, înscris în CF. nr. x Cluj-Napoca, CF vechi nr. x, de sub nr. crt. Al, nr. topografic x, reprezentând teren intravilan în suprafaţă totală de 213 m.p. proprietate de sub B. 10.1; şi

- imobilului situat în municipiul Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în CF. nr. x Cluj-Napoca, de sub nr. crt. Al, cu nr. cadastral x, reprezentând teren intravilan, categoria de folosinţă curţi, construcţii, în suprafaţă totală de 288 m.p.

În caz contrar, reclamanta a solicitat să se pronunţe o hotărâre care să ţină loc de contract autentic de vânzare cu privire la ambele imobile, şi să se dispună înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin cererea de intervenţie principală formulată de intervenientul C. în contradictoriu cu B. şi A., în temeiul prevederilor art. 61 şi urm. C. proc. civ., s-a solicitat obligarea pârâtei B. să încheie cu intervenientul actul autentic de vânzare cu privire la imobilul constând în apartament nr. x, în suprafaţă de 138 mp, situat în Cluj-Napoca, str. x, jud. Cluj, înscris în Cartea Funciară nr. x Cluj-Napoca (nr. CF vechi x), nr. cadastral x; iar în caz de refuz al pârâtei, hotărârea instanţei să ţină loc de act autentic de vânzare. S a solicitat intabularea dreptului de proprietate în cartea funciară a imobilului; constatarea nulităţii absolute a antecontractului de vânzare-cumpărare încheiat între B. şi A. autentificat sub nr. x/29.08.2016 de SPN D.; şi pe cale de consecinţă respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca inadmisibilă, iar, în subsidiar, ca neîntemeiată, precum şi obligarea părţilor care se opun la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea de declinare

Prin sentinţa civilă nr. 3566 din 10 mai 2017 pronunţată de Judecătoria Cluj-Napoca în dosar nr. x/2016, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe, invocată de către pârâtă.

S-a declinat competenţa de soluţionare a cererii formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B. în favoarea Tribunalului Cluj, secţia civilă.

2. Sentinţa pronunţată de tribunal

Prin sentinţa civilă nr. 554 din 15 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosar nr. x/2016, s-a respins excepţia prematurităţii acţiunii în prestaţie tabulară invocată de pârâta B. prin întâmpinare.

A fost admisă acţiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta B., fiind obligată pârâta să încheie cu reclamanta contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului apartament nr. x situat în municipiul Cluj-Napoca, şi asupra imobilului situat în mun. Cluj-Napoca, reprezentând teren intravilan, categoria de folosinţă curţi,construcţii, în suprafaţă totală de 288 m.p., teren împrejmuit, bun propriu,dobândit cu titlu de drept restituire în natură, dezlipire şi partaj proprietate de sub B4.1; în caz contrar hotărârea judecătorească să ţină loc de contract autentic de vânzare.

S-a dispus înscrierea în cartea funciară a dreptului de proprietate al reclamantei, cu titlu de drept "cumpărare", asupra imobilelor.

A fost respinsă cererea de intervenţie principală în interes propriu formulată de intervenientul C. în contradictoriu cu reclamanta şi pârâta B., ca nefondată.

S-a luat act că reclamanta va solicita cheltuieli de judecată pe cale separată.

3. Decizia pronunţată de curtea de apel

Prin decizia nr. 101/A/2020 din 2 iulie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă au fost respinse apelurile declarate de pârâta B. şi de intervenientul C. împotriva sentinţei civile nr. 554 din 15 noiembrie 2019 a Tribunalului Cluj, pronunţată în dosarul nr. x/2016.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Prin recursul declarat de recurenta-pârâtă B. s-a criticat decizia recurată prin prisma prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea recursului, casarea în tot a încheierii de şedinţă din 18 iunie 2020, precum şi a hotărârii recurate cu trimiterea cauzei spre o nouă judecată Curţii de Apel Cluj, formulând următoarele critici de nelegalitate:

Cu privire la incidenţa art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., pârâta a susţinut că instanţa de apel, prin încheierea din 18 iunie 2020, a încălcat dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, astfel că la soluţionarea apelului şi stabilirea taxei de timbru nu au fost respectate limitele criticilor stabilite în mod expres de către apelanta-pârâtă.

S-a susţinut că taxa a fost calculată şi pusă în sarcina ei pentru o presupusă cerere de apel formulată împotriva modului de soluţionare a cererii de intervenţie de către prima instanţă. Cu toate acestea, prin considerentele deciziei recurate, sunt date dezlegări exclusiv cu privire la apelul formulat împotriva modului de soluţionare, în primă instanţă, a cererii principale, fără să fie analizate criticile formulate de pârâtă împotriva soluţiei date de prima instanţă asupra cererii de intervenţie.

În acelaşi sens s-a mai arătat că, prin încheierea de şedinţă din 18 iunie 2020 instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că apelul nu a fost timbrat suficient, respectiv că în sarcina pârâtei subzistă obligaţia de a achita un rest de taxă judiciară de timbru de 13.296 RON.

Prin critica întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a susţinut că preluarea, în cuprinsul deciziei recurate, a argumentelor reţinute de către instanţa de fond, în lipsa unei analize globale a motivelor de apel, nu poate echivala cu o motivare concretă şi efectivă.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a mai invocat că instanţa de apel a motivat într-o manieră superficială soluţia de respingere a motivului de apel referitor la soluţia pronunţată cu privire la excepţia prematurităţii. În faţa instanţei de apel a relevat aspectul că la soluţionarea excepţiei prematurităţii trebuia să fie avută în vedere natura juridică a termenului menţionat în antecontract, până la împlinirea căruia era necesar a avea loc transmiterea dreptului de proprietate.

De asemenea, a precizat că prin motivele de apel a amintit şi faptul că intimata-reclamantă nu se putea prevala de pactul comisoriu stipulat în cuprinsul antecontractului de vânzare-cumpărare, întrucât mecanismul juridic al acestei instituţii împiedică invocarea rezoluţiunii ori a executării în natură a prestaţiei de cel căruia îi poate fi imputată neexecutarea contractului, însă considerentele deciziei nu cuprind nicio menţiune privitoare la aspectele de drept invocate, învederând că lipseşte analiza, precum şi respingerea motivată a criticilor formulate. Subsumat aceluiaşi motiv de recurs, a mai susţinut că instanţa de apel s-a mărginit la analiza cererii introductive şi preluarea argumentelor reclamantei intimate din întâmpinarea la apel, ignorând analiza motivelor de apel invocate de către pârâtă.

În susţinerea criticii întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a arătat că instanţa de apel a aplicat în mod greşit dispoziţiile în materie referitoare la termen, ca modalitate a obligaţiilor (art. 1412 – art. 1414, art. 1417 C. civ.), la modalitatea de operare a pactului comisoriu (art. 1553 C. civ.), la neexecutarea imputabilă creditorului (art. 1517 C. civ.).

A menţionat că excepţia prematurităţii a fost respinsă cu încălcarea dispoziţiilor legale, fiind reţinută în mod greşit decăderea din beneficiul termenului, în condiţiile în care acţiunea a fost introdusă la 21 noiembrie 2016, iar termenul convenit pentru încheierea contractului în formă autentică era stabilit pentru 1 martie 2017.

În dezvoltarea acestor critici, a precizat că acest termen are natura juridică a unui termen suspensiv, stipulat în beneficiul ambelor părţi, prin urmare aceasta este premisa care trebuia avută în vedere de către instanţele de fond la analizarea excepţiei prematurităţii, respectiv stabilirea naturii juridice a termenului menţionat în antecontract.

Recurenta pârâtă a invocat dispoziţiile art. 1412 alin. (1) C. civ. care prevăd că termenul este suspensiv atunci când, până la împlinirea lui, este amânată scadenţa obligaţie, şi ale art. 1414 C. civ., conform cărora ceea ce este datorat cu termen nu se poate cere înainte de împlinirea acestuia. A concluzionat că doar în ipoteza în care s-ar fi stabilit că recurenta a renunţat la beneficiul termenului, în conformitate cu dispoziţiile art. 1413 C. civ., sau că aceasta a decăzut din beneficiul termenului, în condiţiile prevăzute de dispoziţiile art. 1417 C. civ. putea fi sesizată instanţa de judecată anterior datei de 1 martie 2017.

De asemenea, s-a mai arătat că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1414 C. civ., cu neobservarea faptului că reclamanta-intimată nu a respectat nici măcar termenul suspensiv stabilit de către ea însăşi pentru perfectarea contractului, având în vedere că, la data pe care a stabilit-o unilateral prin notificare (21.11.2016) pentru prezentarea la notar, la ora 10:33, a procedat la achitarea taxei judiciare de timbru şi, ulterior, a înregistrat cererea de chemare în judecată din prezentul dosar.

Totodată, a menţionat că în mod nelegal instanţa a reţinut faptul că nu se putea prevala de termenul suspensiv şi că nu mai putea invoca prematuritatea cererii introductive prin raportare la procedura ofertei reale de plată şi la somaţia comunicată la 25 noiembrie 2016 de B.E.J. E. întrucât acţiunea introductivă a fost înregistrată la 21 noiembrie 2016, anterior demarării procedurii ofertei reale de plată.

Referitor la procedura ofertei reale de plată, recurenta pârâtă a arătat că aceasta a fost anulată în dosarul nr. x/2016 al Judecătoriei Cluj-Napoca, şi ca atare, în mod nelegal instanţa de apel a conferit valenţe juridice unui act nul.

Recurenta-pârâtă a mai învederat că au fost aplicate greşit dispoziţiile art. 1279 alin. (3) C. civ., deoarece nu a refuzat încheierea contractului de vânzare-cumpărare în forma şi condiţiile stabilite prin antecontract. Prin urmare, este nelegală dezlegarea instanţei de apel în ceea ce priveşte respingerea criticilor aduse modului în care a fost soluţionată excepţia prematurităţii de către instanţa de fond.

Printr-o altă critică s-a susţinut că hotărârea recurată a fost dată cu nerespectarea dispoziţiilor art. 1517 C. civ., potrivit cărora o parte nu poate invoca neexecutarea obligaţiilor celeilalte părţi în condiţiile în care neexecutarea este cauzată de propria sa acţiune sau omisiune. În aplicarea principiilor bunei-credinţe şi nemo auditor propriam turpitudinem allegans în executarea obligaţiilor contractuale, a susţinut că dispoziţiile legale instituie interdicţia invocării, de care una dintre părţile contractante, a neexecutării obligaţiilor celeilalte părţi, dacă neexecutarea este cauzată de fapta proprie.

S-a mai susţinut că au fost aplicate greşit şi dispoziţiile art. 1185 C. civ., deoarece a fost lipsită de orice culpă cu privire la neîncheierea contractului de vânzare în formă autentică, atâta vreme cât, în timpul negocierilor, reclamanta-intimată a insistat să se ajungă la o anumită formă a contractului, iar dezacordul recurentei viza forma pe care încerca să o impună reclamanta-intimată.

Prin cererea de recurs, recurentul-intervenient C. a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a deciziei recurate şi trimiterea cauzei spre o nouă judecată la o instanţă învecinată, egală în grad.

Printr-o primă critică a invocat că decizia recurată este pronunţată de un judecător incompatibil, iar instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii, aspecte care se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs a susţinut că sintagma "alcătuirea instanţei" din cuprinsul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. implică atât nerespectarea normelor privind compunerea instanţei, cât şi pe cele privitoare la constituirea instanţei. Referitor la "greşita compunere a instanţei" se are în vedere de către legiuitor atât alcătuirea acesteia cu un număr necorespunzător de judecători, cât şi cu judecători care se aflau într-o situaţie de incompatibilitate.

Astfel, a arătat că hotărârea pronunţată de un judecător incompatibil este lovită de nulitate şi va fi casată, instanţa nefiind alcătuită potrivit dispoziţiilor legale.

A susţinut că judecător F., preşedintele completului de judecată, deşi a recunoscut, în cadrul şedinţei de judecată din 18 iunie 2020, că a fost colegă de birou şi menţine o relaţie de amiciţie cu partea adversă din dosar, respectiv cu reclamanta A., aflându-se în stare de incompatibilitate, nu a formulat cerere de abţinere.

În concluzie,s-a arătat că în condiţiile în care preşedintele completului de apel s-a aflat într-o stare de incompatibilitate, determinată de puternice îndoieli legitime cu privire la imparţialitatea sa în soluţionarea cauzei decurgând din legăturile cu partea adversă, pentru garantarea dreptului la o instanţă imparţială, s-a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei pentru a se rejudeca apelul, la o instanţă de acelaşi grad, din vecinătatea Curţii de Apel Cluj, pentru o bună înfăptuire a justiţiei.

De asemenea, a enumerat măsurile procesuale care reflectă, în opinia sa, lipsa de imparţialitate a preşedintelui completului. În acest sens a menţionat că a formulat cerere de recuzare la termenul de judecată din 18 iunie2020, care a fost şi termenul de dezbateri, însă completul a rămas în pronunţare asupra cererii de apel, iar cererea de recuzare a fost respinsă la 29 iunie 2020.

Faţă de toate aceste argumente, şi pentru a se asigura respectarea garanţiei dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, în componenta sa referitoare la judecarea cauzei de către o instanţă imparţială, s-a solicitat casarea hotărârii recurate şi trimiterea cauzei spre soluţionare unei instanţe egale în grad, în vecinătatea Curţii de Apel Cluj.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., a recurentul intervenient a susţinut că decizia recurată nu este motivată, iar nemotivarea echivalează cu nedezlegarea pricinii.

De asemenea, a precizat că este nemotivată şi soluţia de respingere a cererii de suspendare formulată de recurentul-intervenient C., în condiţiile în care instanţa de apel a concluzionat că soluţia care va fi pronunţată în dosarul nr. x/2019, nu este relevantă în speţă.

A mai arătat că soluţiile de respingere a cererilor în probaţiune formulate de recurentul-intervenient sunt nemotivate cu atât mai mult cu cât . instanţa de apel nu a motivat de ce a apreciat că nu este necesară o suplimentare a probaţiunii prin proba cu martorii G., H. şi I..

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. a susţinut că decizia recurată este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a normelor de drept material referitoare la nulitatea antecontractului autentificat prin încheierea nr. x din 29 august 2016.

S-a mai învederat că instanţa de apel a aplicat greşit dispoziţiile art. art. 902 şi 1281 C. civ., precum şi principiul bunei-credinţe.

În dezvoltarea acestei critici a menţionat că opozabilitatea fată de terţi a promisiunilor de vânzare se realizează şi prin cunoaşterea efectivă despre existenţa acestora, or încălcarea frauduloasă a principiului opozabilităţii, cu rea-credinţă, se sancţionează cu nulitatea absolută a operaţiunii încheiate.

A concluzionat că, antecontractul autentificat prin încheierea nr. x/29.08.2016, încheiat de reclamantă cu rea-credinţă este lovit de nulitate, ca urmare a incidenţei principiului fraus omnia corrumpit.

Din această perspectivă, s-a susţinut că în mod greşit instanţa de apel a apreciat că antecontractul din 29.08.2016 este opozabil terţilor. Or, în cauza de faţă, reclamanta a avut cunoştinţă de existenţa antecontractului de care recurentul-intervenient s-a prevalat şi, în pofida acestui fapt, prin încălcarea principiului opozabilităţii, a încheiat antecontractul cu pârâta. Se susţine că faţă de reaua-credinţă de la momentul încheierii antecontractului autentificat sub nr. x/29.08.2016, notarea acestuia în cartea funciară a imobilului nu produce niciun efect.

5. Apărările formulate în cauză

Intimata-reclamantă A. a depus întâmpinare la recursul declarat de recurentul-intervenient prin care a solicitat respingerea recursului, în principal, ca inadmisibil în ceea ce priveşte critica adusă soluţiei de respingere a cererii de suspendare a judecăţii, iar în subsidiar, ca nefondat.

Prin întâmpinarea depusă de intimata-reclamantă la recursul declarat de recurenta-pârâtă s-a solicitat respingerea recursului ca inadmisibil, în ceea ce priveşte soluţia greşită asupra timbrării cererii de apel, şi ca nefondat faţă de celelalte critici din recurs.

6. Procedura de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condiţiile art. 493 alin. (2) şi (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părţilor, iar prin încheierea din 7 octombrie 2021 completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de pârâta B. împotriva deciziei nr. 101/A din 2 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi a încheierii de şedinţă din 18 iunie 2020 pronunţată de aceeaşi instanţă.

De asemenea, s-a admis, în principiu, şi recursul declarat de intervenientul C. împotriva deciziei nr. 101/A din 2 iulie 2020 pronunţată de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă, a încheierilor premergătoare şi a încheierii din 29 iunie 2020 pronunţate de aceeaşi instanţă.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenţi şi prin raportare la dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ. invocate, Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 şi 5 C. proc. civ., invocat de recurentul-intervenient C. din perspectiva faptului că: decizia recurată ar fi fost pronunţată de un judecător incompatibil; - că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii;- că deşi a formulat cerere de recuzare la termenul de judecată din 18 iunie2020, totuşi completul a rămas în pronunţare asupra cauzei, Înalta Curte reţine că în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 488 alin. .1 pct. 5 C. proc. civ., din perspectiva următoarelor considerente:

Astfel, Înalta Curte reţine că intervenientul a formulat o cerere de recuzare a preşedintelui completului de judecată, cerere depusă la termenul din 18 iunie 2020 după începerea dezbaterilor şi după ce instanţa de apel a respins cererea de probaţiune formulată în cauză, deşi dispoziţiile art. 44 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că, judecătorul poate fi recuzat de oricare deintre părţi înainte de începerea oricărei dezbateri". Cererea de recuzare a fost respinsă prin încheierea din 29 iunie 2020, reţinându-se că un motiv de recuzare este tardiv, iar celalalt este neîntemeiat în condiţiile în care la termenul de judecată din data de 18.06.2020 părţilor li s-a adus la cunoştinţă de judecator F. " la începutul dezbaterilor, că în urmă cu 28-30 de ani cu reclamanta a fost colegă de serviciu timp de 3-4 luni la Ortopedie, unde a făcut un stagiu de practică de 3 luni, nu au fost şi nu sunt prietene, nu se întâlnesc, nu se vizitează".... "că nu înţelege să se abţină, pentru că nu apreciază că este afectată imparţialitatea, fiind doar o simplă cunoştinţă, aşa cum şi cu domnul avocat J. se cunoaşte din facultate şi când se întâlneasc pe stradă schimbă câteva cuvinte.".

Înalta Curte constată că faţă de aspectele învederate de judecător F. la începutul dezbaterilor din 18 iunie 2020, nici intervenientul C. şi nici parata B. nu au formulat cereri de recuzare, fapt ce rezultă din încheierea de şedintă pg. 2 alin. (3). În ceea ce priveşte motivarea soluţiei de respingere a cererii de recuzare, instanţa a reţinut că "după acest moment procesual instanţa, cu judecătorul a cărui recuzare se cere, a soluţionat mai multe cereri iar la sfârşitul dezbaterilor care s-au întins pe o perioadă de mai mare în timp, după cum rezultă din încheierea care are un număr de 11 pagini, apelantul C. a formulat prezenta cerere de suspendare".

În considerentele încheirii din 29 iunie 2020 s-a reţinut că " potrivit art. 44 alin. (2) C. proc. civ. "Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute." Cum chiar judecătorul implicat a făcut o declaraţie publică la începutul şedinţei, iar părţile trebuiau să formuleze cererea de recuzare la acel moment, iar nu după desfăşurarea dezbaterilor aproape în întregime, în care instanţa s-a pronunţat asupra mai multor cereri, Curtea constată că în raport de acest motiv, adus la cunoştinţă părţilor de către preşedintele completului, cererea de recuzare apare ca tardivă, deoarece trebuia formulată de îndată ce motivele de recuzare îi sunt cunoscute".

S-a mai reţinut în închierea de respingere a cererii de recuzare că " modul de soluţionare a cererii de suspendare sau a cererii în probaţiune nu poate constitui în prezenta cauză un motiv de recuzare deoarece este obligaţia instanţei de a soluţiona cererile care i se pun în discuţie în ordine procesuală. Cu privire la soluţia pe fondul cererilor de suspendare sau de probaţiune, părţile au doar căile de atac oferite de lege. Modul de soluţionare a cererilor ar da posibilitatea părţii nemulţumite de acest mod să formuleze o cerere recuzare bazat pe chiar soluţia cu privire la cereri, ceea ce ar distorsiona rolul cererii de recuzare şi al căilor de atac.

Or cum este obligaţia instanţei de a soluţiona cererile care i se pun în discuţie în ordine procesuală, nu se poate admite ca însăşi această obligaţie să stea la baza unei cereri de recuzare pentru că ar naşte loc la formularea de cereri multiple, cum este situaţia în care în acel dosar se soluţionează mai multe cereri de suspendare sau probaţiune. Faţă de modul de soluţionare a cererilor din prezenta cauză nu se poate afirma că ar exista alte elemente care nasc în mod întemeiat îndoieli cu privire la imparţialitatea judecătorului recuzat".

În motivarea soluţiei de respingere a cererii de recuzare s-a reţinut că " nemulţumirea părţii cu privire la desfăşurarea şi măsurile dispuse de completul de judecată învestit cu soluţionarea apelului, de administrare a unor probatorii de către instanţa de apel, nu pot echivala cu o antepronunţare în înţelesul art. 42 pct. 1 C. proc. civ.." Cum din considerentele încheierii de şedinţă din 29 iunie2020 rezultă fără posibilitate de echivoc că instanţa a analizat şi motivat atât în drept cât şi în fapt soluţia de respingere a cererii de recuzare, în condiţiile în care un motiv de recuzare a fost tardiv formulat, iar celalalt a fost respins ca nefondat, Înalta Curte reţine că, susţinerile recurentului intervenient în ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sunt nefondate.

Nefondate sunt şi susţinerile în ce priveşte incidenţa dispoziţiilor art. 488 pct. 5 şi 8 C. proc. civ., în condiţiile în care niciunul din motivele invocate în cererea de recuzare nu se circumsciu dispoziţiilor art. 42 alin. (1) pct. 13 C. proc. civ., cum în mod corect şi legal a retinut de altfel şi instanţa de apel, cu atât mai mult cu cât respingerea cererii prin care s-a solicitat administrare a unor probe nu poate echivala cu o antepronunţare în sensul dispopziţiilor prevăzute de art. 42 pct. 1 C. proc. civ. Cum motivul de incompatibilitate prevăzut de art. 42 alin. (1) C. proc. civ., vizează incompatibilitatea judecătorului care şi-a exprimat opinia în legătură cu soluţiile ce pot fi pronunţate în pricina concretă pe care o judecă, înainte de a se ajunge la deliberare şi pronunţare, ceea ce însă nu se verifică în cauză şi, aşa cum s-a arătat deja, respingerea cererii prin care s-a solicitat administrarea unor probe nu poate echivala cu o antepronunţare în sensul dispoziţiilor legale enunţate, Înalta Curte reţine că susţinerile în sensul că hotărârea a fost pronunţată de un judecător incompatibil nu se circumscrie dispoziţiilor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., iar încuviinţarea şi administrarea probelor constituie atributul exclusiv instantelor de fond.

Prin urmare, şi din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că sunt nefondate şi susţinerile ce vizează încălcarea dispoziţiilor privind greşita compunere a instanţei/a completului de judecată, precum şi cele legate de respectarea garanţiei dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, referitoare la judecarea cauzei de către o instanţă imparţială. Nefondate sunt şi susţinerile pârâtei legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. din perspectiva învederată că, instanţa de apel, prin încheierea din 18 iunie 2020, a încălcat dispoziţiile art. 477 alin. (1) C. proc. civ., care consacră regula tantum devolutum quantum apellatum, că în soluţionarea apelului şi stabilirea taxei de timbru nu au fost respectate limitele criticilor stabilite în mod expres de către apelanta-pârâtă şi, că prin încheierea de şedinţă din 18 iunie 2020 instanţa de apel a reţinut în mod nelegal că apelul nu a fost timbrat suficient, respectiv că în sarcina pârâtei subzistă obligaţia de a achita un rest de taxă judiciară de timbru de 13.296 RON.

Înalta Curte reţine că prin încheierea de şedinţă din 18 iunie 2020 instanţa de apel a stabilit în sarcina pârâtei obligaţia de a achita un rest de taxă judiciară de timbru de 13.296 RON, însă pârâta nu contestat şi nici nu a uzat de dispoziţiile art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 care prevăd că împotriva modului de stabilire a taxei judiciare de timbru, se poate face cerere de reexaminare, la aceeaşi instanţă, în termen de 3 zile de la data comunicării taxei datorate. Cum cererea de reexaminare reglementată prin art. 39 din O.U.G. nr. 80/2013 are ca obiect verificarea legalităţii taxei de timbru judiciar, respectiv o nouă analiză a modului în care aceasta a fost stabilită, partea în sarcina căreia a fost stabilită obligaţia de plată a taxei de timbru poate formula critici numai în cadrul cererii de reexaminare a taxei judiciare de timbru, neputând supune astfel de critici în cadrul apelului său recursului.

În ceea ce priveşte criticile ce vizează încălcarea dispoziţiilor art. 477 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reţine că potrivit dispoziţiilor enunţate efectul devolutiv al apelului este limitat la ceea ce s-a apelat şi, respectiv, la ceea ce s-a supus judecăţii în primă instanţă, apelul fiind, astfel, guvernat de două reguli/principii exprimate prin adagiile tantum devolutum quantum apellatum şi tantum devolutum quantum iudicatum. Astfel, art. 477 din C. proc. civ. dă valoare normativă regulii tantum devolutum quantum apellatum, ceea ce semnifică faptul că instanţa de apel va fi ţinută să judece în limitele criticilor formulate prin motivele de apel reluând judecata asupra fondului, dar nu asupra tuturor problemelor de fapt şi de drept invocate în faţa primei instanţe, ci doar cu privire la aspectele criticate de apelant.

Totodată, din perspectiva limitelor efectului devolutiv al apelului, dispoziţiile art. 478 alin. (1) C. proc. civ., prevăd că părţile nu se vor putea folosi înaintea instanţei de apel de alte motive, mijloace de apărare şi dovezi decât cele invocate la prima instanţă, sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, iar potrivit principiului tantum devolutum quantum iudicatum, efectul devolutiv al apelului este limitat numai la ceea ce s-a judecat de către prima instanţă. Or, decizia recurată relevă o examinare efectivă a criticilor deduse judecăţii în apel prin prisma situaţiei de fapt şi a succesiunii actelor şi raporturilor juridice dintre părţi, în respectarea exigenţelor ce rezidă din art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

– normă care prevede că "Instanţa de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă." În ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin 1 pct. 6 C. proc. civ. invocat de atât de recurenţi în recursurile declarate împotriva deciziei pronunţate de instanţa de apel, Înalta Curte reţine că hotărârea poate fi casată pentru motivul prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. dacă există contradicţie între considerente şi dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acţiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate şti ce anume a decis instanţa sau dacă există contradicţie între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acţiunii, iar din altele faptul că este întemeiată.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Din perspectiva celor expuse, şi a criticilor formulate de recurenţi întemeiate pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte examinând considerentele hotărârii recurate reţine că instanţa de apel a analizat motivele de apel şi raporturile juridice dintre părţi prin prisma actelor juridice, argumentând atât în fapt cât şi în drept soluţia adoptată.

Astfel, instanţa de apel constatând că, prin apelul declarat se critică respingerea ca nefondată a excepţiei prematurităţii acţiunii, ca o consecinţă a neluării în considerare a clauzelor antecontractului prin care se prevedea termenul limită pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare data de 01.03.2017, a reţinut că, reclamanta a promovat acţiunea la 21.11.2016, aprecind că respingerea excepţiei prematurităţii demersului reclamantei a fost corectă în raport de conduita efectivă a pârâtei promitentă-vânzătoare, care, anterior împlinirii termenului convenit de părţi pentru încheierea actului autentic, a manifestat două atitudini care într-adevăr i-au insuflat în mod legitim şi justificat cumpărătoarei temerea că pârâta nu mai intenţionează să îşi îndeplinească obligaţiile asumate prin antecontract, atitudini materializate în notificarea adresată reclamantei de către pârâtă prin care i-a adus la cunoştinţă desfiinţarea antecontractului şi declanşarea, de către pârâtă, a ofertei reale de plată, ca o consecinţă a desfiinţării antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/29.08.2016.

Înalta Curte constată că în analiza motivelor de apel şi în motivarea soluţiei adoptate instanţa de apel a reţinut că "în aceste condiţii, în care, însăşi pârâta a demarat proceduri ce tindeau la desfiinţarea antecontractului anterior termenului convenit de părţi pentru încheierea contractului translativ de proprietate, este evident că nu poate invoca prematuritatea demersului reclamantei în vederea finalizării antecontractului. Promitenta-cumpărătoare, în calitate de creditoare a dreptului de a obţine transmiterea dreptului de proprietate în patrimoniul său, prin încheierea actului autentic de vânzare-cumpărare are dreptul de a opta pentru valorificarea dreptului său, iar faţă de conduita manifestată de promitenta-vânzătoare, aceasta nu se mai poate prevala de termenul convenit iniţial pentru încheierea contractului autentic de vânzare-cumpărare".

În motivarea soluţiei adoptate şi în analiza motivelor de apel invocate, instanţa de apel a reţinut că "acţiunea reclamantei este întemeiată exclusiv pe antecontractul încheiat între părţi, iar dezlegarea dată de prima instanţă este de asemenea conformă acestui act juridic, singurul care poate sta la baza analizării şi statuării asupra raportului juridic născut între părţile contractante, că tot ceea ce excede clauzelor antecontractului asumat prin semnare de părţi la 29.08.2016 nu poate conduce la modificarea clauzelor acestui act juridic", că "la baza încheierii contractului autentic de vânzare-cumpărare, apt să transfere dreptul de proprietate, nu poate sta decât convenţia asumată de ambele părţi, respectiv antecontractul din 29.08.2016".

Înalta Curte mai reţine că, instanţa de apel în argumentarea/motivarea hotărârii pronunţate a arătat că în ce priveşte "apelul declarat de pârâtă, prin prisma atitudinii acesteia pe întregul parcurs al tranzacţiilor succesive încheiate cu privire la apartamentul nr. x, situat în Cluj-Napoca, str. x, că, pârâta a dobândit dreptul de proprietate asupra acestui imobil prin restituire în natură şi partaj. Restituirea în natură a fost precedată de anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr. 112/1995 de cumpărătorii K. augustin şi L., părinţii intervenientului din prezentul dosar.

După restituirea în natură, împreună cu fratele său, M., pârâta a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/19.12.2007 la B.N.P. Asociaţi N., cu promitenta cumpărătoare O., urmat de actul adiţional certificat sub nr. x/15.02.2012 de B.N.A. P., antecontract care însă a fost invalidat din voinţa promitenţilor-vânzători prin încheierea nr. 31/18.09.2015 emisă de Societatea Profesională Notarială "Q.". Promitenta-cumpărătoare nu a notat antecontractul în CF şi nici nu a întreprins demersuri pentru perfectarea antecontractului de vânzare-cumpărare.

Ulterior datei de 18.09.2015 între pârâtă şi fratele său a intervenit partajul asupra imobilului, apartamentul nr. x revenind în proprietatea pârâtei. În anul 2016, pârâta a fost contactată de agentul imobiliar R., care i-a adus la cunoştinţă că o persoană este interesată de cumpărarea apartamentului nr. x (reclamanta).Agentul imobiliar avea cunoştinţă despre existenţa antecontractului din 2007, dar, totodată, ştia şi că acesta nu mai este valabil. Potenţiala cumpărătoare (reclamanta) a aflat de la proprietară că este în negocieri cu un alt cumpărător, care urmează să îi comunice, până în 25.08.2016, dacă va cumpăra sau nu apartamentul, spunându-i însă reclamantei că nu a încheiat un antecontract (n.r. aceşti potenţiali cumpărători fiind chiar ocupanţii apartamentului, care au rămas în continuare să locuiască, după anularea contractului de vânzare-cumpărare încheiat în baza Legii nr. 112/1995).La data de 29.08.2016, pârâta a consimţit la încheierea antecontractului de vânzare-cumpărare cu reclamanta.

Ulterior, pârâta a încheiat cu intervenientul din prezentul dosar Actul adiţional la antecontractul nr. x/19.12.2007, prin care şi-a asumat obligaţia de a vinde apartamentul nr. x intervenientului şi de a desfiinţa antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu reclamanta, acest act fiind certificat sub nr. x/18.11.2016 de avocat S. şi fiind precedat de cesiunea intervenită între prima promitentă-cumpărătoare – O. - şi intervenient". Or, din această succesiune de acte încheiate de pârâtă, instanţa de apel în motivarea soluţiei adoptate a constatat că " reiese în mod clar că aceasta a avut mai multe intenţii de înstrăinare a imobilului:

în anul 2007 a încheiat antecontractul de vânzare-cumpărare cu promitenta-cumpărătoare O., care nu s-a materializat într-un act translativ de proprietate, pârâta şi fratele ei înţelegând să invalideze acest antecontract, la 18.09.2015, iar promitenta-cumpărătoare nu a întreprins nici un demers pentru valorificarea antecontractului. Considerând imobilul liber de orice sarcină şi în circuitul civil, pârâta a încheiat cu reclamanta antecontractul din 29.08.2016. Spre deosebire de prima promitentă-cumpărătoare, care nu a făcut nici un demers nici pentru notarea antecontractului în CF şi nici pentru executarea acestuia după data de 18.09.2015, reclamanta, promitentă-cumpărătoare a manifestat diligenţa de a nota antecontractul încheiat la 29.08.2016 în CF nr. x Cluj-Napoca, sub B + 8, iar sub B + 9 a notat şi prezentul litigiu dintre părţi.

Notarea de către intervenient la data de 07.06.2017, sub B + 16, a antecontractului nr. x/2007, a Actului Adiţional din 18.11.2016, precum şi a cesiunii intervenite între prima promitentă-cumpărătoare, O. şi intervenient, sunt ulterioare notărilor făcute de reclamantă, fiind aplicabile prevederile art. 890 alin. (1) C. civ.,,. Înalta Curte mai constată că în argumentarea/motivarea soluţiei adoptate, instanţa de apel a mai reţinut că " în cauză nu s-a făcut dovada că reclamanta ar fi fost înştiinţată - fie de către promitenta-vânzătoare, fie de către agentul imobiliar sau de către avocata promitentei-vânzătoare - despre existenţa unui antecontract anterior valabil.

Totodată, reclamanta a verificat situaţia tabulară a imobilului, în cartea funciară nefiind notat antecontractul nr. x/2007, astfel încât să atragă incidenţa art. 902 alin. (1) C. civ., astfel cum corect a reţinut prima instanţă. Opozabilitatea contractelor reglementată de art. 1281 teza I C. civ., invocată de intervenient, se impune, în regim de CF, a fi coroborată cu art. 902 C. civ., pe de o parte, iar, pe de altă parte, vizează acte juridice valabile, or, în speţă, s-a făcut dovada că la 18.09.2015 antecontractul anterior, din anul 2007, şi-a încetat valabilitatea.

Reclamanta a verificat situaţia tabulară a imobilului, care nu conţinea o notare opozabilă în baza prevederilor art. 902 alin. (1) C. civ. .. "manifestând diligenţă, a procedat la notarea propriului antecontract". Instanţa de apel şi a argumentat atât în drept cât şi în fapt soluţia adoptată reţinând că "în urma analizării întregii probaţiuni administrate în faţa primei instanţe, în principal, interogatoriile şi încheierea nr. 31/18.09.2015 a Societăţii Profesionale Notariale "Q." – în vederea stabilirii valabilităţii antecontractului încheiat de reclamantă, în calitate de promitentă-cumpărătoare, în mod corect a statuat prima instanţă că întreaga construcţie juridică agreată atât de pârâta B. cât şi fratele acesteia au lipsit de eficacitate primul antecontract de vânzare-cumpărare, acesta cu atât mai mult cu cât scopul final a constat în înstrăinarea imobilului către reclamantă, aşa cum de altfel a recunoscut pârâta prin răspunsul la întrebarea 17 din interogatoriu".

În aceiaşi argumentare/motivare a soluţiei adoptate instanţa de apel a mai reţinut raportat la succesiunea faptelor şi actelor juridice şi a raporturilor juridice dintre părţi "că înşişi promitenţii-vânzătorii au apreciat că după data de 18.09.2015 nu mai sunt ţinuţi de clauzele acestui antecontract aspect ce a reieşit din depoziţia avocatei acestora, care a fost prezentă la notar în data de 18.09.2015 şi a perceput că clienţii ei s-au simţit eliberaţi de acel contract şi liberi să dispună de imobil cum doresc, precum şi din depoziţia agentului imobiliar, căruia fratele pârâtei i-a spus în luna martie – aprilie 2016 că a rezoluţionat contractul anterior.

În acelaşi sens sunt şi răspunsurile pârâtei la întrebările nr. 9, 10 şi 17 din interogatoriul luat în faţa primei instanţe". Din perspectiva celor expuse, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat/motivat atât în drept cât şi în fapt soluţia adoptată, Înalta Curte reţine că sunt nefondate susţinerile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. Nefondate sunt şi susţinerile legate de incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a normelor de drept material" invocat, de recurenţi ca temei de drept al recursurilor, în condiţiile în care ipotezele circumscrise acestui motiv se referă la situaţiile în care instanţa aplică un act normativ care nu este incident în pricina dedusă judecăţii, dă eficienţă unei norme generale în condiţiile existenţei unei norme speciale aplicabile, dă o interpretare greşită textului de lege aplicabil în cauză, aspecte ce însă nu se verifică în cauză.

Astfel, raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instanţa de apel a analizat raporturile juridice dintre părţi prin prisma dispoziţiilor art. 1669 alin. (1) C. civ., pe care a fost întemeiată acţiunea raportat şi la faptul că pârâta B. a menţionat expres, neechivoc în înscrisul încheiat cu reclamanta la 29 august 2016 că, imobilul-obiect al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare este liber de orice sarcină, că nu există un pact de opţiune şi, că nu a promis anterior constituirea niciunui fel de drepturi în favoarea altei persoane.

De asemenea, instanţa de apel a avut în vedere şi decizia civilă nr. 1647/A/2017, pronunţată de Tribunalul Cluj în dosarul civil nr. x/2016, precum şi refuzul nejustificat al pârâtei de a perfecta actul de vânzare-cumpărare în formă autentică prin raportare la clauzele contractuale iniţiale, agreate de ambele părţi ale raportului juridic obligaţional. Din perspectiva temeiului de drept enunţat, pe care reclamanta şi-a întemeiat acţiunea, instanţa de apel în mod legal şi corect a reţinut ca "în prezenta speţă chestiunea care a trebuit clarificată a fost aceea dacă, la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare cu pârâta, respectiv 29.08.2016 în faţa notarului public T., reclamanta avea sau nu cunoştinţă despre faptul că imobilul obiect al promisiunii bilaterale de vânzare-cumpărare mai făcuse anterior obiectul altor acte juridice de aceeaşi natură" raportându-se şi la "analiza bunei-credinţe în regim de carte funciară ce implică o serie de particularităţi, izvorâte tocmai din principiile fundamentale care guvernează instituţia cărţilor funciare".

Or, la momentul încheierii antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 29.08.2016 de Notar Public T., cartea funciară a imobilelor din litigiu nu evidenţia existenţa încheierii unor antecontracte de vânzare-cumpărare anterioare şi, nici existenţa altor impedimente sau interdicţii de înstrăinare. Din această perspectivă în condiţiile în care la data încheierii antec în cartea funciară nefiind notat antecontractul nr. x/2007, astfel încât să atragă incidenţa art. 902 alin. (1) C. civ., astfel cum corect a reţinut prima instanţă.

Opozabilitatea contractelor reglementată de art. 1281 teza I C. civ., invocată de intervenient, se impune, în regim de CF, a fi coroborată cu art. 902 C. civ., pe de o parte, iar, pe de altă parte, vizează acte juridice valabile, or, în speţă, s-a făcut dovada că la 18.09.2015 antecontractul anterior, din anul 2007, şi-a încetat valabilitatea. Reclamanta a verificat situaţia tabulară a imobilului, care nu conţinea o notare opozabilă în baza prevederilor art. 902 alin. (1) C. civ. .. "manifestând diligenţă, a procedat la notarea propriului antecontract".

Din această perspectivă, Înalta Curte constată că instanţa de apel în mod legal şi corect s-a raportat la conţinutul cărţii funciare existent la data de 29.08.2016, precum, şi la cel din 26.10.2016, dată invocată de intervenient, reţinând în mod legal că nu sunt incidente dispoziţiile art. 413 alin. (1) C. proc. civ., ce reglementează suspendarea facultativă a judecaţii, în condiţiile în care nu exista "dependenţa procesuală" între obiectul litigiului pendinte şi litigiul din dosar nr. x/2019 al Judecătoriei Cluj-Napoca, litigiu ce nu are ca obiect existenţa sau inexistenţa dreptului pârâtei sau al intervenientului de a se perfecta vreun contract autentic de vânzare-cumpărare asupra imobilului litigios.

Faţă de această situaţie, Înalta Curte constată că în mod legal a reţinut instanţa de apel că dezlegarea cauzei din litigiul pendinte nu depinde de soluţia ce se va pronunţa în dosarul nr. x/2019 al Judecătoriei Cluj-Napoca. Înalta Curte, mai reţine că în condiţiile în care la data antecontractului încheiat de reclamantă cu pârâta, în cartea funciară nefiind notat antecontractul nr. x/2007, sunt nefondate şi criticile legate de incidenţa art. 902 alin. (1) şi art. 1281 teza I C. civ.. Nefondate sunt şi susţinerile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 1185 C. civ., în condiţiile în care negocierile părţilor contractante au fost finalizate şi consemnate în antecontractul de vânzare cumpărare autentificat la 29 august 2016, precum în condiţiile în care aceleaşi părţi contractante au consemnat expres în antecontractul enunţat faptul că " subsemnatele, părţi contractante, declarăm că înainte de semnarea actului, am citit personal cuprinsul acestuia, am constatat că că el corespunde voinţei noastre şi condiţiilor stabilite de noi părţile de comun acord, drept pentru care sembnăm mai jos." Din perspectiva celor expuse, cum niciuna din susţinerile recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 C. proc. civ., Înalta Curte urmează a respinge, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondate, recursurile formulate de pârâta B.

împotriva deciziei nr. 101/A din 2 iulie 2020 şi a încheierii de şedinţă din 18 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi de intervenientul C. împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 29 iunie 2020, pronunţate de aceeaşi instanţă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile formulate de pârâta B. împotriva deciziei nr. 101/A din 2 iulie 2020 şi a încheierii de şedinţă din 18 iunie 2020, pronunţate de Curtea de Apel Cluj, secţia I civilă şi de intervenientul C. împotriva aceleiaşi decizii şi a încheierii din 29 iunie 2020, pronunţate de aceeaşi instanţă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 24 februarie 2022.