Tort claim over unlawful urbanism certificate quashed and remanded for retrial on legality exception and causation.

Şedinţa publică din data de 20 decembrie 2022

Asupra cauzei civile de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Braşov sub nr. x/2020, astfel cum a fost modificată, reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat obligarea pârâţilor B., C., D., UAT Comuna Prejmer şi E. la plata sumei de 95.250 euro sau echivalentul în RON la data plăţii; cu cheltuieli de judecată.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 40/S/22.02.2021, Tribunalul Braşov, secţia I civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost ulterior modificată, formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii D., B., C., Comuna Prejmer, prin primar şi E..

3. Decizia pronunţată în apel:

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamanta S.C. A. S.R.L., care a fost admis prin decizia civilă nr. 1326/2021 a Curţii de Apel Braşov, a fost anulată sentinţa civilă şi s-a reţinut cauza spre rejudecare.

Prin decizia nr. 338/Ap din 24 februarie 2022, Curtea de Apel Braşov – secţia civilă a respins cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost modificată, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâţii D., B., C., UAT Comuna Prejmer, prin Primar şi E. şi intervenienţii F. şi G..

4. Calea de atac exercitată în cauză:

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta A. S.R.L., prin care a solicitat admiterea căi de atac, casarea deciziei recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţe.

Mai întâi, instanţa de apel a nesocotit dispoziţiile art. 4 din Legea 554/2004. Potrivit art. 4 alin. (2) din Legea 554/2004, instanţa investită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului de fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză.

Din textul de lege sus-citat rezultă că instanţa de judecată este obligată să se pronunţe asupra excepţiei de nelegalitate, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea asupra fondului. Instanţa de judecată are posibilitatea să respingă excepţia de nelegalitate sau să o admită, fiind exclusă lăsarea excepţiei de nelegalitate fără soluţie.

Excepţia de nelegalitate este o excepţie de ordine publică, ce poate fi invocată în orice stare a procesului şi reprezintă o veritabilă cerere de chemare în judecată, care se soluţionează în contradictoriu cu autoritatea administrativă emitentă, după toate regulile procesului civil.

Instanţa de judecată în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate nu poate "aprecia că este lipsită de eficienţă juridică", ea fiind ţinută să o admită sau să o respingă.

Prin urmare, văzând că instanţa de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancţiunea nulităţii (art. 397 alin. (1) C. proc. civ., art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004), se solicită casarea hotărârii atacate, în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Instanţa de apel reţine în termeni expreşi că pârâţii persoane fizice sunt autorii faptei ilicite de a emite certificatul de urbanism nr. x/26.05.2008 într-o manieră nelegală, dată pe de o parte de semnarea lui de o persoană fără calitate (E.), iar nu de primarul care are atribuţii exclusive în acest sens, iar pe de altă parte de conţinutul eronat cu privire la amplasarea terenului în intravilan, deşi el se află în extravilan.

Pe baza acestei constatări, instanţa de apel găseşte că reclamanta ştia sau trebuia să ştie că terenul nu se află amplasat în intravilan, ci în extravilan pentru că:

- din certificatul de urbanism nr. x/2008 rezultă că pe teren nu se putea construit decât pe bază de PUZ,

- din extrasul de CF şi din anexa la titlul de proprietate al vânzătorilor rezultă că terenul are categoria de folosinţă de teren arabil, iar vânzătorii ştiau că terenul este în extravilan,

- asociatul reclamantei fusese consilier local al Consiliului local Prejmer, fiind direct implicat în conducerea Comunei Prejmer.

Cu alte cuvinte, instanţa de apel găseşte că fapta ilicită a pârâţilor persoane fizice se află în concurs cu fapta victimei înseşi şi acesta ar fi un motiv de exonerare de răspundere a autorilor faptei ilicite.

Această soluţie este greşită. Fapta victimei înseşi este exoneratoare de răspundere dacă ea este cauza exclusivă a producerii prejudiciului. Dacă se află în concurs, însă, cu fapta ilicită a altuia, autorul delictului va răspunde civil, însă într-o proporţie care să ia în considerare şi fapta victimei (art. 1352

C. civ.).

Potrivit art. 1003 din vechiul C. civ., dacă la producerea unei pagube concură mai multe persoane, ele sunt ţinute solidar pentru despăgubire, ceea ce înseamnă că dacă în lanţul cauzal apare şi fapta victimei, prejudiciul încercat de ea va fi cuantificat prin reducerea lui proporţional cu propria faptă.

Instanţa de apel a aplicat şi interpretat greşit legea şi în secvenţa menţionată la fila x şi în care reţine, în trei idei marcate cu liniuţe, că reclamanta cunoştea sau trebuia să cunoască, la data încheierii contractului de vânzare, că terenul se afla în extravilan, iar nu în intravilan.

Astfel, instanţa de apel consideră că reclamanta trebuia să ştie că terenul se află în extravilan pentru că în certificatul de urbanism s-a menţionat că acest teren se află într-o zonă cu posibilitate de construire numai pe bază de PUZ întocmit împreună cu toţi deţinătorii de terenuri din zonă.

Instanţa de apel face această judecată în contextul în care, anterior, pe aceeaşi pagină citează definiţia intravilanului şi a extravilanului, găsind că diferenţa o constituie împrejurarea că în intravilan este permisă construirea, pe când în extravilan nu.

Curtea de Apel Braşov greşeşte când nu observă că potrivit certificatului de urbanism, terenul este "arabil situat în intravilanul localităţii".

Caracterul de teren arabil a făcut necesară menţiunea din certificatul de urbanism potrivit căreia "zona este cu posibilitate de construire numai pe bază de PUZ".

Art. 23 alin. (3) din Legea nr. 50/1991 - în redactarea de la data emiterii certificatului de urbanism - prevedea că "terenurile destinate construirii se scot din circuitul agricol, temporar sau definitiv, potrivit legii".

Prin urmare, pentru ca pe terenul ce face obiectul procesului şi al certificatului de urbanism să se poată construi, el trebuie scos din circuitul agricol, aceasta fiind raţiunea menţiunii că el se află într-o "zonă cu posibilitate de construire numai pe bază de PUZ".

Nu este suficient ca terenul să fie intravilan pentru ca el să poată fi construit, ci este necesar, dacă este arabil, să fie scos din circuitul agricol.

Conchizând, instanţa de apel nu a aplicat art. 23 alin. (3) din Legea nr. 50/1991 şi a interpretat greşit anexa 2 din Legea nr. 50/1991 în sensul că terenul intravilan ar fi construibil indiferent de destinaţia agricolă a terenului.

A doua liniuţă de la fila x din considerentele deciziei atacate şi care conţine o altă justificare pentru care reclamanta a ştiut sau ar fi trebuit să ştie că terenul cumpărat este în extravilan, iar nu în intravilan, are în vedere împrejurarea că vânzătorii ştiau că terenul lor este în extravilan.

Instanţa de apel aplică greşit legea în sensul că încurcă consimţămintele părţilor contractului de vânzare şi face o confuzie între manifestările de voinţă ale vânzătorilor cu a cumpărătoarei. Nu se poate reţine, legal, că dacă vânzătorii cunoşteau despre anumite caracteristici ale terenului, fără să le comunice, această împrejurare poate dăuna cumpărătoarei.

În legătură cu această idee, că "vânzătorii aveau cunoştinţă despre faptul că terenul este situat în extravilan", instanţa de judecată înlătură fără nici un motiv, hotărârea fiind nemotivată în acest sens, afirmaţiile vânzătorilor din nota lor de şedinţă depusă direct în apel, la solicitarea chiar a Curţii de Apel Braşov. Potrivit poziţiei procesuale a vânzătorilor, ei nu au ştiut dacă terenul lor este în intravilan sau extravilan şi au aflat că este în intravilan din certificatul de urbanism în discuţie.

Este adevărat că Titlul de proprietate în baza căruia vânzătorii au dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu indică terenul ca fiind în extravilan, însă de la data acestui titlu - 4.03.1999 - terenul putea fi inclus în intravilan printr-un PUG de care vânzătorii să nu fi ştiut. Era timp, deci, ca în 9 ani terenul să migreze din extravilan în intravilan şi simpla idee că la data reconstituirii dreptului de proprietate în temeiul Legii nr. 18/1991, terenul era în extravilan nu duce în mod logic la concluzia că 9 ani mai târziu terenul se află tot în extravilan, mai ales că certificatul de urbanism face menţiunea expresă că terenul este în intravilan.

Procedeul instanţei de apel care contestă prezumţia de legalitate a actului administrativ - certificatul de urbanism - şi cere în mod exagerat destinatarilor actului administrativ să nu acorde încredere menţiunilor din aceste acte administrative, este nelegal. Curtea de Apel Braşov reproşează cu alte cuvinte, destinatarilor certificatului de urbanism, şi nu doar lor, ci şi reclamantei, că s-au încrezut în menţiunile din certificatul de urbanism potrivit cu care terenul era în intravilan şi nu au făcut propriile raţionamente în legătură cu amplasarea acestui teren.

Curtea de Apel Braşov îndeamnă deci, la ignorarea efectelor actelor administrative, procedeu care contravine legii.

A treia liniuţă de la fila x din considerentele hotărârii atacate şi care este un alt argument pentru care instanţa de apel a reţinut că reclamanta ştia sau ar fi trebuit să ştie că terenul este în extravilan iar nu în intravilan, reţine că asociatul societăţii reclamantei a fost consilier local în cadrul Primăriei Prejmer la data emiterii certificatului de urbanism şi, deci, era direct implicat în conducerea Primăriei Prejmer (aliniatul ce urmează liniuţei 3).

Şi în acest cadru al demonstraţiei pe care o face instanţa de apel se observă încălcarea şi aplicarea greşită a legii.

Mai întâi, calitatea de asociat a lui H. îi conferă acestuia drepturile şi obligaţiile prev. de art. 194 din Legea 31/1990.

H. nu a fost administratorul reclamantei pentru a avea putere executivă.

În al doilea rând, H. nu a fost consilier local în cadrul Primăriei Comunei Prejmer, ci consilier local în cadrul Consiliului local al Comunei Prejmer. Primăria este o structură funcţională cu activitate permanentă compusă din primar, viceprimar, secretarul unităţii administrativ-teritoriale şi aparatul de specialitate al primarului (art. 77 din Legea 215/2001, în redactarea de la data emiterii certificatului de urbanism). Acest aparat de specialitate este la dispoziţia primarului, conform art. 61 alin. (3) din Legea 215/2001, fiind structurat pe compartimente şi încadrat cu funcţionari publici.

Consilierul local, membru al consiliului local, are atribuţiile prev. de art. 36 din Legea 215/2001 şi aceste atribuţii nu-i permit ingerinţe în emiterea certificatului de urbanism.

Mai mult decât atât, el nu era "direct implicat în conducerea Comunei Prejmer" după cum arată Curtea de Apel Braşov, care face confuzie între cele două organe ale administraţiei publice locale, respectiv consiliul local şi primarul, contrar art. 5 şi 23 din Legea 215/2001.

Se solicită a se stabili că instanţa de apel a încălcat şi a interpretat greşit textele de lege amintite mai sus, pronunţând o hotărâre nelegală.

Instanţa de apel a realizat o încălcare şi o interpretare greşită a legii şi în chestiunea prejudiciului, ca element pentru obţinerea angajării răspunderii civile delictuale.

Deşi în materia răspunderii civile delictuale principiul este acela al reparării în integralitate a prejudiciului, respectiv a înlăturării tuturor consecinţelor dăunătoare ale unui fapt ilicit, instanţa de apel găseşte că prezenta cerere a reclamantei care vizează repararea prejudiciului decurgând din pierderea şansei de a cumpăra acelaşi teren la un preţ mai mic (cu mult mai mic) decât cel achitat întemeindu-se pe menţiunile false ale certificatului de urbanism nu poate fi admisă pentru că acest prejudiciu nu este cert.

Curtea de Apel Braşov reţine că reclamanta invocă doar o posibilitate ipotetică de a plăti un preţ mai mic pe teren dacă ar fi ştiut că este în extravilan iar nu în intravilan şi că această posibilitate înlătură caracterul cert al prejudiciului.

Prin hotărârea recurată se stabileşte că reclamanta se află în situaţia de a invoca un prejudiciu care nu este cert pentru că ea invocă o posibilitate abstractă, o şansă viitoare a reclamantei, ce depinde de factori externi şi neinfluenţabili de vreuna dintre părţi.

Aceste considerente sunt străine de natura pricinii (art. 488 pct. 6 C. proc. civ.).

Reclamanta nu a invocat pierderea unei şanse viitoare o dată cu încheierea contractului de vânzare pentru terenul care i-a fost prezentat ca fiind în intravilan, ci a invocat o pierdere patrimonială contemporană cu încheierea contractului de vânzare, decurgând din amplasarea eronată a terenului în intravilan, deşi el se găsea în extravilan, cu consecinţe directe şi imediate asupra preţului plătit.

Poziţia/amplasamentul terenului nu depindea de factori externi viitori şi neinfluenţabili de vreuna dintre părţi, ci acest amplasament a reieşit cu certitudine dintr-un certificat de urbanism fals, emis de persoane care nu aveau calitatea să-l semneze (E.).

Prejudiciul reclamantei este unul cert şi constă în diferenţa de valoare dintre unul şi acelaşi teren aflat în intravilan sau extravilan.

Întrucât preţurile de vânzare sunt în general, conjuncturale, fiind influenţate de o mulţime de factori concreţi şi particulari (nevoia uneia din părţi, posibilităţile materiale, scopul, etc.), reclamanta nu a putut cere realizarea unei expertize de evaluare a terenului la data cumpărării sale, considerând acel teren în extravilan, pentru că şi această evaluare ar fi fost făcută prin raportare la alte vânzări de terenuri în extravilan.

Reclamanta a ales cel mai obiectiv criteriu de evaluare şi care se raportează la cele mai mici preţuri ale bunurilor imobiliare, tocmai pentru a înlătura conjunctura şi subiectivismul.

Reclamanta a recurs la concluziile conţinute în grilele notarilor publici, grile care evaluează principial bunurile imobile, la cel mai scăzut preţ.

Aceste grile sunt folosite şi de legiuitor care, spre pildă, în Legea 165/2013 (art. 3 pct. 7, art. 21 alin. (6), art. 45 alin. (6) le valorizează pentru stabilirea punctelor de despăgubire şi a chiriilor pentru imobile restituite şi care trebuie să-şi păstreze afectaţiunea publică.

La fel, art. 111 alin. (4) din Codul fiscal înglobează grilele notarilor şi structura legislativă.

Deci, dacă legiuitorul acordă valenţe de lege grilelor notarilor publici, reclamanta recurentă a apreciat că folosirea acestora în cuantificarea prejudiciului este cea mai obiectivă metodă de apreciere a acestuia.

Prejudiciul constând în şansa de a cumpăra acelaşi teren cu un preţ sensibil mai mic este unul cert, iar nu unul speculativ cum arată instanţa de apel.

5. Apărările formulate în cauză:

În cauză, au formulat întâmpinare intimaţii-intervenienţi F. şi G. şi intimaţii-pârâţi B. şi Unitatea Administrativ Teritoriala comuna Prejer.

1. Pentru efectuarea demersurilor privind înstrăinarea imobilului teren în suprafaţa de 7.500 mp înscris în CF x Prejmer nr. top. x şi a identificării amplasamentului terenului în cauza (intravilan/extravilan), intimaţii-intervenienţi F. şi G. au solicitat intimatei Primăria Comunei Prejmer eliberarea unui Certificat de urbanism în care sa se indice dacă terenul în cauză este amplasat în intravilanul sau extravilanul localităţii.

Ca atare, vânzători de buna-credinţă fiind, au avut încredere în legalitatea Certificatului de urbanism nr. x/2008 care atesta regimul terenului sus menţionat ca fiind în intravilanul localităţii.

In acest sens, au procedat la perfectarea Contractul de vânzare - cumpărare autentificat sub nr. x/08.12.2008 de BNP I. având ca obiect imobilul teren în suprafaţă de 7.500 mp înscris în CF x Prejmer nr. top. x.

Or, contrar celor reţinute de către instanţa de judecată prin considerentele hotărârii recurate, aceştia nu cunoşteau anterior emiterii certificatului de urbanism dacă imobilul se află sau nu în intravilan.

După cum în mod corect susţine şi partea recurentă, argumentul instanţei potrivit cu care în Titlul de proprietate emis la data de 04.03.1999 ar fi fost inserată menţiunea că imobilul este în extravilan nu poate conduce la reţinerea în mod judicios a faptului că aceştia cunoşteau adevăratul regim juridic al acestui teren.

Situaţia juridică a acestui imobil ar fi putut fi oricând schimbată într-o perioadă de timp atât de îndelungată (9 ani), iar atâta vreme cât în acest scop au depus toate diligenţele necesare prin solicitarea către o instituţie publică a acestor informaţii, nu li se poate incumba o intenţie ori o culpă în prejudicierea recurentei.

Conform art. 14 C. civ., "(1) Orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să îşi exercite drepturile şi să îşi execute obligaţiile civile cu bună-credinţă, în acord cu ordinea publică şi bunele moravuri. (2) Buna-credinţă se prezumă până la proba contrară".

Practic, intimaţii au înţeles să înstrăineze imobilul având certitudinea faptului că imobilul este situat în intravilan, în baza prezumţiei de legalitate caracteristice oricărui act administrativ, în speţă Certificatul de urbanism nr. x/2008.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Legea nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul: "Certificatul de urbanism este actul de informare cu caracter obligatoriu prin care autoritatea administraţiei publice judeţene sau locale face cunoscute regimul juridic, economic şi tehnic al imobilelor şi condiţiile necesare în vederea realizării unor investiţii, tranzacţii imobiliare ori a altor operaţiuni imobiliare, potrivit legii", iar potrivit alin. (3) din acelaşi act normativ: "Certificatul de urbanism se eliberează la cererea oricărui solicitant, persoană fizică sau juridică, care poate fi interesat în cunoaşterea datelor şi a reglementărilor cărora îi este supus respectivul bun imobil".

Astfel, nu se poate ignora faptului că actul este emis de o autoritate publică, existând astfel garanţii mult mai mari ca actul emis să fie unul legal.

Ceea ce fundamentează forţa efectelor actelor administrative este tocmai prezumţia de legalitate, autenticitate şi veridicitate a acestora.

2. Intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială comuna Prejer, prin întâmpinare a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Primul motiv de recurs vizează încălcarea de către instanţa care a soluţionat apelul, a dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Susţine recurentă că potrivit textului, instanţa era obligată să admită sau să respingă excepţia de nelegalitate invocată de către recurentă şi care a avut ca obiect constatarea nelegalităţii certificatului de urbanism nr. 157/26 mai 2008 .

Interpretarea dispoziţiilor art. 4 alin. (2) al Legii nr. 554/20024, nu confirmă critica din recurs.

Este vorba de faptul că este apanajul exclusiv al instanţei de a constata dacă de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea pe fond a litigiului.

Numai în măsura în care instanţa învestită constată că soluţionarea pe fond a litigiului depinde de soluţionarea excepţiei de nelegalitate, trebuie şi este obligată să se pronunţe asupra excepţiei prin încheiere interlocutorie sau hotărâre.

În cazul de faţă, instanţa de apel nu a constatat că litigiul nu poate fi soluţionat fără a se pronunţa asupra acestei excepţii de nelegalitate.

Astfel, instanţa de apel reţine: "instanţa apreciază că este lipsită de eficienţă juridică constatarea nelegalităţii certificatului de urbanism nr. 157/26 mai 2008, în condiţiile în care, pentru motivele ce succed, nu sunt întrunite în cauză condiţiile atragerii răspunderii civile delictuale, acţiune reclamantului fiind neîntemeiată".

2. In continuarea motivelor de recurs, partea recurentă face analiza unor dispoziţii legale - pretins încălcate de către instanţa de apel şi anume art. 1352 şi art. 1003 Vechi C. civ., în sensul că poate coexista cupla concurentă a victimei şi a autorului faptei ilicite, situaţie în care prejudiciul este suportat proporţional.

Art. 1352 C. civ. vizează exclusiv răspunderea vânzătorului, fără vreo legătură cu răspunderea civilă delictuală a altor persoane.

In acest context trebuie arătat că potrivit contractului de vânzare-cumpărare, titlul juridic al vânzătorului asupra terenului în temeiul căruia terenul a fost înscris în evidenţele de carte funciară, cu efect de opozabilitate, îl constituie Titlul de proprietate nr. x/04.03.1999 emis de Comisia judeţeană pentru Stabilirea Dreptului de Proprietate asupra terenurilor Braşov.

Ca atare, transferul dreptului de proprietate a vizat un teren situat în extravilanul comunei Prejmer.

Vânzarea-cumpărarea, act juridic privat s-a făcut în temeiul titlului vânzătorului, iar nu în temeiul unui certificat de urbanism.

Această inadvertenţă între titlul vânzătorului şi certificatul de urbanism prezentat de vânzător, trebuia sesizată şi clarificată de către părţile contractante.

3. În legătură cu preţul vânzării trebuie arătat că, în cazul actelor juridice de vânzare-cumpărare cu caracter privat, preţul vânzării este elementul negociat al contractului de vânzare-cumpărare.

Că este aşa o dovedeşte faptul că preţul la care s-a încheiat tranzacţia nu se conformează grilei notarilor publici pentru terenurile situate în intravilanul comunei Prejmer. Ca atare, grila notarilor publici nu a constituit elementul în funcţie de care a fost stabilit preţul vânzării.

A apela la stabilirea "prejudiciului" produs recurentei cu referire exclusiv la un criteriu obiectiv - grila notarilor publici - face ca prejudiciul pretins să nu fie dovedit.

Terenul în discuţie, extravilan, se situează pe una din uliţele comunei Prejmer, terenurile de pe partea dreapta fiind în intravilan, iar terenurile de pe partea stânga (cazul în speţă), fiind în extravilan.

4. Actul juridic - certificat de urbanism - nu a fost de natură să producă niciun fel de consecinţe juridice.

Acest act a produs consecinţe juridice ca urmare a folosirii acestuia de către vânzători.

Nu a fost dovedită conivenţa între pârâţi şi vânzători în sensul eliberării acestui certificat de urbanism pentru a fi folosit de către vânzători la negocierea preţului vânzării.

In concluzie, aşa cum a stabilit instanţa de apel, niciuna din condiţiile răspunderii civile delictuale nu a fost dovedită, fapta ilicită/prejudiciu şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

3. Intimatul-pârât B., prin întâmpinarea formulată, arată că îşi însuşeşte apărările formulate de către intimata UAT Comuna Prejmer prin întâmpinarea depusă la recursul declarat de reclamanta A. S.R.L..

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la actele şi lucrările dosarului şi la dispoziţiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

1. Contrar apărărilor formulate preponderent în această direcţie de către intimatul E. prin concluziile sale, cererea de recurs cuprinde critici de nelegalitate care pot fi subsumate motivelor de recurs reglementate de art. 488 C. proc. civ.

Astfel, cel puţin aspectele criticate de recurenta reclamantă referitoare la încălcarea de către curtea de apel a dispoziţiilor procesuale ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/200, sunt subsumabile motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 5 C. proc. civ.

Convergent, instanţa de recurs constată că recurenta reclamantă nu s-a limitat doar la indicarea normelor juridice invocat a fi fost încălcate în faza procesuală a apelului, ci această parte procesuală a şi indicat mecanismul corect de interpretare şi aplicare a acestor norme juridice şi modul concret în care instanţa de apel a înfrânt acest mecanism (a se vedea de exemplu, criticile recurentei vizând încălcarea art. 4 din legea contenciosului administrativ, vizând faptul că instanţa de apel ar fi trebuit să se pronunţe expres prin încheiere sau hotărâre asupra excepţiei de nelegalitate şi nu să o lase nesoluţionată, astfel cum instanţa de apel a procedat).

De asemenea, tot contrar apărărilor formulate în recurs în aceeaşi direcţie, se observă că criticile recurentei includ aspecte care vizează strict modul de aplicare în cauză de către instanţa de apel a unor norme juridice, fapt care permite controlul jurisdicţional exclusiv de legalitate al instanţei prezente de recurs, astfel cum se va ilustra în continuare.

2. Primul motiv de recurs invocat de reclamantă, prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., este fondat.

Astfel, potrivit art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, "Instanţa învestită cu fondul litigiului şi în faţa căreia a fost invocată excepţia de nelegalitate, constatând că de actul administrativ cu caracter individual depinde soluţionarea litigiului pe fond, este competentă să se pronunţe asupra excepţiei, fie printr-o încheiere interlocutorie, fie prin hotărârea pe care o va pronunţa în cauză. În situaţia în care instanţa se pronunţă asupra excepţiei de nelegalitate prin încheiere interlocutorie, aceasta poate fi atacată odată cu fondul".

Verificând dosarul de apel, instanţa de recurs constată că într-adevăr, instanţa de apel nu s-a pronunţat nici prin încheiere, nici prin hotărârea adoptată în privinţa rejudecării cauzei, asupra excepţiei de nelegalitate a certificatului de urbanism nr. x/26.05.2008, deşi textul legal citat îi impunea această obligaţie procesuală.

Instanţa de recurs apreciază că apărarea intimatei UAT Comuna Prejmer în sensul că această pronunţare nu era obligatorie, întrucât nu era îndeplinită cerinţa ca de actul administrativ cu caracter individual să depindă soluţionarea litigiului pe fond – dat fiind că în considerente curtea de apel a reţinut că este lipsită de eficienţă constatarea nelegalităţii în condiţiile în care pentru motivele pe care le-a expus în continuare, nu ar fi întrunite elementele răspunderii civile delictuale -, este nefondată.

Astfel, în chiar continuarea motivării instanţei de apel se arată că "În ceea ce priveşte săvârşirea de către pârâţi a unei fapte ilicite, aceasta a fost dovedită în cauză şi constă în emiterea şi semnarea certificatului de urbanism nr. 157/26 mai 2008, act care atestă o situaţie neconformă realităţii, contrar dispoziţiilor art. 6 din Legea nr. 50/1991 şi art. 29 şi art. 33 din Anexa 1 a Ordinului MLPTL nr. 1943/2001".

Or, consemnarea în cadrul certificatului de urbanism a unei situaţii neconforme realităţii şi modul concret în care certificatul de urbanism a fost semnat, respectiv în lipsa unei delegări a primarului, reprezentau înseşi motive ale excepţiei de nelegalitate invocate.

Aşadar, atât timp cât fapta ilicită element al răspunderii civile delictuale invocate în cauză a fost creionată de către curtea de apel prin prisma exact a motivelor de nelegalitate a certificatului de urbanism invocate, este indubitabil că instanţa de apel a apreciat astfel, în mod implicit, dar inechivoc, asupra dependenţei soluţionării pe fond a litigiului de actul administrativ cu caracter individual contestat.

Respingerea acţiunii, realizate în temeiul constatării neîndeplinirii unei alte cerinţe a răspunderii civile delictuale decât fapta ilicită, nu înlătură cerinţa legală a dependenţei ilustrată, atât timp cât constatarea faptei ilicite a fost realizată de către instanţa de apel în baza elementelor de nelegalitate care fundamentau însăşi excepţia de nelegalitate.

Aşadar, atât timp cât cerinţa legală se păstra, instanţa de judecată era datoare să se pronunţe asupra excepţiei de nelegalitate invocate, indiferent de soluţia pe care urma să o dea cererii de chemare în judecată şi indiferent de efectele restrânse (inter partes – între părţi). Prevederile art. 4 alin. (2) din legea contenciosului administrativ nu condiţionează rezolvarea excepţiei de nelegalitate de soluţia dată acţiunii (astfel cum în mod incorect acreditează practic, ideea instanţa de apel, încălcând astfel textul legal) sau de efectele declarării nelegalităţii (astfel cum menţionează intimatul E. în concluziile sale din recurs).

Acceptarea punctului de vedere al instanţei de apel, ar determina un rezultat de neacceptat din punct de vedere juridic. Astfel, dacă eficienţa juridică a invocării unor excepţii procesuale ar fi condiţionată de o anumită soluţie dată asupra fondului cauzei, atunci ar fi golite de conţinut atât art. 22 alin. (6) C. proc. civ. care impune obligaţia de principiu a judecătorului de a se pronunţa asupra a tot ceea ce s-a cerut, cât şi dispoziţiile legale care permit formularea, invocarea unor astfel de excepţii procesuale (dispoziţii în rândul cărora se înscrie şi art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 din cazul pendinte).

În egală măsură, instanţa de recurs constată că sub aspectul cercetat, considerentele instanţei de apel sunt inclusiv contradictorii, atât timp cât deşi iniţial, curtea de apel pare să constate aspecte de nelegalitate ale actului administrativ individual contestat, cu toate acestea în continuare, aceeaşi instanţă de apel apreciază ineficienţa (eventualei) constatări a nelegalităţii actului administrativ, pentru ca în final, să configureze totuşi, fapta ilicită prin raportare la însăşi nelegalitatea a cărei constatare o apreciase imediat anterior inutilă.

Această inconsecvenţă repetată a instanţei de apel, coroborată cu lipsa unei dispoziţii judiciare concrete de soluţionare a excepţiei de nelegalitate invocate sunt de natură a determina concomitent o carenţă în expunerea raţionamentului juridic al curţii de apel, deoarece această expunere deficitară, lipsită de coerenţă, este de natură a atrage un caracter incert al concluziei la care a ajuns în final, instanţa de apel cu privire la excepţia de nelegalitate invocată. Procedând astfel, instanţa de apel împiedică realizarea de către instanţa de recurs a controlului de legalitate a corectitudinii modului de soluţionare a excepţiei analizate, excepţie cu înrâurire asupra fondului cauzei.

Aşadar, din perspectiva tuturor acestor considerente care ilustrează astfel, o nesoluţionare parţială a însuşi fondului cauzei, vătămare procesuală cauzată reclamantei apelante, recurente în prezent, instanţa de recurs observă că în temeiul art. 488 pct. 5 C. proc. civ. raportat la art. 4 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 se impune ca remediu procesual admiterea recursului şi casarea deciziei recurate cu trimiterea cauzei spre rejudecare.

3. În privinţa secundului ansamblu de critici formulate de recurentă, grupate sub imperiul motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., instanţa de recurs constată faptul că într-adevăr, reţinând în cadrul situaţiei de fapt împrejurarea că "societatea reclamantă fie cunoştea adevărata situaţie juridică a terenului, fie nu o cunoştea, dar ar fi trebuit şi ar fi putut să o cunoască cu un minim de diligenţă din partea asociaţilor acesteia", instanţa de apel era datoare să ilustreze ce semnificaţie juridică acordă acestei împrejurări reţinute: cauză exoneratoare de răspundere civilă delictuală sau cauză doar diminuatoare a întinderii despăgubirilor solicitate.

Lipsa de calificare juridică a împrejurării menţionate (pe care recurenta o apreciază în cadrul motivelor sale de recurs a reprezenta cel mult în temeiul art. 1003 C. civ. 1864, o cauză doar de diminuare proporţională a întinderii despăgubirilor cuvenite, în vreme ce intimatul E. o califică în esenţă în concluziile scrise depuse în recurs, ca fiind o cauză exoneratoare de răspundere civilă – fila x verso dosar recurs) este de natură din nou – prin lipsa indicării de către instanţa de apel a unor date esenţiale ale silogismului juridic al cauzei pe care l-a configurat – să determine imposibilitatea instanţei de recurs de a realiza un control de legalitate asupra efectelor juridice ale împrejurării de fapt constatate astfel de curtea de apel, cel puţin din perspectiva art. 1003 C. civ. invocat în cererea de recurs de către recurentă a fi fost încălcat.

Din această perspectivă, decizia instanţei de apel ilustrează aceeaşi carenţă a unei motivări deficitare, a unei lipse de motivare echivalente unei nesoluţionări parţiale a fondului cauzei, întrucât astfel, nu se permite instanţei de recurs exercitarea controlului său de legalitate asupra acestei chestiuni de drept invocate şi asupra efectelor juridice pe care ea le produce.

Astfel, curtea de apel nu a arătat în cadrul deciziei sale, dacă această împrejurare s-a interpus în mod fundamental în lanţul cauzal al producerii prejudiciului invocat de reclamantă, cu anihilarea efectelor faptei ilicite reprezentate de emiterea şi semnarea în mod nelegal a certificatului de urbanism sau – dimpotrivă - dacă această împrejurare imputată reclamantei doar a concurat la producerea daunei alegate, deci dacă reprezintă doar o faptă concurentă.

Această omisiune a curţii de apel determină aşadar, concluzia unei analize de către instanţa de apel, doar parţiale a fondului cauzei, a raportului juridic dintre părţile procesuale, în condiţiile în care nu este clar dacă respectiva instanţă a constatat incidenţa în cauză a unei cauze exoneratoare de răspundere civilă delictuală sau doar a unei cauze de diminuare proporţională a despăgubirilor datorate, aspect important cu caracter de premisă în analiza de legalitate pe care trebuie să o realizeze instanţa de control judiciar prezentă.

Raportul dintre cele două fapte menţionate trebuia aşadar, analizat, el fiind distinct de legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită legată de emiterea şi semnarea certificatului de urbanism şi prejudiciul reclamat, legătură în raport de care instanţa de apel a constatat în finalul deciziei, inutilitatea analizei.

Concluzia expusă este dovedită de aspectul că incidenţa unei cauze exoneratoare de răspundere civilă delictuală determină de plano, principial, inexistenţa răspunderii civile delictuale, deci inclusiv a cerinţei sale reprezentate de legătura de cauzalitate, pe când incidenţa unei cauze diminuatoare a întinderii daunelor nu exonerează de răspundere civilă delictuală.

Din această perspectivă, instanţa de recurs va primi această parte din criticile expuse de recurentă, astfel amendate, constatând faptul că pentru argumentele expuse, ele se circumscriu motivului de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 teza I C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază"), cu acelaşi efect al admiterii recursului şi casării deciziei cu trimiterea spre rejudecare şi nu motivului de recurs invocat, reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

4. Instanţa de recurs apreciază fondate şi criticile finale din motivele de recurs, privind existenţa unei motivări deficitare a instanţei de apel în privinţa analizei cerinţei prejudiciului.

Astfel, grefându-ne pe ipoteza de lucru a instanţei de apel, respectiv cea relativă invocării unui prejudiciu decurgând din pierderea unei şanse, instanţa de recurs observă existenţa unor argumente străine cauzei şi contradictorii în cuprinsul deciziei recurate, aserţiunea recurentei sub acest aspect din recurs fiind fondată.

Astfel, în acord cu doctrina şi practica juridică dezvoltate pe marginea art. 998 – art. 1003 C. civ. 1864 incident cauzei (prevederi care consacră regimul juridic al răspunderii civile delictuale în cadrul căruia se situează şi specia răspunderii pentru pierderea unei şanse - potrivit principiului juridic general de interpretare raţională "unde legea nu distinge, nici interpretul legii nu trebuie să distingă" – contrar deci, apărării intimatului E. din finalul concluziilor sale scrise depuse la dosar), certitudinea prejudiciului ca element al răspunderii civile delictuale, reprezintă caracterul acestuia cel mai important.

Un prejudiciu este considerat cert atunci când existenţa lui, prezentă sau viitoare, este sigură, iar întinderea sa poate fi stabilită în prezent. În literatura de specialitate s-a statuat că nu sunt certe prejudiciile viitoare şi eventuale, adică acele prejudicii a căror producere este îndoielnică şi pe cale de consecinţă, nu se va putea dispune indemnizarea lor.

Or, în cazul prejudiciului suferit prin pierderea unei şanse, prejudiciul este reprezentat de echivalentul pecuniar al şanselor de câştig. Acest tip de prejudiciu priveşte acele urmări negative cauzate de o faptă ilicită, care constau în ratarea posibilităţii reale şi serioase privind producerea unui eveniment favorabil pentru viaţa victimei, care i-ar fi putut aduce beneficii. Astfel, şansa are o valoare economică în sine, existenţa ei este certă, iar nematerializarea şansei de a obţine un avantaj sau de a evita o pagubă este, de asemenea, un fapt cert.

Astfel, în cadrul acestui gen de răspundere civilă, pierderea unei şanse reale şi serioase determină în sine un prejudiciu cert, care poate angaja răspunderea civilă delictuală, în cazul în care se constată dispariţia posibilităţii reale care putea să ducă la realizarea acelei şanse. Aceasta întrucât şansa are o valoare economică în sine.

Pentru a putea obţine compensarea prejudiciului, victima va trebui însă, să demonstreze şi faptul că a fost ratată o şansă reală şi serioasă, fiind aproape o certitudine că obiectivele propuse s-ar fi îndeplinit dacă nu ar fi intervenit evenimentul care a condus la ratarea şansei. Astfel, o altă condiţie esenţială pentru angajarea răspunderii civile delictuale în cazul prejudiciului suferit prin pierderea unei şanse este aceea ca şansa să fie reală şi serioasă.

Pe cale de consecinţă, determinarea prejudiciului în raport de care se solicită despăgubiri într-un astfel de tip de răspundere rezultă prin raportare la condiţiile şansei, astfel încât dacă aceste condiţii nu sunt îndeplinite, prejudiciul este şi rămâne cu totul eventual sau ipotetic şi bineînţeles, incert şi nereparabil.

Deci, atâta timp cât condiţiile şansei nu sunt îndeplinite, lipseşte caracterul cert al prejudiciului, iar per a contrario - dimpotrivă, atât timp cât condiţiile şansei sunt îndeplinite, rezultă că prejudiciul are caracter cert, fiind reparabil.

Cu privire la caracterul real al şansei, o şansă este reală atunci când la momentul intervenţiei faptei ilicite, victima prejudiciului era în cursul exercitării sau realizării şansei sale ori în măsură să profite de acea şansă sau după caz, pe punctul de a profita de acea şansă.

Condiţia caracterului serios al şansei se apreciază raportat la probabilitatea obţinerii avantajului. Şansa pierdută este considerată serioasă dacă există suficiente date pentru a se putea afirma că era probabil ca evenimentul să se fi realizat în mod favorabil pentru victimă. Şansa întâmplării trebuie să aibă un minim temei, care să permită să se concluzioneze că victima ar fi putut obţine avantajul dorit sau evita paguba în lipsa delictului civil, care a determinat ratarea evenimentului favorabil.

Aceste aspecte definitorii ale regimului răspunderii pentru pierderea unei şanse, încorporat în cadrul dreptului comun al răspunderii civile delictuale, au fost ignorate de către instanţa care a pronunţat hotărârea recurată, întrucât aceasta, în motivarea deciziei, reţine că "acest prejudiciu nu are caracter cert, întrucât ceea ce se pretinde în cauză este doar o prezumţie, o posibilitate ipotetică a reclamantei de a fi plătit vânzătorilor un preţ mai mic pentru terenul achiziţionat, dacă la momentul negocierii şi stabilirii preţului, aceasta ar fi cunoscut faptul că terenul se află în extravilan. În cauză nu s-a făcut nicio dovadă că, în considerarea altei categorii de folosinţă a terenului, vânzătorii ar fi acceptat un preţ mai mic decât cel pretins, mai ales că aceştia cunoşteau, aşa cum s-a arătat mai sus, faptul că terenul se afla în extravilan, indiferent de menţiunea din certificatul de urbanism. Condiţia ca prejudiciul să fie cert se regăseşte în posibilitatea ca existenţa sa să fie sigură şi determinată sau determinabilă. Nu este cert prejudiciul care semnifică o posibilitate abstractă, o şansă viitoare a reclamantei, ce depinde de factori externi şi neinfluenţabili de vreuna dintre părţi".

Din această motivare, devine evident că instanţa de apel respinge practic ideea indemnizării pierderii şansei, confundând certitudinea şansei, care ar trebui dedusă doar dintr-o probabilitate cu privire la rezultatul negocierii părţilor contractante asupra preţului vânzării, cu certitudinea obţinerii unui preţ de cumpărare mai mic.

Or, necesitatea de a se stabili că reclamanta ar fi obţinut în negocierea cu vânzătorii un preţ mai mic, echivalează cu dovedirea unui prejudiciu viitor cert clasic, din categoria beneficiului nerealizat. Însă, astfel cum am ilustrat anterior, trebuie făcută distincţia între prejudiciul constând în pierderea unui avantaj viitor cert şi pierderea şansei de a obţine acel avantaj, care rămâne sub semnul probabilităţii şi care de altfel, nici nu dă loc la despăgubiri decât în proporţie cu această probabilitate.

Aşadar, grefându-se în analiza sa pe necesitatea dovedirii realizării, împlinirii, fructificării şansei, curtea de apel se îndepărtează de la specificul regimului juridic expus al despăgubirii pentru nerealizarea unei şanse (instituţie juridică pe care şi-a construit raţionamentul), folosind deci argumente străine acestuia.

Instanţa de apel realizează o evidentă confuzie între elementele juridice distincte al şansei pierdute şi cel al prejudiciului rezultat din şansa pierdută, confuzie indezirabilă: "Nu este cert prejudiciul care semnifică o posibilitate abstractă, o şansă viitoare a reclamantei".

Similar, secundul paragraf al analizei prejudiciului relevă aceeaşi eroare fundamentală a instanţei de apel: "acest prejudiciu nu are caracter cert, întrucât ceea ce se pretinde în cauză este doar o prezumţie, o posibilitate ipotetică a reclamantei de a fi plătit vânzătorilor un preţ mai mic". Această aserţiune a instanţei de apel neagă practic, de plano, posibilitatea despăgubirii pentru pierderea unei şanse. Această concluzia se impune întrucât întotdeauna răspunderea pentru pierderea unei şanse îşi găseşte fundamentul în ratarea, pierderea unei şanse, în nerealizarea unei posibilităţi de a fi obţinut un beneficiu.

Ceea ce trebuie analizat într-un astfel de litigiu, este caracterul real şi serios al şansei şi nu nerealizarea şansei, nerealizare care reprezintă un dat, un element al eşafodajului juridic al răspunderii pentru pierderea unei şanse.

Distinct de cele anterior expuse, se observă că instanţa de apel nu a răspuns în nici un fel aspectelor multiple invocate de apelanta reclamantă referitoare la caracterul cert al prejudiciului cauzat invocat (a se vedea de exemplu, cererea de chemare în judecată sau concluziile depuse în apel de reclamanta apelantă – fila x verso – dosar apel, vol. I, reluate apoi şi în cererea de recurs), aspecte rămase neevaluate de către respectiva instanţă de judecată.

Or, atât timp cât instanţa de apel a concluzionat – în baza argumentelor sale anterior analizate - asupra caracterului incert al prejudiciului invocat a fi fost cauzat, atunci în virtutea obligaţiei judiciare de analiză impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., precum şi de art. 13 C. proc. civ., aceasta trebuia să le analizeze şi – în măsura în care le considera nefondate - să le înlăture argumentat, chiar şi succint, sintetic, pe cele expuse de reclamantă, având în vedere că ele, diferite, erau destinate configurării unui rezultat opus celui adoptat în final de instanţa de apel.

Din perspectiva tuturor acestor elemente enunţate, instanţa de recurs apreciază că în cauză este incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. invocat de către recurentă, cu acelaşi efect juridic al necesităţii admiterii recursului şi casării deciziei recurate.

Pentru ansamblul tuturor acestor considerente, în temeiul art. 496 şi art. 497 C. proc. civ., instanţa de recurs va admite ca fondat, recursul promovat, va casa decizia civilă recurată şi va trimite cauza spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel, constatând că în raport de argumentele învederate, devine inutilă analiza celorlalte critici invocate în cererea de recurs, acestea – laolaltă cu apărările contrapuse de intimaţi şi cu practica judiciară depusă, arondată de asemenea fondului cauzei - urmând a fi evaluate de instanţa de apel, în rejudecarea fondului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. S.R.L. împotriva deciziei nr. 338/Ap din 24 februarie 2022 a Curţii de Apel Braşov – secţia civilă.

Casează decizia şi trimite cauza, spre rejudecare, la aceeaşi curte de apel.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 20 decembrie 2022.