Nullity of extraordinary appeal for failing to allege legal defects rather than re-litigating factual evidence

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Deliberând asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul litigiului

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Buftea – secţia civilă, în data de 01 august 2019, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei B. la plata sumei de 60.000 euro, echivalentul a 282.000 RON, reprezentând bani investiţi de către acesta în imobilul şi amenajările imobilului situat în sat Dudu, str. x, lot x, com. Chiajna, jud. Ilfov, susţinând, în esenţă, că părţile au fost concubini şi asociaţi în cadrul societăţilor înfiinţate de reclamant, iar acesta a fost de acord să o ajute pe pârâtă cu sumele pretinse.

În drept, reclamantul şi-a întemeiat cererea pe dispoziţiile art. 1349 C. civ.

Prin sentinţa civilă nr. 7117/2019 din 11 noiembrie 2019, pronunţată de Judecătoria Buftea – secţia civilă, a fost admisă excepţia necompetenţei materiale şi teritoriale, invocată de pârât şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei, în favoarea Tribunalului Bucureşti.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a III-a civilă, în data de 18 noiembrie 2019, sub acelaşi număr de dosar.

2. Hotărârea pronunţată de prima instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 203 din 12 februarie 2021, Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă a admis, în parte, acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta C. şi a obligat pârâta să restituie reclamantului suma de 240.640 RON.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 1738A din 3 decembrie 2021, Curtea de Apel Bucureşti – secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâta C. împotriva sentinţei civile nr. 203 din 12 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a III-a civilă, precum şi cererea reclamantului de obligare a apelantei la plata cheltuielilor de judecată, ca neîntemeiată.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta C., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, secţia I civilă la data de 14 iunie 2022 şi repartizat aleatoriu spre soluţionare completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă a solicitat admiterea recursului şi, în consecinţă, admiterea apelului formulat împotriva sentinţei civile nr. 203 din 12 februarie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată.

După prezentarea istoricului litigiului, a soluţiilor pronunţate în cauză şi a considerentelor esenţiale reţinute de instanţele de fond, recurenta a arătat, în susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., că hotărârea cuprinde motive străine de natura cauzei şi este nemotivată.

În acest sens, a arătat că este străin de natura cauzei argumentul instanţei de apel în sensul că sunt neîntemeiate criticile apelantei referitoare la "nestabilirea detaliilor împrumutului, respectiv modalitatea şi termenele de restituire, astfel de discuţii neavând loc, de regulă, între parteneri inplicaţi într-o relaţie de concubinaj vreme de mai mult de 30 ani."

Aceasta întrucât în cererea de apel a arătat că acest tip de discuţii au avut loc între concubini, iar reclamantul a recunoscut că el s-a opus oricărui act juridic între părţi care să reglementeze situaţia juridică. Teza imposibilităţii subiective (din cauza concubinajului) de a preconstitui probe este negată de reclamant care a susţinut în instanţă că s-a gândit la un drept de habitaţie viageră, propus şi de pârâtă, dar că nu a vrut să se complice cu un avocat sau cu un notar.

O altă critică subsumată acestui motiv de casare a vizat respingerea de către instanţa de apel a susţinerilor pârâtei privind avansul de 46.600 RON plătit către dezvoltarul imobiliar în 21 iunie 2017, fără a prezenta, în considerente, motivul pentru care a ajuns la această concluzie, mulţumindu-se doar să afirme că extrasul de cont nu poate fi valorificat probator în sensul susţinut de pârâtă.

Din motive străine de natura cauzei, instanţa de apel a apreciat că nu s-a încălcat principiul disponibilităţii şi că nu s-au acordat despăgubiri mai mari decât s-au cerut, dar din analizarea probatoriului rezultă că reclamantul nu a solicitat suma de 50.000 de RON, aşa cum greşit au reţinut instanţele de fond, ci acesta a susţinut că din suma de 50.000 de RON extrasă din contul său bancar i-ar fi remis pârâtei suma de 46.600 de RON în vederea plăţii avansului stabilit în actul de promisiune bilaterală, aşa cum rezultă din tabelul depus în cererea de chemare judecată, din răspunsul la întâmpinare şi notele scrise depuse în prima instanţă.

A mai susţinut recurenta, tot subsumat acestui motiv de casare, că în cererea de apel a arătat că, în privinţa bunului intitulat automatizarea porţilor, reclamantul a depus la dosar corespondenţa electronică dintre acesta şi furnizor. Pârâta a argumentat, în baza acelui înscris, că acţiunea reclamantului se subscrie intenţiei de a gratifica în sensul art. 1346 lit. c) din C. civ. şi nu împrumutului de consumaţie, motivând că, pe de-o parte, reclamantul s-a referit în două pasaje la pârâtă folosind titulatura de soţie, iar pe de altă parte, reclamantul a arătat o vădită preocupare faţă de modul cum a interacţionat cu bunul în speţă.

Însă, curtea de apel a ignorat nemotivat cea de-a doua parte a argumentaţiei pârâtei şi a conchis că utilizarea titulaturii de soţie nu este suficientă pentru a stabili intenţia părţilor de a gratifica; or, instanţa trebuia să se aplece asupra ambelor argumente invocate şi să motiveze de ce le-a respins.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cu privire la îndeplinirea condiţiilor de existenţă a contractului de împrumut de consumaţie.

A arătat că, în cauză, nu sunt îndeplinite nici condiţiile generale de valabilitate prevăzute de art. 1179 C. civ. şi nici cele prevăzute de art. 2158 C. civ. privind împrumutul de consumaţie.

Din cuprinsul cererii de chemare în judecată şi din răspunsul la interogatoriul luat reclamantului rezultă că sumele pe care acesta le-a acordat pârâtei ar fi trebuit să îl transforme în coproprietar sau deţinătorul unui drept de abitaţie viageră, şi nu în împrumutător.

A mai arătat că din faptele relevate prin probele administrate, rezultă clar că între părţi nu a existat niciodată intenţia încheierii unui contract de împrumut, în condiţiile în care, aşa cum a rezultat din documentele depuse la dosar şi din interogatoriu, veniturile părţilor au fost aproximativ egale pe durata relaţiei de concubinaj. Reclamantul a recunoscut la interogatoriu că veniturile obţinute de către părţi ca asociaţi ai societăţii menţionate au fost egale, iar fiecare dintre cele două părţi a avut tot timpul bunuri proprietate exclusivă, de care a dispus după cum a dorit, fără eventuale pretenţii ale celeilalte părţi (înstrăinări şi cumpărări de imobile, autovehicule etc). Ideea împrumutului (nici măcar împrumut de consumaţie - clasificat astfel de către instanţa de fond şi menţinut de instanţa de apel) a survenit în concluziile pe fondul cauzei, probabil când reclamantul a înţeles că nu a dovedit prin niciun mijloc de probă susţinerile sale din cererea de chemare în judecată.

5. Apărările formulate în cauză

În data de 11 iulie 2022, intimatul-reclamant a depus întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii, arătând că potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. nu sunt supuse recursului cererile evaluabile în bani de până la 500.000 RON inclusiv; în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În data de 31 august 2022, recurenta a depus răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepţiei inadmisibilităţii şi admiterea recursului, aşa cum a fost formulat.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând recursul, în raport cu excepţia nulităţii recursului, invocată din oficiu, faţă de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., se constată următoarele:

Înalta Curte reţine că recursul este o cale extraordinară de atac de reformare care, în concordanţă cu principiul legalităţii căilor de atac reglementat de art. 457 din C. proc. civ., poate fi exercitat în termenele şi condiţiile prevăzute de lege.

În privinţa recursului, una dintre condiţiile esenţiale stabilite de lege este aceea că poate fi exercitat pentru motivele strict şi limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Aceasta înseamnă că titularul recursului este ţinut să îşi conformeze conduita procesuală acestor exigenţe legale pentru a crea premisele necesare pentru exercitarea controlului de legalitate de către instanţa de recurs.

Pe de altă parte, art. 488 alin. (1) din C. proc. civ. permite părţilor unui proces exercitarea recursului exclusiv pentru motive de nelegalitate, instanţa de recurs neavând competenţa legală de a proceda la reaprecierea probelor pe baza cărora aceasta a fost reţinută ori de a cenzura situaţia de fapt căreia i-au fost aplicate normele de drept incidente.

Obligaţia recurentului de a motiva recursul presupune nu numai evocarea simplei sale nemulţumiri în raport cu soluţia atacată, ci implică obligaţia de a arăta cazul sau cazurile de casare pe care se întemeiază, dintre cele reglementate limitativ de art. 488 alin. (1) pct. 1-8 din C. proc. civ., precum şi dezvoltarea lor în concret, respectiv raportarea motivului de casare invocat la procedura derulată în faţa instanţei anterioare şi/sau hotărârea recurată, criticându-se măsurile procedurale dispuse de instanţă sau raţionamentul logico-juridic expus în cuprinsul hotărârii atacate.

Neindicarea unei teze de recurs ori indicarea greşită a unor motive de casare, dar susceptibile de încadrare de către instanţă în oricare dintre ipotezele de nelegalitate de la art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., pe temeiul interpretării a contrario a dispoziţiilor art. 489 alin. (2) din cod, nu vor fi sancţionate cu nulitatea recursului, însă, invocarea unor critici care nu se încadrează în mod real în motivul sau motivele de casare invocate şi nici într-un alt motiv de recurs prevăzut de lege, va atrage aplicarea sancţiunii nulităţii căii de atac, în conformitate cu art. 489 alin. (2) din C. proc. civ.

Prin cererea de recurs, recurenta-pârâtă a invocat motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ.

Prin prisma motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta a susţinut că decizia atacată cuprinde motive contradictorii şi este nemotivată, arătând că este străin de natura cauzei argumentul instanţei de apel în sensul că sunt neîntemeiate criticile apelantei "referitoare la nestabilirea detaliilor împrumutului, respectiv modalitatea şi termenele de restituire, astfel de discuţii neavând loc, de regulă, între parteneri implicaţi într-o relaţie de concubinaj vreme de mai mult de 30 ani."

O altă critică subsumată acestui motiv de casare a vizat respingerea de către instanţa de apel a susţinerilor pârâtei privind avansul de 46.600 RON plătit către dezvoltatorul imobiliar în 21 iunie 2017, fără a prezenta, în considerente, motivul pentru care a ajuns la această concluzie, mulţumindu-se doar să afirme că extrasul de cont nu poate fi valorificat probator în sensul susţinut de pârâtă.

A mai arătat recurenta că instanţa de apel a apreciat că nu s-a încălcat principiul disponibilităţii şi că nu s-au acordat despăgubiri mai mari decât s-au cerut, dar din analizarea probatoriului rezultă că reclamantul nu a solicitat suma de 50.000 de RON, aşa cum greşit au reţinut instanţele de fond, ci acesta a susţinut că din suma de 50.000 de RON extrasă din contul său bancar i-ar fi remis pârâtei suma de 46.600 de RON în vederea plăţii avansului stabilit în actul de promisiune bilaterală, aşa cum rezultă atât din tabelul depus în cererea de chemare judecată, din răspunsul la întâmpinare şi notele scrise depuse în prima instanţă.

Tot circumscris acestui motiv de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a ignorat nemotivat cea de-a doua parte a argumentaţiei sale şi a conchis că utilizarea titulaturii de soţie nu este suficientă pentru a stabili intenţia părţilor de a gratifica, ci instanţa trebuia să se aplece asupra ambelor argumente invocate şi să motiveze de ce le-a respins.

Înalta Curte reţine că, raportat la dispoziţiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., contradicţia la care se referă norma citată, atunci când priveşte doar argumentele instanţei de judecată, trebuie să fie una de natură să conducă la concluzia că hotărârea este practic nemotivată, asemenea situaţii întâlnindu-se, exempli gratia, atunci când din unele considerente rezultă temeinicia cererii, iar din altele, netemeinicia, sau atunci când se reţine caracterul fondat concomitent a două cereri, cu toate că ele s-ar exclude reciproc.

Analizând criticile recurentei, se constată că aceasta dezvoltă aspecte de netemeinicie, propunând o reapreciere a materialului probator al cauzei sau completarea situaţiei de fapt cu pretinse aspecte nereţinute de curtea de apel în decizia recurată, făcând propria evaluare a probelor administrate în cauză, prin care tinde să demonstreze caracterul neîntemeiat al cererii de chemare în judecată, arătând că în baza înscrisurilor depuse la dosar de reclamant, acţiunea acestuia se circumscrie intenţiei de a gratifica în sensul art. 1346 lit. c) C. civ., iar nu împrumutului de consumaţie.

Or, instanţa de apel a analizat aceste susţineri ale pârâtei şi a răspuns în detaliu, coerent şi fără contradicţii, arătând de ce nu poate fi reţinută în cauză intenţia de a gratifica, care trebuie să rezulte cu certitudine şi dincolo de orice dubiu din probele administrate.

Totodată, se observă că recurenta, prin criticile susţinute, nu relevă pretinse contradicţii ori motive străine de natura cauzei, astfel încât, nici formal recurenta nu a dezvoltat critici susceptibile de a susţine ipoteza de la art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Se constată că decizia recurată, contrar argumentelor prezentate de recurentă, nu cuprinde considerente străine de natura cauzei, ci acestea sunt prezentate într-o manieră clară şi concisă, care justifică soluţia adoptată în cauză, de respingere a apelului, cu consecinţa menţinerii soluţiei de respingere a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce priveşte motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susţinut că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material cu privire la îndeplinirea condiţiilor de existenţă a contractului de împrumut de consumaţie, nefiind îndeplinite nici condiţiile generale de valabilitate prevăzute de art. 1179 C. civ. şi nici cele prevăzute de art. 2158 C. civ. privind împrumutul de consumaţie.

Recurenta a arătat că, din probele administrate în cauză, rezultă clar că între părţi nu a existat niciodată intenţia încheierii unui contract de împrumut.

În acest sens, se constată că, deşi recurenta a invocat nerespectarea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1179 şi art. 2158 C. civ., aceste texte legale au fost invocate formal, întrucât nu au fost decelate veritabile critici de nelegalitate care să vizeze raţionamentul juridic al curţii de apel relativ la aceste norme legale. Acest motiv al recursului, astfel cum a fost susţinut de către recurenta-reclamantă, ar putea reprezenta cel mult o critică vizând situaţia de fapt aşa cum a fost stabilită de către instanţa de apel, care însă nu poate face obiectul analizei în această cale extraordinară de atac, deoarece stabilirea situaţiei de fapt este atributul instanţei de fond sau de apel din perspectiva caracterului devolutiv al apelului, iar instanţa de recurs nu poate proceda la stabilirea unei noi situaţii de fapt.

Dispoziţiile art. 1178, art. 1182, art. 1225 şi art. 2158 C. civ. au fost invocate de către recurentă din perspectiva aprecierii probelor de către instanţa de apel, întrucât recurenta nu a criticat modul în care instanţa de apel a interpretat sau aplicat aceste dispoziţii de drept material, ci s-a limitat la a indica probatoriul administrat în cauză, în special interogatoriul reclamantului care, în opinia sa, a dovedit că nu a existat intenţia părţilor de a încheia un contract de împrumut, iar reclamantul avea la dispoziţie o altă cale de a recupera sumele plătite nedatorat.

O altă critică a recurentei a fost formulată în sensul că în cauză nu s-a dovedit existenţa consimţământului său, însă şi această susţinere a recurentei este o vertitabilă critică de netemeinicie care se referă la starea de fapt, astfel cum a fost reţinută de către instanţele de fond în baza probatoriului valorificat.

A mai arătat recurenta că instanţa de fond, pe de o parte, a depăşit principiul dreptului la un proces echitabil, când a stabilit că temeiul acţiunii este împrumutul de consumaţie, fără a exista o dovadă în acest sens, iar pe de altă parte, a acordat reclamantului mai mult decât s-a solicitat, având în vedere obiectul cererii de chemare în judecată prin care reclamantul a pretins obligarea sa şi la plata sumei de 46.600 RON, iar instanţa a obligat-o la plata sumei de 50.000 RON, fiind încălcat principiul disponibilităţii.

Înalta Curte reţine că, sub acest aspect, recurenta a criticat neregularitatea actelor de procedură întocmite de prima instanţă, respectiv încălcarea dreptului la un proces echitabil şi a principiului disponibilităţii.

Astfel formulată, această critică nu poate fi primită, întrucât este îndreptată împotriva sentinţei pronunţate de prima instanţă, ceea ce nu este permis, în considerarea art. 483 alin. (1) C. proc. civ., care statuează, explicit, că în cazul hotărârilor supuse apelului, obiect al recursului îl constituie hotărârea pronunţată de instanţa de apel, iar nu hotărârea primei instanţe.

Mai mult, aceste aspecte au fost criticate de pârâtă şi în apel, au fost analizate în detaliu în cuprinsul deciziei recurate, însă în recurs, recurenta nu a formulat critici de nelegalitate relative la raţionamentul juridic al instanţei de apel, ci s-a limitat la a critica sentinţa primei instanţe din perspectiva probatoriului administrat.

De asemenea, pentru acelaşi raţionament juridic nu poate fi primită critica privind reţinerea eronată de către instanţa de fond a promisiunii de vânzare bilaterală ca fiind început de probă în favoarea reclamantului.

Astfel, se reţine că recurenta nu a opus niciun argument de nelegalitate cu privire la aspectele reţinute prin decizia recurată, ci a nesocotit specificul căii extraordinare de atac a recursului, prin intermediul căreia pot fi valorificate doar critici care să vizeze greşita aplicare a legii de către instanţa de apel şi a dedus judecăţii aspecte care privesc modalitatea de apreciere a probatoriului, invocând formal dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 C. proc. civ., care permit controlul de legalitate al hotărârii atacate în limite precis determinate.

Prin urmare, având în vedere că recurenta nu a arătat care sunt criticile de nelegalitate ale deciziei atacate şi că, în cauză, nu au fost identificate motive de ordine publică, care să poată fi invocate din oficiu, în condiţiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ., Înalta Curte constată că cererea de recurs dedusă judecăţii nu îndeplineşte cerinţele prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 486 alin. (3) din acelaşi act normativ.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1738A din 03 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de pârâta C. împotriva deciziei civile nr. 1738A din 03 decembrie 2021, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.