Civil liability for tortious conduct: insufficiency of property litigation and antedated contracts to establish wrongful act and causal link for damages

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Deliberând , asupra cauzei de faţă, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Arad – secţia I civilă, în data de 14 mai 2019, sub nr. x/2019, reclamanţii A., B. şi C. au chemat în judecată pe pârâtul D., solicitând obligarea pârâtului la plata sumelor de 20.000 euro, reprezentând daune morale pentru suferinţa cauzată reclamantei A., şi daune materiale în sumă de 253.051 RON, compuse din 11.323,92 RON, reprezentând despăgubiri (lucrum cesans şi damnum emergens) ca urmare a pierderii fructelor aferente terenurilor înscrise în CF nr. x Bata şi CF nr. x Bata, ca urmare a imposibilităţii de cultivare a proprietăţii în perioada 2016-2017; 824,76 RON, reprezentând subvenţiile neacordate în anii 2016-2018; 108.067 RON, reprezentând contravaloarea venitului pe care reclamanta C. l-ar fi realizat în perioada septembrie 2016- martie 2017 în Spania; 1.700 RON, reprezentând cheltuielile de deplasare ale reclamantului B. din Spania în România, respectiv suma de 20.650 RON, reprezentând cheltuieli generate de litigiul anterior, compusă din suma de 16.150 RON, reprezentând onorarii avocaţiale, şi suma de 4.500 RON cheltuieli de deplasare, cu cheltuieli de judecată.

În drept, reclamanţii au invocat dispoziţiile art. 1349, art. 1357, art. 1371, art. 1381, art. 1387, art. 1388 şi art. 1391 C. civ.

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă

Prin sentinţa civilă nr. 106 din 30 iunie 2020, Tribunalul Arad – secţia I civilă a respins acţiunea formulată de reclamanţii A., B. şi C..

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 205 din 24 noiembrie 2020, Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din data de 18 februarie 2020 şi a sentinţei civile nr. 106 din 30 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Arad – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019; a respins cererea privind acordarea cheltuielilor de judecată.

4. Hotărârea pronunţată în recurs

Prin decizia nr. 1873 din 29 septembrie 2021, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă a admis recursul declarat de reclamanţii A., C. şi B. împotriva deciziei civile nr. 205 din 24 noiembrie 2020, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă, a casat decizia recurată şi a trimis cauza, spre rejudecare, aceleiaşi curţi de apel.

Al doilea ciclu procesual:

Dosarul a fost reînregistrat pe rolul Curţii de Apel Timişoara – secţia I civilă, în data de 20 decembrie 2021, sub nr. x/2019*.

5. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia civilă nr. 52 din 01 martie 2022, Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva încheierii de şedinţă din 18 februarie 2020 şi a sentinţei civile nr. 106 din 30 iunie 2020, pronunţate de Tribunalul Arad – secţia I civilă, în dosarul nr. x/2019; a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanţi având ca obiect plata cheltuielilor de judecată în apel.

6. Cererea de recurs

Împotriva acestei decizii au formulat recurs reclamanţii A., B. şi C., cale de atac cu a cărei soluţionare a fost învestită Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie – secţia I civilă, în data de 26 aprilie 2022, fiind repartizat aleatoriu, spre soluţionare, completului nr. 10.

Prin cererea de recurs, întemeiată, în drept, pe dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 şi 8 din C. proc. civ., reclamanţii au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei curţii de apel şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, instanţei de apel.

În susţinerea motivului de casare circumscris art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au învederat că instanţa de apel a nesocotit regulile de procedură prevăzute de art. 22, art. 476 şi art. 479 C. proc. civ., întrucât nu a analizat în mod efectiv motivele de netemeinicie invocate prin cererea de apel şi nu a soluţionat cererea de probatorii, iar după trimiterea cauzei spre rejudecare, urmare a casării, nu s-a conformat normelor procedurale, dată fiind maniera când care a fost soluţionat apelul.

Au mai susţinut că instanţa de apel nu le-a comunicat încheierea de dezbateri, care trebuia să facă parte din considerentele deciziei recurate, cu precizarea că în 18 februarie 2022 au solicitat suplimentarea probatoriilor, iar instanţa a omis să se pronunţe pe considerentul că s-ar fi antepronunţat cu privire la apelul declarat împotriva încheierii de şedinţă din 10 decembrie 2019, contrar dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ., cu încălcarea principiului contradictorialităţii şi a art. 9 C. proc. civ., înlăturând orice dezbatere asupra probatoriilor.

Recurenţii au făcut referire la decizia nr. 38 din 16 ianuarie 2013, pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, unde s-a hotărât că lipsa încheierii de dezbateri, în situaţia amânării pronunţării, se sancţionează cu nulitatea hotărârii, întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar, în sensul că nu mai este posibil să verifice dacă s-au respectat regulile de procedură privind legala compunere a instanţei, prezenţa părţilor, conţinutul concluziilor formulate, probele administrate, cererile de noi probe şi alte împrejurări esenţiale, referitoare la modul în care s-au desfăşurat dezbaterile.

Au mai arătat că, la termenul din 15 februarie 2022, au invocat nelegalitatea încheierii din 18 februarie 2020, pronunţată de prima instanţă, iar raportat la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., apelul trebuia soluţionat luându-se în considerare efectul devolutiv al acestei căi de atac, pentru a se putea repune în discuţie probele solicitate, respectiv proba cu expertiză medico-legală, probă topo evaluatorie pentru a se stabili cuantumul prejudiciului, generat de lipsa de folosinţă a terenului proprietatea reclamantei, precum şi proba testimonială.

Or, instanţa de apel a refuzat, contrar normelor procedurale invocate, să pună în discuţie necesitatea administrării probatoriilor solicitate de reclamanţi în apel.

Instanţa de apel a apreciat că din cuprinsul încheierii apelate rezultă că prima instanţă a expus pe larg motivele pentru care a respins probele solicitate reclamanţi, însă nu s-a raportat la criticile formulate cu privire la această încheiere, în sensul că prima instanţă era îndreptăţită să revină asupra unor probe admise, dar cu respectarea dispoziţiilor art. 259 C. proc. civ.

În acest sens, recurenţii au învederat că au criticat soluţia primei instanţe tocmai pe considerentul că instanţa, la termenul din 10 decembrie 2019, a pus în discuţie numai administrarea probelor propuse de pârât, iar în faţa instanţei de apel au demonstrat că prima instanţă nu a pus în discuţia părţilor necesitatea administrării acestor probe, aşa cum o cereau exigenţele art. 259 C. proc. civ.. Astfel, prin încheierea din 18 februarie 2020, prima instanţă s-a antepronunţat asupra litigiului, greşeală care a fost preluată şi de curtea de apel.

Instanţa de apel a făcut referire la prevederile art. 233 C. proc. civ., privind conţinutul încheierii, fără a răspunde criticilor aduse prin apel şi fără a arăta care a fost justificarea pentru care prima instanţă nu a respectat prevederile art. 259 din cod.

Conchizând acest motiv de casare, recurenţii au susţinut că prin omisiunea instanţei de apel de a pune în dezbatere probele solicitate prin cererea de apel şi de a comunica încheierea de dezbateri au fost încălcate principiile fundamentale ale procesului civil, prevăzute de art. 6 şi art. 13 C. proc. civ., privind dreptul la apărare, precum şi art. 22 din cod, fiind astfel incidente prevederile art. 174 şi 175 C. proc. civ., iar prin nesocotirea acestor reglementări li s-a produs o reală vătămare, fiind în imposibilitatea de a beneficia de judecarea apelului conform dispoziţiilor art. 466 C. proc. civ., motiv pentru care au solicitat trimiterea dosarului la prima instanţă în vederea administrării tuturor probatoriilor solicitate, expertiză medico-legală, expertiză evaluatorie privind contravaloarea lipsei de folosinţă a terenului ocupat abuziv de către intimat, respectiv proba testimonială.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenţii au arătat că instanţa de apel, contrar motivelor de respingere a apelului, a reţinut că "este ilicită operaţiunea de antedatare a înscrisului constatator, dar convenţia în sine nu a fost anulată".

Astfel, instanţa de apel a recunoscut că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale, rezultând din materialitatea faptelor, dar a respins apelul pe considerentul că intimatul s-ar fi adresat instanţei, pentru valorificarea dreptului, cu ignorarea faptului că intimatul a ocupat şi folosit terenul cunoscând că actul este antedatat.

Au mai arătat că există contradicţie şi în ceea ce priveşte considerentele referitoare la starea de sănătate a recurentei A., întrucât pe de o parte instanţa a recunoscut că situaţia litigioasă declanşată de intimat a putut contribui la agravarea stării de sănătate, fiind depuse acte medicale, dar pe de altă parte a apreciat, fără o argumentare juridică, că intimatul nu a acţionat cu rea-credinţă pe motiv că acesta ar fi deţinut un drept minim de îndreptăţire la pretenţiile formulate.

Acest raţionament al instanţei nu este motivat şi contravine prevederilor art. 329 C. proc. civ., atât timp cât s-a dovedit prin decizia nr. 94/13.12.2018 a Tribunalului Arad, după 20 de ani de la emiterea titlului de proprietate din 19.03.1998, că intimatul a folosit şi ocupat în mod fraudulos terenul proprietatea reclamanţilor, pe care şi în prezent îl ocupă.

Conduita ilicită antisocială a intimatului este dovedită cu atât mai mult cu cât intimatul deţine şi o funcţie eligibilă, dar şi că orice act translativ de proprietate nu este valabil decât dacă acesta este încheiat în formă autentică, reglementare prevăzută expres şi de art. 67 din Legea fondului funciar nr. 18/1991.

Recurenţii au mai susţinut subsumat acestui motiv de casare că există o reală contradicţie între considerente şi dispozitiv, întrucât instanţa a reţinut conduita ilicită a intimatului, respectiv consecinţele acestei conduite faţă de reclamanta A., dar cu toate acestea a respins cererea, ca neîntemeiată.

Motivarea instanţei de apel este confuză, nu au fost analizate punctual criticile pe care reclamanţii le-au formulat împotriva sentinţei primei instanţe şi nu a fost avute în vedere faptul că prin decizia de casare nr. 1873/29.09. 2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sunt aplicabile prevederile art. 500 C. proc. civ., instanţa de apel fiind obligată să se pronunţe pe fondul apelului.

Or, instanţa de apel a apreciat că, după casare, nu s-a mai insistat asupra motivelor privind nesocotirea noţiunii de termen rezonabil în accepţiunea art. 6 din Convenţia Europeană, raportat la acţiunile ilicite ale intimatului, care au generat situaţia litigioasă, însă, urmare a casării, se reia judecarea apelului, ceea ce demonstrează că instanţa de apel nu a răspuns criticilor şi tuturor argumentelor invocate de către părţi.

Cu referire la abuzul de drept, instanţa de apel a apreciat că raportat la litigiul ce a fost soluţionat între părţi prin decizia civilă nr. 94/13.12.2018, intimatul nu şi-a exercitat drepturile procesuale abuziv, dar a constatat că intimatul prin conduita adoptată a săvârşit o faptă ilicită, ceea ce denotă că instanţa de apel nu a efectuat o analiză punctuală a motivelor de apel formulate de reclamanţi.

În susţinerea motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenţii au invocat că instanţa de apel a refuzat să se pronunţe asupra reglementărilor stabilite de art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357-1371 şi art. 1381-1395 C. civ., care au fost interpretare greşit de către prima instanţă prin sentinţa apelată, întrucât raportat la probele administrate, rezulta că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de textele legale, susţinerile fiind completate cu jurisprudenţă, în speţe similare, necercetate de instanţele de fond.

Modalitatea în care a acţionat intimatul-pârât demostra caracterul ilicit al faptelor sale, fiind aplicabile şi prevederile art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite, împotriva corupţiei New York, 31 Oct. 2003, ratificată de România la 09.12. 2003, care sancţionează abuzul în funcţie.

Fapta ilicită a intimatului a constat în folosirea unui act sub semnătură privată, antedatat, pentru a folosi ilicit terenul proprietatea reclamanţilor, pe care îl foloseşte şi în prezent, susţinând că terenul reclamanţilor se află pe alte coordonate topo cadastrale.

Convenţia de vânzare-cumpărare de care s-a prevalat intimatul pârât, încheiată la 15.06.1998, nu îndeplinea condiţiile de validitate prevăzute de art. 948 C. civ., întrucât avea la bază o cauză ilicită şi încălca dispoziţiile art. 67 din Legea nr. 18/991, potrivit cu care vânzarea terenurilor nu se putea perfecta decât în forma autentică.

Abia prin decizia nr. 94/13.12.2018 s-a reţinut că, în mod real, reclamanţilor li s-a emis titlul de proprietate nr. x în data de 19.03.1999, însă instanţa de apel, fără o interpretare corectă a probelor, a apreciat că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, cu încălcarea principiului proporţionalităţii dintre prejudiciul suferit şi conduita ilicită a intimatului-pârât.

În continuare, recurenţii au redat conţinutul art. 1349 şi art. 1357 C. civ., arătând că din coroborarea art. 1391 cu art. 253 C. civ., rezultă că este posibilă repararea patrimonială, inclusiv repararea prejudiciului nepatrimonial.

Recurenţii au prezentat condiţiile răspunderii civile delictuale, făcând referire la aspecte din doctrină, care au reţinut că obligaţia generală de a nu aduce atingere drepturilor şi intereselor legitime ale celorlalţi este o obligaţie de rezultat, iar legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejucidiul moral rezultă expres din însăşi săvârşirea faptei.

Instanţa de apel a reţinut la fila x paragraful 6 din considerente că intimatul nu a avut posesia terenului în perioada 2016-2018, preluând susţinerile primei instanţe, contrar probelor administrate şi declaraţiei date de martorul E. care a arătat că a cultivat terenul pentru intimat.

Astfel, cererea de acordare a daunelor morale era pe deplin justificată, dar ca urmare a respingerii probelor solicitate, instanţele de fond au apreciat că nu este justificat acest capăt de cerere.

Instanţa de apel, contrar criticilor formulate, cu toate că a apreciat că intimatul a avut o conduită ilicită, a omis să analizeze că starea de sănătate a reclamantei A. s-a agravat în perioada 2012-2018, când intimatul a declanşat litigiile, cu scopul ca în mod ilicit să preia terenul acesteia, fapt dovedit cu actele medicale. Ca urmare a exercitării de către intimat a drepturilor procesuale prin abuz de drept, aşa cum este definit de art. 15 C. civ., cererea de acordare a daunelor morale a fost justificată cu probele administrate în cauză, care demonstrau consecinţele negative suferite de reclamantă pe plan fizic şi psihic.

Însă, instanţa de apel a înlăturat jurisprudenţa invocată, inclusiv hotărârile CEDO, pe considerentul că potrivit art. 1 din C. civ., aceasta nu constituie izvor de drept, or, problemele de drept dezlegate de Curtea Europeană sunt obligatorii pentru instanţele naţionale.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată instanţa de apel şi-a însuşit întocmai considerentele primei instanţe pe considerentul că sub acest aspect operează puterea de lucru judecat, conform art. 1201 din C. civ. de la 1865.

Solicitarea formulată de reclamanţi, ca pe cale separată, ca intimatul să achite cheltuielile generate de declanşarea litigiilor, este pe deplin justificată şi dovedită, în dosarele nr. x/2013, y/2013, z/2017 şi în dosarul nr. x/2012 fiind acordate numai cheltuielile privind onorariul de avocat şi taxele judiciare, nu celelalte cheltuieli ce au fost generate de conduita ilicită a intimatului pârât, având în vedere că actualul litigiu este un litigiu autonom raportat la celelalte litigii.

În ceea ce priveşte solicitările formualte de reclamanta C., instanţa de apel a respins apelul, însuşindu-şi fără motivare cele reţinute de prima instanţă, în baza principiului acccesorium sequitur principale, cu ignorarea dispoziţiilor art. 1532 alin. (2) din C. civ. care prevede că se poate solicita repararea prejudiciului cauzat prin pierderea unei şanse.

Or, instanţa trebuia să aibă în vedere că proba faptei ilicite este suficientă pentru a fi admisă cererea, faptele ilcite ale intimatului fiind pe deplin dovedite.

Aceleaşi argumente au fost invocate de către recurenţi şi în ceea ce priveşte cheltuielile efectuate de B., întrucât acestea nu ar fi fost efectuate dacă atitudinea intimatului nu ar fi condus la starea conflictuală de maximă intensitate generată de comportamentul acestuia.

Numeroasele cheltuieli generate ca urmare a conduitei ilicite a intimatului întruneau elementele art. 1357 C. civ.. Prin amplul material probator s-a demonstrat că intimatul pârât ocupă fără drept terenul proprietatea reclamanţilor, iar instanţa de apel trebuia să oblige pe intimat la plata contravalorii lipsei de folosinţă a terenurilor.

Concluzionând, recurenţii au arătat că folosirea terenului de către intimat a însemnat o încălcare a dreptului de proprietate şi o împiedicare de folosire a bunului de către proprietar, fapt ce a dat naştere la un prejudiciu din culpa pârâtului, care s-a cerut a fi acoperit prin plata de despăgubiri constând în contravaloarea lipsei de folosinţă pentru perioada solicitată, fiind încălcat art. 44 din Constituţie care garantează dreptul de proprietate.

7. Apărările formulate în cauză

Intimatul D. a depus înâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea atacată nu cuprinde motive contradictorii sau străine de natura pricinii, iar în ceea ce priveşte condiţiile răspunderii civile delictuale corect s-a reţinut că nu sunt întrunite în mod cumulativ pentru a atrage tragerea la răspundere a intimatului şi a-l obliga la repararea prejudiciului solcitat de reclamanţi.

Recurenta-reclamantă A. a depus răspuns la întâmpinare în data de 22 iunie 2022, prin care a solicitat admiterea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Examinând decizia recurată, prin prisma dispoziţiilor legale relevante, Înalta Curte constată următoarele:

Printr-o primă critică circumscrisă motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au invocat nulitatea deciziei recurate ca urmare a necomunicării de către instanţa de apel a încheierii de dezbateri, arătând că în practica instanţei supreme s-a reţinut că lipsa încheierii de dezbateri, în situaţia amânării pronunţării, se sancţionează cu nulitatea hotărârii, întrucât împiedică exercitarea controlului judiciar.

Critica este nefondată.

Conţinutul hotărârii judecătoreşti este reglementat de art. 425 C. proc. civ., iar la alin. (1) lit. a) teza I al acestui articol se arată că partea introductivă va cuprinde menţiunile prevăzute la art. 233 alin. (1) şi (2) din cod, iar în cazul în care pronunţarea hotărârii a fost amânată, aceste menţiuni se vor trece în încheierea de dezbateri, care face corp comun cu hotărârea şi despre care se va face vorbire în hotărâre.

Potrivit art. 175 alin. (1) C. proc. civ., "actul de procedură este lovit de nulitate dacă prin nerespectarea cerinţei legale s-a adus părţii o vătămare care nu poate fi înlăturată decât prin desfiinţarea acestuia", în timp ce alin. (2) al aceluiaşi articol precizează că "în cazul nulităţilor expres prevăzute de lege, vătămarea este prezumată, partea interesată putând face dovada contrară".

În raport cu aceste dispoziţiile legale, faţă de susţinerile recurenţilor, se observă că, deşi este adevărat că lipsa încheierii de dezbateri atrage nulitatea hotărârii, deoarece face imposibilă exercitarea controlului judiciar cu privire la compunerea instanţei, prezenţa şi susţinerile părţilor, în cauza dedusă judecăţii, din analiza actelor dosarului, se observă că încheierea de dezbateri din data de 15 februarie 2022 nu lipseşte de la dosar, ci de află la dosarul curţii de apel, iar în practicaua deciziei recurate se face vorbire despre aspectul că mersul dezbaterilor şi concluziile părţilor au fost consemnate în încheierea de şedinţă din 15.02.2022, când, având nevoie de timp pentru a delibera, instanţa a amânat pronunţarea în data de 01.03.2022.

Prin critica formulată, recurenţii au afirmat nulitatea hotărârii, ca urmare a necomunicării încheierii de dezbateri, însă nulitatea analizată nu este expresă pentru a fi operantă prezumţia de vătămare prevăzută de art. 175 alin. (2) din C. proc. civ.. În speţă, fiind vorba despre o nulitate condiţionată, recurenţii erau datori să indice în ce mod au fost vătămaţi prin necomunicarea încheierii de dezbateri, însă, prin cererea de recurs nu au arătat care este vătămarea procesuală ce li s-a produs, ci doar au susţinut că prin nesocotirea reglementărilor legale s-au aflat în imposibilitatea de a beneficia de judecarea apelului conform art. 466 C. proc. civ.

Contrar argumentelor recurenţilor, faptul că încheierea de dezbateri nu a fost comunicată părţilor nu atrage nulitatea hotărârii pronunţate, mai ales în condiţiile în care din motivarea recursului rezultă că aceştia au avut cunoştinţă despre conţinutul încheierii de dezbateri la momentul formulării cererii de recurs, criticând măsuri din cuprinsul acesteia.

Astfel, prin cererea de recurs, s-a susţinut că la termenul din 18.02.2022 (corect fiind 15.02.2022), recurenţii au solicitat suplimentarea probatoriilor, iar instanţa, contrar dispoziţiilor art. 479 alin. (2) C. proc. civ. şi cu încălcarea principiului contradictorialităţii reglementat de art. 9 din cod, a omis să se pronunţe asupra acestora pe motiv că s-ar antepronunţa cu privire la apelul declarat împotriva încheierii din 10 decembrie 2019.

În contradicţie cu susţinerile recurenţilor, se observă că instanţa de apel nu a omis a se pronunţa asupra probatoriilor solicitate, ci a apreciat că întrucât a fost formulat apel şi împotriva încheierii primei instanţe de respingere a cererilor în probaţiune, nu poate soluţiona la acel termen solicitarea de administrare a probei cu expertiza medico-legală, evaluatorie şi audiere martor, întrucât ar echivala cu o pronunţare asupra apelului formulat împotriva încheierii respective, însă în situaţia în care apelul va fi admis sub aceste aspecte, va fixa termen pentru rejudecare şi administrarea probelor respective.

Astfel, instanţa de apel a apreciat judicios că, numai în ipoteza în care va aprecia că fiind întemeiată cererea de apel, va dispune rejudecarea cauzei şi va administra probele solicitate de reclamanţi, în caz contrar, pronunţarea asupra probelor solicitate la termenul din 15 februarie 2022 ar fi echivalat cu o antepronunţare asupra apelului declarat împotriva încheierii din 18.02.2020, raportat la încheierea din 10.12.2019, hotărâri în cuprinsul cărora prima instanţă a apreciat ca nefiind necesare soluţionării cauzei probele solicitate de părţi.

Totodată, din cuprinsul deciziei recurate reiese că cererea de probatorii formulată în apel a trecut prin filtrul instanţei de prim control judiciar, care a apreciat în aceeaşi modalitate ca şi prima instanţă, respectiv că probele administrate în cauză sunt suficiente pentru pronunţarea unei soluţii juste în privinţa pretenţiilor reclamanţilor.

Prin urmare, nu se poate imputa instanţei de apel că nu s-a pronunţat asupra probatoriilor, în condiţiile în care în cuprinsul hotărârii a precizat expres că probatoriile administrate în cauză sunt suficiente pentru analiza pretenţiilor asupra cărora a fost învestită a se pronunţa. De altfel, aprecierea asupra probelor solicitate de părţi ori administrate în cauză reprezintă o operaţiune subiectivă, specifică instanţelor de fond, necenzurabilă în calea de atac a recursului, faţă de cazurile de casare în care poate fi admisă o asemenea cale de atac, indicate în mod expres şi limitativ de art. 488 C. proc. civ.

Raportat la cele expuse, sunt nefondate criticile recurenţilor că prin omisiunea instanţei de apel de a pune în dezbatere probele solicitate şi de a comunica încheierea de dezbateri au fost încălcate principiile fundamentale prevăzute de art. 6, art. 13 şi art. 22 C. proc. civ., nefiind incidente prevederile art. 174 şi art. 175 C. proc. civ.

Procedând în continuare la analiza criticilor recurenţilor-reclamanţi întemeiate pe motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., din perspectiva lipsei motivării în drept, a neanalizării motivelor de apel, dar şi a motivării contradictorii, Înalta Curte reţine că sunt nefondate.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii, instanţa trebuie să arate motivele de fapt şi de drept pe care se întemeiază soluţia pronunţată, respectiv atât motivele pentru care s-au admis, cât şi motivele pentru care s-au înlăturat cererile şi argumentele părţilor.

Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis, a stării de fapt, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile şi apărările esenţiale ale părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii.

Prin urmare, motivarea hotărârii constituie raţionamentul judiciar ce întemeiază soluţia adoptată în cauza dedusă judecăţii şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia.

Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 par. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate, în mod real şi efectiv de instanţă.

Raportând principiile enunţate la litigiul pendinte, precum şi la criticile recurenţilor legate de incidenţa dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte reţine că hotărârea instanţei de apel se încadrează în exigenţele prevăzute de art. 425 C. proc. civ. şi art. 6 par. 1 al Convenţiei Europene, în condiţiile în care instanţa de apel şi-a argumentat, în mod riguros, atât în fapt, cât şi în drept, soluţia adoptată, faţă de obiectul dedus judecăţii, de limitele învestirii instanţei, de apărările şi susţinerile părţilor.

Contrar susţinerilor recurenţilor, decizia atacată este motivată, motivarea unei hotărâri nefiind o problemă de volum, ci una de esenţă, de conţinut, astfel că, în speţă, considerentele deciziei recurate sunt clare, concise şi concrete, în concordanţă cu probele şi actele de la dosar, iar instanţa de apel a răspuns fiecărui motiv de apel invocat, inclusiv criticii aduse încheierii din 18.02.2020 relative la revenirea de către prima instanţă asupra unor probe admise.

Au susţinut recurenţii că revenirea asupra probelor era posibilă cu respectarea art. 259 C. proc. civ., iar instanţa de apel a omis să arate de ce nu a respectat aceste prevederi.

Răspunzând acestei critici, se observă că instanţa a apel a reţinut că la termenul din 10 decembrie 2019 nu au fost admise probele cu expertiza, ci a fost pusă în discuţie clarificarea obiectivelor expertizelor solicitate pentru ca în raport de acestea să se adopte soluţia corectă în ceea ce priveşte admiterea probelor.

Prin urmare, instanţa de apel a apreciat judicios că la termenul din 10 decembrie 2019 a fost clarificat scopul probelor solicitate, nefiind admisă proba cu expertiză, ipoteză în care critica recurenţilor că instanţa de apel a omis să se pronunţe în acest sens este nefondată.

Nefondată este şi critica privind pretinsa contradicţie între considerente şi dispozitiv. Recurenţii au învederat că instanţa de apel a recunoscut că sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale, dar a respins acţiunea formulată, fiind o reală contradicţie între considerente (unde s-a apreciat asupra conduitei ilicite a intimatului) şi dispozitiv.

Contrar argumentelor recurenţilor, instanţa de apel nu a reţinut în sarcina pârâtului săvârşirea unei fapte ilicite de natură să atragă răspunderea civilă delictuală a acestuia.

Instanţa de apel a reţinut expres că nu este întrunită în persoana intimatului condiţia faptei ilicite, condiţie care nu a mai fost analizată de prima instanţă în ceea ce priveşte pretenţiile pentru prejudiciul nepatrimonial constând în afectarea stării de sănătate a apelantei reclamante A., întrucât s-a stabilit prioritar că nu a fost dovedită legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu.

Raportat la situaţia de fapt reţinută în cauză, instanţa de apel a observat că intimatul a stăpânit terenul din anul 1991, cu acordul proprietarilor, sens în care a apreciat că, prin formularea acţiunilor având ca scop recunoaşterea sau conservarea dreptului pretins asupra terenului, intimatul pârât nu a săvârşit o faptă ilicită.

Este real că instanţa de apel a apreciat că operaţiunea de antedatare a înscrisului este ilicită, însă nu se poate reţine că aceaste argumente sunt în contradicţie cu restul considerentelor care justifică soluţia de respingere a apelului ca nefondat, în condiţiile în care s-a apreciat ulterior că nu a fost desfiinţată convenţia antedată, ea existând, iar efectele ei nu au putut fi opuse reclamanţilor din prezenta cauză, pârâţi în litigiul anterior nr. 580/250/2012* în care pârâtul din prezenta cauză a cerut instanţei pronunţarea unei hotărâri care să ţină loc autentic pentru terenul în cauză.

Astfel, chiar dacă s-a reţinut ca fiind ilicită operaţiunea de antedatare a convenţiei, care deşi datată 1998, a fost redactată în anul 2012, instanţa de apel a apreciat că nu se poate constata doar prin prisma acestei operaţiuni caracterul ilicit al faptei imputate pârâtului de către reclamanţi, aceea de a intenta o acţiune în instanţă şi alte demersuri penale în încercarea de a-şi apăra un drept pretins, mai ales că şi reclamantei A. i s-au respins cereri şi plângeri legate de aceleaşi probleme, părţile uzând reciproc de demersuri legale.

Circumscris aceluiaşi motiv de casare, recurenţii au susţinut că există o contradicţie în ceea ce priveşte considerentele instanţei de apel relative la starea de sănătate a reclamantei A., întrucât a recunoscut că situaţia litigioasă declanşată de pârât a putut contribui la agravarea stării de sănătate, iar ulterior a reţinut că intimatul nu a acţionat cu rea-credinţă întrucât a deţinut un drept minim de îndreptăţire la pretenţiile formulate.

Ulterior, în cadrul cererii de recurs, recurenţii au susţinut că instanţa de apel a omis să analizeze că starea de sănătate a reclamantei A. s-a agravat în perioada 2012-2018, când intimatul a declanşat litigiile.

Contrar argumentelor recurenţilor, se observă că instanţa de apel nu a omis să se pronunţe cu privire la agravarea stării de sănătate a reclamantei A., iar argumentele prezentate nu sunt contradictorii.

Instanţa de apel a apreciat că, deşi au fost depuse actele medicale în susţinerea argumentului privind agravarea stării de sănătate a reclamantei, intimatul pârât şi-a exercitat un drept procesual fără a se reţine reaua sa credinţă, întrucât a avut la bază un minim de îndreptăţire la pretenţiile formulate. Şi chiar dacă starea de sănătate a reclamantei s-a agravat pe parcursul litigiului, s-a reţinut că prejudiciul nu a putut fi produs prin faptul că partea adversă a încercat să îşi valorifice dreptul pretins de proprietate în instanţă.

În ceea ce priveşte analiza de către instanţa de apel a abuzului de drept, recurenţii pretinzând că sunt contradictorii şi confuze considerentele expuse sub acest aspect, se constată că instanţa de apel a evaluat corect criticile reclamanţilor, apreciind că pârâtul nu a comis un abuz de drept, întrucât nu şi-a exercitat dreptul procesual cu rea-credinţă.

În acelaşi sens, se observă că, în speţă, nu s-a probat reaua-credinţă a intimatului în formularea acţiunilor în instanţă şi a plângerilor penale, care de altfel au fost formulate reciproc de către părţi, iar recurgerea la procedura judiciară ori soluţia de respingere a unei cereri în justiţie nu sunt prin ele însele dovada certă a săvârşirii unui abuz de drept procesual, ci acesta trebuie să rezulte din circumstanţele cauzei.

Printr-o altă critică subsumată acestui motiv de casare, recurenţii au susţinut că motivarea este confuză, nefiind analizate punctual criticile din cererea de apel şi nefiind avute în vedere prevederile art. 500 Cod procedură aplicabile urmare a casării dispuse prin decizia nr. 1873/29.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.

Se observă că recurenţii nu au indicat concret care anume critici din apel nu au fost examinate, iar instanţa, urmare a casării, a respectat prevederile art. 500 C. proc. civ. şi s-a pronunţat pe fondul apelului, expunând, pe larg, motivele pentru care a apreciat ca fiind nefondată calea de atac exercitată de reclamanţi.

Prin decizia nr. 1873/29.09.2021 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a fost trimisă cauza, spre rejudecare, soluţia impunându-se argumentat de faptul că hotărârea recurată nu cuprinde elementele logico-juridice ce au condus instanţa la soluţia pronunţată şi care să facă posibilă exercitarea controlului judecătoresc.

În rejudecare însă, instanţa de apel a verificat, potrivit art. 479 C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă şi, în consecinţă, a realizat un examen propriu al criticilor formulate în cauză şi o "ascultare" reală şi efectivă a tuturor elementelor esenţiale ce i-au fost supuse verificării.

Faţă de cele ce preced, criticile subsumate de recurenţi motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt nefondate şi vor fi respinse în consecinţă.

În continuare, examinând criticile relative la interpretarea greşită a dispoziţiilor de drept material, respectiv a art. 1349 alin. (1) şi (2), art. 1357-1371 şi art. 1381-1395 C. civ., deşi încadrate formal în motivul de casare de la art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că sunt nefondate.

Criticile subsumate acestui motiv de recurs vizează, în mod esenţial, reţinerile instanţei de apel relative la inexistenţa faptei ilicite în sarcina pârâtului şi, în consecinţă, neîntrunirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Fapta ilicită ce se impută intimatului-pârât constă în acţiunea pârâtului de a efectua mai multe demersuri juridice, acţiunea civilă ce a format obiectul dosarului nr. x/2012 al Judecătoriei Lipova şi plângeri penale, în vederea recunoaşterii dreptului de proprietate asupra terenului pe care îl poseda, demersuri în cadrul cărora s-a folosit de un înscris antedatat.

Spre deosebire de prima instanţă care a stabilit prioritar că nu este dovedită legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, fapta ilicită, drept condiţie a răspunderii civile delictuale a fost analizată de instanţa de apel, care a apreciat, aşa cum s-a expus anterior, că operaţiunea de antedatare a înscrisului, deşi ilicită, nu determină prin ea însăşi caracterul ilicit al faptei pârâtului de a intenta o acţiune civilă sau de a formula demersuri penale în scopul de a-şi proteja dreptul pretins.

Nu poate fi primită nici critica că sunt aplicabile şi prevederile art. 19 din Convenţia Naţiunilor Unite împotriva corupţiei New York, ratificată de România în 09.12.2003, în condiţiile în care în speţă s-a reţinut că intimatul-pârât nu a uzat şi nici nu a acţionat în virtutea funcţiei deţinute, ci ca orice justiţiabil care îşi apără drepturile.

Susţinerile recurenţilor relative la neîndeplinirea condiţiilor de validitate prevăzute de art. 948 C. civ. de la 1864 în ceea ce priveşte convenţia de vânzare-cumpărare din 15.06.1998, de care s-a prevalat intimatul-pârât, se reţine că aceste aspecte excedează controlului de legalitate raportat la obiectul litigiului şi la limitele învestirii stabilite de reclamanţi.

În condiţiile în care, faţă de situaţia de fapt reţinută în speţă, s-a apreciat că nu poate fi reţinută în sarcina pârâtului săvârşirea unei fapte ilicite şi cum pentru angajarea răspunderii civile delictuale este necesară întrunirea cumulativă a celor patru condiţii, corect s-a apreciat că nu poate fi reţinut prejudiciul solicitat prin cererea de apel.

Referirea recurenţilor la dispoziţiile art. 1349 C. civ., în dezvoltarea criticii privind agravarea stării de sănătate a reclamantei A., a fost efectuată din perspectiva aprecierii de către instanţa de apel a probatoriului constând în actele medicale, care în opinia recurenţilor erau de natură a demonstra îndeplinirea condiţiilor prevăzute de acest text legal. Această critică, formulată prin raportare la înscrisurile reprezentate de actele medicale, nu vizează modul de aplicare sau de interpretare a art. 1349 C. civ. şi prin urmare nu constituie o veritabilă critică de nelegalitate care să poată fi analizată în recurs.

O altă critică a vizat înlăturarea de către instanţa de apel a jurisprudenţei invocate. Critica este nefondată în condiţiile în care nu s-a demonstrat că hotărârile invocate vizează o situaţie juridică identică pentru a li se aprecia relevanţa în cauză, sens în care instanţa de apel corect a apreciat că, potrivit art. 1 C. civ., jurisprudenţa nu constituie izvor de drept.

În ceea ce priveşte referirea la hotărârile Curţii Europene a Drepturilor Omului, se observă că instanţa de apel a arătat de ce, în speţă, nu este incidentă în cauza Grinberg împotriva Federaţiei Ruse şi de ce nu pot fi valorificate hotărârile invocate prin cererea de apel, respectiv cauzele Tolstoy Miloslovsky contra Regatului Unit, Ernestina Zullo contra Italiei ori Reglementările Consiliului Europei referitoare la repararea daunelor morale adoptate cu ocazia Colocviului de la Londra din 21-25 iunie 1969.

Referitor la plata cheltuielilor de judecată, recurenţii au susţinut că instanţa de apel şi-a însuşit considerentele primei instanţe că ar opera puterea de lucru judecat, conform art. 1201 C. civ., arătând că este dovedită solicitarea formulată pe cale separată de acordare a cheltuielilor privind dosarele nr. x/2013, nr. y/2013, nr. z/2017 şi nr. 580/250/2012*.

Instanţele de fond au analizat defalcat solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată pentru fiecare dosar, reţinând că în ceea ce priveşte dosarul nr. x/2012, cheltuielile solicitate reprezintă pretenţii suplimentare faţă de cele acordate prin hotărârea rămasă irevocabilă.

Se observă că, prin decizia nr. 94/13.12.2018 pronunţată în dosarul nr. x/2012, reclamanţii din prezenta cauză au obţinut obligarea intimaţilor din dosarul respectiv (printre care şi intimatul din prezenta cauză) la plata cheltuielilor de judecată efectuate în acel dosar, sens în care judicios s-a apreciat că nu se pot formula pretenţii suplimentare cu privire la cheltuielile de judecată deja acordate întrucât s-ar aduce atingere principiului securităţii raporturilor juridice şi principiului autorităţii de lucru judecat reglementat de art. 1201 din C. civ. de la 1864.

În ceea ce priveşte solicitarea de acordare a cheltuielilor efectuate în dosarele penale, se observă că, în dosarul nr. x/2013, plângerea penală a fost clasată şi, nefiind îndeplintă cerinţa câştigării procesului prevăzută de art. 453 C. proc. civ. în dosarul nr. x/2013, plângerea penală nu a fost formulată de intimatul din prezenta cauză; dosarul nr. x/2013 nu este finalizat, ipoteză în care cererea de acordare a cheltuielilor este prematură. Prin urmare, în ceea ce priveşte dosarele penale, nu sunt întrunite în sarcina intimatului condiţiile răspunderii civile delictuale, cum corect s-a reţinut de către instanţele de fond.

De altfel, prin cererea de recurs, nu au fost decelate veritabile critici de nelegalitate cu privire la modul în care au fost aplicate ori interpretate aceste dispoziţii de drept material, ci recurenţii doar au susţinut că au fost pe deplin justificate şi dovedite cheltuielile generate de litigiile anterior enumerate.

Referitor la cheltuielile solicitate de reclamanţii C. şi B., s-a criticat că acestea nu ar fi fost efectuate dacă intimatul nu declanşa acţiunile ilicite şi dacă atitudinea sa nu ar fi condus la starea conflictuală dintre părţi.

Pretenţiile solicitate de către cei doi reclamanţi au fost analizate de instanţa de apel, care a validat raţionamentul primei instanţe, reţinând incidenţa principiului accesorium sequitur principale faţă de modul de constituire a demersului iniţiat de către reclamanţi. Or, cum s-a constatat lipsa faptei ilicite a intimatului faţă de reclamanta A., nu s-a putut reţine în sarcina acestuia fapta ilicită pentru ceilalţi doi reclamanţi, fii ai reclamantei.

În ceea ce priveşte solicitarea recurenţilor de acordare a despăgubirilor constând în lipsa de folosinţă a terenului, pretinzându-se încălcarea art. 44 din Constituţie, se observă că recurenţii nu au formulat critici care să combată raţionamentul instanţelor de fond în sensul că reclamanta a declarat la APIA că este fermier activ pentru a încasa subvenţiile în perioada 2016-2019, ceea ce înseamnă că era în posesia terenurilor pretins ocupate de intimat.

Pentru aceste considerente, reţinând că motivele de recurs invocate de recurentă sunt nefondate în ansamblul lor, decizia recurată fiind legală, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat în cauză.

Totodată, în temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 1672,5 RON, rămân în sarcina acestuia.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanţii A., B. şi C. împotriva deciziei civile nr. 52 din 01 martie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Timişoara, secţia I civilă.

În temeiul art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/2008 privind ajutorul public judiciar în materie civilă, cheltuielile procesuale avansate de către stat, în cuantum de 1672,5 RON, rămân în sarcina acestuia.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor de către grefa instanţei.