ANRP’s cassation appeal annulled as null; costs awarded after lower courts time-barred restitution claim.

Şedinţa publică din data de 15 decembrie 2022

Asupra recursului dedus judecăţii, reţine următoarele:

I. Circumstanţele cauzei

1. Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale sub nr. x/2020, la 5 martie 2020, reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor a solicitat obligarea pârâţilor A., B. şi C., în solidar, la plata sumei de 260.578,26 RON actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii despăgubirilor către beneficiari, respectiv 22.02.2011, până la data plăţii efective.

Prin încheierea din 27 octombrie 2020, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a VIII a conflicte de muncă şi asigurări sociale a fost admisă excepţia necompetenţei materiale a instanţei şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei formulate de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., în favoarea Tribunalului Bucureşti, secţia a II a contencios administrativ şi fiscal.

Prin încheierea din 10 mertie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a II a contencios administrativ şi fiscal a fost admisă excepţia necompetenţei materiale procesuale a acestei secţii şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei privind pe reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., având ca obiect pretenţii, în favoarea secţiei civile a Tribunalului Bucureşti.

2. Sentinţa Tribunalului Bucureşti, secţia a V a civilă

Prin sentinţa civilă nr. 916 din 4 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă a fost admisă excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune şi fost respinsă cererea formulată de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu pârâţii A., B. şi C., ca prescrisă.

3. Decizia Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă

Prin decizia civilă nr. 981 din 17 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul formulat de apelanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, în contradictoriu cu intimaţii A., B. şi C., împotriva sentinţei civile nr. 916 din 4 iunie 2021, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia a V a civilă; a fost obligată apelanta la plata către intimatul A. a sumei de 2000 RON, cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.

4. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva deciziei pronunţate de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV a civilă a formulat recurs reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor.

În cuprinsul memoriului de recurs, recurenta a susţinut că instanţa de apel a apreciat greşit momentul de la care a început să curgă termenul de prescripţie, respectiv data plăţii compensaţiilor, 22 februarie 2011, ceea ce a determinat reţinerea greşită şi a incidenţei dispoziţiilor Decretului nr. 167/1958 cu privire la cazurile de îndrerupere a cursului prescripţiei.

Susţine că a cunoscut existenţa producerii prejudiciului prin raportul de control nr. x din 26 aprilie 2013 al Curţii de Conturi, urmat de Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 prin care s-au dispus măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciilor înregistrate de Statul Român, iar termenul de prescripţie de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) pct. c din Codul muncii, curge de la data la care a cunoscut existenţa prejudiciului.

Arată că instanţa de apel a reţinut, în mod greşit, că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2537 pct. 3 din C. civ. referitor la instituţia întreruperii termenului de prescripţie întrucât constituirea ca parte civilă în procesul penal este cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive, iar reprezentanţii ANRP au formulat, la 15 mai 2014, sesizare penală privind săvârşirea de către membrii Comisiei judeţene Constanţa pentru aplicarea Legii nr. 9/1998 a infracţiunii continuate de abuz în serviciu. Susţine că dosarul penal nr. x/2014 a fost soluţionat prin Ordonanţa de clasare din 19 aprilie 2019, moment de la care încetează cauza de întrerupere a cursului prescripţiei şi curge o nouă prescripţie extinctivă.

Referitor la cheltuielile de judecată acordate în apel, invocă dispoziţiile art. 451 alin. (2) C. proc. civ. şi arată că instanţa de judecată are dreptul să cenzureze cheltuielile de judecată constând în onorariu de avocat şi să le acorde numai în măsura în care acestea apar drept justificate în raport de soluţia pronunţată, precum şi de obiectul şi complexitatea cauzei. Arată că dispoziţiile articolului precitat nu intră în contradicţie cu cele ale Legii nr. 51/1995 întrucât instanţa de judecată nu intervine în contractul de asistenţă juridică dintre avocat şi client.

Afirmă că trebuie să existe o echivalenţă între munca prestată de avocat şi onorariu, iar faptul că reprezentantul convenţional al intimatului s-a prezentat la toate termenele de judecată nu reprezintă per se o condiţie a majorării onorariului său către o valoare disproporţionată în raport de munca îndeplinită de acesta.

5. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, intimata C. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

6. Procedura derulată în faţa Înaltei Curţi

Prin rezoluţia din 19 octombrie 2022, a fost fixat termen de judecată la 15 decembrie 2022, în şedinţă publică, pentru soluţionarea recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie

Analizând recursul în condiţiile art. 499 C. proc. civ., potrivit căruia în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea va cuprinde numai motivarea soluţiei fără a se evoca şi analiza motivele de casare, Înalta Curte reţine următoarele:

Dispoziţiile imperative înscrise în art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. prevăd că cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază, precum şi dezvoltarea lor, iar dispoziţiile art. 488 alin. (1), punctele 1-8 din acelaşi act normativ prevăd, limitativ, motivele pentru care se poate cere casarea unei hotărâri.

Dat fiind că recursul este o cale extraordinară de atac ce nu are caracter devolutiv, verificarea legalităţii hotărârii atacate se face numai în raport de motivele prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

Conform prevederilor art. 489 alin. (1) C. proc. civ., recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepţia motivelor de ordine publică ce pot fi invocate şi din oficiu de instanţa de recurs, iar, potrivit alin. (2) al aceluiaşi articol, sancţiunea nulităţii intervine şi în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ.

Condiţia legală a dezvoltării motivelor de recurs implică invocarea motivelor de nelegalitate ale hotărârii pronunţate de instanţa a cărei hotărâre se atacă şi încadrarea acestora în motivele de casare limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. ori a unor critici care să permită o astfel de încadrare juridică, pentru ca instanţa de recurs să poată exercita controlul de legalitate.

În măsura în care recursul nu este motivat ori atunci când aspectele învederate în cuprinsul cererii de recurs nu pot fi încadrate în motivele de nelegalitate menţionate în art. 488 C. proc. civ., recursul este lovit de nulitate.

Înalta Curte reţine că recurenta nu a adus critici punctuale deciziei atacate şi nu a arătat în ce au constat greşelile de judecată săvârşite de instanţa de apel, sub aspectul normelor legale interpretate ori aplicate greşit de către instanţa de apel, limitându-se să reitereze motivele deduse judecăţii apelului.

Astfel, prin cererea de recurs, partea a susţinut nelegalitatea soluţiei pronunţate sub aspectul momentului de la care a început să curgă termenul de prescripţie, susţinând că acest termen de 3 ani, prevăzut de art. 268 alin. (1) pct. c din Codul muncii, curge de la data la care a cunoscut existenţa prejudiciului, respectiv după întocmirea raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013 al Curţii de Conturi, urmat de Decizia nr. 10 din 10 octombrie 2013 prin care s-au dispus măsurile necesare pentru recuperarea prejudiciilor înregistrate de Statul Român.

În considerentele deciziei recurate, instanţa de apel a reţinut că data la care reclamanta putea şi trebuia să cunoască paguba şi pe cel care a pricinuit-o era momentul plăţii şi nu momentul la care reclamanta a cunoscut paguba şi pe făptuitor ca urmare a raportului de control nr. x din 26 aprilie 2013, sens în care a constatat că prin decizia RIL nr. 19/2019 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a apreciat că actul de control efectuat de Curtea de Conturi sau de un alt organ cu astfel de atribuţii, prin care s-a stabilit în sarcina angajatorului obligaţia de a acţiona pentru recuperarea unui prejudiciu nu marchează începutul termenului de prescripţie extinctivă a acţiunii pentru angajarea răspunderii patrimoniale.

Sub un alt aspect, recurenta susţine că, în mod greşit, instanţa de apel a reţinut că nu sunt incidente dispoziţiile art. 2537 pct. 3 din C. civ. referitor la instituţia întreruperii termenului de prescripţie întrucât constituirea ca parte civilă în procesul penal este cauză de întrerupere a cursului prescripţiei extinctive.

Prin decizia recurată s-a constatat că, în cauza pendinte, nu a operat întreruperea termenului de prescripţie, cu consecinţa curgerii unui nou termen, având în vedere, pe de o parte, că plângerea penală a fost formulată la 15 mai 2014, după împlinirea termenului de prescripţie, astfel cum rezultă din ordonanţa de clasare nr. 149/P/2016 din 18 aprilie 2019, iar, pe de altă parte, că nu rezultă din probele administrate că reclamanta s-ar fi constituit parte civilă în procesul penal pentru recuperarea eventualului prejudiciu ce face obiectul cererii de faţă.

Astfel, se constată că aceleaşi critici din recurs au fost dezvoltate în calea de atac a apelului, regăsindu-se inserate în considerentele deciziei recurate, în raport de care instanţa de apel a expus raţionamentul juridic ce reflectă soluţia de respingere a apelului, ca nefondat.

În raport de scopul recursului, instituit de art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit căruia în această etapă procesuală se realizează controlul judiciar de către instanţa superioară celei care a pronunţat decizia în apel, instanţă care nu rejudecă fondul pricinii, ci verifică, în condiţiile legii, conformitatea hotărârii recurate cu regulile de drept aplicabile, Înalta Curte constată că, fără să combată în vreun fel argumentele instanţei de apel, astfel cum au fost menţionate în decizia atacată, şi fără a formula critici susceptibile de cenzură în recurs, reiterând pe cele deduse deja judecăţii în calea devolutivă de prim control judiciar, recurenta-reclamantă a nesocotit existenţa judecăţii anterioare şi natura căii extraordinare de atac a recursului.

O altă critică formulată a vizat faptul că instanţa de apel a dispus obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în cuantum de 2000 RON, fără a avea în vedere că, potrivit art. 451 alin. (2) C. proc. civ. "instanţa poate, chiar şi din oficiu, să reducă motivat partea din cheltuielile de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, atunci când acesta este vădit disproporţionat în raport cu valoarea sau complexitatea cauzei ori cu activitatea desfăşurată de avocat, ţinând seama şi de circumstanţele cauzei."

Înalta Curte reaminteşte că, prin Decizia nr. 3/2020, ÎCCJ a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curţii de Apel Braşov şi, în consecinţă, a stabilit că: În interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanţa de fond s-a pronunţat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporţionalităţii cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaţilor, solicitate de partea care a câştigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Ca atare, cenzurarea cuantumului cheltuielilor de judecată în recurs este un motiv de netemeinicie şi nu de nelegalitate care să poată fi încadrat în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ.

Pentru aceste considerente, având în vedere că motivele invocate de recurentă nu se încadrează în niciunul din cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ. şi nici nu se pot reţine motive de ordine publică ce pot fi invocate din oficiu, conform alin. (3) al art. 489 C. proc. civ., în temeiul prevederilor art. 489 alin. (2) din acelaşi act normativ, Înalta Curte va anula recursul declarat de pârâta Comisia Naţională pentru Compensarea Imobilelor împotriva deciziei 981 din 17 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

În temeiul dispoziţiilor art. 453 alin. (1) C. proc. civ., reţinând culpa procesuală a recurentei, Înalta Curte o va obliga pe aceasta la plata sumei de 2000 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 981 din 17 iunie 2022, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, secţia a IV-a civilă.

Obligă pe recurentă la plata sumei de 2000 RON către intimatul A., cu titlu de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunţată astăzi, 15 decembrie 2022, prin punerea soluţiei la dispoziţia părţilor, prin mijlocirea grefei, conform art. 402 C. proc. civ.