Admissibility of archival certificates and witness testimony as proof of pre-1944 property rights under compensation laws

Şedinţa publică din data de 13 decembrie 2022

I. Circumstanţele cauzei

1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava – secţia I Civilă la data de 08.07.2021, sub nr. de dosar x/2021, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunţa, să se dispună:

- anularea deciziei de validare nr. 6300/26.05.2021 emise de ANRP, prin care s-a validat Hotărârea nr. 2270/30.07.2018, emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi s-a dispus neacordarea de compensaţii băneşti reclamantului (decizie care a fost comunicată acestuia la data de 15.06.2021);

- obligarea pârâtei la reanalizarea dosarului de despăgubire şi emiterea unei noi decizii de validare/invalidare a hotărârii nr. 2270/30.07.2018 emise de Comisia mun. Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003;

- obligarea pârâtei la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

2. Hotărârea pronunţată pe fondul cauzei

Prin sentinţa civilă nr. 2183 din data de 18 noiembrie 2021, pronunţată de Tribunalul Suceava, secţia I civilă, în dosar nr. x/2021, instanţa a admis acţiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, a anulat decizia de validare numărul 6300 din 26 mai 2021 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să reanalizeze dosarul şi să emită o nouă decizie conform celor arătate în considerentele hotărârii şi a respins ca neîntemeiată cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

3. Hotărârea pronunţată în apel

Prin decizia nr. 407 din 24 martie 2022, Curtea de Apel Suceava – secţia I civilă a admis apelul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva sentinţei nr. 2183 din 18 noiembrie 2021, pronunţate de Tribunalul Suceava – secţia I civilă. A schimbat în parte, sentinţa civilă nr. 2183/18.11.2021 a Tribunalului Suceava, în sensul că: a admis în parte, cererea de chemare în judecată, a anulat decizia de validare numărul 6300 din 26 mai 2021 emisă de pârâtă, a obligat pârâta să emită o nouă decizie prin care să invalideze Hotărârea nr. 2270/30.07.2018 emisă de Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290/2003 şi să stabilească despăgubirile cuvenite reclamantului pentru bunurile autorilor B. şi C. abandonate în Comuna Toporăuţi, jud. Cernăuţi, respectiv pentru suprafaţa de 4 hectare teren arabil.

A menţinut restul dispoziţiilor sentinţei apelate care nu sunt contrare deciziei pronunţate.

4. Calea de atac formulată

Împotriva deciziei nr. 407 din 24 martie 2022, pronunţate de Curtea de Apel Suceava – secţia I civilă, a declarat recurs pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor, criticând-o pentru nelegalitate.

În memoriul de recurs a invocat incidenţa motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătând că în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că adeverinţa nr. x/11.04.2005 emisă de Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuţi este un înscris relevant pentru dovedirea faptului că autorii reclamanţilor au deţinut în proprietate un teren arabil în suprafaţă de 4 ha.

Arată că în raport cu dispoziţiile art. 4 din Legea nr. 164/2014, pentru dovedirea dreptului de proprietate era necesară existenţa unor înscrisuri care să respecte condiţiile de validitate şi probaţiune, respectiv acte de vânzare-cumpărare, acte dotale, cărţi ale imobilelor, extras din registrul agricol, chitanţe de plată a impozitelor, planuri şi autorizaţii de construcţii, etc.

Consideră că o adeverinţă nu poate dovedi existenţa unui drept de proprietate asupra unor bunuri, întrucât nu întruneşte cerinţele prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Concluzionează şi arată că nu se poate face dovada dreptului de proprietate asupra terenului arabil în suprafaţă de 4 ha, în cauză nefiind depus niciun act doveditor certificat de autorităţi.

5. Apărările formulate în cauză

Intimatul A. a depus întâmpinare prin care a invocat nulitatea recursului pentru neîncadrare în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., solicitând în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Recurenta nu a depus răspuns la întâmpinarea intimatului.

Prin rezoluţia din 7 septembrie 2022, Înalta Curte a stabilit termen pentru soluţionarea recursului, în şedinţă publică, cu citarea părţilor, la 13 decembrie 2022, termen la care a dezbătut excepţia nulităţii recursului invocată prin întâmpinare şi a reţinut cauza în pronunţare pe excepţia de tardivitate a căii de atac, invocată din oficiu, iar în susbsidiar pe fondul recursului.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie asupra recursului

Asupra excepţiei de nulitate a cererii de recurs, invocate de intimatul A., din perspectiva neinvocării unor critici de nelegalitate ale deciziei recurate şi a neîncadrării acestora în dispoziţiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte, analizând-o prioritar, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., a respins-o la termenul de judecată din data de 13 decembrie 2022, soluţie care va fi astfel ilustrată şi în cadrul dispozitivului deciziei civile prezente.

Asupra excepţiei de tardivitate a cererii de recurs, invocate de instanţă, din oficiu, Înalta Curte, analizând-o de asemenea, prioritar, în raport de dispoziţiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., urmează să o respingă pentru următoarele considerente:

Dispoziţiile art. 485 alin. (1) din C. proc. civ. prevăd că: "Termenul de recurs este de 30 zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel".

În cauză, decizia recurată a fost comunicată recurentei la 15 aprilie 2022, conform dovezii de comunicare de la fila x verso din dosarul de apel.

Recursul a fost declarat la 13 mai 2022, conform dovezii de la dosarul de recurs – dată aplicată pe plicul cu care a fost înaintat recursul, fiind înregistrat pe rolul instanţei la 17 mai 2022, dosar recurs.

Termenul de 30 zile s-a împlinit la data de 16 mai 2022, recursul fiind declarat aşadar, înlăuntrul termenului de recurs.

Având în vedere aceste aspecte, recursul este declarat în termenul legal, motiv pentru care instanţa va respinge excepţia tardivităţii căii de atac.

Examinând recursul prin prisma criticilor formulate şi a dispoziţiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

Motivul de recurs încadrat de recurentă în dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este, de asemenea, nefondat.

În prealabil, instanţa de recurs constată că încadrarea juridică a criticilor din recurs este aceea a art. 488 pct. 5 C. proc. civ., deoarece ce se pune în discuţie este valorificarea de către instanţa de apel a unei dovezi care nu ar fi fost permise în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 164/2014, dispoziţiile art. 4 din lege având din această perspectivă un caracter procesual.

Astfel, recurenta a susţinut că în mod eronat, instanţa de apel a apreciat că mijloacele probatorii administrate sunt de natură a face dovada dreptului de proprietate al autorilor reclamantului asupra bunurilor cu privire la care a solicitat acordarea de despăgubiri/compensaţii băneşti, cu referire expresă la adeverinţa nr. x/11.04.2005 emisă de Arhiva de Stat a Regiunii Cernăuţi, întrucât în realitate, ele nu fac parte din cele la care se referă art. 4 din lege.

Înalta Curte constată că potrivit situaţiei de fapt reţinute de instanţele devolutive ale fondului, prezenta cerere a reclamantului cu privire la acordarea despăgubirilor/compensaţiilor băneşti a fost depusă iniţial spre soluţionare, la Prefectura Judeţului Suceava, fiind înregistrată sub numărul x din 5 mai 2004.

Cererea a fost ulterior declinată spre competentă soluţionare Comisiei Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 290 din 2003 şi înregistrată la această instituţie sub nr. x din 10 octombrie 2006.

Prin cererea înregistrată la Tribunalul Suceava sub numărul de dosar x/2017, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâta Instituţia Prefectului Municipiului Bucureşti - Comisia Municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9 din 1998 şi a Legii nr. 290 din 2003, obligarea acesteia să emită o hotărâre prin care să soluţioneze cererea sa de acordare de despăgubiri, obiect al dosarului administrativ numărul 5615 constituit în temeiul Legii nr. 290 din 2003 şi să fie obligată pârâta la plata unor penalităţi de întârziere de 100 RON pe zi de la momentul rămânerii definitive a hotărârii şi până la momentul îndeplinirii efective a obligaţiei.

Cererea a fost admisă în parte prin sentinţa civilă nr. 290 din 22 februarie 2018 în sensul obligării pârâtei la emiterea deciziei de soluţionare a cererii reclamantului privind acordarea despăgubirilor solicitate în baza Legii nr. 9 din 1998 şi a Legii nr. 290 din 2003 în dosarul nr. x/2004, fiind respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata penalităţilor de întârziere. Hotărârea a rămas definitivă prin decizia nr. 2581 din 11 iunie 2018 a Curţii de Apel Suceava .

Ca efect al acestor hotărâri judecătoreşti, Comisia municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9 din 1998 şi a Legii nr. 290 din 2003, prin hotărârea nr. 2270 din 30 iulie 2018, a respins cererea nr. x din 10 octombrie 2006 privind acordarea de compensaţii băneşti către A., D., E., C., F., G., H., C., B., I., C., J., B. şi K., pentru bunurile solicitate prin cerere. Motivele respingerii cererii sunt lipsa dovezii refugiului în România în anul 1944 al defuncţilor B. şi L. şi lipsa dovezii dreptului de proprietate asupra bunurilor pentru care s-a solicitat acordarea de despăgubiri.

Hotărârea nr. 2270 din 30 iulie 2018 a fost validată prin decizia numărul 6300 din 26 mai 2021 a Autorităţii Naţionale pentru Restituirea Proprietăţilor, soluţia de respingere a compensaţiilor băneşti fiind astfel menţinută.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 290/2003, în forma în care aceasta a fost adoptată, "(1) În termen de 9 luni de la data intrării în vigoare a prezentei legi, persoanele îndreptăţite vor depune la comisiile constituite în cadrul prefecturilor, în temeiul art. 6 din Legea nr. 9/1998 privind acordarea de compensaţii cetăţenilor români pentru bunurile trecute în proprietatea statului bulgar în urma aplicării Tratatului dintre România şi Bulgaria, semnat la Craiova la 7 septembrie 1940, republicată, cereri proprii, însoţite de acte doveditoare autentice sau de declaraţia autentică a petentului, însoţită de declaraţiile a cel puţin 2 martori, de asemenea autentificate".

Art. 5 din Legea nr. 290/2003 a fost modificat succesiv, prin Legea nr. 171/2006, prin art. IV din O.U.G. nr. 10/2013 şi, ulterior, prin art. 4 din Legea nr. 164/2014, la data emiterii deciziei contestate, 26 mai 2021, fiind în vigoare forma adoptată prin cel din urmă act normativ menţionat, aplicabilă din 18 decembrie 2014.

Astfel, prin art. 4 din Legea nr. 164/2014 a fost reglementat regimul probelor în materia cererilor ce fac obiectul Legii nr. 290/2003, în sensul următor: "Cererile aflate în curs de soluţionare la comisiile judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti pentru aplicarea Legii nr. 9/1998, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi a Legii nr. 290/2003, cu modificările şi completările ulterioare, se analizează şi se soluţionează pe baza actelor care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, certificate de autorităţile competente, acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate."

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 164/2014, "persoanele îndreptăţite la acordarea despăgubirilor vor face dovada calităţii lor de moştenitor prin certificatul de moştenitor, de calitate de moştenitor sau prin hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă prin care se atestă această calitate".

Astfel, dovezile care incumbau reclamantului pentru a obţine o soluţionare pozitivă a cererii sale erau reprezentate de înscrisurile menţionate în textele de lege enunţate, respectiv acte emise de autorităţile competente, declaraţiile autentificate ale martorilor fiind permise, exclusiv, în completarea situaţiilor certificate prin respectivele înscrisuri.

În speţă, se observă că instanţa de apel a examinat probatoriul administrat în cauză la care a făcut referire (declaraţia pe propria răspundere a martorilor M. şi N.; adeverinţa nr. x/11.04.2005 eliberată de Arhivele de Stat ale Regiunii Cernăuţi în care se menţionează că în documentele fondului de arhivă a primăriei comunei Toporăuţi, jud. Cernăuţi, pentru anii 1939-1940, există date precum că cetăţeanul B.. a avut în proprietatea sa 4 ha teren arabil; (. .) pentru anii 1919-1940, 1941-1944, alte date despre averea imobilă a cetăţenilor B. şi L., nu au fost găsite; adeverinţa nr. x/24.09.2013 eliberată de Consiliul sătesc din Toporăuţi, raionul Noua Suliţă, regiunea Cernăuţi, dată în baza declaraţiilor martorilor O. şi P., în care se menţionează că domnul A. a locuit până în anul 1944 în satul Toporăuţi, pe strada x, în gospodăria părinţilor săi B. şi C., gospodărie care era formată dintr-o casă, anexe gospodăreşti, un lot corespunzător gospodăriei de 0,50 ha şi 4,50 ha teren arabil) şi a constatat că întrucât adeverinţa nr. x/24.09.2013 este eliberata de Consiliul sătesc din Toporăuţi, raionul Noua Suliţa, regiunea Cernăuţi, tot în baza declaraţiilor unor martori, atunci singurul înscris relevant este constituit de adeverinţa nr. x/11.04.2005 eliberată de Arhivele de Stat ale Regiunii Cernăuţi, având conţinutul menţionat anterior şi că acest înscris este completat cu declaraţiile martorilor M. şi N., care fac referire la suprafaţa de 4 ha teren arabil.

În acest context expus, se observă că instanţa de apel a luat în considerare potrivit art. 4 din Legea nr. 164/2014, doar cea din urmă adeverinţă menţionată, pe care a completat-o cu declaraţii de martori pentru a atesta dreptul de proprietate strict asupra suprafeţei de 4 ha teren arabil.

Recurenta pârâtă apreciază că adeverinţa nr. x/2005 nu face parte din categoria dovezilor reglementate de art. 4 din lege, deoarece nu reprezintă un act care atestă existenţa dreptului la despăgubiri, întrucât nu este emis de organul/instituţia care a instituit acel drept în situaţia în care dreptul îşi are izvorul într-o normă legală ale cărei efecte se produc de plin drept şi întrucât nu reprezintă nici un act de vânzare – cumpărare, act dotal, etc. pentru a face dovada dreptului de proprietate, cu atât mai mult cu cât potrivit art. 5 alin. (4) din Legea nr. 290/2003, arhivele naţionale sunt obligate să elibereze copii conforme după actele solicitate şi deţinute.

Instanţa de recurs constată nefondat acest ansamblu de critici. Astfel, prevederile art. 4 din Legea nr. 164/2014 nu limitează categoria actelor doveditoare ale dreptului de proprietate care atestă existenţa dreptului de proprietate la specia celor originare indicată de recurentă. Nicăieri nu se specifică faptul că actul doveditor la care face referire art. 4 din lege, trebuie să fie emis de instituţia/organul care ar fi instituit acel drept, în baza unei norme juridice care produce efecte de plin drept.

În egală măsură, nu poate fi considerat fondat nici secundul argument invocat de recurentă. Acceptarea restrângerii sferei actelor doveditoare la cea indicată de recurentă, respectiv specia actelor juridice care constituie potrivit dreptului comun instrumentum probationis pentru translatarea sau constituirea dreptului de proprietate (de exemplu, acte de vânzare – cumpărare, de donaţie, planuri şi autorizaţii de construire) ar determina un rezultat de neacceptat din punct de vedere logico – juridic, deoarece nu şi-ar găsi atunci raţiunea partea finală a textului legal analizat: "acte care pot fi completate cu declaraţii ale martorilor, autentificate".

Or, specia actelor juridice indicate de recurentă nu este de natură ab initio a fi completată cu declaraţii de martori pentru a face dovada dreptului de proprietate, ceea ce determină din punct de vedere al metodelor de interpretare sistematică, literală şi raţională a normei juridice analizate, concluzia că sfera actelor doveditoare la care se referă acest text de lege este una mai largă decât cea a speciei ilustrate de recurentă.

Concluzia expusă rezultă cu prisosinţă inclusiv din aplicarea metodei de interpretare teleologică a textului legal, atât timp cât prin Legea nr. 171/2006, atributul "autentice" din cuprinsul sintagmei "acte doveditoare autentice" a fost eliminat din cuprinsul art. 5 alin. (1) astfel cum era el configurat iniţial de Legea nr. 290/2003.

Prevederile art. 5 alin. (4) din Legea nr. 290/2003 sunt incidente pe teritoriul României, instituind obligaţii în sarcina instituţiile publice române, potrivit principiului teritorialităţii legii civile. Or, înscrisul respectiv provine de la o autoritate publică din Ucraina.

În fine, instanţa prezentă de recurs constată că instanţa de apel şi-a justificat concluzia legată de dovedirea dreptului de proprietate pe baza respectivului înscris pe care l-a conjugat cu două depoziţii de martori, astfel cum permite în mod expres art. 4 din Legea nr. 164/2014.

Instanţa prezentă de recurs constată şi faptul că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 488 din acelaşi cod procesual, controlul jurisdicţional al prezentei instanţe de recurs este unul exclusiv de legalitate, astfel încât Înalta Curte nu poate proceda la verificarea, evaluarea situaţiei de fapt configurate de instanţa de apel pe baza probelor administrate cauzei, acesta fiind apanajul exclusiv al instanţelor devolutive ale fondului cauzei.

Aşadar, constatând că adeverinţa contestată de recurentă se înscrie în sfera dovezilor prevăzute de art. 4 din Legea nr. 164/2014, instanţa de recurs constată că motivul de recurs invocat nu este fondat.

Pentru considerente expuse, dat fiind că dispoziţiile legale în materie au fost aplicate în mod corect de instanţa de apel, nefiind încălcate dispoziţiile Legii nr. 164/2014, Înalta Curte, constatând că nu este incident cazul de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., în baza art. 496 alin. (1) din acest act normativ, va respinge ca nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor împotriva deciziei nr. 407 din 24 martie 2022 a Curţii de Apel Suceava – secţia I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepţia nulităţii recursului, invocată de intimatul A..

Respinge excepţia tardivităţii recursului.

Respinge nefondat, recursul declarat de pârâta Autoritatea Naţională pentru Restituirea Proprietăţilor Bucureşti împotriva deciziei nr. 407 din 24 martie 2022 a Curţii de Apel Suceava – secţia I civilă.

Definitivă.

Pronunţată în şedinţă publică astăzi, 13 decembrie 2022.