Medical malpractice liability for delayed acetabular fracture surgery and procedural validity of judge-delegated signature on appellate decision

Şedinţa publică din data de 3 februarie 2022

Asupra cauzei de faţă, constată următoarele:

I. Circumstanţele cauzei:

1. Obiectul cererii de chemare în judecată:

Prin acţiunea înregistrată la 22 februarie 2012 pe rolul Tribunalului Timiş sub dosar nr. x/2012, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, solicitând obligarea lor în solidar la plata echivalentului în RON a sumei totale de 28.544 euro daune materiale alcătuite din 3.776,83 euro - contravaloare radiografii, consultaţii şi medicamente suportate în localitatea Szeged, Ungaria, 254,97 euro - contravaloare transport, 9715,20 euro - contravaloare exerciţii de kinetoterapie şi 62.536 RON (14798 euro) reprezentând diferenţa dintre pensia actuală şi solda lunară cu sporurile permanente pe care le-ar fi primit lunar conform legislaţiei în vigoare.

A mai solicitat reclamantul obligarea în solidar a pârâţilor la plata sumei de 500.000 Euro, daune morale, inclusiv la plata unei prestaţii lunare de 2960 RON reprezentând diferenţa dintre pensia încasată lunar şi veniturile pe care le-ar fi obţinut ca angajat în cadrul Ministerului Apărării Naţionale.

Conflict de competenţă:

Prin sentinţa civilă nr. 2200/PI din 7 septembrie 2012 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a admis excepţia necompetenţei materiale a acestei instanţe şi a fost declinată competenţa de soluţionare a cererii de chemare în judecată în favoarea Judecătoriei Timişoara.

Prin sentinţa civilă nr. 14004 din 16 noiembrie 2017 pronunţată de Judecătoria Timişoara, s-a admis excepţia necompetenţei materiale, a fost declinată competenţa de soluţionare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiş, s-a constatat ivit conflict negativ de competenţă şi a fost înaintat dosarul Curţii de Apel Timişoara pentru a hotărî asupra acestuia.

Prin sentinţa nr. 15 din 11 ianuarie 2018, Curtea de Apel Timişoara a stabilit în favoarea Judecătoriei Timişoara competenţa de soluţionare a cauzei.

Prin decizia nr. 875 din 20 martie 2018 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, s-a admis recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei nr. 15 din 11 ianuarie 2018 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara–Secţia I civilă şi a fost modificată sentinţa, în sensul că a fost stabilită competenţa soluţionării cauzei în primă instanţă în favoarea Tribunalului Timiş.

Primul ciclu procesual:

2. Hotărârea pronunţată în primă instanţă:

Prin sentinţa civilă nr. 1031 din 20 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş, s-a admis în parte acţiunea civilă formulată de reclamantul A. împotriva pârâtului B..

A fost obligat pârâtul să plătească reclamantului echivalentul în RON la data plăţii al sumei de 15.000 euro, cu titlu de daune morale.

S-au respins restul pretenţiilor.

S-a respins acţiunea faţă de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara.

A fost obligat pârâtul la plata sumei de 519 RON în contul bugetului local al Municipiului Timişoara, cu titlu de taxă judiciară de timbru şi s-a stabilit că suma de 24.236,51 RON reprezentând parte din taxa judiciară de timbru pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar, rămâne în sarcina statului.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel reclamantul A. şi pârâtul B..

3. Hotărârea pronunţată în apel:

Prin încheierea civilă nr. 5 din 30 ianuarie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Timişoara – secţia I civilă, a fost scoasă cauza aflată în apel de pe rolul acestei instanţe şi a fost trimisă spre soluţionare la Curtea de Apel Alba Iulia, instanţă la care s-a dispus strămutarea prin încheierea nr. 134/23.01.2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Prin decizia civilă nr. 312 din 26 martie 2019 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia în dosarul nr. x/2012, s-a admis apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1013/2018 pronunţate de Tribunalul Timiş.

A fost schimbată sentinţa apelată numai în ceea ce priveşte modalitatea de soluţionare a acţiunii faţă de Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, în sensul că s-a admis în parte acţiunea reclamantului şi faţă de acest pârât, care a fost obligat la plata în solidar cu pârâtul B. a sumei reprezentând echivalentul în RON la data plăţii al sumei de 15.000 euro, cu titlu de daune morale.

Au fost menţinute restul dispoziţiilor din sentinţa apelată.

S-a respins apelul formulat de pârâtul B. împotriva aceleiaşi sentinţe.

A fost obligat Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara să plătească reclamantului suma de 3036 RON, cheltuieli de judecată în apel.

4. Hotărârea pronunţată în recurs:

Prin decizia nr. 1399 din 19 septembrie 2019 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în dosarul nr. x/2012, au fost admise recursurile formulate de reclamantul A., de pârâtul B. şi de pârâtul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, împotriva deciziei nr. 312 din 23 martie 2019 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia, secţia I civilă.

A fost casată decizia recurată cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleiaşi instanţei de apel, fiind respins recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii de şedinţă din data de 12 martie 2019 a aceleiaşi instanţe.

Al doilea ciclu procesual:

5. Rejudecare apel – dosar nr. x/2012:

Prin decizia nr. 1073 din 23 iunie 2021 pronunţată de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă, a fost admis apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinţei civile nr. 1031 din 20 iunie 2018 pronunţată de Tribunalul Timiş în dosarul nr. x/2012.

A fost schimbată în parte sentinţa atacată şi, în consecinţă, a fost admisă în parte acţiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâţilor B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "C." Timişoara.

Au fost majorate daunele morale stabilite de prima instanţă, respectiv de la suma de 15.000 euro la suma de suma de 150.000 euro şi au fost obligaţi, în solidar, pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă " C." Timişoara la plata acestora către reclamantul A., prin echivalent în RON la cursul B.N.R din ziua plăţii.

Au fost obligaţi în solidar pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă " C." Timişoara să plătească reclamantului A. suma de 13.747 euro, reprezentând daune materiale, prin echivalent în RON la cursul B.N.R din ziua plăţii.

Au fost menţinute în rest dispoziţiile sentinţei apelate.

A fost respins, ca nefondat, apelul declarat împotriva aceleiaşi sentinţe de pârâtul B..

Au fost obligaţi în solidar pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă " C." Timişoara să plătească reclamantului A. suma de 12.103,39 RON reprezentând cheltuieli parţiale de judecată în apel.

6. Calea de atac formulată în cauză:

Împotriva încheierilor de şedinţă din 2 iunie 2021, din 9 iunie 2021 şi din 16 iunie 2021 şi a deciziei civile nr. 1073 din 23 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă, au declarat recurs pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "C." Timişoara. Recursul declarat de recurentul-pârât B. a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 1, pct. 5, pct. 7 şi pct. 9 C. proc. civ., solicitându-se, în principal, admiterea recursului şi în conformitate cu prevederile art. 312 pct. 3 C. proc. civ., reţinând aplicabil art. 313 C. proc. civ., casarea hotărârii atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecare Curţii de Apel Alba-Iulia, iat în subsidiar, recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate şi, rejudecând cauza, a solicitat respingerea apelului reclamantului, cu consecinţa respingerii în totalitate a acţiunii.

În cuprinsul motivului de recurs, subsumat dispoziţiilor art. 304 pct. 1 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că decizia recurată a fost semnată de un judecător delegat, pentru ambii membri ai completului de judecată care au pronunţat hotărârea, respectiv atât pentru preşedintele completului, în persoana doamnei D. - aflată în concediu de odihnă, cât şi pentru judecătorul E. - mutat la altă instanţă, justificarea acestei imprejurari constând în prevederile art. 261 alin. (2) C. proc. civ., că semnatarul hotărârii, în calitate de judecător delegat este domnul F., component al secţiei Penale a Curţii de Apel Alba-Iulia.

S-a arătat că potrivit menţiunilor regăsite în finalul deciziei recurate, rezultă că aceasta a fost redactată resepectiv tehnoredactată, de domnul E. la data de 28.08.2021, fiind multiplicată la aceeaşi dată într-un număr de 8 exemplare, că hotărârea nu este semnată de judecătorul redactor, ci este semnată de judecătorul delegat, că din verificările informaţiilor accesibile publicului rezultă că sintagma "mutat la altă instanţă" se datorează transferului domnului judecător E. la Judecătoria Mediaş, în funcţia de preşedinte.

În acest sens s-a învederat că din Hotărârea Consiliului Superior al Magisiraturii, secţia pentru Judecători nr. 771/10.06.2021, resiese că domnul judecător E.,a fost declarat admis pentru funcţia de preşedinte al Judecătoriei Mediaş, urmând ca numirea în această funcţie de conducere să fie realizată în data de 16.07.2021, dată de la care a operat şi transferul efectiv al acestuia de la Curtea de Apel Alba Iulia, la Judecătoria Mediaş. Prin urmare, menţiunea regăsită în cuprinsul finalului deciziei recurate cu privire la imposibilitatea semnării hotărârii este reală.

Acceptarea ideii că, hotărârea nu putea să fie semnată la data redactării ei de către acest membru al completului de judecată prin prisma motivului invocat, duce în mod automat şi la reţinerea împrejurării că nici redactarea hotărârii nu putea să fie făcută la acea dată de către acel membru al completului de judecată.

În ceea ce priveşte semnarea hotărârilor judecătoreşti, se susţine că sunt aplicabile dispoziţiile art. 264 alin. (1) pct. 8 şi alin. (2) C. proc. civ., art. 7 alin. (1) lit. h) şi l), alin. (6) şi (7), art. 131 alin. (5) din ROIIJ, referitoare la delegarea atribuţiilor preşedintelui instanţei în cazul în care pentru judecătorii care au pronunţat hotărârea se constată că dacă unul dintre judecători nu mai face parte din alcătuirea instanţei care a pronunţat hotărârea, se va înlocui atestarea semnăturii judecătorului cu semnătura preşedintelui instanţei. Delegarea acestei atribuţii către unul dintre vicepreşedinţi, preşedintele de secţie sau alt judecător, se va face numai pentru motivul imposibilităţii preşedintelui de a semna.

Din această perspectivă, se arată că hotărârea recurată este semnată de un judecător delegat care nu exercită funcţia de conducere a preşedintelui instanţei,că delegarea altui judecător petru a semna hotărârea în locul preşedintelui poate fi exercitată numai când preşedintele se află în imposibilitate de a semna el însuşi, iar nu pe calea delegării către judecători de atribuţii care revin exclusiv preşedintelui instanţei.

Recurentul-pârât a mai susţinut că alcătuirea instanţei la semnarea hotărârii este contrară dispoziţiilor legale care reglementează atribuţiile preşedintelui instanţei, în special asupra delegării atribuţiilor acestuia în ipoteza împiedicării unui membru al completului de judecată de a semna hotărârea. Mai mult, textul de lege invocat reglementează ipoteza imposibilităţii unui judecător din cei care au pronunţat hotărârea de a o semna, situatie în care atribuţia îi revine preşedintelui instanţei.

Or, în maniera în care s-a procedat la semnarea deciziei, cu consecinţa asumării prin semnătură, a motivării deciziei pronunţate, recurentul-pârât apreciază că s-au încălcat în mod flagrant norme referitoare la compunerea instanţei la momentul redactării şi semnării hotărârii, niciunul dintre magistraţii care au participat la dezbaterea în fond a cauzei, la deliberare şi la pronunţarea hortărârii nu îşi asumă nici redactarea şi, nici certificarea prin semnătură proprie a conţinutului deciziei recurate ce a fost comunicată părţilor.

În ce priveşte motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ., se învederează faptul că din hotârâre nu rezultă dacă preşedintele s-a aflat în imposibilitate de a semna hotărârea, şi că în astfel de condiţii s-a aplicat excepţia de la art. 261 alin. (2) C. proc. civ. şi art. 7 alin. (6) şi (7) din ROIIJ, prin reţinerea incidenţei art. 7 alin. (1) lit. h) din acelaşi Regulament.

Or, susţine recurentul pârât, înlocuirea judecătorului redactor la aplicarea semnăturii pe hotărârea judecătorească de un judecător delegat este nejustificată, deoarece redactarea s-a efectuat de acest judecător, la data la care funcţiona la altă instanţă şi era îndreptăţit să semneze hotărârea raportat la dispoziţiile art. 260 alin. (2) C. proc. civ.

O altă critică, vizează încheierea de amânare a pronunţării din 02.06.2021 şi încheierile subsecvente acesteia din 09.06.2021 şi 16.06.2021, cu privire la nelegalitatea dispoziţiei cuprinse în aceasta, referitoare la nulitatea raportului de expertiză medico-legală efectuată în cauză de INML Bucureşti şi depus la dosar în 14.05.2021.

În concret, critica de nelegalitate constând în încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. vizează respingerea obiecţiunilor formulate la termenul din 02.06.2021 cu motivarea că nu au fost contestate cele comunicate instanţei de către INML la 06.07.2021 .

Prin această dispoziţie interlocutorie,vătămarea produsă constă în eficientizarea aşa-zisei probe noi, constând în raportul de expertiză nouă medico-legală, conjugat cu punerea în imposibilitate absolută a pârâtului de a solicitaq o nouă expertiză medico-legală, sau avizul Comisiei Superioare Medico-Legale.

Se susţiinec că potrivit deciziei de casare, obligatorie pentru instanţa de rejudecare, în cauză trebuia pus în discuţie şi administrat un probatoriu făcându-se abstracţie totală de probele cărora Înalta Curte le-a atribuit valoarea juridică de probe extrajudiciare şi, mai mult, despre care s-a reţinut că "întemeirea deciziei pe o probă extrajudiciară, în lipsa posibilităţii părţilor de a-şi exprima punctul de vedere cu privirel la acest aspect atrage nelegalitalea deciziei în temeiul ait. 904, punctul 5 CPC" .

Cum recurentul-pârât, cu prilejul rejudecării cauzei a precizat, în mod expres că nu solicită eficientizarea probelor extrajudiciare, instanţa de rejudecare la termenul din 10.06.2020 s-a pronunţat asupra cererilor în probaţiune, fiind încuviinţată efectuarea expertizei medico-legale de către INML "Mina Minovici" Bucureşti.

S-a aratat că prin aceeaşi încheiere din 02.06.2021,instanţa de rejudecare a ineficientizat cele statuate de instanţa de control judiciar, cu prilejul trimiterii cauzei spre rejudecare, încălcând flagrant prevederile art. 314 C. proc. civ. Altfel spus, prin acceptarea expresă, în pofida celor stabilite prin decizia de casare, raportul de nouă expertiză medico-legală conferă relevanţă juridică a tot ceea ce s-a derulat în manieră extrajudiciară.

Mai mult, susţine recurentul pârât, instanţa de rejudecare şi-a încălcat propriile dispoziţii din încheierile inlerlocuiorii menţionate, prin aceea că, deşi a încuviinţat o expertiză medico-legală, a acceptat fără alte dispoziţii administrarea unei noi expertize medico-legale. Rigoarea termenilor şi expresiile relative la jurisdicţiile medico-legule nu sunt o facultate a instanţei de rejudecare cum nici Institutul de Medicină Legală căruia i s-a dispus efectuarea expertizei nu are prerogativa de a alege ce lucrare medico-legală să întocmească.

Din această pe4rspectivă se arată că, trebuie făcută distincţia între noţiunile de "expertiză" şi "noua expertiză", distincţie pe care o face Legea nr. 45/2001, O.G. nr. 57/2001, Legea nr. 271/2004, precum şi Regulamentul de aplicare a dispoziţiilor Legii nr. 271/2004. Din lecturarea textelor de lege rezultă, că nu se poate pune semnul egalităţii între termenii "expertiză" şi "noua expertiză". În acest sens se invocă încheierea Curţii de Apel Alba-Iulia care a a dispus efectuarea unei expertize şi nu efectuarea unei "noi expertize medico-legale".

Se mai învedereză că şi sub aspect procedural există diferenţe majore între cele două categorii de acte medico-legale, aspecte ce rezultă din art. 9 respectiv art. 49 din Normele procedurale privind efectuarea expertizelor a constatărilor şi a altor lucrări medico-legale.

Ca atare, pentru motivele expuse recurentul pârât apreciază că în cauză trebuia efectuată o expertiză medico-legală. Or, din cuprinsul raportului comunicat la dosarul cauzei în data de 14.05.2021 se observă că Institutul Naţional de Medicină Legală "Mina Minovici" a preluat constatările din celelalte rapoarte de expertiză extrajudiciare, procedând la întocmirea unui nou raport de expertiză medico-legală.

Prin urmare, raportat la faptul că în realitate s-a efectuat o nouă expertiză, deşi instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize, recurentul pârât apreciază că se impune aplicarea sancţiunii nulităţii absolute în condiţiile în care raportul de nouă expertiză medico-legală comunicat la dosarul cauzei în data de 14.05.2021 este lovit de nulitate absolută deoarece vătămarea drepturilor şi intereselor pârâtului este prezumată, însă chiar şi în lipsa acestei prezumţii vătămarea rezultă indubitabil din încălcarea dispoziţiilor legale imperative indicate.

În ceea ce priveşte obligarea la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată compuse din suma 4224 RON - cu titlu de taxă judiciară de timbru, se susţine că imputarea acestora pârâtului este nelegală în condiţiile în are prin decizia de casare nr. 1399/2019, pronunţată de Înalta Curte s-a stabilit că acţiunea este scutită de taxă de timbru.

De altfel, instanţa de rejudecare s-a pronunţat pe cererea reclamantului având ca obiect restituirea taxelor judiciare de timbru achitate de către acesta, fără ca ele să fie datorate, prin încheierea din 20 iulie 2020.

În ceea ce priveşte incidenţa motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a arătat că prin decizia nr. 875 din 20 martie 2018, pronunţată de Înalta Curte cu prilejul soluţionării recursului declarat împotriva regulatorului de competenţă, s-a reţinut că speţei îi este aplicabil dreptul comun, respectiv răspunderea civilă delictuală reglementată de art. 998 - 999, art. 1000 alin. (3) C. civ.

Din această perspecitvă, se învederează că motivele din decizia recuarată care fac referire la malpraxisul medical şi încălcarea Codului de Deontologie Medicală sunt străine de natura pricinii.

În aceeaşi măsură, sunt incidente prevederile acestui text legal invocat atunci când se recunoaşte natura extrajudiciară a lucrărilor de medicină legală întocmite în trecut pentru ca mai apoi, aceeaşi instanţa, începând cu fila x a deciziei recurate, să procedeze la examinarea jurisdicţiei medico-legale anterioare prin prisma motivelor de apel invocate de către pârât în primul ciclu procesual. Ori, se suzsţine că atâta vreme cât, urmare a considerentelor decziei de admitere a recursului, Înalta Curte a consfinţit caracterul extrajudiciar al acestora, preocuparea instanţei de rejudecare cu privire la acestea pare contradictorie şi străină de obiectul rejudecării.

Astfel, se susţine că în considerentele deciziei atacate, se ridică la rangul de "regină a probei" raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de către INM, la 10.05.2021, însă doar în ceea ce priveşte argumentarea "malpraxisului" pârâtului, cu ignorarea sau minimalizarea constatărilor favorabile.

O contradicţie evidentă o constituie reţinerea de către instanţă a ideei că la externare reclamantul a respectat indicaţiile din biletul de externare cu toate că, atât reclamantul la interogator, cât şi martorul propus de acesta, audiat în faţa instanţei de rejudecare au declarat că, imediat după externare după data de 11 martie 2009 şi până la data primul control din aprilie 2009, reclamantul a urmat kinetoterapie în condiţiile în care recomandarea era de repaos la pat 2 săptămâni şi de a nu călca deloc pe membrul afectat pe o perioada de 2 luni.

Se mai arată că, în încercarea de a argumenta această contradicţie, în motivarea deciziei, fără ca reclamantul să o fi invocat, instanţa inserează raţionamentul că nu există un act medico-legal care să ateste că reclamantul s-a supus greşit şedinţelor de kinetoterapie ori că recurgerea la kinetoterapeut a fost în dauna reclamantului, pentru că aceste servici nu au fost prescrise.

În ceea ce priveşte motivul de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează dispoziţiile obligatorii atât din decizia de casare nr. 1399/2019, cât şi din decizia recurată, din care reiese fără echivoc că instanţa de rejudecare trebuia să examineze prin prisma probatoriului administrat în cauză întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce nu a făcut.

Se mai susţine că hotărârea pronunţată în apel este dată cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii atât ca şi act normativ, cât şi ca dispoziţie obligatorie a instanţei de control judiciar, în ceea ce priveşte incidenţa în cauză a condiţiilor antrenării răspunderii civile delictuale, respectiv fapta ilicită, culpă, prejudiciu şi raportul de cauzalitate.

În acest sens, se arată că instanţa de apel nu a stabilit în ce a constat fapta ilicită a pârâtului, în condiţiile în care luxaţia la radiografia de la momentul externării nu exista, ci aceasta a fost evidenţiată după o lună de zile când pârâtul s-a prezentat la control şi a fost efectuată o nouă radiografie. Între perioda externării şi perioada controlului ulterior, conduita pârâtului este incertă şi pusă sub semnul întrebării în condiţiile în care, deşi în lisa de externare i s-a recomandat repaus fizic, acesta a fost la fiziokinetoterapie, procedură contrară prescripţiei medicale.

Se arată că, deşi, Înalta Curte a dispus-o în mod expres, instanţa de rejudecare nu a analizat întregul context ce a generat prezenta cauză şi pe care părţile îl prezintă diamentral opus, că tocmai în această omisiune de a examina întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale determină caracterul nelegal al deciziei recurate.

Se învederează că nu au fost luate în considerare nici aspectele ce rezultă din actul medico-legal apreciat ca fiind de maximă valoare ştiinţifică constând în aceea că, la nivelul anului 2009 nu existau elaborate protocoale sau proceduri pentru tratarea unor leziuni de care suferea reclamantul. Înrăutăţirea stării reclamantului nu se datorează conduitei pârâtului ci, în mod exclusiv, procedurilor de kineloterapie urmate de reclamant, în contra celor aduse la cunosţina acestuia şi prescrise în actele medicale. Aceste aspecte sunt recunoscute de reclamant la interogator şi prezentate şi de martorul audiat la propunerea acestuia.

De asemenea, recurentul pârât susţine că în mod nelegal, instantţa de apel a apreciat ca o faptă ilicită, culpabilă din partea pârâtului împrejurarea că reclamantul nu a dorit să fie operat într-o unitate sanitară din România, în special, la Clinica de Traumatologie "G." de către alţi medici specializaţi în intervenţii chirurgicale de natura celei pe care reclamantul trebuia să o parcurgă.

Or, susţine acelaşi recurent, examinarea conduitei anterioare internării şi ulterioare externării a reclamantului a fost făcută exclusiv pe baza unor date şi informaţii regăsite în documente întocmite exclusiv pe baza afirmaţiilor reclamantului şi a unor prezumţii simple, în dauna probelor administrale nemijlocit în faţă instanţei de judecată cu referire precisă la răspunsul reclamantului la interogator şi la depoziţia martorului audiat.

Prin urmare, recurentul pârât,susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, aplicând în mod greşit legea respectiv, art. 998 şi art. 999 C. civ., atâta timp cât nu se poate stabili cu certitudine în ce a constat fapta ilicită a pârâtului, precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, nu se poate reţine nici îndeplinirea condiţiilor răspunderii civile delictuale.

Recursul declarat de recurentul-pârât Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "C." Timişoara, vizează următoarele critici de nelegalitate prin prisma dispoziţiilor art. 304 pct. 7 şi 9 C. proc. civ.

Astfel, se arată că în condiţiile în care considerentele deciziei recurate ce fac referire la malpraxisul medical şi încălcarea Codului de Deontologie Medicală sunt în mod evident străine de natura pricinii, este incident motivul de nelegalitae prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ.

În acest sens, se învederează că prin decizia nr. 875/20.03.2018 pronunţată de Înalta Curte cu prilejul soluţionării recursului declarat împotriva regulatorului de competenţă, s-a stabilit fără echivoc că speţei îi este aplicabil dreptul comun respectiv, răspundrea civilă delictuală în maniera în care a fost reglementată în art. 998-999, art. 1000, alin. (3) din vechiul C. civ.. În aceeaşi măsură, sunt incidente prevederile acestui text legal invocat atunci când se recunoaşte natura extrajudiciară a lucrărilor de medicină legală întocmite în trecut pentru ca, mai apoi, aceeaşi instanţă, începând cu fila x a deciziei recurate, să procedeze la examinarea jurisdicţiei medico-legale anterioare prin prisma motivelor de apel invocate de pârât în primul ciclu procesual.

Ţinand cont de considerentele regăsite la fila x a deciziei atacate, se arată că raportul de nouă expertiză medico-legală întocmit de către INML la 10.05.2021 a fost luat în considerare doar în ceea ce priveşte argumentarea "malpraxisului" cu ignorarea sau minimalizarea constatărilor favorabile doctorului B..

Motivul de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se referă la faptul că, potrivit dispoziţiilor obligatorii, instanţa de rejudecare trebuia să examineze prin prisma probatoriului administrat în cauză întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, ceea ce, nu a făcut.

Se susţine că, instanţa de rejudecare nu a analizat întregul context ce a generat prezenta cauză şi pe care părţile îl prezintă diamentral opus, că tocmai această omisiune de a examina intrunirea elementelor răspunderii civile delictuale determină caracterul nelegal al deciziei recurate.

Deşi, instanţa de rejudecare aminteşte că, reclamantul a fost implicat într-un accident rutier în urma căruia a suferit grave leziuni, printre care şi cele examinate în prezentul dosar, nu evaluează din punct de vedere al faptei ilicite,a momentului săvârşirii acesteia intrunirea celorlalte condiţii imperative respectiv, culpa, prejudiciul şi raportul de cauzalitate.

Astfel, se susţine că s-ar fi impus verificarea condiţiilor concrete din toate punctele de vedere în examinarea întrunirii elementelor răspunderii civile delictuale, motiv pentru care se susţine că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre nelegală, aplicând în mod greşit dispoziţiile art. 998, ari. 999 vechiul C. civ.

Legat de acest aspect, se mai învederează că, Înalta Curte în jurisprudenţa sa a reţinut că în materia daunelor morale, dată fiind natura prejudiciului care le generează, practica judiciară şi literatura de specialitate au subliniat că nu există criterii precise pentru cuantificarea lor respectiv că, problema stabilirii despăgubirilor morale nu trebuie privită ca o cuantificare economică a unor drepturi şi valori nepatrimoniale (cum ar fi: demnitatea, onoarea ori suferinţa psihică încercată de cel ce le pretinde), ci ca o evaluare complexă a aspectelor în care vătămările produse se exteriorizează, supusă puterii de apreciere a instanţelor de judecată.

Deşi stabilirea cuantumului despăgubirilor echivalente unui prejudiciu nepatrimonial include o doză de aproximare, instanţa trebuie să aibă în vedere o serie de criterii, cum ar fi: consecinţele negative suferite de cel în cauză pe plan fizic şi psihic, importanţa valorilor morale lezate, măsura în care au fost lezate aceste valori şi intensitatea cu care au fost percepute consecinţele vătămării, măsura în care i-a fost afectată situaţia familială, profesională şi socială.

Totodată, instanţa trebuie să stabilească un anumit echilibru între prejudiciul moral suferit şi despăgubirile acordate, în măsură să permită celui prejudiciat anumite avantaje care sa atenueze suferinţele morale, fără a se ajunge însă în situaţia îmbogăţirii fără just temei.

Principiul ce se degajă din jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în materia daunelor morale, pe care instanţele naţionale sunt obligate să îl aplice, este acela al statuării în echitate asupra despăgubirii acordate victimei, în raport de circumstanţele particulare ale fiecărui caz în parte. De asemenea, conform aceleiaşi jurisprudenţe, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, sens în care a fost consacrat principiul proporjionalităţii daunei cu despăgubirea acordată.

Suma de bani acordată cu titlu de daune morale nu trebuie să devină o sursă de îmbogăţire pentru victimă, dar nici să aibă numai un caracter pur simbolic, ci ea trebuie să reprezinte doar atât cât este necesar pentru a-i uşura ori compensa, în măsura posibilă, suferinţele pe care le-a îndurat sau eventual mai trebuie sa le îndure.

Despăgubirea bănească pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăşi destinaţia ei - aceea de a uşura situaţia persoanei lezate, de a-i acorda o satisfacţie - o categorie juridică cu caracter special, ea trebuie să fie rezultatul unei analize atente a împrejurărilor concrete ale cauzei, cum sunt intensitatea şi durata suferinţelor psihice încercate persoană păgubită, determinate de gravitatea pierderii suferite în contextul situaţiei sale concrete, suportul material asigurat în timpul vieţii de victima şi altele asemenea, deci a unor elemente obiective, care înlătură posibilitatea ca despăgubirea bănească acordată să constituie un mijloc imoral de îmbogăţire a victimei.

Pentru a-şi păstra caracterul de "satisfacţie echitabilă", se susţine că daunele morale trebuie acordate într-un cuantum care să nu le deturneze de la scopul şi finalitatea prevăzute de lege, spre a nu deveni astfel un folos material injust, fără justificare cauzală în prejudiciul suferit şi consecinţele acestuia. Ca atare, despăgubirile acordate trebuie să păstreze un raport rezonabil de proporţionalitate cu dauna suferită, în scopul asigurării unei juste compensaţii a suferinţelor pe care le-au îndurat sau eventual mai trebuie să le îndure terţele persoane păgubite.

Se solicită a se reţine că, atât Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cât şi înalta Curie de Casaţie şi Justiţie, atunci când acordă despăgubiri morale procedează la o apreciere subiectivă a circumstanţelor particulare ale cauzei, relativ la suferinţele fizice şi psihice pe care le-au suportat victimele unui fapt ilicit, precum şi la consecinţele negative pe care acel fapt le-a avut cu privire la viaţa lor particulară, astfel cum acestea sunt evidenţiate prin probele administrate.

Atâta timp cât nu se poate stabili cu certitudine în ce a constat fapta ilicită a pârâtului intimat, cât şi răspunderea spitalului precum şi raportul de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, se susţine că nu sunt întrunite condiţiile răspunderii civile delictuale.

Se arată că, instanţa de rejudecare la termenul din 10.06.2020 s-a pronunţat asupra cererilor în probaţiune fiind încuviinţată efectuarea expertizei medico-legale de către INML "Mina Minovici" Bucureşti, că prin încheierea din 02.06.2021, instanţa de rejudecare a ineficientizat cele statuate de instanţa de control judiciar cu prilejul trimiterii cauzei spre rejudecare, încălcând flagrant prevederile art. 314 C. proc. civ. Altfel spus, prin acceptarea expresă, în pofida celor stabilite prin decizia de casare, raportul de noua expertiză medico-legală conferă relevanţă juridică a tot ceea ce s-a derulat în maniera extrajudiciară.

Mai mult, se arată că instanţa de rejudecare şi-a încălcat propriile dispoziţii din încheierile interlocutorii prin aceea că, deşi a încuviinţat o expertiză medico-legală, a acceptat fără alte dispoziţii administrarea unei noi expertize medico-legale.

Din aceastză perspectivă se arată că rigoarea termenilor şi expresiile relative la jurisdicţiile medico-legale nu sunt o facultate a instanţei de rejudecare cum nici Institutul de Medicina-Legală căruia i s-a dispus efectuarea expertizei nu are prerogativa de a alege ce lucrare medico-Iegala sa intocmeasca.

Reluând aspectele prezentate de recurentul-pârât B. în cuprinsul cererii sale de recurs, se arată că trebuie făcută distincţia între noţiunile de "expertiză" şi " noua expertiză".

Astfel, potrivit art. 15 din Lege " Institutul National de Medicina Legală "Mina Minovici" Bucureşti, precum şi celelalte institute de medicină legală, în limitele competenţei lor teritoriale, stabilite prin regulamentul de aplicare a dispoziţiilor prezentei ordonanţe, au următoarele atribuţii principale:a) efectuează, din dispoziţia organelor de urmărire penală, a instanţelor judecătoreşti sau la cererea persoanelor interesate, expertize şi constatări, precum şi alte lucrări cu caracter medico-legal;b) efectuează noi expertize medico-legale dispuse de organele de urmărire penala sau instanţele judecătoreşti, precum şi în cazurile de deficiente privind acordarea asistentei medicale ori în cazurile în care, potrivit legii, sunt necesare expertize medico-legale psihiatrice;"

Astfel,se susţine că din lecturarea textelor de lege rezultă că, nu se poate pune semnul egalităţii între termenii "expertiză" şi "noua expertiză."

Faţă de aspectele expuse, se susţine că în cauză nu sunt întrunite condiţiile răspunderii delictuale pentru a fi angrenată răspunderea pârâtului.

5. Apărările formulate în cauză:

Intimatul-reclamant A. a depus întâmpinări, prin care a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate.

II. Soluţia şi considerentele Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie:

Cum recurenţii pârâţi au declarat recurs atât împotriva încheierilor de şedinţă din 2 iunie 2021, din 9 iunie 2021 şi din 16 iunie 2021, precum şi a decizei civile nr. 1073 din 23 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă, Înalta Curte următoarele:

În ce priveşte încheierile de amânare a pronunţării din 02.06.2021, 09.06.2021 şi 16.06.2021, Înalta Curte reţine că în esenţă criticile vizează nelegalitatea dispoziţiei referitoare la "raportul de nouă expertiză medico-legală" efectuată în cauză de INML Bucureşti depus la dosar la 14.05.2021.

În concret, se susţine încălcarea formelor de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., ce vizează respingerea obiecţiunilor formulate la termenul din 02.06.2021, raportat la faptul că în realitate s-a efectuat o nouă expertiză, deşi instanţa de apel a dispus efectuarea unei expertize.

Faţă de expertiza efectuată în cauză, ce în susţinerea recurenţilor pârâţi nu putea avea caracterul şi natura unei" noi expertize", Înalta Curte constată că la 6 iulie 2020 a fost depusă la dosarul instanţei de apel (fila x) o adresă a Institutului Naţional de Medicină Legală Mina Minovici cu nr. A8/6453/26 iunie 2020, prin care faţă de: "dispoziţia instanţei de efectuare a unei expertize medico- legale privind pe numitul A.", s-a comunuicat instanţei că în condiţiile în care " acest caz în cadrul INML Mina Minovici a parcurs toate etapele medico legale şi anume: raport de nouă expertiză medico legală cu nr. A5/27 05 2015 inclusiv supliment, avizul Comisiei de avizare şi Control cu nr E2/27 mai 2015, avizul Comisiei superioare medico lergale cu nr. E 1/5756/2016 si avizul Comisiei Superioare medico legale cu nr. E1/4444/2015, la INML Mina Minovici Bucureşti" s-a comunicat instanţei şi că "la INML Mina Minovici Bucureşti" se poate dispune efectuarea unui nou raport de expertiză medico legală în situaţia în care au apărut date medicale noi sau de anchetă."

Cum din adresa menţionată existentă la dosar încă din 6 iulie 2020 rezultă fără posibilitate de echivoc că, în raport de expertizele efectuate deja în litigiul pendinte, INML Bucureşti va putea efectuaîn condiţiile prevăzute de dispoziţiile legale doar "o nouă expertiză"", şi cum toate părţile au avut posibilitatea de a cunoaşte acest aspect, respectiv condiţiile legale în care INML Mina Minovici putea efectua doar "o nouă expertiză medico- legală", cu toate consecinţele ce decurg din aceasta, şi nu o " expertiză medico legală", precum şi în condiţiile în cae niciuna din parţi nu a formulat vreo opunere/obiecţiune sub acest aspect, Înalta Curte constată că în mod legal şi corect instanţa de apel a reţinut în încheierea de şedinţă din 2 iunie 2021 că " pronunţându-se în limitele O.G. nr. .1/2000 art. 15 şi Ordinul nr. 1134/2000-art. 17 lit. c) şi g), Institutul Naţional de Medicină Mina Minovici, a procedat la efectuarea unei noi expertize. medico – legale".

În argumentarea/motivarea acestei soluţii instanţa de apel a reţinut dispoziţiile art. 49 (3) din Ordinul nr. 1134/2000 potrivit cărora, noua expertiză medico legală constă în reluarwea sau/şi refacerea investigaţiilor medico – legale în cazul în care se constastă dee4ficienţe, omisiuni sau/şi aspecte contzradictorii la expertizele precedente. Concluziile unei noi expertize se redactează pe baza constatărilor sau a expertizelior medico legale anterioare, a probelor din dosarul cauzei, a aspectelor specifice speţei, a probelor noi, incvluse în dosarul cauzei, precum şi a obiecţiunilor formulate de organele judiciare."

În argumentarea/motivarea soluţiei din încheierea din 2 iunie 2021, menţinută şi prin încheierile uleterioare de amânare a pronunţării hotarârii din 9 iunie şi 16 iunie 2021, instanţa de apel a mai reţinut că " chiar dacă prin decizia de casare a fost stabilit caracterul extrajudiciar al probelor administrate anterior," în condiţiile în care sub aspect medical, în acest caz INML s-a pronunţat anterior, "duce la concluzia că poate efectua doar o nouă expertiză, medico legală", aspect comunicat instanţei la 6 iulie 2021 " la care părţile nu au formulat obiecţiuni".

Din perspectiva celor expuse, Înalta Curte reţine că niciuna din criticile ce vizează încheierile din amânare a pronunţării din 2, 9 si 16 iunie 2021 9, nu sunt fondate.

În ceea ce priveşte recursul declarat împotriva deciziei civile nr. 1073 din 23 iunie 2021, pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă, examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate şi prin raportare la dispoziţiile art. 304 pct. 1 pct. 1 şi pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., invocat de recurentul pârât B., Înalta Curte constată că aceste dispoziţii vizează ipoteza în care instanţa nu a fost alcătuită potrivit dispoziţiilor legale în următoarele situaţii, ce însă nu se verifică în cauză, şi anume: completul de judecată nu a fost compus din numărul de judecători prevăzut în normele de organizare judecătorească (art. 54 din Legea nr. 304/2004 republicată); când instanţa a fost compusă din judecători stagiari în pricini ce nu aveau dreptul să judece (art. 23 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 republicată), instanţa nu a fost constituită cu un reprezentant al Ministerului în cazurile în care participarea şi punerea concluziilor de către procuror sunt obligatorii (art. 45 C. proc. civ.); când în compunerea completului au intrat judecători incompatibili art. 24 C. proc. civ.) ori judecători în privinţa cărora au fost admise cereri de abţinere sau de recuzare.

Or, raportând cele expuse la situaţia din litigiul pendinte, Înalta Curte constată că instanţa de apel/completul de judecată a fost legal constituit atât la dezbaterile pe fondul cererii de apel cât şi la pronunţarea hotărârii din 23 iunie 2021, neexistând niciuna din ipotezele enunţate, motiv pentru care susţinerile legate de incidenţa art. 304 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. sunt nefondate.

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., ce vizează încălcarea normelor referitoare la compunerea instanţei la momentul redactării şi semnării hotărârii, întrucât niciunul dintre magistraţii care au participat la dezbaterea în fond a cauzei, la deliberare şi la pronunţarea hortărârii nu şi-au asumat nici redactarea şi nici certificarea prin semnătură proprie a conţinutului deciziei recurate, ce a fost comunicată părţilor, că nu se atestă dacă preşedintele s-a aflat în imposibilitate de a semna hotărârea, şi că astfel, s-a aplicat excepţia de la art. 261 alin. (2) C. proc. civ. civ. şi art. 7 alin. (6) şi (7) din ROIIJ, prin reţinerea incidenţei art. 7 alin. (1) lit. h) din acelaşi Regulament, şi că înlocuirea judecătorului redactor la aplicarea semnăturii pe hotărârea judecătorească de un judecător delegat este nejustificată, deoarece redactarea s-a efectuat de acest judecător, la o dată la care funcţiona la altă instanţă şi că era îndreptăţit să semneze hotărârea raportat la dispoziţiile art. 260 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte reţine următoarele:

Potrivit art. 304 pct. 5 C. proc. civ., modificarea sau casarea hotărârii se poate solicita când prin hotărârea dată, instanţa a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

Astfel, art. 105 alin. (2) C. proc. civ., prevede că: "Actele îndeplinite cu neobservarea formelor legale sau de un funcţionar necompetent se vor declara nule numai dacă prin aceasta s-a pricinuit părţii o vătămare ce nu se poate înlătura decât prin anularea lor. În cazul nulităţilor prevăzute anume de lege, vătămarea se presupune până la dovada contrarie."

Actele care se îndeplinesc cu nesocotirea dispoziţiilor legale de fond sau de formă, cu nerespectarea regulilor de desfăşurare a procesului civil în general, fie că sunt reglementate prin norme imperative, fie prin norme dispozitive, ori de un funcţionar ce nu avea competenţa să le îndeplinească, se vor declara nule numai dacă partea interesată dovedeşte existenţa unei vătămări care nu se poate înlătura decât prin anularea actului.

Prin urmare, pentrua interveni nulitatea este necesară îndeplinirea cumulativă a 3 condiţii: actul să fie îndeplinit cu nerespectarea condiţiilor de fond sau de formă prevăzute de lege, fie de un funcţionar care nu are competenţa să le îndeplinească, actul de procedură să producă părţii o vătămare şi, vătămarea să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului.

Norma înscrisă în alin. (2) al art. 105 C. proc. civ., face o distincţie între situaţiile în care legea prevede expres sancţiunea nulităţii pentru nesocotirea unor dispoziţii legale şi cele în care legea nu prevede nimic pentru cazul în care prevederile legale nu sunt respectate.

În prima situaţie, suntem în prezenţa unei nulităţi exprese, când nu mai este necesară dovedirea vreunei vătămări, pe când în cea de a doua situaţie, nulitatea actului îndeplinit cu neobservarea formelor legale, sau de un funcţionar necompetent, intervine numai dacă se dovedeşte o vătămare şi, numai dacă aceasta nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului.

Incidenţa dispoziţiilor art. 304 pct. 5 C. proc. civ., a fost susţinută raportat şi la dispoziţiile art. 260 alin. (2) C. proc. civ., în ceea ce priveşte faptul că hotărârea nu a fost semnată de judecătorul redactor.

Faţă de aceste susţineri, şi de dispoziţiile legale invocate de recurentul pârât B., Înalta Curte verificând hotărârea recurată constată că, în ceea ce priveşte pronunţarea hotărârii, soluţia a fost adoptată de către toţi membrii completului în faţa căruia s-a derulat procedura şi au avut loc dezbaterile, fapt confirmat de minuta ce cuprinde rezultatul deliberării şi care de asemenea cuprinde semnăturile judecătorilor din completul de judecată din calea de atac a apelului.

Din această perspectivă, minuta hotărârii confirmă faptul că niciunul dintre membrii completului care au şi participat la derularea procedurii şi la dezbaterile din apel nu au fost înlocuiţi, tot aceştia fiind şi cei care au pronunţat soluţia în cauză.

Referitor la redactarea hotărârii, Înalta Curte reţine că aceasta a fost redactată de judecătorul care a făcut parte din completul de judecată şi care a pronunţat-o la 23 iunie 2021, că semnarea ei a fost efectuată în condiţiile prevăzute de art. 261 alin. (2) C. proc. civ., situaţie menţionată expres pe hotărâre în condiţiile imposibilităţii semnării ei de judecătorul redactor transferat la o altă instanţă.

Or, în condiţiile date, Înalta Curte reţine că semnarea hotărârii a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de organizare interioară a instanţelor judecătoreşti, (care prevede că "preşedintele Curţii de apel desemnează vicepreşedintele sau, după caz, judecătorul care îl înlocuieşte atunci când lipseşte de la instanţă şi în toate situaţiile de imposibilitate temporară de exercitare a funcţiei), motiv pentru care dispoziţiile art. 304 alin. (1) pct. 5 C . pr civ. nu sunt incidente în cauză.

Înalta Curte mai reţine că, "semnarea hotărârii în numele judecătorului redactor membru al completului de judecată, transferat la o altă instanţă, nu are nicio consecinţă asupra procesului de emitere a hotărârii, semnarea hotărârii având loc într-o etapă ulterioară deliberărilor şi redactării hotărârii, nefiind adusă nicio atingere principiului nemijlocirii şi, nici dreptului la un proces echitabil".

În acest sens, legat de aspectul semnării hotărârii redactate, Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Iancu Contra României din 23 feb 2021, cererea nr. x/17 definitivă la 23 mai 2021 şi respectiv în cauza Tartousi cererea nr. x din 2 noiembrie 2021 publicată în Monitorul Oficial nr. 457 din 6 mai 2022 a statuat (paragraf 60-62) că: "În speţă, Curtea observă că, în mod similar Cauzei Iancu, citată anterior (pct. 47), judecătorii care au pronunţat decizia în litigiu nu fuseseră înlocuiţi înainte de deliberări şi de pronunţarea hotărârii în cauză, precum şi că redactarea acestei decizii a fost delegat....." că" nu a existat nicio modificare în compunerea completului de judecată, cu excepţia semnării deciziei respective de către un alt judecător"",(în locul judecătorului care se pensionase) . . . . . . . . . ."" că reclamantul nu a prezentat niciun fapt sau argument de natură să o convingă să ajungă, în prezenta cauză, la o concluzie diferită de cea la care a ajuns în Cauza Iancu"".

Prin urmare, Curtea consideră că acest capăt de cerere este în mod vădit nefondat."

În ceea ce priveşte susţinerile legate de incidenţa dispoziţiilor art. 260 alin. (2) C. proc. civ., care prevăd că" (2)Judecătorul care a luat parte la judecată este îndreptăţit să se pronunţe, chiar dacă nu mai face parte din alcătuirea instanţei, afară de cazul când i-a încetat calitatea de magistrat sau este suspendat din funcţie. În acest caz procesul se repune pe rol, cu citarea părţilor, pentru ca acestea să pună din nou concluzii în faţa instanţei legal constituite," Înalta Curte constată că aceste dispoziţii vizează cu totul o altă ipoteză decât cea existentă în prezenta cauză, respectiv ipoteza în care judecătorul încă nu s-a pronunţat printr-o hotărâre. Or, în litigiul pendinte judecătorul care a pronunţat hotărârea şi care a şi redactat-o a fost în imposibilitate de a o semna după redactare întrucât era transferat la o altă instanţă. (de la Curtea de Apel Alba Iulia la Judecătoria Mediaş, în funcţia de preşedinte al Judecătoriei Mediaş).

Faţă de condiţiile date, Înalta Curte reţine că semnarea hotărârii a fost efectuată cu respectarea dispoziţiilor art. 261 alin. (2) C. proc. civ., coroborate cu dispoziţiile art. 7 alin. (1) lit. h) din Regulamentul de organizare interioară a instanţelor judecătoreşti, care prevede că "preşedintele Curţii de apel desemnează vicepreşedintele sau, după caz, judecătorul care îl înlocuieşte atunci când lipseşte de la instanţă şi în toate situaţiile de imposibilitate temporară de exercitare a funcţiei".

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., invocat atât de recurentul B. precum şi de recurentul Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "C." Timişoara, Înalta Curte reţine următoarele:

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., vizează casarea unei hotărâri când nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Viciile motivării unei hotărâri pot fi încadrate în trei categorii: lipsa motivării, motivarea inexactă şi motivarea insuficientă, casarea intervenind, de regulă, în cazul în care există contradicţie între considerente şi dispozitiv, când cuprinde considerente contradictorii, precum şi în cazul în care lipseşte motivarea soluţiei din dispozitiv sau în cazul în care motivarea este superficială sau cuprinde numai considerente străine de natura cauzei.

Astfel, conform art. 261 pct. 5 C. proc. civ., considerentele vor cuprinde, motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei precum şi cele pentru care s-au înlăturat cererile părţilor. Motivarea trebuie să fie clară, precisă şi necontradictorie, aceste cerinţe înlăturând arbitrariul şi făcând posibil controlul judiciar, precum şi exercitarea căilor de atac de retractare. Motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar şi concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situaţii particulare, de speţă, în cadrul prevederilor generale şi abstracte ale unei legi. Scopul motivării fiind acela de a explica soluţia adoptată de instanţă.

Cum motivarea hotărârilor judecătoreşti reprezintă un element de validitate a acestora, instanţa are obligaţia de a arăta argumentele pro şi contra ce au format convingerea în ceea ce priveşte soluţia pronunţată, argumente ce trebuie să se raporteze atât la susţinerile, apărările părţilor, cât şi la probele şi dispoziţiile legale incidente raportului juridic dedus judecăţii. Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt şi de drept în baza cărora judecătorul pronunţă soluţia şi constituie o garanţie procesuală ce permite efectuarea controlului judiciar în calea de atac exercitată împotriva acesteia. Obligativitatea motivării hotărârii constituie o condiţie a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituţie şi respectiv art. 6 alin. (1) din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului. Or, dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susţinerile părţilor sunt examinate de instanţa ce are obligaţia legală de a proceda la o analiză a susţinerilor, argumentelor şi mijloacelor de probă, pentru a le aprecia pertinenţa. Trebuie avut în vedere şi faptul că motivarea unei hotărâri judecătoreşti ridică o problemă de conţinut, relevantă fiind consistenţa analizei juridice şi pertinenţa argumentelor aduse de instanţă în susţinerea soluţiei pronunţate şi nu o chestiune de cantitate. Pe cale de consecinţă, calitatea unei motivări şi implicit respectarea exigenţelor impuse de prevederile art. 261 pct. 5 C. proc. civ. nu este determinată de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor şi de corectitudinea raţionamentului care a stat la baza pronunţării soluţiei.

În egală măsură, trebuie avut în vedere şi faptul că obligaţia judecătorului de a motiva soluţia pronunţată, aşa cum această obligaţie este impusă de prevederile textului de lege mai sus menţionat, presupune necesitatea motivării punctuale a fiecărui capăt de cerere, respectiv a fiecărui motiv de critică formulat şi nu de a răspunde în detaliu fiecărui argument invocat de părţi în susţinerea, respectiv în combaterea pretenţiilor/criticilor cu care a fost învestit. Trebuie ca instanţa de judecată să examineze şi să dea un răspuns argumentat problemelor esenţiale de fapt şi de drept care se pun în cauza dedusă judecăţii. Raportând cele expuse la considerentele hotărârii recurate, se constată că hotărârea recurată cuprinde motivele pe care se sprijină şi care au format convingerea instanţei, precum şi pe cele pentru care au fost înlăturate cererile părţilor, instanţa nefiind ţinută (obligată) să răspundă fiecărui argument invocat de părţi, putând să sistematizeze susţinerile părţilor şi chiar să procedeze într-o altă ordine, decât cea prezentată de părţi, la examinarea acestora, atât timp cât motivarea unei soluţii clare şi convingătoare impune acest lucru şi cât nu sunt încălcate exigenţele dispoziţiilor art. 261 C. proc. civ. – ceea ce în speţă nu se regăseşte.

Totodată, Înalta Curte constată că soluţia pronunţată, este rezultatul analizei judiciare specifice prezentului litigiu în funcţie de situaţia de fapt şi de probele administrate şi, că nu se poate reţine existenţa unor contradicţii, ci, dimpotrivă, argumentele instanţei se constituie într-o ordine logică a faptelor şi a regulilor de drept pe baza cărora s-a fundamentat soluţia pronunţată, nefiind astfel incidente dispoziţiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ. De asemenea, criticile recurenţilor nu susţin motivarea străină de natura pricinii, ci vizează exclusiv aspecte ce ţin de modalitatea în care instanţa a înţeles să-şi argumenteze soluţia adoptată, în raport de răspunderea civilă delictuală în condiţiile art. 998-999 C. civ. Referirea la noţiunea de malpraxis nu poate atrage incidenţa motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., în condiţiile în care instanţa de apel a reţinut expres că" părţile pârâte nu au invocat ca motive exoneratoare de răspundere civilă situaţiile prevăzute de art. 654 alin. (2) a şi b din Legea nr. 95/2006, acelea când personalul medical nu este răspunzător pentru daunele şi prejudiciile produse în exercitarea profesiunii",... şi că " potrivit art. 653 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii mal-praxisul este definit ca fiind eroarea profesională săvârşită în exercitarea actului medical sau medico-farmaceutic,generatoare de prejudicii asupra pacientului, implicând răspunderea civilă a personalului medical şi a furnizorului de produse şi servicii medicale, sanitare şi farmaceutice". Aliniatul 2 al aceluiaşi articol prevede că:" personalul medical răspunde civil pentru prejudiciile produse din eroare, care includ şi neglijenţa, imprudenţa sau cunoştinţe medicale insuficiente în exercitarea profesiunii".

În ceea ce priveşte motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., din perspectiva susţinerilor recurenţilor ce vizează nelegalitatea hotărârii pentru că instanţa de rejudecare trebuia să examineze întrunirea elementelor răspunderii civile delictuale prin prisma probatoriului administrat în cauză, nefiind analizat întregul context ce a generat prezenta cauză şi, pe care părţile îl prezintă diamentral opus, susţinându-se că nelegalitatea hotărârii constă în această omisiune de a examina intrunirea elementelor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine următoarele:

Cum art. 304 pct. 9 C. proc. civ., vizează cazurile când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, Înalta Curte subliniază că situaţia de fapt stabilită de instanţele de fond constituie o premisă care nu mai poate fi repusă în discuţie în cadrul controlului de legalitate exercitat pe calea recursului, iar argumentele dezvoltate de recurenţi nu relevă nicio încălcare a dispoziţiilor legale de natură să impună casarea sau modificarea soluţiei adoptate, fiind chestiuni ce ţin de administrarea şi interpretarea probatoriilor, aspecte ce nu pot fi cenzurate de către instanţa de recurs. Înalta Curte constată că în rejudecare, instanţa de apel verificând, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererilor de apel, stabilirea situaţiei de fapt şi aplicarea legii de către prima instanţă, urmând şi îndrumările instanţei de recurs, a analizat cauza prin prisma dispoziţiilor art. 998-999 şi art. 1000 alin. (3) C. civ. incidente în cauză în ce priveşte răspunderea civilă delictuală a pârâţilor, reţinându-se existenţa culpei pârâtului B. "în sensul că acesta în calitate de medic curant al reclamantului a aplicat în mod definitiv pacientului un tratament ortopedic conservator,(extensie transcheletică) cu totul ineficient pe fondul unei subdiagonsticări a pacientului, adevărat fiind că radiografia de bazin din data de 18.02.2009 a fost efectuată şi interpretată de un medic radiolog, însă este neîndoielnic că tratamentul care trebuia aplicat de medicul ortoped consta în intervenţia chirurgicală de reconstrucţie a acetabului, intervenţie care a fost realizată în luna iunie 2009 la Clinica din Szeged, unde aşa cum a şi menţionat, chirurgul care a efectuat-o nu a obţinut decât o reconstrucţie suboptimală a suprafeţei articulare, pretabilă la o endoprotezare ulterioară".

În acelaşi sens, în examinarea condiţiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a mai reţinut că "a existat un diagnostic incomplet pus reclamantului pe fondul insuficienţei investigaţiilor imagistice, ceea ce a condus la un tratament ortopedic ineficient prin tracţiune transscheletală timp de 23 de zile, această tracţiune nu a îndeplinit nici una din criteriile tratamentului conservator (deplasare mai puţin de 2 mm a fragmentelor, stabilitate evaluată prin fluoroscopie dinamică şi congruenţa domului acetabular, primară sau secundară), practic pacientul a fost temporizat timp de 61 de zile până la radiografia de control din data de 20 aprilie 2019 când pârâtul B. a recomandat reclamantului efectuarea unei intervenţii chirurgicale în cadrul compartimentului Politraumatologie G. din cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara. Aşa cum reiese din răspunsurile date de reclamant la interogatoriul administrat în apel, pe baza recomandărior altor medici, acesta a ales să efectueze intervenţia chirurgicală la Clinica din Szeged în luna iunie 2009 când la această instituţie medicală s-a stabilit că din marginea posterioară a acetabului s-a rupt o bucată de 4/2/2 cm şi s-a dizlocat în spate iar capul femural s-a fixat luxat spre spate şi în sus, această luxaţie coxofemurală dreaptă nefiind consemnată în foaia de observaţie şi nici în cele trei buletine radiologice efectuate pe parcursul internării reclamantului la Timişoara, respectiv în datele de 18.02, 20.02 şi 05.03.2009".

În analiza conditiilor răspunderii civile delictuale, instanţa de apel a reţinut că "pârâtul B. trebuia să-l opereze pe reclamant în termen de maximum 7 zile de la momentul traumatismului sau să recomande neîntârziat această intervenţie chirurgicală de reconstrucţie/osteosinteză a peretului posterior al cavităţii acetabulare, instituirea tracţiunii continue mai mult de 7 zile devenind o măsură incorectă, adevărat fiind că aşa cum rezultă din referatul medical nr. x/04.05.2021 al Spitalului Universitar de Urgenţă Bucureşti, Clinica Ortopedie -Traumatiologie II, semnat şi parafat de prof. Dr. H., medic primar ortopedie -traumatologie, nu există vreun ghid/proticol naţional pentru diagnosticul şi tratamentul fracturilor acetabulare, dar în condiţiile în care însuşi pârâtul a recomandat intervenţia chirurgicală la consultul din data de 20.04.2009, este evident că acesta cunoştea că există şi o atare posibilitate, în afara tratamentului ortopedic conservator.

Fapta ilicită de malpraxis provine din subdiagnosticare şi alegerea unui tratament ineficient (culpa in eligendo), Curtea apreciind că necesitatea efectuării unor investigaţii imagistice suplimentare trebuia recomandată tot de medicul curant care avea obligaţia ca odată obţinute aceste rezultate (examen CT sau RMN) să aplice timp de 7 zile un tratament ortopedic după care să intervină chirurgical, ceea ce nu s-a întâmplat decât tarziu, după aproape 4 luni, la o clinică de specialitate din localitatea Szeged, Ungaria, prin urmare fapta ilicită a survenit pe fondul uşurinţei, a unei neglijenţe deloc scuzabile, practic reclamantul nu a avut parte în cadrul Spitalului Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara de un act medical efectuat cu diligenţă şi responsabilitate. Codul de deontologie medicală obligă medicul să caute metodele ştiinţifice cele mai orientate, să îndrume pacientul către specialişti mai competenţi, să nu supună bolnavul nici unui risc nejustificat, or în cauza de faţă reclamantul a fost supus cu prea mare uşurinţă unui tratament ortopoedic conservator care s-a dovedit inadecvat şi ineficient.

Înalta Curte constată că, instanţa de apel a analizat intrunirea cumulativă a condiţiilor răspunderii civile delictuale şi din perspectiva prejudiciului şi legăturii de caluzalitate, reţinînd că "prejudiciul cauzat reclamantului este unul evident, fiind, atât de natură materială cât şi unul moral, iar legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu este cea care rezidă în împrejurarea că nerecuperarea la un nivel optim sau cel puţin acceptabil a stării de sănătate a reclamantului se datorează tratamentului medical ineficient aplicat de medicul curant, pârâtul B., intervenţia chirurgicală din Ungaria fiind una care nu a mai putut asigura reconstrucţia anatomică a acetabulului".

În ceea ce priveşte cuantificarea daunelor morale, instanţa de apel a arătat că "se impun a fi acordate reclamantului într-un cuantm cu mult sporit faţă de cel la care s-a orientat prima instanţă, deoarece în primul rând există un prejudiciu care reprezintă un echivalent al durerii, al suferinţelor puternice trăite de reclamant ca urmare a faptului că nefiind supus la timp tratamentului medical adecvat, a avut parte de o fractură rămasă netratată timp de cel puţin 4 luni, până la intervenţia chirurgicală din Ungaria iar după acel moment al lunii iunie 2009 reconstrucţia acetabului s-a dovedit o soluţie parţial recuperatorie şi nicidecum cu efect de vindecare anatomică. Suferinţa reclamantului a fost una fizică şi psihică, acesta a trăit cu dureri greu de suportat după ce suferit acea implantare a tijei în picior (extensia transcheletica) ca procedeu medical prelungit mai mult decât era necesar, a avut parte de o mare incertitudine, teamă, s-a simţit lipsit de ajutor medical calificat şi nu a putut avea încredere într-o reuşită medicală pe fondul imobilizării sale prelungite şi a persistenţei durerilor până când chirurgul din Ungaria a identificat pe deplin detaliile sau realitatea fracturii şi a intervenit chirurgical, refacerea medicală a implicat de asemenea dureri şi oricum de bună seamnă că văzându-şi membrul pelvin drept scurtat cu 6 cm reclamantul a conştientizat că şansa refacerii medicale depline este una cu totul îndepărtată, în condiţiile în care mersul stepat cu sprijin bilateral pe cârje - cot, constituie un aspect obiectiv constatat la examinarea sa medico-legală la INML "Mina Minovici" Bucureşti în data de 21.01.2021.

În al doilea rând, în afara de aşa numitul "pretium doloris", reclamantul a fost pus şi în situaţia de a suporta un prejudiciu de agrement în sensul că după vârsta de 39 de ani viaţa sa a cunoscut o restrângere considerabilă a activităţilor familiale şi sociale pe care le putea desfăşura înainte de fi supus tratamentului medical aplicat de pârâtul B. şi care a devenit ineficient după a 7 zi, cu alte cuvinte reclamantul a devenit o persoană cu o mobilitate scăzută sau cu totul restrânsă, fiindu-i imposibil să îşi mai însoţească fiica minoră la diversele activităţi şcolare, educative, de recreeere, să participe alături de soţia sa la diverse întâlniri şi evenimente cu prietenii sau rudele, viaţa sa profesională de până atunci a dispărut penru că în luna decembrie a anului 2009 a fost trecut în rezervă şi ulterior a devenit beneficiar al unei pensii de stat, practic reclamantul nu a mai putut evolua în cariera sa militară deoarece s-a ales cu un handicap accentuat care a fost incompatibil cu orice funcţie de conducere şi comandă, el putând efectua doar munci uşoare de birou, în plus reclamantul a fost nevoit să înceteze orice activitate sportivă.

În al treilea rând, reclamantul a înregistrat şi un prejudiciu de ordin estetic pentu că membrul inferior drept i-a fost scurtat cu 5 - 6 cm, reconstrucţia acetabului nu a fost o reuşită decât parţială, chiar medicul chirurg din Ungaria evaluând în mod onest şi profesional rezultatul intervenţiei sale chirurgicale, respectiv a descris-o în acest fel, raportat la actele medico-legale de la dosar opinia Curţii fiind aceea că dacă intervenţia chirurgicală de reconstrucţie/osteosinteză era una mai aproape în timp de momentul traumatismului, şansa reclamantului de a recăpăta un aspect al mersului normal sau apropiat celui normal şi de a renunţa la mersul în cârje, era mult mai mare, practic tratamentul ortopedic conservator aplicat acestuia în Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara i-a înlăturat şansa de a redobândi un alt aspect al mersului.

Reclamantul se deplasează de 12 ani sprijinit de cârje ceea ce îi conferă în societate imaginea unei persoane aflată în stare de invaliditate, permanentizarea acestui mod de deplasare în mod categoric că i-a produs suferinţă pentru că l-a pus în postura unei persoane care atrage milă şi compasiune, trecerea la acest mod de viaţă a afectat reclamantul pentru că din persoană care oferea sprijin şi ajutor (cadru militar în grad de capitan) acesta s-a transformat într-o persoană care are nevoie de ajutor, practic imaginea sa de bărbat tânăr (39 ani la data internarii sale în spital), pilon al familiei, a avut de suferit, rolul său în familie şi în societate s-a diminuat, cel mai probabil atât în conştiinţa reclamantului cât şi în conştiinţa celor cu care acesta a interacţionat.

Deficienţa la mers, scurtarea membrului inferior, creează o imagine care poate atrage atât compasiune dar poate cauza şi ironii, vorbe necugetate şi care rănesc pe cel aflat într-o asemenea situaţie, ca atare există un prejudiciu de ordin estetic cu profunde implicaţii sufleteşti, acesta este un prejudiciu în mod cu totul vizibil şi care durează de cel puţin 12 ani, şansa înlăturării sale fiind incertă. Aşadar daunele morale se cuvin reclamantului pentru a alina suferinţele sale fizice şi psihice, dar şi pentru a-i compensa într-o modalitate echitabilă prejudiciul estetic şi de agrement, Curtea apreciind că acestea se impun a fi acordate în cuantum de 150.000 EUR deoarece la momentul de faţă cel puţin utimele două modalităţi în care s-a obiectivat prejudiciul, par ireversibile, cu alte cuvinte dacă despre o refacere a vieţii de dinainte de tratamentul aplicat în Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Timişoara, cu greu se poate face vorbire, atunci în mod indiscutabil rămân 12 ani de suferinţe, de speranţe neîmplinite, de căutări şi remedii medicale care nu au atins vreun ţel concret, cert fiind că reclamantul merge sprijinut de cârje, piciorul drept îi este mai scurt iar toate acestea se datorează faptului că în Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă Tuimişoara s-a fost aplicat un tratament conservator şi nu o intervenţie chirurgicală care se impunea a fi efectuată la timp pentru a se putea obţine o ameliorare vizibilă a stării de sănătate".

Or, faţă de aspectele expuse, în condiţiile în care instanţa de apel a analizat întrunirea cumulativă a comdiţiilor răspunderii civile delictuale, Înalta Curte reţine că sunt nefondate criticile recurenţilor pârâţi legate de interpretarea şi aplicarea greşită a legii, art. 998-999 si 1000 alin. (3) C. civ., motiv pentru care dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., nu sunt încidente în cauză.

Cum niciuna din susţinerile şi criticile recurenţilor nu se circumscriu dispoziţiilor art. 304 pct. 5, 7 şi 9 C. proc. civ., Înalta Curte în temeiul art. 312 C. proc. civ., urmează a respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "C." Timişoara împotriva încheierilor de şedinţă din 2 iunie 2021, din 9 iunie 2021 şi din 16 iunie 2021 şi a deciziei civile nr. 1073 din 23 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâţii B. şi Spitalul Clinic Judeţean de Urgenţă "C." Timişoara împotriva încheierilor de şedinţă din 2 iunie 2021, din 9 iunie 2021 şi din 16 iunie 2021 şi a deciziei civile nr. 1073 din 23 iunie 2021 pronunţate de Curtea de Apel Alba Iulia – secţia I civilă.

Irevocabilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 3 februarie 2022.